FENOMENOLOGIA CRIMINALITĂȚII ORGANIZATE

1. Fenomenul crimei organizate. Noțiune și particularități.

Criminalitatea organizată, poate cea mai gravă formă infracțională din societate,
manifestându-se ca un flagel cu expansiune transfrontalieră continuă, a ajuns să constituie un
fenomen global ce afectează majoritatea statelor și economiilor lumii.
Formele de manifestare a criminalității organizate s-au diversificat în mod constant odată cu
deschiderea granițelor, trecând de la domenii tradiționale, cum sunt jocurile de noroc, cămătăria,
prostituția și traficul de droguri, la traficul cu opere de artă și obiecte arheologice furate, frauda cu
cărți de credit, comerțul cu metale prețioase, contrafacerea și pirateria și culminând cu spălarea de
bani, traficul de arme și finanțarea terorismului, organizarea activității infracționale după modelul
companiilor legale (sectoare de preluare, producție, transport, valorificare și protecție), fiind tot mai
des întâlnită.
Dimensiunile criminalității organizate fac din aceasta o amenințare la adresa siguranței
naționale a statelor, prin afectarea majorității domeniilor de manifestare a mediului economic și
social, fapt ce a determinat elaborarea unor strategii adecvate, fundamentate pe analiza de stare a
acestui fenomen și a tendințelor sale de manifestare.
România, nu face excepție de la mondializarea acestui fenomen și se confruntă cu
diversitatea formelor criminalității organizate, respectiv traficul de persoane, traficul de droguri,
migrația ilegală, falsul și traficul de monedă falsă, traficul de materiale strategice, infracțiuni din
sfera criminalității economico-financiare și spălarea banilor proveniți din aceste activități ilicite. În
contextul dezvoltării socio-economice actuale se poate constata că s-a ajuns la o specializare a
grupărilor criminale în domenii în care profitul este maxim, prin moduri de operare tot mai
specifice: fraudarea banilor publici și trecerea acestora în profitul grupurilor de interese; organizarea
unor rețele de traficanți de droguri și atragerea tinerilor în sfera consumatorilor; traficarea de
persoane în vederea exploatării sexuale; traficarea persoanelor cu handicap în vederea practicării
cerșetoriei; constituirea de rețele pentru aducerea în țară și trecerea ilegală peste frontieră a unor
grupuri de migranți; criminalitatea organizată a afacerilor etc.
Cu toate că statele lumii, în perioada recentă, au accelerat și adecvat măsurile tehnico-
legislative de prevenire și combatere a criminalității organizate, asistăm în continuare la extinderea
și diversificarea acestui fenomen, preocupările mondiale de cunoaștere a acestuia și de aplicare a
legii împotriva sa, devenind tot mai actuale și prioritare în politicile Uniunii Europene și ale
Organizației Națiunilor Unite.
Tocmai prin marea mobilitate a fenomenului crimei organizate, este și foarte dificilă
definirea acestuia.
S-a susținut că „lexemul mafia s-a universalizat progresiv până a devenit sinonim cu
criminalitatea organizată".
Transformarea s-a făcut, de-a lungul timpului, după o categorizare a mecanismelor în raport
de evoluția modului de funcționare a grupărilor infracționale, prin descrierea metodelor și a
mijloacelor de comitere a infracțiunilor, precum și a scopului urmărit.
Calificarea de criminalitate organizată se va aplica „grupărilor ale căror beneficii sunt în
esență ilegale și care comit sistematic crime care dăunează societății în general, mai mult decât
victimelor directe ale infracțiunii și care protejează această activitate prin contra-strategii precum
dezinformarea, intimidarea, corupția și violența".
Așadar, criminalitatea organizată a devenit o interfață pentru mai multe tipologii criminale,
fie ele transnaționale sau naționale, și care se diferențiază în funcție de modalitatea de realizare a
infracțiunilor scop, precum și prin „obiectivul de a avea o participare extinsă la exploatarea
profiturilor ilicite, prin intermediul unei rețele de schimburi destinată să crească puterea de reciclare
a acestor profituri".
Direct proporțional cu globalizarea relațiilor economice, cu evoluția tehnologică și
informațională, acest fenomen a cunoscut o evoluție fulminantă la începutul anilor '90, context în

1
care, cyberspace-ul a devenit un teren fertil pentru activitățile grupărilor de criminalitate organizată.
Tranzacțiile virtuale au devenit mijlocul cel mai eficient de transferare a produsului
infracțiunii în paradisuri fiscale și de sustragere de sub supravegherea autorităților a operațiunilor
fictive prin reinvestirea acestora în operațiuni legale. În acest context, „magnitudinea criminalității
este imposibil de măsurat, măsura acesteia este percepută doar odată cu declanșarea marilor sisteme
financiare, cu inventarierea actelor teroriste finanțate generos de organizațiile criminale și cu
prăbușirea imperiilor financiare construite din cartonul colorat al traficului de ființe umane,
contrabandă, spălare de bani și trafic de droguri".
Fenomenul a atins cote alarmante, astfel că în Raportul SOCTA al Europol din 2013 s-a
estimat că există un număr de 3.600 de organizații criminale internaționale active în Uniunea
Europeană, dintre care 70 % cu componență și rază de acțiune eterogenă din punct de vedere
geografic, iar 30 % desfășurând activități infracționale multiple; costurile totale ale criminalității,
pentru ansamblul societății, fiind apreciate la 233 de miliarde de euro pe an.
Globalizarea a fost factorul principal care a contribuit la expansiunea activităților grupărilor
criminale, factor care a generat tranzacții comerciale internaționale și, evident, transferuri de capital,
factorul uman, raporturile tot mai violente dintre oameni, fiind un factor la fel de important.
Criminalitatea organizată a reprezentat o preocupare constantă a Consiliului Uniunii
Europene, care a căutat să identifice această formă de amenințare și să propună armonizarea
legislațiilor europene, ghidând astfel întreaga comunitate europeană în alegerea politicilor
criminale.
Atentatele din 11 septembrie 2001 din America au contribuit semnificativ la redefinirea
acestei forme de amenințare și la o precipitare a intervențiilor legislative adoptate la nivel european.
Acesta a fost momentul în care statele membre au conștientizat faptul că fenomenul este unul
global, care depășește politicile penale naționale, sens în care cooperarea dintre statele membre, dar
și dintre statele membre și celelalte state din afara Uniunii Europene, a cunoscut o evoluție pozitivă,
materializată în adoptarea mai multor strategii comune de luptă împotriva criminalității organizate.
Efortul de a defini strategii coordonate privind combaterea criminalității organizate se
reflectă în adoptarea la nivelul Uniunii Europene a Acțiunii Comune 98/733/JAI din 21 decembrie
1998 și a Deciziei-Cadru 2008/841/JAI, precum și în semnarea de către Uniunea Europeană, în
nume propriu, a Convenției Națiunilor Unite de la Palermo, conform Deciziei 2004/579/CE din 24
aprilie 2004, acte prin care se încearcă armonizarea legislațiilor penale și care propun o definiție a
grupului infracțional organizat.
Aceste acte prevăd norme minime cu privire la elementele constitutive ale unei noi
infracțiuni asociative: grupul infracțional organizat, care a fost incriminat alături de asocierea în
vederea săvârșirii de infracțiuni.
Asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni, model de infracțiune asociativă clasic, dar
unic în majoritatea legislațiilor europene, a fost considerat ineficient în fața noilor forme de
manifestare a grupărilor criminale.
În acest context, se impunea adoptarea unui nou model de incriminare, o normă complexă,
sens în care au fost elaborate în decursul anilor mai multe modele de incriminare care să exprime
profilul structurat al grupărilor infracționale, caracterul organizat, dar și scopul grupărilor
infracționale complexe.
Modelul armonizat de incriminare trebuie, însă, completat și cu alte mecanisme, mijloace,
precum metodele de anchetă proactive, care au făcut și ele obiectul numeroaselor intervenții ale
organismelor internaționale, dar și cu mijloacele de privare a grupărilor infracționale de foloasele
financiare prin incriminarea metodelor de introducere în circuitul legal a banilor obținuți prin
comiterea de infracțiuni și cu confiscarea extinsă a bunurilor obținute în mod ilegal.
Efect al extinderii luptei împotriva criminalității organizate, instituții de tradiție ale dreptului
penal și procesual penal au cunoscut modificări semnificative.
În acest sens, în cadrul dreptului penal substanțial, a fost extinsă incriminarea unor acte
preparatorii sau de participație (inițiere, sprijinire, aderare) ca acte de autorat, iar incidența
confiscării a fost extinsă, astfel încât se poate dispune nu numai confiscarea bunurilor folosite sau

2
obținute direct din săvârșirea infracțiunii, ci a tuturor bunurilor în legătură cu care nu se poate
dovedi că au o proveniență licită.
La nivel procesual penal, asistăm la același proces de modificare și extindere a unor
instituții, precum tehnicile de supraveghere, cercetare sau protecția martorilor acuzării, metode
procesuale cu directă influență asupra echilibrului procesual al părților.
Necesitatea restrângerii drepturilor garantate prin constituțiile naționale în favoarea
anchetelor proactive în lupta împotriva criminalității organizate este justificată prin faptul că
recurgerea la metode de tip mafiot, precum secretul sau legea tăcerii, care unesc membrii
organizațiilor criminale, „împiedică vizibilitatea infracțiunii" și implicit probarea și tragerea la
răspundere penală a vinovaților.
Punerea în discuție a conceptului de criminalitate organizată este strâns legată de existența,
pe lângă fenomenul juridic în sine, și de existența unui fenomen sociologic al crimei organizate. Nu
este ușor să se cuantifice niciunul dintre cele două fenomene și, în special, să fie definite, pentru că,
în afară de unele trăsături comune, natura, motivele și originea crimei organizate diferă de la o țară
la alta. Geografia, demografia, diversitatea culturală, stratificarea socială sunt diferite și generează
abordări conceptuale diferite atât în ceea ce privește criminalitatea organizată, cât și în privința
reacției sociale. Statele cunosc diverse manifestări sau forme de criminalitate organizată și, implicit,
și abordările în vederea definirii sunt diferite.
Deseori, ca termen, organizația criminală a fost asociată cu crima organizată. Organizația
criminală este o structură de indivizi, subiectul activ al săvârșirii unor infracțiuni, și nu se confundă
cu activitatea (preocuparea) însăși. „Crima organizată poate fi percepută ca un produs social
«pătruns în viața noastră socială și politică», ce izvorăște din tendința diferitelor grupuri de a folosi
criminalitatea ca mijloc de mobilitate socială și chiar de acaparare a puterii. Această teorie,
dezvoltată de către Francis A.J. lanni și Daniel Bell, afirmă că la baza crimei organizate se află un
proces social. De exemplu, în America, explică Bell, crima organizată este modul în care grupurile
de emigranți, grupuri sărăcite, se ridică deasupra condiției de ghetou și acționează pentru evitarea
opresiunii și a discriminărilor, a oportunităților refulate, fenomene în mijlocul cărora trăiesc atât de
mulți imigranți. Este una dintre explicațiile ce se dau existenței Mafiei italiene sau altor modele de
crimă organizată, cum sunt Mafia «neagră», grupurile columbiene, corporațiile cubaneze,
organizațiile tong, triadele, yakuza, crima organizată vietnameză, grupurile israelite, grupurile
rusești («sovietele»), Noua Mafie siciliană, iar pe continent grupările țigănești, grupurile africane,
kurde, arabe”.
Sursa crimei organizate și-a găsit astfel locul în destrămarea și proasta funcționare a
sistemului (înțelegând sistemul în ansamblul său), ceea ce a făcut ca, după schimbările survenite în
fostele state totalitare, să se dezvolte cu mare repeziciune, surclasând structurile de drept,
spulberând circuitele bancare, acaparând clasa politică, reușind să intimideze ori să copleșească
sistemul represiv.
Considerăm relevantă definiția fenomenului crimei organizate conform căreia
„criminalitatea este un produs obiectiv al structurii sociale, care s-a născut odată cu aceasta, fiind
constituită din ansamblul infracțiunilor care se săvârșesc într-o anumită perioadă de timp și într-un
loc bine determinat”. Spre deosebire de aceasta, criminalitatea organizată este cel mai periculos
segment al criminalității, care prin structurile și modul de manifestare amenință înseși siguranța și
stabilitatea statelor.
Referitor la organizarea primelor grupuri criminale, legenda povestește despre trei cavaleri
spanioli, Osso, Mastrosso și Carcagnosso, care au trăit probabil în perioada 1400-1450 și care au
făcut parte din Garduna - o sectă fondată la Toledo în 1412, care se deda la recuperări, șantaje,
sechestrări de persoane, în scopul obținerii de bani din răscumpărare și biruri. Osso, Mastrosso și
Carcagnosso, conform legendei, au mers în Italia, debarcând pe insula Favignana și, după o muncă
de aproximativ 30 de ani, au construit o asociație care s-a divizat succesiv în trei trunchiuri separate,
denumite Mafia în Sicilia, Camorra în zona napoletană și ’Ndrangheta în Calabria. Această legendă
reprezintă și astăzi „Codul de asociere mafiotă” și este folosită pentru a crea mitul și a confirma
legătura de asociere, făcând trimitere la timpurile îndepărtate.

3
 În opinia majorității cercetărilor, crima organizată, ca fenomen, este o creație a ultimelor
secole și a apărut în diverse puncte de pe glob (SUA, China, Japonia, Italia), în anumite condiții și
având cauze specifice de ordin istoric și social, sub diverse denumiri: mafia, yakuza, triade etc.
Aceste organizații criminale au abordat criminalitatea ca modalitate de obținere a unor profituri
ridicate prin săvârșirea unor infracțiuni specifice, precum: prostituția, jocurile de noroc, traficul de
stupefiante, de persoane, de arme, contrabanda, criminalitatea organizată a afacerilor, spălarea
banilor. Potrivit unor opinii, crima organizată s-a manifestat totuși cu mult înaintea acestei perioade,
chiar dacă nu s-au folosit denumiri specifice. În acest sens, sunt exemplificate existența traficului
ilegal cu sclavi sau a uneia dintre cele mai vechi infracțiuni ce a dăinuit de la începuturile navigației
și până astăzi, și anume pirateria.
Se poate aprecia că o serie de fapte și grupări specifice crimei organizate au fost nu numai
tolerate de state ce au obținut profituri uriașe în decursul timpului, dar structurile sociale s-au și
implicat în comiterea și în organizarea lor, fiind ulterior scăpate de sub control. Spre exemplu,
politica economică desfășurată timp de peste trei secole de Compania engleză a Indiilor Occidentale
a făcut din China o adevărată națiune de opiomani și a dus la declanșarea celor două războaie ale
opiului. Astfel, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, o treime din populația masculină a Chinei era
consumatoare de opiu. Pentru a stopa consumul, autoritățile chineze i-au somat pe toți negustorii
străini să își aducă stocurile de opiu pentru a fi distruse, englezii protestând atunci când cele 1.400
tone de opiu ce le aparțineau au fost aruncate la Canton în apele fluviului. Ca urmare, la 4 aprilie
1840, regina Victoria a Angliei a declarat război împăratului Chinei, război pierdut de China, iar
prin pacea de la Nankin, în 1842, englezii obțineau insula Hong Kong, precum și stimularea
comerțului cu opiu.
A urmat cel de-al doilea război al opiului (1856-1858), câștigat de către francezi și englezi,
iar prin pacea de la Tianjin China a fost obligată să legalizeze comerțul cu opiu contra unei taxe
vamale, ceea ce a dus la creșterea importului, dar și la cultivarea macului, China devenind primul
producător de opiu din lume, cu 100.000 de tone între anii 1905 și 1908. Acest lucru a făcut ca
opiul să se răspândească nu numai în regiune, ci și în statele occidentale, prin marele număr de
imigranți chinezi, indieni, filipinezi. Această perioadă a făcut să se perfecționeze și să se extindă
organizațiile criminale denumite triadele chinezești. În fața acestei situații, Occidentul a interzis
comerțul ilicit cu droguri prin Convenția de la Shanghai din 1909, la care au participat SUA,
Germania, Franța, Marea Britanie, Iran, Portugalia, Rusia și Cambodgia, ceea ce a constituit un
început în lupta împotriva crimei organizate.
Ultimul deceniu al secolului XX s-a caracterizat printr-o veritabilă schimbare în toate
domeniile vieții economico-sociale și politice, a gândirii și a modului de viață. O doctrină
retrogradă de înăbușire a drepturilor și libertăților cetățenești s-a prăbușit și alta, opusă, și-a făcut
loc pe spații geografice, îndeosebi în Europa de Est, dar și în Asia, Africa și America Latină.
Schimbarea s-a repercutat și asupra criminalității, având în vedere că aceasta constituie suma unui
ansamblu de factori favorizatori. Dezvoltarea mijloacelor de transport și a căilor de comunicație, a
schimburilor comerciale și a turismului la scară mondială, creșterea vitezei acestor mijloace de
transport au permis deplasarea tot mai rapidă a infractorilor în diferite țări pentru săvârșirea de fapte
penale, pentru a scăpa de răspunderea juridică ori pentru a ascunde sau valorifica produsul
infracțiunilor. Asistăm, astfel, la un fenomen de globalizare a comerțului, a piețelor financiare sau a
protecției drepturilor omului. Această tendință a dus în primul rând la dispariția limitelor dintre
național, regional și internațional și la întrepătrunderea problemelor politice, economice și sociale.
În cadrul acestei tendințe, globalizarea s-a extins și în sfera criminalității.
Pentru a discuta însă despre apariția și evoluția criminalității organizate, considerăm că ar
trebui să încercăm să răspundem la întrebarea care sunt principalele cauze ale încălcării legii?
Analiza trebuie să înceapă prin a arăta că evoluția societăților contemporane evidențiază faptul că,
deși măsurile și intervențiile instituțiilor specializate de control social împotriva faptelor de
delincvență și criminalitate s-au intensificat, în multe țări se constată o recrudescență și o
multiplicare a delictelor comise cu violență și agresivitate, precum și a celor din domeniul economic
și financiar-bancar, fraudă, șantaj, mită și corupție. Acest fapt reprezintă o problemă socială a cărei

4
modalitate de manifestare și soluționare interesează atât factorii de control social (poliție, justiție,
administrație), cât și opinia publică. Asemenea infracțiuni comise prin violență și corupție tind să
devină deosebit de intense și periculoase pentru stabilitatea și securitatea instituțiilor, grupurilor și
indivizilor, fiind asociate de multe ori cu cele de crimă organizată, terorism și violență
instituționalizată, specifică „subculturilor” violenței și crimei profesionalizate.
Deși cauzele recrudescenței violenței și crimei organizate sunt dificil de identificat și de
explicat datorită existenței unor diferențe semnificative de la o țară la alta, în ceea ce privește
amploarea și intensitatea lor, majoritatea specialiștilor și cercetătorilor consideră că sursele acestor
fenomene rezidă în perpetuarea unor structuri politice, economice și normative deficitare, în
menținerea și accentuarea discrepanțelor sociale și economice dintre indivizi, grupuri și comunități,
dar și în intensificarea conflictelor și tensiunilor sociale și etnice. Unii cercetători sunt de părere că
sfârșitul secolului XX a însemnat și apariția unui nou fenomen - globalizarea simultană a crimei,
terorii și corupției, o adevărată „trinitate a răului”, care se manifestă în întreaga lume. Ea poate fi
întâlnită nu numai în țările cele mai sărace din America Latină sau în Africa, dar și în America de
Nord sau în cele mai prospere țări din Europa. „Mafia globală”, „pax mafiosi', „partea întunecată a
globalizării”, „economia ilicită globală” sunt cei mai recenți termeni care definesc apariția crimei
organizate transnaționale.
Dificultățile întâmpinate în definirea actelor și crimelor comise prin violență sunt
determinate atât de varietatea formelor de violență întâlnite în diverse societăți, cât și de diferențele
de regim sancționator al acestora în diverse legislații, cu atât mai mult cu cât, de multe ori, violența
acoperă o gamă largă de comportamente individuale și sociale ce țin de propria lor etiologie.
Totodată, aprecierea și definirea violenței se fac în funcție de anumite criterii istorice, culturale și
normative, de ordinea socială existentă la un moment dat într-o anumită societate, de interese
politice și sociale, dar și în funcție de criterii și contexte subiective și accidentale, care sunt însă
relative spațial și temporal (atât de la o societate la alta, cât și de la o perioadă la alta).
Violența nu constituie totuși un fenomen nou, apariția și evoluția ei fiind strâns legate de
evoluția indivizilor, grupurilor, organizațiilor și societăților umane. Din acest motiv, unii cercetători
și specialiști consideră că violența reprezintă o permanență umană, fiind strâns legată de esența
umană și de funcționarea societății. Ea este amplificată, în prezent, de acte de terorism și crimă
organizată, comise cu scopul de a inspira frică, spaimă și groază în rândul opiniei publice, dar și de
o serie de delicte și crime ce violează drepturile și libertățile individului (omoruri, asasinate, violuri,
jafuri, agresiuni fizice). Alături de violența primitivă, ocazională, se constată amplificarea și
proliferarea violenței raționale, specifică crimei organizate și organizațiilor criminale profesioniste.
Asistăm la o așa-numită „internaționalizare” a violenței și crimei organizate la nivelul diferitelor
societăți, state și națiuni, prin apariția și proliferarea unor noi tipuri de infracțiuni, ce transgresează
și inter-penetrează noi forme de prevenire, combatere și neutralizare a violenței și crimei organizate
la nivel național și internațional.
Afirmarea caracterului complex bio-psiho-socio-legal al criminalității și înlăturarea, prin
acest concept, a susținerilor biologizante, psihosociologizante corespund realității obiective și
reprezintă una dintre premisele majore necesare cercetărilor criminologice fundamentale în scopuri
profilactice111. în opinia mai multor analiști occidentali, globalizarea, explozia tehnologică și
anarhia (în accepția unora, „haosul”), rezultate în urma Războiului Rece, au făcut crima organizată
transnațională mult mai ușoară și i-au dat mai multă flexibilitate în confruntarea cu organismele de
aplicare a legii.
Dintr-o atare perspectivă, contextul global al crimei organizate, cu caracter internațional,
poate fi definit raportat la o serie de repere, după cum urmează:
Noua arhitectură mondială după încheierea Războiului Rece. Sfârșitul Războiului Rece a
dus la căderea barierelor politice nu numai la nivelul Europei, dar și la nivel mondial. O asemenea
schimbare majoră a avut un impact pe măsură asupra barierelor economice în Europa, dar și în
întreaga lume. Această schimbare a deschis noi căi pentru o substanțială dezvoltare economică,
pentru libera circulație a cetățenilor, a capitalului, a piețelor, între economiile deschise și cele din
societățile de tip totalitar. Aceste dezvoltări au permis însă și grupurilor criminale să își extindă

5
relațiile, să dezvolte cooperarea dintre ele în domeniul activităților ilicite și al tranzacțiilor
financiare oneroase. După cum menționează un studiu actual, „practic, rețelele crimei
internaționale, sub toate aspectele ei, s-au adaptat la noile condiții mai repede decât restul societății,
folosindu-se rapid de noile oportunități apărute din schimbările revoluționare de pe scena politică, a
afacerilor, tehnologiei și comunicațiilor, care au făcut lumea în general mai comună tuturor”.
Liberalizarea producției și a pieței economice, inclusiv a pieței muncii, a impus promovarea
unor reforme de care au profitat din plin grupările criminale prin înființarea unor companii
economice ilegale sau cu „paravane” aparente, în spatele cărora desfășoară afaceri ilicite, precum
contrabandă, spălare de bani, fraude financiare, pirateria proprietății intelectuale, traficul de
persoane, traficul de droguri, traficul de arme. în fapt, acordurile economice multilaterale au anulat
multe dintre barierele „vechii lumi”, între America de Nord, Europa, Asia și celelalte zone ale
lumii, ducând la o creștere substanțială a comerțului internațional. Concomitent, aceasta a însemnat
și un avantaj exploatat repede de către grupările criminale în contrabanda cu droguri, arme și alte
forme ale contrabandei transfrontalière. De asemenea, apariția unor modalități avansate de
transport, pe mare sau pe uscat, pe calea aerului, prin containerizare, electronizare și alte forme
moderne care dau siguranță, rapiditate și eficiență comerțului, a dus concomitent și la descoperirea
de către indivizi sau grupări criminale a unor noi posibilități de ascundere a drogurilor, a armelor
sau a altor mărfuri destinate contrabandei. în fapt, prin actualele forme de containerizare, numai un
mic procent al containerelor transportate pe vapoare poate fi controlat în amănunt, ceea ce
facilitează tranzitul bunurilor interzise la deținere sau al celor cu dublă utilizare.
Așa cum menționează un reputat expert în problemele criminalității și terorismului
transnațional, profesor la prestigioasa „School of International Service”, director fondator al
„Transnațional Crime and Corruption Center at American Universitÿ’ din Washington,
„globalizarea este adesea conjugată cu ideologia piețelor și comerțului total libere și declinul
intervenției statului. După părerea unora, globalizare = totală liberalizare. Dar acest termen - total -,
care nu ține seama de realitatea istorică și temporală, socială și politică, la scara întregii planete,
înseamnă și expansiunea, extinderea și globalizarea criminalității”.
Dezvoltarea tehnologică și aplicarea rapidă a descoperirilor tehnologice de top constituie
unele dintre caracteristicile revoluționare ale lumii contemporane. Sistemele tot mai complexe de
informare, de transmitere a datelor și tehnologiile moderne de comunicare reprezintă condiții sine
qua non ale existenței la nivelul impus de societatea modernă. Acest fenomen a adus însă în prim-
plan și o dinamică asemănătoare la nivelul crimei organizate, dacă nu chiar mai rapidă. În acest
sens, experții revistei „International Crime Threat Assessment opinează că, „din multe puncte de
vedere, grupările crimei organizate se mișcă mai repede decât organismele de aplicare a legii.
Tendința este ca grupările crimei organizate să descopere posibilitățile de acțiune ale organismelor
legale, să se ferească de acestea și să descopere noi canale care să le faciliteze activitatea criminală.
Or, aceasta înseamnă nu numai planuri noi, dar și mijloace tehnice moderne de punere a lor în
aplicare”.
Prin folosirea computerului, grupurile criminale transfrontaliere au posibilități fără
precedent în obținerea, procesarea, transmiterea și protecția informațiilor proprii, dar și de
obstrucționare a acțiunilor organismelor de aplicare a legii. În același timp, grupările criminale care
au pus la cale actul criminal de la 11 septembrie 2001 au apelat la comunicarea prin computer
pentru transmiterea mesajelor dintre ei și obținerea biletelor de avion, după cum cartelurile
columbiene ale drogurilor apelează la transmiterea prin internet a mesajelor criptate privind
comerțul ilicit cu „moartea albă”.
Globalizarea afacerilor și liberalizarea călătoriilor. Odată cu liberalizarea și
democratizarea lumii, în sensul cel mai larg al conceptelor, grupările criminale manifestă o atracție
tot mai vădită către marile zone și centre bancare și de afaceri, unde au posibilități sporite de
penetrare către porturi, aeroporturi, prin care se tranzitează un mare volum de mărfuri și unde se
află importante instituții financiar-bancare și se concentrează sisteme moderne de telecomunicații.
Noua atmosferă internațională își găsește expresia și în marea libertate de mișcare a persoanelor, dar
și a bunurilor. Extinderea interconexiunilor rutelor aeriene, o mai ușoară obținere a libertății de

6
emigrare și a vizelor au însemnat simultan noi facilități pentru activitățile criminale. în trecut,
limitarea posibilităților de călătorie și un control mai riguros la punctele de trecere a frontierei
făceau mai dificilă activitatea grupărilor infracționale internaționale.
Unii analiști sunt de părere că, „în prezent, infractorii au mai multe opțiuni pentru traseele
acțiunilor lor, putând alege itinerariile cu cel mai mic risc. în fapt, controalele la granițe în interiorul
unui bloc economic, precum este Uniunea Europeană, sunt practic inexistente”. În plus, ei pot
călători în regiuni sau țări de unde nu pot fi extrădați, își stabilesc bazele în țări unde aplicarea legii
este ineficace, iar organismele naționale sunt corupte. De asemenea, în aceste zone, dominate de
relațiile de tip mafiot, spălarea de bani și conturile secrete din bănci, izvorâte din activități obscure,
sunt practic scăpate de sub rigoarea legii.
De remarcat este și faptul că lumea criminalității organizate dezvoltă o industrie și o
economie paralele economiei legale, unde se vehiculează sume astronomice. Includem aici
procurarea de documente false (pașapoarte, alte documente de călătorie, acte doveditoare și de
însoțire a transporturilor de mărfuri), spălarea de bani, alte activități generatoare de profituri.
Extinderea activității grupărilor crimei organizate. Studiul atent al evoluției criminalității
organizate relevă faptul că internaționalizarea crimei nu reprezintă un fenomen nou. De exemplu,
grupurile criminale italiene, chinezești sau nigeriene au o îndelungată experiență în înființarea,
dincolo de granițele țărilor lor, a unor celule, adevărate capete de pod pentru derularea activităților
infracționale, în general, și a contrabandei, în special. Totuși, acțiunile acestora erau mult mai
limitate ca scop, iar grupurile de conexiune din străinătate operau de obicei anonim sau prezentau
câteva dintre funcțiile specifice grupului respectiv. Controlul strict al frontierelor, frecvența relativă
a transporturilor și comunicațiilor, necesitatea ca tranzacțiile inițiale să fie finalizate prin plăți cash
au reprezentat reale impedimente pentru grupările criminale. Pentru multe dintre asemenea grupări,
activitatea internațională s-a redus, practic, la arii mai curând regionale decât globale, în care
pivotul principal îl reprezentau grupurile etnice ale expatriaților.
Noua dinamică determinată de globalizare, reducerea barierelor impuse mișcării peste
granițe a populațiilor și bunurilor, explozia tranzacțiilor financiare transfrontaliere au creat,
concomitent, posibilități neîntâlnite anterior de extindere deopotrivă a zonelor de acțiune, cât și a
celor de interes al grupărilor criminale. Acestea au căpătat puteri operaționale sporite, dincolo de
parametrii tradiționali, exploatând din plin noile oportunități create și mișcându-se mai prompt în
noile arii geografice deschise. Marile grupări internaționale au început să desfășoare acțiuni cu
caracter global, întinzându-și conexiunile peste continente, în timp ce grupările mai mici, care până
de curând se limitau la granițele unei țări, au devenit prezente la nivel regional. În acest mod, odată
cu sfârșitul Războiului Rece, grupările crimei organizate precum cele din Rusia, China, Italia,
Nigeria sau Japonia și-au făcut simțită prezența tot mai accentuat la dimensiuni internaționale, fiind
tot mai implicate în activități ilicite cu caracter tradițional.
Diversificarea organizațiilor criminale. Profitând de schimbările de substanță din domeniul
tehnologiilor de vârf, de transformarea lumii politice și de globalizarea economiei, rețelele
grupărilor criminale internaționale au devenit mai flexibile în acțiune și mai complicate în
arhitectura internă, adaptându-și infrastructura ia noile condiții dictate de cererea pieței, de
concurență cu rivalii și de luptă cu organismele de aplicare a legii. Este de menționat faptul că
grupările criminale dispun de sume fabuloase, pentru acumularea cărora apelează la cele mai
diverse modalități ale crimei, de la cele mai brutale (așa-zisele metode de tip „tradițional” mafiot,
de intimidare și excludere fizică a adversarilor, folosirea criminalilor plătiți, masacre de mici
dimensiuni), până la cele mai „fine”, acestea din urmă însemnând coruperea și „sponsorizarea” unor
politicieni sau oameni ai legii, implicarea în jocuri politice, ascunderea în spatele paravanului creat
de către avocați veroși.
Putem deci afirma că globalizarea a determinat și crearea unui nou profil al membrului unei
grupări criminale, mai rafinat în comportament, mai educat în spiritul economiei internaționale de
piață, mai profesional. În protecția intereselor lor și în dezvoltarea piețelor de care dispun, grupările
criminale apelează la cele mai avansate metode comerciale și tehnologice. Prin sumele pe care le
pun în mișcare își creează acces la cercuri politice și economice influente, dar și la metodologiile

7
„know-how” cele mai sofisticate, angajează, sub diverse disimulări, specialiști dintre cei mai buni în
domenii de top ale vieții economice, ale tehnologiei de vârf și de prospectare a pieței. Este de
menționat în acest sens că traficanții de droguri în special, dar și alte grupări criminale, se folosesc
de specialiști în transporturi sau chiar de experți în materie de legislație comercială internațională
pentru prospectarea piețelor, care cunosc tarifele legale, precum și procedurile administrative
existente în țările și în zonele pe care urmează să le cucerească, posibilele „portițe” de eludare a
căilor legale din marile porturi și aeroporturi ale lumii, din punctele vamale sau de trecere a
frontierelor. Pe baza unor asemenea informații, ei au posibilitatea să își organizeze și să își
eficientizeze activitățile criminale de transport al drogurilor, al armelor, al altor produse de
contrabandă, precum și traficul cu ființe umane.
Experții financiari înglobați în rețelele crimei organizate (mulți dintre ei pregătiți în cele mai
înalte facultăți în materie de business, cu expertize serioase în domeniul comerțului și legislației
financiare internaționale) își asumă rolul identificării căilor celor mai facile de spălare a banilor, de
investire a profiturilor imediate și descoperirii celor mai eficiente mijloace de disimulare a
schemelor de fraudare. Toate acestea permit grupărilor criminale să își dezvolte și să își diversifice
operațiunile financiare la scară globală. Totodată, așa cum am arătat, în multe cazuri, pe statele de
plată ale marilor grupări criminale internaționale apar consultanți care își folosesc abilitățile
specifice în manipularea sistemului judiciar și influențarea organelor de aplicare a legii, cu scopul
protejării intereselor clienților lor.
În același timp, globalizarea a dat posibilitate grupărilor criminale să își diversifice paleta
acțiunilor cu caracter infracțional. De exemplu, cartelurile columbiene de trafic de droguri sunt în
prezent implicate și în traficul de arme. Clanurile nigeriene și asiatice se implică atât în traficul cu
ființe umane, cât și în tranzacțiile comerciale cu marfă de contrabandă. Grupările rusești și asiatice
sunt prezente în afacerile de trafic cu femei și piața sexului. „Sindicatele” crimei din Rusia, Asia,
Nigeria și Italia domină piața ilicită a tehnicii de vârf în domenii ale telefoniei și audiovizualului.
Multe dintre cele mai mari organizații criminale și-au deschis companii fantomă, dar și firme
absolut legitimate legal atât pe plan local, cât și internațional. De menționat este și faptul că, în
prezent, organizațiile criminale dezvoltă relații între ele și cooperează în demararea unor afaceri
comune care să le faciliteze extinderea ariei de acțiune. în pofida faptului că se tratează unele pe
altele drept rivale, multe dintre grupările criminale internaționale fac între ele schimburi de
informații, servicii, resurse, conform principiilor cutumiare ale avantajelor reciproce. Procedând în
acest fel, ele pot reduce riscurile și își asigură posibilitatea acțiunilor lor ilicite, cu costuri calculate.
Implicațiile legăturilor dintre grupările extremist-teroriste și acțiunile crimei organizate.
Una dintre cele mai semnificative dezvoltări ale epocii de după încheierea Războiului Rece o
constituie implicarea crescândă a grupărilor insurgente, paramilitare și extremiste - ale căror acțiuni
sunt îndreptate în mod prioritar împotriva ordinii de stat - în activitățile infracționale asociate
grupărilor criminale. în cele mai multe cazuri, grupările insurgente, extremist-teroriste se află la
originea activităților de trafic de arme, substanțe explozive, arme de distrugere în masă, dar și de
extorsiune și protecție a traficanților de droguri sau a altor bande de contrabandiști aflați în zona lor
de control. De cele mai multe ori, între grupările insurgente și traficanții de droguri se încheie
adevărate gentlemen’s agreements, acorduri de simbioză în promovarea intereselor fiecărei părți.
De exemplu, în Peru, încă din 1980, membrii organizației extremiste „Sendero Luminoso” au
obținut profituri din taxele de protecție impuse cultivatorilor de coca din zonele aflate sub controlul
organizației.
În același timp, una dintre schimbările aduse de sfârșitul Războiului Rece o reprezintă
pierderea de către grupările terorist-extremiste a sprijinului pe care îl aveau din partea fostei Uniuni
Sovietice, a Cubei sau a altor sponsori binefăcători din fostul bloc comunist. În această situație,
multe dintre grupările extremist-teroriste s-au văzut constrânse să găsească surse alternative de
supraviețuire, implicându-se, direct sau prin interpuși, în contrabanda cu droguri sau în alte
activități criminale. În Columbia, de exemplu, începând cu anul 1980, grupările extremiste de
sorginte marxistă au putut subzista datorită sprijinului venit din partea Rusiei și a Columbiei. Odată
cu încheierea Războiului Rece, sursele de finanțare practic s-au închis și, în această situație, atât

8
mișcarea Forțele Armate Revoluționare din Columbia (FARC), cât și Armata Națională de
Eliberare (ELN) s-au orientat în colectarea fondurilor către obținerea taxelor de protecție de la
cultivatorii de coca, de la producătorii de cocaină în laboratoare clandestine, precum și de la dealerii
de droguri aflați în zona lor de operații. În acest caz, Guvernul SUA estimează că FARC își
acumulează mai mult de jumătate din fondurile de care dispune din implicarea în producția și
comerțul cu droguri.
De asemenea, atât pentru Uniunea Națională pentru Independența Totală a Angolei
(UNITA) în Angola, cât și pentru Frontul Unit Revoluționar (RUF) în Sierra Leone, extracția și
comercializarea ilicită a diamantelor au rămas principala sursă a veniturilor de susținere a acțiunilor
lor armate. Astfel, pentru UNITA, contrabanda cu diamante a devenit reperul de supraviețuire critică
după anul 1990, când, practic, Republica Africa de Sud și statele occidentale au suspendat ajutorul
semnificativ pe care, anterior, îl acordau extremiștilor angolezi. La rândul ei, Sierra Leone a avut în
Liberia unul dintre principalii sprijinitori externi, plătind în diamante ajutorul acordat în plan
logistic, materiale militare, dar și „voluntarii” liberieni aflați în rândurile RUF.
Dincolo însă de angajarea în traficul cu droguri sau în alte activități ilicite, menite să le
asigure supraviețuirea, grupările extremiste au și alte motivații de implicare. Printre acestea, unul
dintre cele mai pregnante îl reprezintă promovarea intereselor lor politice, prin izolarea unor regiuni
întregi de sub controlul economiei naționale. Procedând în acest fel, privează guvernele centrale de
pârghii economice importante și, ceea ce este foarte important, ca în cazul minelor de diamante din
Angola și Sierra Leone, dezvoltă o dependență reală a populației din zonele respective față de
grupările extremiste. De menționat este și faptul că, în unele cazuri - precum în regiunile din
Columbia unde se produce macul pentru opiu, controlate în bună măsură de către FARC prin
extremiștii aripii paramilitare -, grupările extremiste caută să acapareze, prin interpuși, proprietatea
asupra terenurilor, făcându-i pe localnici să depindă aproape în totalitate de organizațiile criminale.
După încheierea Războiului Rece s-a înregistrat un declin substanțial în aprovizionarea
grupărilor extremist-teroriste cu armament și tehnică de luptă, întrucât atât „Blocul Estic” și Cuba,
cât și alte țări foste până atunci sponsori masivi au oprit ajutoarele nerambursabile sau chiar au
început să impună legile economiei de piață în tranzacțiile cu armament. Într-o atare situație,
grupările terorist-extremiste, aproape în totalitate dependente de aprovizionările cu armament din
exterior, s-au văzut în postura de a acționa pe noi traiectorii, în care mai mult ca niciodată s-a apelat
și se apelează la stabilirea de relații de corupție cu firme fabricante de armament, cu funcționari
vamali, ofițeri cu atribuții în aplicarea legii. Pentru unele grupări extremiste implicate în activități
ilicite, acestea sunt în fapt suportul existenței lor.
În Myanmar, de exemplu, o grupare extremistă numită Armata de Stat Wa (United Wa State
Army - UWSA), alcătuită pe baze etnice, sprijinită de China, avea drept motivație superficială
mișcarea de eliberare națională. În acest moment, UWSA s-a văzut nevoită să își extindă activitățile
lucrative exclusiv în domeniul afacerilor ilicite cu droguri.
Corupția și relațiile politico-criminale. În timp ce relațiile dintre grupările criminale devin
din ce în ce mai complexe și sofisticate, corupția rămâne instrumentul principal în finalizarea
activităților lor ilicite. Ea este inerentă activităților criminale, cuprinzând segmente ale lumii
politice, cercuri economice influente, grupuri de interese, organisme legislative sau de aplicare a
legii. Înlocuirea „dictaturii legii” cu „dictatura banului” creează terenul și netezește drumul
corupției, iar de la dorința de câștiguri ilicite, indiferent de forma pe care o au acestea, până la
sprijinirea directă sau indirectă a grupărilor criminale nu este decât un pas foarte mic. Scala
corupției nu privește numai corupția medie sau de nivel mic a personalului însărcinat cu aplicarea
legii sau a micilor funcționari guvernamentali, care, contra unor beneficii oarecare, ajung să tolereze
diferite activități ilicite. În top se află oficialii guvernamentali și politicienii de rang înalt, aceștia
fiind cei mai vânați de către grupările criminale, în special pentru:
-obținerea de protecție la nivel înalt pentru ei și pentru acțiunile lor. Alianțele implicite
între grupările criminale și oficiali aflați în înalte poziții guvernamentale sau de aplicare a legii dau
posibilitatea membrilor ori grupărilor angajate în activități de crimă organizată să acționeze într-un
mediu de relativă siguranță. Exemplul în asemenea cazuri îl reprezintă realitatea care aduce în prim-

9
plan situații absolut halucinante, când obscure firme sau indivizi scăpați de sub control devin „peste
noapte” prospere companii și oameni de afaceri aflați în topurile celor super-bogați;
- obținerea de informații referitoare la investigații la nivel național. Accesul oficialilor de
rang înalt la informații referitoare la cursul investigațiilor privind indivizi sau organizații criminale
ori la dosarele de judecată ale acestora reprezintă un real sprijin pentru crima organizată atât cu
caracter național, cât și transnațional. Pe baza informațiilor, membrii grupărilor infracționale pot
evita arestări, stopa dosare în curs de instrumentare sau pot chiar „orchestra” acțiuni de scoatere din
joc a rivalilor reali sau potențiali;
- obținerea de informații privind planuri de dezvoltare la nivel național sau de cooperare
internațională. Mulți indivizi deveniți pe căi obscure oameni de afaceri prosperi, dar și numeroase
grupări criminale investesc masiv în proiecte de dezvoltare cu vocație națională sau internațională,
căutând să pară implicați profund în problemele societății și, în felul acesta, să își creeze un paravan
legal și de imagine, în spatele căruia să își poată desfășura activitățile ilicite. Având un avans în
cunoașterea informațiilor referitoare la marile proiecte guvernamentale, la licitațiile legale, la
acțiunile de privatizare, grupările criminale au un avantaj concret în competiția cu firme aflate în
afara rețelelor grupărilor de interese. în multe cazuri, grupările criminale încearcă și reușesc să se
folosească de conexiunile ia nivel înalt pentru a fi desemnați câștigători oamenii care le reprezintă;
- influențarea demersurilor legislative sau blocarea acelora care afectează interesele de
grup. Politicienii de rang înalt, implicați direct sau prin interpuși în afaceri cu temă ilicită, pot bloca
sau desființa prevederi jegislative care aduc atingere intereselor grupărilor în care sunt atrași. În
multe cazuri, atitudini ale unor oameni politici sau parlamentari, de obstrucționare a unei legi sau a
unor prevederi legale menite să stopeze activitățile ilicite într-un domeniu sau altul, par la prima
vedere de neînțeles. Abia când organismele de aplicare a legii, în derularea cercetărilor, scot la
iveală implicarea unor asemenea demnitari și politicieni în acțiuni cu caracter ilegal, se descoperă și
interesele după care s-au condus aceștia în dirijarea sau în blocarea demersului legislativ.
Realitatea cotidiană a dovedit că majoritatea grupărilor criminale au mai mare succes în
operațiunile de corupție a politicienilor sau oficialilor guvernamentali în țările unde guvernul
controlează toate palierele pentru dezvoltarea economică internă, dirijează în mod discreționar
politicile asupra utilităților și resurselor naturale sau a proiectelor de cooperare internațională. În
asemenea situații, înalți oficiali guvernamentali dețin pârghii importante în încredințarea
preferențială a unor contracte de import-export, distribuirea și susținerea „dezinteresată” a marilor
oferte de privatizare, de promovare a unui regim al taxelor interne în consens cu interesele
grupărilor pe care le reprezintă sau, din contră, împotriva unor grupări rivale, care le stânjenesc
afacerile și trebuie scoase de pe aria lor de acțiune. În general, politicienii de rang înalt și oficialii
guvernamentali intră în „alianțe corupte” cu grupările criminale pentru:
- folosirea poziției publice sau a pârghiilor de care dispun la nivelele administrative de
decizie ca răsplată pentru beneficiile primite din partea grupărilor criminale. Oficiali aflați în
poziții-cheie solicită mită pentru influențarea investigațiilor efectuate de organismele de aplicare a
legii sau pentru a înlătura interferența guvernelor în activitățile desfășurate de către grupările
criminale;
- exploatarea autorității publice cu care au fost învestiți pentru obținerea de profit personal
din activitățile ilicite. Aceștia folosesc abilitățile oferite de funcțiile publice pentru influențarea
deciziilor economice ale guvernelor în favoarea grupărilor criminale. De exemplu, ei pot accepta
mită pentru promovarea contractelor cu firme controlate sau aflate sub influența unor „personalități”
ale crimei organizate;
- obținerea de favoruri personale sau politice din partea unor grupări criminale. În unele
cazuri, politicieni sau oficiali guvernamentali cu rang înalt solicită grupărilor criminale fonduri sau
investiții pentru demararea afacerilor proprii ori pentru implicarea în afaceri cu grad înalt și imediat
de profit. De asemenea, grupările criminale îi ajută în operațiuni de spălare de bani și acoperire a
afacerilor derulate la adăpostul poziției politice sau guvernamentale. În alte cazuri, aceștia
furnizează informații grupărilor criminale pentru declanșarea „spontană” a unor campanii judiciare
sau de presă cu scopul de a discredita rivalii.

10
 În virtutea celor arătate, rezultă, destul de clar, faptul că dezvoltarea corupției reprezintă o
amenințare majoră la adresa oricărei societăți, dar în special pentru cele aflate în tranziția spre
economiile funcționale de piață. Împreună cu subminarea legitimității politice a guvernelor,
consecințele corupției pot fi dintre cele mai severe pentru performanțele economice ale fiecărei țări.
Corupția reduce drastic încrederea și stimularea investitorilor locali sau străini în demararea ori în
susținerea afacerilor lor, reclamând pretențiile directe sau voalate ale unor oficiali în susținerea unor
activități economice care, în mod normal, ar trebui să se desfășoare transparent și în cadru legal.
Corupția înlocuiește promovarea valorilor în societate, compromite cheltuirea banului public,
demararea și susținerea proiectelor care interesează societatea în ansamblul ei. În acest context,
chiar fondurile de asistență din partea instituțiilor și organismelor internaționale sunt dirijate, de
către oficialii corupți și grupările criminale aflate în simbioză cu aceștia, către interese proprii.
Majoritatea specialiștilor din domeniu încearcă să caracterizeze crima organizată plecând de
la definiția mafiei pe care Giuseppe Rizzotto și Gaetano Moșea au formulat-o în lucrarea „Mafioții
din Vicaria”, scrisă în anul 1863: „Mafia reprezintă o expresie curentă, folosită pentru a desemna un
grup de indivizi drogați și violenți, uniți între ei prin raporturi secrete și de temut, aflați la originea
unor acțiuni criminale”.
Printre gânditorii italieni preocupați de studierea acestui fenomen se numără și Niccolo
Pollari, în accepțiunea căruia caracteristicile comune ale tuturor formelor de criminalitate
organizată sunt:
- existența unei legături asociative, nu neapărat de natură stabilă;
- forța de intimidare pe care această legătură o exprimă;
- situațiile de supunere (subordonare) și de teamă care derivă din aceasta;
- existența unui sistem organizatoric piramidal.
Studierea organizațiilor criminale - denumite în Italia „Mafia”, „Camorra”, ,,’Ndrangheta”,
„Sacra Corona Unita”, „la Roșa”, „Familia Sa- lentina” - i-a permis autorului să se oprească și
asupra altor caracteristici tipice organizațiilor criminale, care pentru realizarea scopurilor
economice și politice nu se sfiau să folosească forța de intimidare și chiar eliminarea fizică. Printre
acestea amintim:
- secretul absolut și tăcerea care caracterizează comportamentul asociaților;
- legăturile personale și chiar de sânge care trebuie să existe;
- existența unor ritualuri de admitere în cazul organizațiilor criminale. Spre exemplu, ritualul
de intrare în Mafia siciliană se bazează pe uniunea de sânge și foc (câteva picături de sânge sunt
lăsate să cadă în foc), omul de onoare pronunțând în aceste condiții jurământul, cunoscând faptul că,
în cazul unei trădări, va fi ars, devenind cenușă, asemenea picăturilor de sânge;
- producerea, în cadrul societății, a unor avantaje materiale, care urmează să fie distribuite
membrilor organizației după anumite reguli stabilite.
Un alt autor, Maurizio Catino, studiind fenomenul criminalității organizate, arăta că, pentru
intrarea în Cosa Nostra, aspiranții trebuie să fie născuți în Sicilia, să nu simpatizeze cu formațiuni
de stânga, familia de apartenență trebuie să fie respectabilă și fără pete, nefiind tolerați fiii
nelegitimi, homosexualii, divorțații și cei care au avut părinți sau alte rude în forțele de ordine ori
magistratură.
Plecând de la aceste principii, organizațiile criminale au reușit să treacă de la mafiile
latifundiare la adevărate întreprinderi ale crimei, trecerea de la mafia rurală la cea industrială fiind
consecutivă cu începerea introducerii traficului de stupefiante pentru activitatea de bază a
organizației. Infracțiuni de acest gen au dus inițial la realizarea unor profituri ilicite importante, care
apoi au fost introduse în circuitul economico-financiar, iar ulterior au dus la atragerea unor bănci și
societăți financiare pentru realizarea propriilor scopuri, la crearea unor societăți comerciale
destinate disimulării fondurilor ilicite și apoi reciclării acestora, la realizarea unor mari investiții
naționale și internaționale cu scopul de a condiționa continuu marea lume economico-financiară.

11
 2. Fenomenul criminalității organizate. Concept și dimensiune
națională și transnațională.

Pentru a putea analiza criminalitatea organizată în general și pe cea transnațională în special,

dintr-o perspectivă reală, și pentru a putea evidenția adevăratele dimensiuni ale infracționalității
manifestate la nivel internațional, ar trebui să analizăm mai întâi impactul dat de fenomenul de
globalizare în cadrul relațiilor internaționale actuale. Globalizarea are un impact evident nu numai
asupra relațiilor internaționale, ci și asupra reglementărilor regionale și mondiale actuale, expresie a
concentrării puterii economice și financiare.
Analiza raporturilor internaționale demonstrează cât de puternic este impactul globalizării
asupra dreptului internațional și instituțiilor internaționale. Noile imperii coloniale „impun legea pe
piața mondială” și acționează pentru structurarea unei noi ordini în lume. Pe piața mondială, factorii
determinanți nu mai sunt nici capitalul, nici munca și nici materiile prime, ci mai degrabă modul în
care aceste trei elemente sunt manipulate de informație, comunicare și administrație, adevăratele
pârghii ale noii economii.
Tendința dominantă în structurarea noii ordini mondiale o constituie internaționalizarea
acționarilor, grupurile industriale devenind în același timp și grupuri financiare care „asigură
arbitraje permanente între capitalurile angajate în diferitele lor activități și filiale”. Reglementările
internaționale consacră, într-o măsură tot mai evidentă, noile raporturi, susținând dezvoltarea pe
piețele mondiale prin valorificarea activelor, care sunt, în același timp, financiare și industriale.
Puterile publice naționale și-au slăbit, începând din anii ’80, „capacitatea și voința de a interveni în
favoarea interesului general”, în condițiile în care implicarea lor în afaceri private este tot mai
frecventă. În Noua Ordine, în curs de formare, „rețelele de grupuri financiare și industriale sunt
principalul actor al politicilor economice”, determinând promovarea normelor juridice naționale și
internaționale care să le susțină (dreptul internațional tinde să devină, tot mai mult, un instrument
care exprimă voința puterilor mondiale). S-au creat astfel megasistemele mondiale, care, aflându-se
la dispoziția intereselor imediate ale grupurilor financiare private, își structurează propriile instituții
internaționale sau determină adaptarea instituțiilor existente la cerințele lor.
În America, Asia și Europa, piețele au dat naștere unei noi culturi, cea a băncilor
internaționale, a organizațiilor comerciale, a lobby-urilor transnaționale și a firmelor multinaționale.
Aceștia sunt noii suverani ai lumii, în care națiunile nu mai sunt în măsură să își regleze propriile
economii și cu atât mai puțin să stăpânească mișcările de capitaluri de pe piețele planetare. In acest
context, analiști remarcabili ai fenomenelor contemporane consideră că, în condițiile în care noii
stăpâni ai Planetei tind să devină incontrolabili, primele măsuri care se impun de urgență privesc
restabilirea controalelor naționale și internaționale prin instituirea unei taxe mondiale asupra
mișcărilor de capital, desființarea paradisurilor fiscale, eliminarea speculațiilor și evaziunii fiscale.
Se apreciază că ar fi necesare crearea unor noi forumuri reprezentative la scară continentală
și mondială și obținerea sprijinului asociațiilor și organizațiilor neguvernamentale. Unii analiști
propun constituirea unor organisme internaționale eficiente, precum un Consiliu de Securitate
Economică sau o înaltă Autoritate Internațională pentru Securitatea Informatică, dar și instanțe
capabile să administreze bunurile comune ale umanității.
Se afirmă în unanimitate că „organizațiile criminale s-au adaptat la noua ordine a economiei
mondiale și au știut să profite extraordinar de mondializarea schimburilor de mărfuri și capitaluri”.
Impactul și influența criminalității organizate în statele europene, inclusiv în cele aparținând
Uniunii Europene, au crescut considerabil în ultimii 20 de ani. Globalizare financiară, mondializare,
schimburi internaționale, etică și deontologie financiară, scandaluri financiare, toți acești termeni,
concepte sau afaceri politico-financiare condiționează în realitate statutul societății de astăzi, o
societate marcată de mutații esențiale în plan sociologic, demografic, economic și financiar.
Societatea de astăzi înregistrează o dinamică economică, socială și financiară esențială
pentru viitor. Prin efectul de contagiune, această dinamică determină o nouă dinamică a
criminalității. Magnitudinea criminalității este imposibil de măsurat; măsura acesteia este percepută
doar odată cu declanșarea marilor sisteme financiare, cu inventarierea actelor teroriste finanțate

12
generos de organizațiile criminale și cu prăbușirea imperiilor financiare construite din cartonul
colorat al traficului de ființe umane, contrabandă, spălarea banilor și traficului de droguri. În
consecință, deja este creată o mare confuzie între banii murdari și economia legală, iar cangrena
s-a instalat de mult timp, răul fiind profund și dificil de tratat. Statele sunt neputincioase în fața
multiplicării și instantaneității afacerilor financiare frauduloase.
Deși este dificil să cuantificăm activitățile de natură subterană, se estimează că „produsul
criminal brut mondial” depășește 1.000 de miliarde de dolari. Cooperarea judiciară între state este
haotică, iar acțiunile de demantelare a rețelelor criminale sunt excepții în comparație cu volumul
afacerilor ilegale.
Criminalitatea organizată nu se caracterizează doar prin marele potențial distructiv pe care îl
conțin infracțiunile în sine, ci și prin faptul că este în măsură să prejudicieze grav încrederea
participanților în economia de piață și statul de drept, în capacitatea acestuia de a asigura ordinea
economică și socială. Globalizarea, ca fenomen în desfășurare dinamică, oferă criminalității
organizate facilități care generează o veritabilă explozie a tuturor tipurilor de trafic, din ce în ce mai
greu de depistat, de urmărit și de stopat. Această nouă ordine mondială a permis apariția și
consolidarea unei criminalități noi, oportunistă și agresivă, transnațională și tot mai bine organizată,
care prosperă profitând de diferențele între legislații și practicile represive naționale.
Astăzi, criminalitatea organizată este direct legată de dezvoltarea economică, evoluția
politicii și progresul științei. Ea exploatează cu maximă rapiditate și eficiență atât progresele științei
și tehnicii, cât și contradicțiile și vidurile rezultate din disparitățile normative. Globalizarea a permis
organizațiilor criminale să își optimizeze activitățile prin delocalizarea etapelor infracțiunii
(pregătire, acțiunea criminală propriu-zisă, plăți, spălarea produsului financiar ilicit). Imaginea
globală a economiei ne înfățișează interdependența puternică între economia criminală și economia
legală, situație favorizată de numeroase evoluții geopolitice care se produc în lumea contemporană.
S-a afirmat că înainte de Tratatul de la Maastricht s-a constituit o piață europeană criminală, care
unește Estul cu Vestul. Pe această piață acționează grupările criminale italiene, yakuza japoneză,
triadele chinezești, clanurile turcești, rusești, poloneze, grupările pakistaneze, iraniene, nigeriene,
precum și cartelurile din America Latină. Aceste grupări nu formează o super-mafie unificată, dar
ele dezvoltă raporturi «pestrițe» care merg de la colaborare la conflict.
Sistemul economic și financiar global este contaminat de fonduri rezultate din activitățile
grupărilor criminale, întrucât acestea dispun de o reală capacitate de a amesteca activitățile legale cu
cele ilegale.
Globalizarea a facilitat accesul (organizațiilor criminale) la paradisurile protectoare ale
capitalurilor și persoanelor, ridicându-se astfel o întrebare esențială în geopolitica infracțiunii:
putem accepta ca, sub pretextul suveranității, niște țări foarte mici (sau niște centre off-shore
cunoscute pentru că nu se supun niciunei jurisdicții) să prospere «la umbra» criminalității
organizate și să aducă astfel prejudicii considerabile economiei mondiale? Asemenea întrebări,
perfect justificate, izvorăsc dintr-o realitate globală care șochează. Economia globală, dominată de
afaceri comerciale, finanțe, bănci și piața de capital, se înfățișează ca un vast imperiu care își
prelungește frontierele dincolo de imaginația noastră, un imperiu care ne subjugă viața și ne face pe
toți (oameni, instituții, guverne și națiuni) să depindem de puterea și mizeria banului.
Globalizarea a consolidat „piața” internațională a crimei, ca răspuns la cererea și oferta de
produse și acte ilicite tot mai mari. În universul rarefiat al puternicelor organizații criminale sunt
inițiate, derulate și finalizate afaceri ilegale de mare dimensiune, astfel încât fenomenul
criminalității, amplasat tradițional la periferia societății, contribuie considerabil la diminuarea
autorității statului. Imensa scenă a economiei și finanțelor mondiale este protejată premeditat de un
văl de mister, dincolo de care este greu, cel mai adesea imposibil, de a pătrunde cu mijloacele
legale.
Considerat de când lumea ca un teritoriu accesibil doar super-profesioniștilor și celor bogați,
universul finanțelor și băncilor și-a sporit aura de impenetrabilitate și onorabilitate, dictând legile și,
implicit, regulile jocului, toate aflate sub platoșa secretului profesional desăvârșit. Este, cu alte
cuvinte, nucleul în jurul căruia gravitează toate celelalte componente ale societății. Economia

13
mondială are ca trăsătură fundamentală puterea amplificată a finanțelor internaționale. Globalizarea
financiară, materializată într-o piață unică a banilor la nivel planetar, a acompaniat fenomenul de
globalizare a producției, a comerțului, a serviciilor și a comunicațiilor, manifestându-se mai brutal
și imprevizibil, cu efecte negative la scară regională și planetară. Piețele financiare globale se află,
în mare măsură, în afara controlului autorităților naționale și internaționale.
Efectul globalizării economiei și finanțelor s-a materializat în posibilitățile companiilor
transnaționale industriale și financiare de a se împrumuta sau de a plasa, fără limite, sume de bani
acolo unde doresc și atunci când pot exploata eficient toată gama de instrumente financiare.
Capitalul este cel mai mobil factor de producție. El se îndreaptă spre locul unde este cel mai bine
recompensat, fiecare țară fiind interesată să îl atragă.
Mobilitatea capitalului financiar este susținută de regula celor trei „D”:
dezintermediere/dereglementare/defragmentare:
a) dezintermedierea înseamnă eliminarea intermediarilor în efectuarea operațiunilor de
plasament sau împrumut;
b) dereglementarea este considerată motorul globalizării financiare. Autoritățile
monetare din principalele țări industrializate au înlăturat reglementările privitoare la schimburi,
pentru a încuraja circulația internațională a capitalurilor. Rezultatul procesului de dereglementare
inițiat de către SUA la sfârșitul anilor 70 l-au constituit accelerarea mobilității geografice a
capitalurilor și un înalt grad de substituire între ele a instrumentelor financiare;
c) defragmentarea piețelor definește procesul de abolire a frontierelor dintre piețele
tradiționale, astfel:
- piața monetară (bani pe termen scurt);
- piața de schimb (schimburi de monede);
- piața la termen (bunuri cumpărate și vândute pentru a fi livrate mai târziu).
Acest fenomen de defragmentare permite celui care investește să aleagă cel mai bun
randament, trecând de la un titlu la altul, de la o monedă la alta, de la obligațiunile în euro la cele în
dolari sau invers. Ultima inovație financiară menită să accelereze circulația capitalurilor este swap-
ul, definit ca un schimb de datorii între două societăți, ce permite fiecăreia să beneficieze de cele
mai bune condiții de împrumut pe o anumită piață.
Sistemul financiar internațional a devenit astăzi o unică mega-piață a banilor - curați și
murdari -, caracterizată printr-o dublă unitate: de loc, în sensul că piețele sunt tot mai interconectate
grație rețelelor moderne de comunicații, și de timp, în sensul că funcționează continuu, în America
de Nord, Europa și Extremul Orient.
Procesul de globalizare, derulat pe cele trei coordonate arătate mai sus, a generat o
intensificare a operațiunilor speculative, precum și o accentuată instabilitate a piețelor. Acestor
rezultate li s-au adăugat o dilatare a sferei financiare și o fractură între finanțe și producție, în sensul
că volumul tranzacțiilor efectuate pe piața de schimb (acolo unde se schimbă devize) a crescut, în
intervalul 1980-2000, de cinci ori, ajungând la peste 1.600 de miliarde de dolari pe zi. Potrivit
estimărilor făcute de Banca de Reglementări Internaționale de la Basel, Elveția, volumul
tranzacțiilor internaționale este de peste 50 de ori mai mare decât valoarea comerțului internațional
de mărfuri și servicii. Acest lucru evidențiază cu claritate ruptura tot mai accentuată dintre
activitățile financiare și economia reală, respectiv valoarea imensă a sumelor de bani provenite din
economia criminală care sunt injectate în fluxurile financiare internaționale. Specialiștii în materie
subliniază faptul că globalizarea financiară consacră supremația forțelor pieței asupra politicilor
economice. Ca urmare, astăzi, piețele sunt cele care „decid” dacă politicile economice naționale
sunt bune, iar autoritățile monetare ale unei țări nu mai pot face mare lucru pentru a-și apăra rata de
schimb împotriva speculațiilor.
Operațiunile speculative de mare anvergură derulate în ultimele două decenii au lovit din
plin economiile Rusiei, Mexicului, Braziliei, Uruguayului, Argentinei și Thailandei. Aceste crize au
apărut în state ale căror economii sunt subminate de banii murdari proveniți din activitatea intensă a
grupărilor criminale care și-au orientat acțiunile în domeniile privatizărilor frauduloase, traficului de
droguri, traficului de arme și materiale strategice, traficului de persoane, contrabandei, evaziunii

14
fiscale, fabricării și comercializării de mărfuri contrafăcute.
Într-un amplu studiu, elaborat de Centrul de Studii Internaționale și Strategie din
Washington la începutul anului 2000 cu privire la crima organizată în Rusia, sunt evidențiate
următoarele concluzii:
- o mare parte din companiile industriale rusești transferă peste 80% din devizele lor
în străinătate, lună de lună, cel mai adesea în băncile off-shore;
- aproximativ 65% dintre cele 120 de miliarde de dolari pe care Rusia i-a primit de la
țările occidentale, în principal din Germania și de la instituțiile financiare internaționale, s-au
reîntors în Occident, ascunse în conturi secrete;
- organizațiile criminale rusești, mare parte compuse din foste cadre militare și din
fosta securitate sovietică, reprezintă o amenințare directă la interesele naționale ale SUA și ale altor
state (peste 200 de grupări criminale rusești sunt active în 58 de țări ale lumii).
Față de toate cele de mai sus, trebuie precizat faptul că extensia „imperiului criminal
rusesc”, ca de altfel a oricărui fenomen ținând de criminalitatea organizată internațională, nu ar fi
fost posibilă fără complicitatea și implicarea decisivă a partenerilor de aceeași factură din SUA,
Europa Occidentală, America de Sud și țările considerate paradisuri bancare și fiscale. Astfel, una
dintre cele mai mari afaceri economico-financiare s-a derulat între o bancă din New York și grupuri
criminale din Rusia. Fostul vice-președinte al băncii (Lucy Edwards) și soțul său (Peter Berlin) au
constituit placa turnantă pentru oamenii de afaceri ruși, pe care i-au ajutat în gigantica operațiune de
deturnare a sumei de 7 miliarde de dolari, scoși ilegal din Rusia și „spălați” potrivit unei scheme
ingenioase.
Totul a început spre sfârșitul anului 1995, când Lucy Edwards a fost contactată de către
reprezentantul Băncii DKB, care i-a solicitat să participe la scoaterea ilegală din Rusia a unor
importante fonduri. Soțul acesteia, Peter Berlin, a deschis la Bank of New York mai multe conturi
corespondente pe numele a trei societăți (Benex, B.E.C.S. și Low Land), care serveau ca acoperire
unor firme rusești. Aceste întreprinderi erau dirijate de funcționari ai Băncii DKB, controlată, la
vremea respectivă, de fostul șef de cabinet al Președintelui Rusiei, Boris Elțîn. Pentru serviciile
oferite, Lucy Edwards și Peter Berlin au încasat un comision de 1,8 miliarde dolari.
În același registru al modului de acțiune a grupărilor criminale internaționale, menționăm
prăbușirea unor mari corporații transnaționale cu sediile centrale pe teritoriul SUA, produse relativ
recent (2001), care au condus la ample investigații și cercetări în urma cărora s-a stabilit faptul că
firme ca Enron, WorldCom, Xerox, Tyco au ajuns în stare de faliment în urma unor manopere
frauduloase, soldate cu prejudicii impresionante. Astfel, la începutul lunii octombrie 2002, fostul
contabil general al grupului american WorldCom, Buford Yates, a pledat „vinovat” pentru
acuzațiile de complicitate și fraudă, recunoscând că a falsificat registrele contabile ale companiei la
îndemnul superiorilor săi. În urma cercetărilor, s-a constatat că dimensiunea fraudei depășea 7
miliarde de dolari, iar falsificarea rezultatelor financiare și raportarea de tranzacții false au avut
drept scop umflarea veniturilor nete și acoperirea actelor de delapidare a acestor fonduri uriașe.
Trebuie precizat faptul că una dintre principalele dificultăți cu care ne confruntăm atunci
când evaluăm amploarea crimei organizate la nivel global, respectiv dimensiunea cantității de bani
murdari introduși în circulație, o reprezintă lipsa de precizie și contradicțiile statisticilor disponibile.
Explicația rezidă în faptul că activitățile grupurilor criminale sunt oculte și nu pot fi înregistrate
într-o evidență contabilă, ele producând profituri enorme care, după ce sunt „spălate”, sunt
reintroduse în economia oficială. Studiile efectuate de Fondul Monetar Internațional, consacrate
criminalității organizate, arată că totalul câștigurilor care provin din activități ilicite se ridică la 500-
1.500 de miliarde de dolari, ceea ce reprezintă între 2 și 5% din produsul mondial brut. Este vorba
aici de fluxurile anuale, ceea ce înseamnă că stocurile de bani murdari sunt mult mai mari. Această
evaluare se referă doar la produsul financiar al activităților ilicite propriu-zise, nu și la investițiile
realizate de organizațiile criminale în sectoarele productive ale economiei legale.
Banca Mondială a publicat, pe pagina sa de internet, o listă cu 180 de companii din întreaga
lume care nu vor mai primi fonduri din cauza ilegalităților (fraudă și mită) constatate în activitatea
acestora. Cele mai numeroase astfel de companii sunt din Indonezia (121), Anglia (35), SUA (13),

15
India (8), Nigeria (6), Japonia (4), Suedia (10).

Un model pe zone al criminalității transnaționale a fost elaborat de Jean de Miliard:

Prima este zona de producție a materiilor prime pentru activitatea criminală: stupefiante
(opiu, cocaină, canabis etc.), furnizarea de femei în vederea practicării prostituției, de copii în
vederea adopției și exploatării sexuale, prelevarea ilicită de organe umane destinate a fi grefate, în
această categorie se înscriu țările zdruncinate de tulburări politice, cu economii răvășite și victime
ale unor instabilități care facilitează corupția și violența.
A doua zonă este aceea a țărilor dezvoltate, unde sunt consumate produsele ilicite, eventual
după transformarea și prelucrarea acestora. Este vorba aici despre țări puternice din punct de vedere
politic și în care populația beneficiază de libertate și mijloace financiare.
A treia zonă geopolitică o reprezintă paradisurile bancare și fiscale, care permit reciclarea
banilor murdari proveniți din activitățile criminale, precum și „spălarea” acestora prin procedee
diverse.
Analistul Raymond Gassim arată că acest model a fost elaborat analizându-se doar
criminalitatea orientată spre profit și nu surprinde toate formele criminalității transnaționale,
respectiv terorismul și delincvența contestatară, specifice globalizării. „Modelul este departe de a fi
general, dar el are meritul de a fi formulat și de a servi ca bază de studiu și analiză pentru a descrie
criminalitatea transnațională” . R. Gassin susține că „există o strânsă legătură între criminalitate și
tipul de societate în care aceasta se dezvoltă. Criminalitatea în societățile arhaice este, fără îndoială,
diferită de cea care se produce în societățile moderne. Putem spune că țările în curs de dezvoltare se
diferențiază și de țările industrializate, întrucât comportamentele deviante variază în funcție de
structurile sociale”.
Alți autori consideră că modelul elaborat de Jean de Miliard trebuie completat, astfel încât,
schematic, acesta să arate astfel:
a) zona geopolitică de producție - a materiilor prime pentru activitatea grupurilor
criminale - trebuie împărțită în:
- țările producătoare de materii prime naturale (droguri, specii rare de floră și faună,
ființe umane destinate exploatării sexuale, alcool), de regulă țări subdezvoltate sau în curs de
dezvoltare;
b) țări producătoare de materii prime produse prin tehnologii înalte (armament, muniții,
substanțe nucleare, componente ale tehnologiei informatice, droguri sintetice); zona geopolitică a
țărilor intermediare, de tranzit - care asigură preluarea din zona de producție a materiilor prime,
depozitarea temporară și distribuția către zona a treia, a țărilor consumatoare;
c) zona țărilor consumatoare, care trebuie completată cu țările în curs de dezvoltare -
care îndeplinesc simultan funcțiile de producător și de consumator al materiilor prime de origine
criminală. Evoluția din ultimii zece ani a criminalității evidențiază statutul special al unor țări care
sunt furnizoare de materii prime (alcool, tutun, bunuri contrafăcute, pornografie etc.). Ca urmare,
distincția tranșantă între țările eminamente producătoare și consumatoare de produse criminale este
depășită și contrazisă de realitatea la nivel planetar. Astfel, SUA este producător „specializat” în
produse criminale de mare rafinament (armament, substanțe speciale, pornografie, tehnologii
informatice), dar și consumator de droguri și centru de spălare a banilor. Într-un asemenea teritoriu
al criminalității, fiecare stat poate fi importator și exportator de criminalitate, acest adevăr
confirmând teza globalizării criminalității;
d) zona de dincolo de cortina trasă peste imensa scenă a criminalității o reprezintă
teritoriile intitulate paradisuri bancare și fiscale, țări denumite necooperante în materia combaterii
criminalității. Și în acest caz, o segmentare rigidă a acestor țări ar conduce la deformarea realității,
care ne înfățișează faptul că, în afara paradisurilor fiscale consacrate, fiecare țară atrage (voit sau
nevoit) mari sume de bani negri pe care îi absoarbe, îi reciclează și îi spală.
Fiecare stat (mare sau mic, dezvoltat sau subdezvoltat) ar avea datoria să identifice măsura
în care sistemul economic sau financiar-bancar este utilizat pentru spălarea banilor. Centrarea
atenției exclusiv pe țările denumite necooperante sau paradisuri fiscale ar încuraja criminalitatea

16
care s-ar putea dezvolta nestingherit în state așa-zis „onorabile”. Modelul de mai sus ar trebui,
consideră autorii, să cuprindă și un al cincilea trunchi de state, reprezentat de statele în care crima
organizată a fuzionat cu puterea politică, acelea care încurajează și susțin acțiunile grupurilor
criminale. O secvență distinctă a acestui trunchi de state o reprezintă statele în care puterea politică
susține terorismul, alimentat și finanțat cu fonduri rezultate din activitățile clasice ale criminalității
organizate.
Micile grupuri de criminali au fost înglobate de formațiunile potente, capabile de a se adapta
și de a trece rapid de la o activitate comercială la alta, pe plan național și internațional. Procesul de
subordonare și unificare a condus la declinul lumii rău famate, a microcosmosului de hoți,
răufăcători, proxeneți și jucători de noroc, permițând dezvoltarea unor organizații puternice, apte să
supună economia, să se infiltreze în politică, să depășească granițele naționale și să realizeze
legături cu alte organizații criminale internaționale. Pe fondul dezvoltării piețelor ilegale și al
unificării organizațiilor criminale, s-au aplanat conflicte, s-au stabilit noi granițe și s-au depus
eforturi pentru cucerirea sferelor economice și politice. Toate acestea s-au putut realiza în urma unei
lipse de reacție a autorităților, care au fost luate prin surprindere de expansiunea teritorială a
organizațiilor criminale.
Este de menționat faptul că, începând cu anii 1980, ca urmare activităților investigative și
muncii de coordonare desfășurate de judecătorul italian Giovanni Falcone, au fost posibile
individualizarea și documentarea activității unei organizații criminale denumite „Cosa Nostra", o
asociație care funcționa după norme precise de conduită și care avea organisme permanente de
conducere. Pe lângă „Cosa Nostra", înființată în Sicilia, s-au mai identificat N`drangheta”, în
Calabria, „Camorra”, în Campania, și, mai recent, „Sacra Corona Unita", în Puglia. Prin
activitățile ilicite desfășurate, aceste organizații criminale au început să influențeze activitatea
economică și politică din sudul Italiei. În anul 1992, ca urmare a escaladării acestor activități, a
creării unui capital financiar imens (uneori mai mare decât venitul național al Italiei), ignorând total
dispozițiile legale și considerând că prin relațiile formate la toate nivelurile pot scăpa de răspundere
penală, organizațiile criminale au trecut la o formă de manifestare violentă fără precedent, care a
culminat cu asasinarea unor magistrați de marcă, a unor polițiști și a unor personalități implicate în
combaterea fenomenului mafiot.
Este de remarcat faptul că, potrivit art. 416 bis C. pen. italian, „o asociație criminală poate
deveni mafiotă când se folosește de o forță de intimidare legată de asociere, de condiția de supunere
și complicitate pentru comiterea de delicte, în scopul de a achiziționa întreprinderi, a controla
activități economice, concesiuni, autorizări, antreprize și servicii publice, de a realiza profituri sau
avantaje injuste, pentru ea, pentru alții, de a împiedica sau obstrucționa exercițiul liber al votului”.
Formațiunile criminale pot fi de tipul descris mai sus ori pot fi grupări de infractori din
mediul urban sau bande de tineri delincvenți, care, de fapt, reprezintă pepiniera criminalității
organizate. Prima formațiune criminală se caracterizează printr-o continuitate în timp, o diviziune a
muncii bine stabilită în interior, prin norme de conduită, prin existența unei proceduri de recrutare și
afiliere. Formațiunile ce sunt asimilate cu mafia sunt legate de un teritoriu aparte, o stradă, un
cartier sau oraș, fondându-se pe o origine comună de tip etnic, familial sau regional. Grupurile de
acest gen realizează legături cu formațiuni similare, infiltrându-se singure sau în asociere în
instituții oficiale, în forțe de ordine și în magistratură, pentru a-și realiza interesele.
O altă categorie este cea a infractorilor urbani, care operează în regiuni sau metropole, fiind
cunoscută sub denumirea de criminalitate de profesie sau para-mafiotă. Aceasta se deosebește de
prima categorie descrisă prin vârsta redusă a infractorilor, prin lipsa lor de experiență, prin slaba
capacitate de a pătrunde, de a se infiltra și manipula instituțiile publice.
A treia categorie o reprezintă bandele de tineri delincvenți, care constituie pepiniera
structurilor complexe descrise. Toate aceste formațiuni, care sunt specializate în activități violente,
care intervin în viața economică și socială a unei țări, acoperind sectoare întregi de economie, sunt
capabile să influențeze și chiar să cutremure viața politică și, așa cum am arătat, să uzeze de multe
ori de o forță militară proprie pentru atingerea scopurilor propuse.
Părerile din doctrină rămân împărțite, dar, cu toate acestea, se consideră că noțiunea de

17
„crimă organizată” sau „organizarea crimei” desemnează concepte și realități diferite, a căror
rezolvare prezintă nu numai o relevanță teoretică, ci și implicații practice în strategia de prevenire și
combatere a criminalității.
În contextul marilor schimbări politice și sociale contemporane, al dezechilibrelor
internaționale și al proceselor tensionate determinate de acestea, noile forme de criminalitate au luat
o amploare deosebită, mai ales în țările aflate în tranziție la economia de piață. Definiția crimei
organizate transnaționale a evoluat în timp, reflectând complexitatea contemporană, în sensul
multiplicării exemplelor aduse în prim-plan de fenomenul criminalității odată cu trecerea timpului și
al cuprinderii spațiale, în contextul transnaționalizării și globalizării crimei organizate.
Una dintre primele definiții privind crima organizată a fost dată de către organismele de
aplicare a legii în SUA, unde FBI-ul a declarat crima organizată ca fiind „acea organizație (grup
mai mare sau mai mic) care folosește și perpetuează conspirația criminală, are o structură
organizată, își bazează existența pe teamă și teroare, corupție și manipulări ilicite și urmărește
obținerea de beneficii financiare și alte avantaje”. În timp, FBI a extins definiția la nivelul crimei
organizate internaționale, identificându-i activitatea în mai mult de o țară.
Dar o asemenea definiție, deși se referă la câmpul operațional internațional al unei
organizații criminale, nu identifică totuși activitatea criminal-organizată drept un fenomen
transnațional.
Primul care a făcut o asemenea distincție a fost Phil Williams, care, în 1996, a demonstrat că
întreaga crimă organizată s-a remodelat, concomitent cu globalizarea societății în ansamblul ei și, în
multe cazuri, chiar devansând aceste procese. Practic, organizațiile criminale au devenit
asemănătoare „corporațiilor transnaționale, operând pe întreg globul. Ele au o bază de pregătire și
iradiere a activităților lor. Pot fi localizate într-o țară, dar prin relațiile create pot fi prezente oriunde
pe glob, la mare distanță de țara de bază”. Existența acestor societăți criminale a determinat
îngrijorarea comunității internaționale și realizarea unui cadru legislativ internațional adecvat,
capabil să răspundă și să descurajeze activitățile infracționale, precum și adoptarea unor planuri de
acțiune globală, în scopul neutralizării expansiunii la nivel mondial a activităților de tip mafiot.
Astfel, așa cum se arată în Preambulul Rezoluției A/55/383 a Adunării Generale a ONU,
prin Convenția împotriva crimei organizate transnaționale, țările membre ale Organizației
Națiunilor Unite:
„Profund preocupate de implicațiile economice și sociale negative pe care le are crima
organizată și convinse de urgența întăririi cooperării în prevenirea și combaterea mai hotărâtă a unor
asemenea activități, atât la nivel național, cât și internațional,
Ținând seama cu profundă preocupare de dezvoltarea legăturilor dintre crima organizată
transnațională și grupările teroriste internaționale, având în vedere Carta Națiunilor Unite și
rezoluțiile relevante ale Adunării Generale,
Hotărâte să nu acorde refugiu acelora care sunt implicați în activități de crimă organizată sau
sunt cercetați pentru asemenea activități, oriunde s-ar afla aceștia,
Puternic convinse că prin Convenția ONU împotriva crimei organizate transnaționale se va
constitui un instrument efectiv și necesar în cadrul cooperării internaționale legale de combatere a
tuturor formelor crimei organizate, între care și spălarea de bani, corupția, traficul ilicit (•••)>
Solicită tuturor statelor și organizațiilor economice regionale să semneze și să ratifice
Convenția ONU împotriva crimei organizate transnaționale și Protocoalele anexă cât mai curând
posibil, în vederea accelerării punerii în aplicare a Convenției și a Protocoalelor anexă”.Forumul
mondial menționează în mod clar că „Adoptarea Convenției ONU împotriva crimei organizate
transnaționale este completată și prin alte documente, precum Protocolul pentru prevenirea,
suprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special copii și femei, Protocolul privind lupta
împotriva contrabandei cu migranți pe pământ, pe mare sau pe calea aerului”.
Așa cum remarcă majoritatea analiștilor, pe această bază, „Rezoluția care a fost adoptată în
cadrul Conferinței de la Palermo (15 noiembrie 2000) reușește să realizeze o unificare a definițiilor,
stabilind un standard al identificării crimei transnaționale”, astfel:
a) art. 1 - declarație de intenție: intenția (țelul) acestei Convenții o reprezintă

18
promovarea în prevenirea și combaterea mai eficace a crimei organizate transnaționale;
b) art. 2 - folosirea termenilor:
- grup criminal organizat înseamnă un grup structurat din trei sau mai multe persoane,
existente pe o perioadă de timp și acționând împreună în vederea comiterii uneia sau mai multor
activități criminale grave sau infracțiuni prevăzute în prezenta Convenție, în scopul obținerii, direct
sau indirect, de beneficii financiare sau de altă natură;
- crime (infracțiuni) grave sunt acele infracțiuni care pot fi pedepsite cu privare de
libertate de la patru ani până la maximum de pedeapsă;
- grup structurat însemnă un grup care nu s-a alcătuit la întâmplare, ci pe reguli
structurate, definind rolul fiecărui membru, continuitatea în acțiune și dezvoltarea structurii;
c) art. 3 - scopul aplicării: în virtutea parag. 1 al acestui articol, o infracțiune este de
natură transnațională dacă:
- este comisă în mai mult de un stat;
- este comisă într-un stat, dar o parte substanțială a infracțiunii este organizată,
planificată, coordonată și condusă pe teritoriul altui stat;
- este comisă pe teritoriul unui stat, dar implică un grup organizat care desfășoară
activități criminale pe teritoriile mai multor state;
- este comisă pe teritoriul unui stat, dar are efecte substanțiale asupra altor state.
Această definiție este printre cele mai cuprinzătoare și, prin conținutul ei, dă posibilitatea
unirii eforturilor la nivel internațional în combaterea criminalității organizate transfrontalière, una
dintre cele mai mari amenințări la adresa întregii comunități internaționale.
Prin prisma definiției menționate, pot fi identificate mai multe categorii ale crimei
transnaționale: spălarea de bani, activitățile teroriste, furtul obiectelor de artă și de patrimoniu
cultural, furtul proprietății intelectuale, traficul ilicit de arme, pirateria (sub toate formele ei -
aeriană, pe uscat sau pe mare), răpirile de persoane, fraudele în domeniul asigurărilor, crima
computerizată (cyber-crime), crimele împotriva mediului, traficul de persoane, comerțul cu organe
umane, comerțul ilicit de droguri, bancruta frauduloasă, infiltrarea în afaceri legale, coruperea și
mituirea funcționarilor publici, precum și alte activități infracționale în care sunt angrenate grupări
din diferite țări.
Transnaționalizarea criminalității organizate și traversarea jurisdicțiilor statale, precum și
pericolul social crescut au fost favorizate în ultimii 20 de ani de mai mulți factori, printre care am
putea aminti: prăbușirea regimurilor totalitare comuniste în Europa de Est și Uniunea Sovietică,
dezvoltarea capitalismului în China și libera circulație în Uniunea Europeană. Acestea, alături de
circulația rapidă a datelor, datorată dezvoltării fără precedent a cyber-spațiului, precum și a
procesului de mondializare economică, au creat noi posibilități de îmbogățire, dar și noi forme
infracționale, determinând astfel o creștere de amploare și o intensificare a activității organizațiilor
criminale. Traficul cu migranți, traficul cu ființe umane, în special copii și femei, în scopul de a fi
folosiți la muncă sau de a fi exploatați sexual, traficul cu organe umane, traficul cu arme și traficul
de droguri, pornografia infantilă, frauda electronică și spălarea banilor au condus la crearea unor
adevărate piețe internaționale în realizarea scopurilor mai sus arătate.
În privința traficului cu migranți, a traficului cu ființe umane pentru piețele internaționale de
migranți, copii și femei, principala sursă este reprezentată de către persoanele aflate în deplasare,
fără forme legale, persoanele care provin din state încă slab dezvoltate sau din state aflate în zone de
conflict armat. Acest fenomen își găsește expresia în faptul că, în condițiile actualei revoluții
științifice și tehnologice, sărăcia persistă, reprezentând o crudă realitate. Analizele efectuate au
stabilit cu certitudine faptul că există piețe de ființe umane unde femeile și copiii sunt vânduți în
schimbul sumei de 25 de dolari, precum și piețe de muncă unde migranții își oferă forța de muncă în
schimbul unui adăpost și al hranei zilnice. În datele de mai sus se regăsesc, pe de o parte,
slăbiciunile societății internaționale, iar, pe de altă parte, puterea structurilor criminale
transnaționale, care au reușit fie să își extindă sfera de influență și asupra altor state, fie să încheie
alianțe strategice cu alte organizații criminale.
Având în vedere toate aspectele relevate mai sus, la 15 noiembrie 2000, Ia New York, au

19
fost adoptate Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate și
Protocoalele anexe acesteia. Referitor la adoptarea Convenției, trebuie menționat faptul că noua
dimensiune a criminalității organizate a mobilizat statele în sensul focalizării eforturilor pentru
combaterea acestui flagel, sens în care la Palermo, între 12 și 15 decembrie 2000, peste 120 de state
membre ale Organizației Națiunilor Unite au semnat Convenția și Protocoalele anexe acesteia.
Convenția este primul tratat ONU destinat luptei împotriva acestui flagel cu dimensiune
globală și a fost deschisă spre semnare la 12 decembrie 2000 în orașul Palermo, în prezența
Secretarului General ONU și a înalților reprezentanți ai peste 135 de state. Noul tratat, adoptat de
către Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 15 noiembrie 2000 la New York, urma a intra în
vigoare după ratificarea sa de către 40 de state. Unul dintre scopurile sale importante îl reprezintă
armonizarea legislațiilor naționale ale țărilor, astfel încât ceea ce este considerat ca fiind delict
într-un stat să fie tratat ca atare și de către celelalte state. Totodată, prin adoptarea sau modernizarea
legislațiilor naționale, guvernele vor putea coopera între ele în vederea investigării și pedepsirii
următoarelor tipuri de delicte: participarea la activitatea unui grup criminal organizat, spălarea
banilor, corupția și obstrucționarea justiției. Convenția Națiunilor Unite contra criminalității
organizate transnaționale, precum și cele două Protocoale anexă au fost apreciate ca fiind un succes
mondial în lupta împotriva criminalității internaționale organizate și expresia unei largi și puternice
cooperări internaționale în materie.
Convenția acoperă, din punct de vedere juridic, următoarele domenii:
- protecția suveranității;
- participarea la activitatea unui grup criminal internațional;
- spălarea produselor infracțiunilor;
- spălarea banilor;
- corupția;
- responsabilitatea juridică a persoanelor juridice;
- urmărirea penală, judecarea și sancționarea infracțiunilor;
- sechestrul și confiscarea;
- cooperarea internațională în materia confiscării, competența materială și teritorială;
- extrădarea;
- transferul persoanelor condamnate;
- asistența juridică în materie penală;
- anchete reunite;
- tehnica anchetelor speciale;
- transferul procedurilor penale;
- protecția martorilor;
- asistarea și protecția victimelor infracțiunilor;
- cooperarea între serviciile de depistare și reprimare a infracțiunilor;
- colectarea, analiza și schimbul informațiilor;
- acordarea asistenței tehnice pentru aplicarea Convenției și reglementarea
diferendelor.
Totodată, sunt definite următoarele expresii și termeni: „grup criminal organizat”,
„infracțiuni grave”, „grup structurat”, „bunuri”, „produsele infracțiunilor”, „sechestre și confiscare”,
„infracțiune principală”, „livrare supravegheată” și „organizație internațională de integrare
economică”.
De asemenea, în Protocolul contra traficului ilicit de migranți pe pământ, apă și aer, sunt
definite următoarele expresii: „trafic ilicit de migranți”, „intrare ilegală”, „documente de călătorie”,
„navigare” și sunt reglementate următoarele situații:
- responsabilitatea penală a imigranților;
- incriminarea faptelor având ca obiect traficul ilicit cu migranți pe apă, pământ și aer;
- circulația informațiilor;
- clauzele de protecție;
- măsuri la frontiere;

20
 - valabilitatea, securitatea și controlul documentelor;
- măsuri de prevenire;
- măsuri de protecție și asistență tehnică;
- returnarea migranților;
- acorduri interstatale;
- formarea și cooperarea tehnică;
- cooperarea internațională și reglementarea diferendelor.

Pe de altă parte, în Protocolul privind prevenirea, reprimarea și sancționarea traficului cu

persoane, în special femei și copii, sunt definite expresii ca „trafic cu persoane și copii” și sunt
reglementate următoarele situații:
- incriminarea faptelor având ca obiect traficul cu ființe umane;
- statutul victimelor traficului cu ființe umane;
- repatrierea victimelor traficului cu ființe umane;
- prevenirea traficului cu ființe umane;
- schimbul de informații;
- măsuri la frontiere;
- valabilitatea, securitatea și controlul documentelor;
- reglementarea diferendelor.
Cu ocazia Conferinței de la Palermo, statele membre ale Pactului de stabilitate în Europa de
Est au semnat, la data de 13 decembrie 2000, și o declarație comună, prin care s-au angajat să
acționeze împotriva traficului cu ființe umane în această zonă.
În România, dispozițiile Convenției Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale
organizate au fost preluate prin Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității
organizate, prin care Parlamentul României a reglementat măsuri specifice de prevenire și
combatere a criminalității organizate la nivel național și internațional.
Autoritățile americane, confruntate de-a lungul timpului cu existența unor familii mafiote
italo-americane, au reușit pentru prima dată în anul 1963 să obțină organigrama unei familii afiliate
Cosa Nostra, prin depoziția unui colaborator al justiției, pe nume Joseph Valachi, om de onoare din
familia Genovese. Prin mărturia acestui „penito” (colaborator al justiției, pocăit), s-a putut descrie
pentru prima dată, din interior, forma de organizare a unei asociații criminale care, pe lângă
trăsăturile italiene, îmbrăca și forme noi existente în criminalitatea organizată de peste ocean, după
cum urmează:

21
 Figura 1. Organigrama unei familii afiliate Cosa Nostra
(sursa: Ministerul de Interne al Italiei, Raport anual asupra fenomenului criminalității
organizate pentru anul 1992, Roma, 1993)

Familia Cosa Nostra americană era prezentată ca o entitate formală secretă, dotată cu norme
de conduită, organisme decizionale cu roluri și funcții expres definite. În scopul prezervării
standardelor înalte de profesionalism și încredere, procedurile de afiliere la familie erau selectate și
se concretizau într-un control amănunțit asupra curriculum-ului personal și familial al candidaților,
urmărindu-se, printre altele, și capacitatea acestora de a desfășura activități criminale. De multe ori,
se cerea candidatului săvârșirea unui omor pentru a fi probate nu numai curajul, ci și obediența, dar
și pentru a determina compromiterea ireversibilă și, totodată, apropierea candidatului de „familie”.
Această organizație criminală, care și-a desfășurat activitatea pe teritoriul Statelor Unite, are
la bază două principii fundamentale:
- absoluta subordonare față de capul familiei (boss) pentru tot ce înseamnă viața
internă, protecția și interesele familiei;
- libertatea deplină pentru afaceri pentru fiecare afiliat.
Din cercetările efectuate, dar și din studiile de caz întocmite a rezultat că fiecare membru al
familiei gestiona propriile afaceri licite și ilicite în deplină autonomie, parteneriatul cu alți „oameni
de onoare fiind posibil, dar nu obligatoriu. Existau însă și activități gestionate direct de „șeful
familiei” și în mod sistematic o parte procentuală din veniturile obținute era acumulată într-un fond
central destinat organizației criminale în ansamblul ei: cheltuieli legale, dar și cheltuieli destinate
corupției, manipulării sindicatelor sau a autorităților publice.
Luând în considerare evoluția și amploarea luată de crima organizată la nivel mondial, la cea
de-a 5-a Conferință ONU privind criminalitatea și tratamentul infractorilor, s-a elaborat o Rezoluție
Specială - crima ca formă de afaceri, în care crima organizată este definită prin prisma a patru
criterii:
a) scopul - obținerea de câștiguri substanțiale;
b) legături - bine structurate și delimitate ierarhic în cadrul grupului;
c) specific - folosirea atribuțiilor și relațiilor de serviciu ale participanților;
d) nivel - ocuparea de către participanți a unor funcții superioare în economie și în
societate.
Pe de altă parte, Convenția-cadru a Națiunilor Unite împotriva crimei organizate a făcut
următoarele precizări încă din art. 1:
a) în sensul acesteia, prin crimă organizată se înțelege activitățile unui grup de trei sau

22
mai multe persoane, cu legături de tip ierarhic sau relații personale, care permit liderilor lor să
realizeze profituri sau să controleze teritorii ori piețe, interne sau străine, prin violență, intimidare
ori corupție, atât pentru sprijinirea activității criminale, cât și pentru a infiltra economia legitimă, în
special prin:
- traficul ilicit de droguri sau substanțe psihotrope și spălarea banilor, așa cum au fost
definite în Convenția Națiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante și substanțe
psihotrope din 19 decembrie 1988;
- traficul de persoane, așa cum a fost definit în Convenția pentru suprimarea traficului
de persoane și a exploatării prostituării altor persoane din 2 decembrie 1949;
- falsificare de monedă, așa cum a fost definită în Convenția internațională pentru
suprimarea falsului de monedă din 20 aprilie 1929;
- trafic ilicit sau furt de obiecte culturale, așa cum a fost definit de Convenția
UNESCO din 24 iunie 1995 asupra mijloacelor de interzicere și prevenire a importului ilicit,
exportului și transferului drepturilor asupra proprietății culturale furate sau exportate ilegal;
- furt de materiale nucleare, folosirea lor improprie sau amenințarea folosirii lor
împotriva publicului, așa cum au fost definite de Convenția privind protecția fizică a materialelor
nucleare din 3 martie 1980;
- acte teroriste;
- trafic ilicit sau furt de vehicule cu motor;
- corupere a oficialităților publice;
b) în sensul acestei Convenții, crima organizată include comiterea unui act de către
membrii unui grup, ca parte a activității infracționale a unei asemenea organizații.
Potrivit unei alte definiții, dată de către specialiștii polonezi în anul 1996 și inserată în
Proiectul Convenției internaționale împotriva criminalității transnaționale organizate, crima
organizată reprezintă activitățile desfășurate de orice grup, format din cel puțin trei persoane, care
permit celor aflați la conducere să se îmbogățească sau să controleze teritorii ori piețe interne sau
străine, prin folosirea violenței, intimidării, corupției, urmărind fie să desfășoare o activitate
infracțională, fie să se infiltreze în economia legală.
Conceptele de criminalitate, crimă organizată și mafie reprezintă segmente infracționale cu
valențe de fenomen, diferențiate între ele prin:
- gradul de pericol social al activităților infracționale compatibile cu fiecare segment
infracțional în parte, de natură să afecteze sectoare ale vieții economice, sociale și politice în stat;
- nivelul de organizare și structurare a asociațiilor criminale care se raportează la
fiecare concept în parte;
- metodele și mijloacele folosite de organizațiile criminale pentru atingerea scopului
propus;
- scopul urmărit .
Concluzionând, putem spune că asociațiile criminale reprezintă subiecți infracționali care, în
raport cu nivelul de organizare și structurare, metodele și mijloacele folosite, scopul urmărit și
gradul de periculozitate socială a activităților infracționale desfășurate, de natură să afecteze
sectoarele vieții economice, sociale și politice, se raportează la unul dintre cele trei concepte
enunțate.
De asemenea, prin criminalitate organizată se înțelege „un ansamblu de structuri dotate cu
importante mijloace financiare, care controlează o vastă serie de activități ilicite, de natură să
afecteze grav anumite sectoare ale vieții economice, sociale și politice, desfășurate prin diverse
metode și mijloace, în mod constant, planificat și conspirat, cu structuri și mecanisme de
autoapărare, în scopul obținerii de profituri ilicite și utilizând în aceste scopuri metode violente și
coercitive”.
Din definiția prezentată se desprind următoarele caracteristici ale crimei organizate:
- activitățile ilegale specifice acestui segment infracțional prezintă un grad sporit de
periculozitate, afectând grav anumite sectoare ale vieții economice, sociale și politice;
- activitatea infracțională este planificată, conspirată și având un caracter de

23
continuitate;
- stabilirea unității infracționale;
- existența liderului și ierarhia subordonării;
- specializarea membrilor asociației, decurgând din divizarea atribuțiilor având ca
obiect obținerea de mijloace financiare, prin activități ilicite și disimularea provenienței acestora;
- existența unor mecanisme de neutralizare a controlului social.
În art. 416 bis C. pen. Italian este dată definiția mafiei, aceasta reprezentând un segment
infracțional la care se raportează activități ilegale deosebit de periculoase, desfășurate prin metode
agresive de asociații de indivizi cu o structură organizatorică ierarhizată și un lider autoritar, având
la bază un cod de conduită obligatorie, ritualuri de admitere a membrilor și o lege a tăcerii, în
scopul instituirii controlului asupra unor sectoare ale economiei sau chiar asupra unor niveluri de
decizie în societate și obținerii de câștiguri fabuloase.
Dintre cele expuse mai sus desprindem următoarele trăsături caracteristice ale activităților
de tip mafiot:
- se dezvoltă în concordanță cu evoluția structurilor statale, economice, politice și
sociale;
- prezintă un grad de periculozitate deosebit, deoarece urmăresc instituirea controlului
asupra unor sectoare economice și niveluri de decizie;
- în activitatea asociațiilor criminale de tip mafiot prevalează metodele de acțiune
agresivă;
- scopul final al organizațiilor criminale de tip mafiot îl constituie obținerea unor
câștiguri ilicite uriașe;
- modul de structurare a organizațiilor de tip mafiot urmează o linie transnațională care
depășește uneori un secol de vechime;
- liderul organizației se bucură de o autoritate deosebită în rândul membrilor acesteia,
în majoritatea cazurilor având drept de viață și de moarte asupra lor;
- admiterea noilor membri în organizație se face după o perioadă de inițiere și de
testare a aptitudinilor infracționale, printr-un ritual specific;
- toți membrii organizației de tip mafiot consimt să respecte legea tăcerii - „omerta” -,
care presupune o interdicție absolută de a colabora cu autoritățile, încălcarea acesteia atrăgând după
sine pedeapsa capitală;
- fiecare membru are un rol bine echilibrat, în funcție de poziția ierarhică pe care o
ocupă, pentru activitatea pe care trebuie să o desfășoare.
În concepția Interpol-ului, organizațiile criminale ar putea fi împărțite în cinci grupe
distincte:
a) familiile mafiei, în care se regăsesc structuri ierarhice, norme interne de disciplină,
un cod de conduită și o anumită diversitate a activităților ilicite;
b) organizațiile profesionale, ai căror membri se specializează în una sau două tipuri de
activități criminale (trafic de mașini furate, laboratoare clandestine pentru fabricarea drogurilor,
imprimerii clandestine de monedă falsă, răpiri de persoane pentru răscumpărare, jafuri organizate
etc.);
c) organizațiile criminale etnice, ca rezultat al unor determinisme istorice, economice,
sociale, culturale și politice;
d) reciclarea banilor, fenomen internațional constând în disimularea unor sume
importante de bani sau produse dobândite în mod ilicit;
e) organizațiile teroriste internaționale, care practică asasinatele, deturnările de avioane,
răpirile de persoane etc., sub diferite motivații (politice, militare, religioase sau rasiale).
În alin. (1) al art. 2 din Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale
organizate este definită expresia „grupare a criminalității organizate” ca fiind „un grup structurat
alcătuit din trei sau mai multe persoane, care există de o anumită perioadă și acționează în
înțelegere, în scopul săvârșirii uneia sau mai multor infracțiuni grave sau infracțiuni prevăzute de
prezenta Convenție, pentru a obține, direct sau indirect, un avantaj financiar sau un alt avantaj

24
material”.
În continuare, la lit. b) și c) ale aceluiași articol sunt precizate înțelesurile noțiunilor de
„grup structurat’ și „infracțiuni grave”. Astfel, prin „infracțiuni grave” se înțelege acele
infracțiuni pe care legea penală le incriminează și stabilește pentru ele o pedeapsă privativă de
libertate al cărei maxim este de 4 ani sau mai mult. De asemenea, sintagma „grup
structurat”desemnează un grup care nu este constituit la întâmplare, din hazard, pentru comiterea
imediată a unei infracțiuni, ci este un grup în interiorul căruia membrii săi au o poziție prestabilită,
o continuitate și o structură elaborată.
O primă definiție a criminalității afacerilor a fost formulată, în luna iunie 1981, de către
Comitetul European pentru Problemele Criminale din cadrul Consiliului Europei, care apreciază că
se circumscriu acestui fenomen următoarele infracțiuni și practici ilegale:
- infracțiuni în legătură cu formarea cartelurilor;
- practici frauduloase și abuzuri comise în întreprinderi multinaționale;
- obținerea frauduloasă sau deturnarea fondurilor financiare alocate de stat sau de
organizații internaționale;
- infracțiuni în domeniul informaticii;
- falsificarea bilanțului întreprinderii și încălcarea obligației de a ține o contabilitate;
- fraudele care se răsfrâng asupra situației comerciale și a capitalului social;
- fraudele în detrimentul creditorilor (bancrută, violarea drepturilor de proprietate
intelectuală și industrială);
- infracțiuni împotriva consumatorilor (falsificarea mărfurilor, publicitate mincinoasă);
- concurență neloială;
- evaziune fiscală;
- corupție;
- infracțiuni bursiere și bancare;
- infracțiuni împotriva mediului ambiant.
În concepția unor cercetători, organizațiile criminale ar putea fi împărțite în patru mari
grupe distincte:
a) familiile Mafiei, constituite pe structuri ierarhice stricte, norme interne de disciplină,
un cod de conduită și o diversitate mare de activități ilicite (familiile italiene, americane,
columbiene);
b) organizațiile profesionale, ai căror membri se specializează în una sau două tipuri de
activități criminale (furtul și traficul de mașini furate, răpiri de persoane);
c) organizații criminale constituite pe criterii tehnice, care sunt rezultatul unor
împrejurări specifice precum închiderea granițelor, circulația dificilă peste frontiere, expansiunea
geografică (triadele, yakuza, jamaicanii);
d) organizații teroriste internaționale, care practică asasinatul, deturnarea de avioane,
răpirea de persoane, sub diferite motivații politice, militare, religioase sau rasiale.

Definirea conceptului de criminalitate organizată în dreptul penal român este influențată

de locul în care este situată România în Europa și, în consecință, de o deosebită importanță sunt
caracteristicile geopolitice ale Europei de Sud-Est, care generează o serie de specificități asupra
activității grupărilor de criminalitate organizată în regiune.
Analiza caracteristicilor criminalității transfrontaliere indică, de asemenea, faptul că
România tinde să devină o țară „țintă” pentru migrația ilegală, traficul de stupefiante, traficul de
autoturisme furate, traficul ilegal cu arme, muniții, materiale explozive, deșeuri periculoase, dar și
pentru alte forme de manifestare a infracționalității internaționale organizate, cum sunt traficul de
ființe umane, proliferarea consumului și comercializării pe piața internă a stupefiantelor și posibil
chiar a acțiunilor teroriste. Prin urmare, devine tot mai evident faptul că această nouă extindere a
faptelor ilicite a găsit un teren fertil în mediile infracționale autohtone, ceea ce reprezintă noi
provocări la adresa ordinii, liniștii și siguranței publice.
Principalele tendințe care definesc evoluția fenomenului criminalității organizate

25
transfrontaliere în România sunt:
- amplificarea și diversificarea fenomenului infracțional transfrontalier, dobândirea
unui caracter tot mai bine organizat, conspirat și internaționalizat;
- specularea abilă a legislației existente și atragerea unor persoane cu funcții de decizie
din instituții cu atribuții în lupta împotriva fraudelor vamale și a corupției, pentru asigurarea
protecției operațiunilor ilegale desfășurate;
- diversificarea formelor de valorificare a produselor și avantajelor rezultate din
infracțiuni menite să ascundă sursele venitului ilicit și să îl amplifice (jocuri de noroc, rețeaua
cazinourilor, intensificarea traficului ilicit de obiecte de artă și din patrimoniul cultural național);
- extinderea fenomenului de conexare a infracțiunilor generatoare de mari venituri cu
alte infracțiuni violente, cu amploare și consecințe grave în rândul populației (acțiuni teroriste,
destabilizatoare), în vederea asigurării finanțării acestora din urmă;
- scăderea numărului de infracțiuni comise cu violență și creșterea ponderii
infracțiunilor a căror săvârșire presupune organizare, pregătire minuțioasă și dotări tehnice de vârf;
- extinderea paletei infracționale și în domeniul tehnologiei informației (IT), prin
accesarea frauduloasă și neautorizată a bazelor de date ale instituțiilor cu competențe în domeniul
securității naționale, în vederea exploatării informațiilor astfel obținute;
- schimbarea permanentă a rutelor utilizate și adaptarea mărfurilor sau produselor
traficate la „cerințele pieței”. Astfel, este de așteptat o creștere a traficării stupefiantelor sintetice
dinspre vestul continentului spre est, în contextul în care, în ultima perioadă, România, dintr-o țară
preponderent de tranzit a stupefiantelor, a devenit și o piață de consum;
- diversificarea formelor de sustragere de la controlul legal și de specialitate al
trecerilor peste frontieră a produselor periculoase, a speciilor periclitate de faună și floră sălbatică, a
materialului lemnos și a celui genetic forestier;
- transformarea României dintr-o sursă de „forță de muncă la negru” într-un
„consumator” pentru cetățeni ai unor state din Asia, Africa și chiar din Europa, ceea ce va
determina mutații în volumul, sensul și destinația imigrației ilegale, precum și a infracțiunilor
conexe.
Caracteristicile etapei parcurse, experiența acumulată, precum și poziția geostrategică a
României, pe teritoriul căreia se intersectează numeroase drumuri comerciale euro-asiatice, direcții
de trafic ilicit și contrabandă clasice, determină luarea în considerare a următorilor factori de risc:
- lărgirea ariei de acțiune a grupărilor internaționale de crimă organizată, prin
atragerea infractorilor din spații mai largi și proliferarea activităților infracționale privind toate
tipurile de fraudă, inclusiv cea vamală, contrabandă și traficul ilicit de mărfuri și bunuri;
- manifestarea pregnantă a unor grupări ale rețelelor internaționale de crimă organizată
cu experiență mondială (globalizarea crimei organizate);
- migrația ilegală generată de situația economică, socială sau politică din țările de
origine, care conduce la apariția unor fluxuri masive de imigranți spre România și care au ca
destinație finală statele membre ale Uniunii Europene;
- proliferarea rețelelor de traficanți de ființe umane;
- vecinătatea cu unele zone geografice cu potențial conflictual din punct de vedere
etnico-religios sau terorist;
- prezența pe teritoriul României a numeroși cetățeni străini, implicați în acțiuni
ilegale, proveniți din zone geografice cu potențial de risc major;
- amplificarea tranzitului ilegal și dezvoltarea pieței interne de droguri și precursori,
concomitent cu schimbarea unor rute internaționale;
- riscul suplimentar ca emigranții ilegali care trec frontiera României sau a statelor
membre ale Uniunii Europene să desfășoare activități de contrabandă cu produse solicitate pe piața
neagră a Europei;
- proliferarea rețelelor teroriste, cu toate implicațiile acestora;
- comerțul ilegal cu produse strategice, substanțe radioactive, deșeuri toxice și alte
materiale periculoase;

26
 - fraudele vamale și comerciale, inclusiv cele din categoria spălării de bani, ce se
manifestă la frontieră;
- amplificarea și diversificarea actelor de corupție în rândul personalului instituțiilor
statului ce concură la securizarea integrală a frontierei și tergiversarea soluționării cazurilor
constatate;
- operațiuni vamale ilegale, ce aduc atingere legislației în domeniul protecției
consumatorilor, mediului, florei și faunei, drepturilor de proprietate intelectuală, bunurilor din
patrimoniul național;
- legislația permisivă în domeniul înființării societăților ce au ca obiect de activitate
operațiuni de comerț exterior și lipsa măsurilor legale de combatere a firmelor fantomă;
- lipsa de cooperare manifestată de instituțiile de profil din alte țări în aplicarea
măsurilor comune convenite în actele internaționale încheiate, cu incidență asupra combaterii
migrației ilegale și criminalității transfrontaliere.
Unitatea conceptuală și terminologică în materia criminalității organizate a fost restabilită în
legislația noastră odată cu intrarea în vigoare a dispozițiilor actualului Cod penal, care, în mod
neechivoc și prin înlăturarea altor noțiuni similare, a definit în art. 367 alin. (6) noțiunea de „grup
infracțional organizat” ca fiind „grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane,
constituit pentru o anumită perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul
comiterii uneia sau mai multor infracțiuni”.
Concomitent, prin Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a Codului penal, Legea nr.
682/2002 privind protecția martorilor, cât și în Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea
criminalității organizate au fost armonizate prin raportare la actuala normă penală, sens în care
noțiunea de „infracțiune gravă” a cunoscut noi forme.
Putem afirma, referitor la criminalitatea transnațională, că aceasta este favorizată de
existența a trei elemente esențiale:
- permeabilitatea frontierelor și imposibilitatea autorităților de a controla tot ce intră și
tot ce iese dintr-un teritoriu național;
- diferențele de regimuri juridice și politice între țări, dublate de existența unor
reglementări contradictorii în materie bancară, comercială, fiscală, precum și tratamentului juridic
aplicat;
- inexistența unui Cod penal european și a unei veritabile voințe politice de a lupta
organizat împotriva acestui fenomen.
În consecință, sediul materiei referitor la criminalitatea organizată este stabilit, pe de o
parte, în cuprinsul Legii nr. 39/2003, care reglementează măsuri specifice de prevenire și combatere
a criminalității organizate la nivel național și internațional, iar, pe de altă parte, conceptul
fundamental de grup infracțional organizat este definit în mod unitar și exclusiv prin dispozițiile
art. 367 alin. (6) C. pen., care a devenit astfel principalul reper conceptual al materiei supuse
analizei.
Este evident că, în raport de toate cele prezentate, criminalitatea organizată este, în fapt, o
formă a pluralității constituite de infractori. Noțiunea de pluralitate de infractori. Există pluralitate
de infractori în cazul în care mai multe persoane săvârșesc o infracțiune. De regulă, o faptă
prevăzută de legea penală poate fi săvârșită de o singură persoană sau de mai multe persoane.
Comiterea unei fapte de către mai multe persoane se numește pluralitate de făptuitori, dar, dacă
fapta săvârșită prin cooperarea mai multor persoane constituie infracțiune, pluralitatea de făptuitori
este denumită pluralitate de infractori.
Pluralitatea de infractori se deosebește de pluralitatea de infracțiuni și de conexitatea
infracțională. Pluralitate de infracțiuni există când o persoană comite mai multe infracțiuni, iar
conexitate infracțională există în cazul în care între mai multe infracțiuni există mai multe legături
(de loc, de timp, de la cauză la efect).
Formele pluralității de infractori. Pluralitatea de făptuitori (infractori) este cunoscută sub
trei forme: pluralitatea constituită, pluralitatea naturală și pluralitatea ocazională.
a) Pluralitatea constituită (numită și legală) este forma pluralității de făptuitori care se

27
materializează prin gruparea mai multor persoane în scopul săvârșirii de fapte prevăzute de legea
penală. Ea există în cazul în care mai multe persoane se unesc în vederea comiterii uneia sau mai
multor infracțiuni. Pentru existența unei pluralități constituite de infractori, este necesară
structurarea grupului de persoane ce intră în alcătuire. Existența grupului de persoane are, în cazul
pluralității constituite, o perioadă de ființă, iar acestea acționează în mod coordonat, în scopul
comiterii uneia sau mai multor infracțiuni, pentru a obține direct sau indirect un folos material ori
moral. Pentru caracterizarea unei fapte ca fiind pluralitate constituită, este necesar să existe și
elementul programatic, și anume propunerea săvârșirii de infracțiuni.
Nu constituie pluralitate constituită grupul de infractori format ocazional în scopul comiterii
imediate a uneia sau mai multor infracțiuni și care nu are continuitate sau o structură determinată ori
roluri prestabilite pentru membrii săi. Pentru existența pluralității constituite, legea prevede
conlucrarea mai multor persoane de natură să dureze în timp și cu o pronunțată coeziune,
determinată de un obiectiv comun, concepție unică și disciplină statornică a membrilor.
O modalitate specială a pluralității constituite, mai puțin abordată în doctrina din țara
noastră, este crima organizată.
b) Pluralitatea naturală (necesară) este forma pluralității de făptuitori care constă în
cooperarea mai multor persoane la săvârșirea unei fapte descrise de legea penală, conlucrare
pretinsă de natura faptei. Sunt anumite fapte care nu pot fi comise decât prin aportul a două sau mai
multor persoane. În cazul în care o asemenea faptă este infracțiune, pluralitatea de făptuitori
realizează conținutul unei pluralități naturale de infractori. Constituie asemenea infracțiuni:
bigamia, incestul, încăierarea etc.
Infracțiunile care prin natura lor nu pot fi comise decât de două persoane sunt denumite în
doctrină infracțiuni bilaterale. Pluralitatea naturală de infractori determină o pluralitate de subiecți
activi ai infracțiunii săvârșite în această formă.
În legătură cu primele două forme ale pluralității de făptuitori analizate mai sus (naturală și
constituită), menționăm faptul că în doctrina penală străină se face distincție între mai multe
modalități ale acestora, pornindu-se de la structura pluralității. Se deosebește, astfel, între
pluralitatea care îmbracă haina unei infracțiuni de convergență și infracțiuni de întâlnire.
Infracțiunile de convergență au în structură aporturile membrilor pluralității care sunt focalizate în
vederea aceleiași finalități (spre exemplu, crima organizată), iar infracțiunile de întâlnire au în
structură acțiuni care se completează (incest) sau care se află în opoziție (încăierare).
Infracțiunile necesare mai pot fi clasificate în unilaterale (participanții au scop comun) și
bilaterale (participanții lucrează în cooperare sau în opoziție). Infracțiunile bilaterale pot fi
prevăzute în aceeași normă de incriminare (proxenetismul, de pildă) sau pot fi prevăzute în norme
diferite (darea și luarea de mită).
c) Pluralitatea ocazională (participația penală) este forma pluralității de făptuitori care
constă în cooperarea mai multor persoane la săvârșirea unei fapte, deși aceasta nu a presupus prin
natura ei o asemenea conlucrare. în cazul în care fapta la care și-au adus contribuția mai multe
persoane realizează conținutul unei infracțiuni, pluralitatea se numește pluralitate ocazională de
infractori. Această formă de pluralitate mai poartă numele de participație penală, datorită faptului că
fiecare dintre membrii pluralității realizează o parte din conținutul faptei prevăzute de legea penală.
Existența participației penale alături de pluralitatea constituită de infractori este
controversată. Se susține de către unii autori că pluralitatea ocazională este posibilă numai la
săvârșirea infracțiunilor ce reprezintă scopul pluralității constituite. Alți autori afirmă că participația
penală se poate suprapune peste o pluralitate constituită, în cazurile în care este folosită și
contribuția ocazională a altor persoane.
În dreptul nostru, participația este concepută ca o contribuție la o faptă prevăzută de legea
penală, iar nu la o infracțiune. în susținerea acestei concepții, s-a argumentat că trebuie să se
pornească de la realitate, pentru a nu scăpa în exteriorul conceptului anumite situații și pentru a
putea face o delimitare între participanții care vor fi trași la răspundere și cei care nu răspund.
Modalitățile participației penale. Codul penal reglementează, în Partea generală, numai
modalitățile pluralității ocazionale de făptuitori, prin definirea autorului, coautorilor, instigatorului

28
și complicelui. în doctrină sunt examinate mai multe modalități ale participației penale.
Dispoziții privind prevenirea criminalității organizate prevăzute de Legea nr. 39/2003
Criminalitatea organizată este una dintre cele mai grave forme de pluralitate constituită de
infractori, iar pentru combaterea acestui fenomen, legislațiile penale ale statelor lumii și autorii de
specialitate sunt în căutarea unor mai bune soluții de reacție. În conformitate cu art. 2 lit. a) din
Legea nr. 39/2003, grupul infracțional organizat este „grupul definit la art. 367 alin. (6) din Codul
penal”, adică „grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită
perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor
infracțiuni”. Apariția Legii nr. 39/2003 a adus în atenție, la nivel conceptual, ca o caracteristică a
criminalității organizate, noțiunea de „infracțiune gravă”, iar până la apariția actualului Cod penal,
în principal, sub aspectul laturii obiective, binomul grup infracțional organizat - infracțiune gravă
era de esența incriminării faptelor de acest gen. Potrivit art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003, prin
„infracțiune gravă” se înțelege infracțiunea pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață
sau pedeapsa închisorii al cărei maxim special este de cel puțin 4 ani, precum și următoarele
infracțiuni:
- supunerea la muncă forțată sau obligatorie, prevăzută la art. 212 C. pen.;
- divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice, prevăzută la art. 304 C.
pen.;
- ștergerea sau modificarea marcajelor de pe arme letale, prevăzută la art. 344 C. pen.;
- infracțiuni privind concurența neloială;
- infracțiuni de corupție, infracțiunile asimilate acestora, precum și infracțiunile
împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;
- infracțiuni privind traficul de droguri;
- infracțiuni privind regimul juridic al precursorilor de droguri;
- infracțiuni privind nerespectarea dispozițiilor privind introducerea în țară de deșeuri
și reziduuri;
- infracțiuni privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc.
Totodată, legea specială conține și o serie de dispoziții legale referitoare la prevenirea
criminalității organizate. Astfel, conform art. 3 din Legea nr. 39/2003, autoritățile și instituțiile
publice, organizațiile neguvernamentale, precum și alți reprezentanți ai societății civile desfășoară,
separat sau în cooperare, activități susținute de prevenire a criminalității organizate. De asemenea,
art. 4 din lege prevede că autoritățile și instituțiile publice desfășoară activitatea de prevenire a
criminalității organizate, luând măsurile necesare pentru elaborarea și actualizarea periodică a
Planului național de acțiune pentru prevenirea și combaterea criminalității organizate, aprobat prin
hotărâre a Guvernului.
Articolele 5 și 6 din aceeași lege prevăd mai multe atribuții ce revin unor autorități sau
instituții publice.
Astfel, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Justiției și Ministerul Public efectuează
studii periodice în scopul identificării cauzelor care determină și a condițiilor care favorizează
criminalitatea organizată și inițiază campanii de informare privind acest fenomen. Ministerul
Afacerilor Interne, prin structurile sale specializate, realizează și menține în actualitate baza de date
privind criminalitatea organizată, monitorizează și evaluează periodic acest fenomen, luând în
considerare atât categoriile de persoane care fac parte din grupurile infracționale organizate sau care
au legătură cu asemenea grupuri, cât și victimele criminalității organizate. Publicarea informațiilor
statistice și a rapoartelor de evaluare se face anual de către Inspectoratul General al Poliției
Române, cu avizul Ministerului Afacerilor Interne.
Articolul 12 din legea mai sus menționată prevede că Ministerul Afacerilor Interne își
constituie structuri specializate pentru prevenirea și combaterea criminalității organizate, urmând să
asigure cadrul organizatoric necesar, precum și pregătirea și specializarea personalului în acest
scop. În cadrul structurilor specializate se pot constitui, în condițiile legii, compartimente tehnice
pentru desfășurarea activității de obținere, prelucrare, verificare și stocare a informațiilor din acest
domeniu.

29
 Cât privește cooperarea internațională, în conformitate cu art. 24 din Legea nr. 39/2003,
Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Justiției și Ministerul Public cooperează în mod direct și
nemijlocit, în condițiile legii și cu respectarea obligațiilor decurgând din instrumentele juridice
internaționale la care România este parte, cu instituțiile având atribuții similare din alte state,
precum și cu organizațiile internaționale specializate în domeniu. Cooperarea care se organizează și
se desfășoară în scopul prevenirii și combaterii infracțiunilor transfrontaliere săvârșite de grupuri
infracționale organizate poate avea ca obiect, după caz, asistența juridică internațională în materie
penală, extrădarea, identificarea, blocarea, sechestrarea și confiscarea produselor și instrumentelor
infracțiunii, desfășurarea anchetelor comune, schimbul de informații, asistența tehnică sau de altă
natură pentru culegerea și analiza informațiilor, formarea personalului de specialitate, precum și alte
asemenea activități.
În cadrul cooperării internaționale în domeniul confiscării, autoritățile competente, potrivit
legii, iau măsuri pentru:
- primirea, transmiterea și executarea deciziilor de confiscare a autorităților
competente străine, la cererea acestora, formulate în condițiile legii;
- dispunerea confiscării bunurilor, în condițiile legii, în cazul în care există o solicitare
în acest sens din partea unei autorități competente străine.
Instanța poate dispune transmiterea bunurilor confiscate la autoritatea competentă străină
care a formulat o cerere în condițiile legii, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
- există o solicitare formulată în acest sens de autoritatea competentă străină;
- bunurile care urmează să fie transmise acestei autorități sunt destinate să fie restituite
persoanelor vătămate sau să servească la justa despăgubire a lor.
La solicitarea autorităților competente române sau ale altor state, pe teritoriul României se
pot desfășura anchete comune în vederea prevenirii și combaterii infracțiunilor transnaționale
săvârșite de grupuri infracționale organizate. Anchetele comune se desfășoară în baza tratatelor
bilaterale sau multilaterale încheiate de autoritățile competente. Reprezentanții autorităților
competente române pot participa la anchete comune desfășurate pe teritoriul altor state, cu
respectarea legislațiilor acestora.
Noțiunea de grup infracțional organizat în reglementarea Codului penal
Intrarea în vigoare a dispozițiilor Codului penal adoptat prin Legea nr. 286/2009 și a Legii
nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a reprezentat o necesitate imperioasă dictată de rațiuni de
politică penală nouă, modernă, europeană.
Dată fiind multitudinea de noțiuni juridice întâlnită anterior în materia pluralității de
infractori - asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, grup infracțional organizat, grup structurat,
complot sau grupare teroristă -, Codul penal a abordat varianta instituirii unei unități conceptuale în
materie, prin reglementarea unei singure noțiuni - grup infracțional organizat -, concept care preia
infracțiunile corespondente prevăzute anterior atât de art. 7 din Legea nr. 39/2003, cât și de art. 323
C. pen. 1969 și art. 8 din Legea nr. 39/2003. De altfel, în această materie, Înalta Curte de Casație și
Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a decis că aceste din
urmă infracțiuni se regăsesc în incriminarea din art. 367 C. pen., nefiind dezincriminate.
În acest sens, definirea în art. 367 alin. (6) C. pen. a noțiunii de grup infracțional organizat
ca fiind „grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită
perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor
infracțiuni”, facilitează mult activitatea practicienilor dreptului, prin înlăturarea paralelismelor
juridice amintite anterior, dar nu elimină pe deplin eventualele interpretări critice.
Definiția păstrează condiționalitățile anterioare impuse atât de Convenția Națiunilor Unite
împotriva criminalității transnaționale organizate, adoptată la New York la 15 noiembrie 2000, cât
și de Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, referitoare la
existența grupului infracțional organizat, respectiv cele privind numărul minim de 3 persoane ce
trebuie să intre în alcătuirea grupului, continuitatea în timp a activităților infracționale, ierarhizarea
și stabilirea clară a atribuțiilor fiecărui membru al grupului, toate acestea circumscrise unui singur
scop - comiterea de infracțiuni.

30
 Principalul neajuns al acestei noi definiții comparativ cu reglementarea anterioară vizează
categoriile de infracțiuni ce trebuie să intre în sfera de preocupări infracționale ale membrilor
grupării, pentru ca aceasta să îndeplinească în mod obiectiv trăsăturile definitorii ale unui grup
infracțional organizat; dacă dispozițiile precedente prevedeau în mod imperativ comiterea doar de
infracțiuni grave, așa cum erau ele definite de art. 2 din Legea nr. 39/2003, reglementarea din noul
Cod penal dă posibilitatea ca în scopul grupului să poate fi inclusă orice categorie de infracțiuni.
De altfel, analiza noțiunii de grup infracțional organizat este obligatoriu a fi realizată în
paralel cu cea de infracțiune gravă, materie în care noua reglementare a instituit modificări de
esență; în principal, în art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003 se arată că reprezintă „infracțiune gravă -
infracțiunea pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii al cărei
maxim special este de cel puțin 4 ani”. Pe lângă acest criteriu de ordin general, legiuitorul a
prevăzut și un altul, particular, prin menționarea în mod limitativ a unor infracțiuni sau categorii de
infracțiuni care alcătuiesc acest concept, respectiv:
„1. supunerea la muncă forțată sau obligatorie, prevăzută la art. 212 din Codul penal;
2. divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice, prevăzută la art. 304 din
Codul penal;
3. ștergerea sau modificarea marcajelor de pe arme letale, prevăzută la art. 344 din
Codul penal;
4. infracțiuni privind concurența neloială;
5. infracțiuni de corupție, infracțiunile asimilate acestora, precum și infracțiunile
împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;
6. infracțiuni privind traficul de droguri;
7. infracțiuni privind regimul juridic al precursorilor de droguri;
8. infracțiuni privind nerespectarea dispozițiilor privind introducerea în țară de deșeuri
și reziduuri;
9. infracțiuni privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc”.
În mod total nejustificat, nu sunt prevăzute niciun fel de criterii care au stat la baza selecției
acestor fapte (în condițiile în care alte infracțiuni, mult mai grave decât cele menționate în listă, nu
au fost prevăzute în mod expres), cu atât mai mult cu cât noua enumerare, comparativ cu
dispozițiile anterioare, este mult mai redusă și sistematizată.
Această nouă abordare poate avea drept consecință două categorii de disfuncții majore; în
primul rând, va genera probleme de fond în activitatea concretă de combatere a criminalității
organizate, prin aglomerarea nejustificată a structurilor de la nivelul Ministerului Public Român
(D.I.I.C.O.T.), respectiv ale Inspectoratului General al Poliției Române (D.C.C.O.), entități
specializate în investigarea cauzelor complexe și a căror competență materială este construită pe
ideea destructurării grupurilor infracționale organizate ce comit infracțiuni grave; în subsidiar, vor fi
generate statistici alarmante și nerealiste în planul principalilor indicatori criminogeni referitori la
documentarea informativ-operativă a adevăratelor grupări criminale, fapt posibil prin aceea că se va
da posibilitatea cuantificărilor statistice și pentru acele grupuri infracționale organizate ce nu comit
infracțiuni grave.
În ceea ce privește incriminarea și sancționarea faptelor de inițiere, constituire, aderare sau
sprijinire a unui grup infracțional organizat, legiuitorul le-a grupat în Capitolul I - „Infracțiuni
contra ordinii și liniștii publice” din Titlul VIII - „Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind
conviețuirea socială” al Părții speciale a noului Cod penal, prin preluarea dispozițiilor similare din
legea specială.
În acest sens, art. 367 alin. (1)-(5) C. pen. prevede următoarele:
„(1) Inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub
orice formă, a unui astfel de grup se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea
exercitării unor drepturi. (Conform Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal, la data intrării în vigoare a noilor dispoziții au fost abrogate art. 7-10
din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterii criminalității organizate).
(2) Când infracțiunea care intră în scopul grupului infracțional organizat este sancționată

31
de lege cu pedeapsa detențiunii pe viață sau cu închisoarea mai mare de 10 ani, pedeapsa este
închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) au fost urmate de săvârșirea unei
infracțiuni, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.
(4) Nu se pedepsesc persoanele care au comis faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2),
dacă denunță autorităților grupul infracțional organizat, înainte ca acesta să fi fost descoperit și să se
fi început săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile care intră în scopul grupului.
(5) Dacă persoana care a săvârșit una dintre faptele prevăzute în alin. (1)-(3) înlesnește,
în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului și tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor
membri ai unui grup infracțional organizat, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate”.
Analiza incriminării din Codul penal presupune evaluarea următoarelor elemente:
a) Condițiile preexistente. Obiectul juridic al acestei infracțiuni îl constituie relațiile
sociale referitoare la prevenirea și combaterea criminalității organizate. Infracțiunea prevăzută de
art. 367 C. pen. nu are obiect material.
Subiectul activ al infracțiunii este, de regulă, plural, deoarece, cu excepția modalității
inițierii, existența infracțiunii presupune mai multe persoane în calitate de subiecți activi (minim
trei), indiferent de rolul jucat de către aceștia la săvârșirea infracțiunii. Infracțiunea prevăzută de art.
367 C. pen. este o formă a pluralității infracționale constituite.
Participația penală este posibilă sub forma instigării la inițierea grupului infracțional
organizat, la asociere sau la sprijinire ori a complicității prin promisiune de tăinuire sau favorizare.
b) Latura obiectivă. Elementul material se poate manifesta alternativ, prin inițierea sau
constituirea unui grup infracțional organizat ori prin aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui
astfel de grup.
Inițierea unui grup infracțional organizat înseamnă pregătirea sau organizarea unei
asemenea structuri. Inițiatorul unui grup infracțional este persoana care pune bazele unei pluralități
constituite de infractori. Pentru existența infracțiunii în această modalitate, nu are nicio relevanță
dacă inițierea a fost sau nu transpusă în practică.
Constituirea unui grup infracțional organizat este o activitate prin care se înființează o
organizație criminală, care vizează săvârșirea unor infracțiuni. Prin activitatea de inițiere și
constituire este întemeiată și organizată pluralitatea de infractori.
Aderarea la o asociere constituită în scop infracțional constă în dobândirea calității de
membru al asocierii. Aderarea la un grup infracțional organizat se poate manifesta expres (de pildă,
prin depunerea unui jurământ) sau tacit (spre exemplu, desfășurarea unor activități din care rezultă
că cel în cauză se consideră membrul grupului).
Sprijinirea asocierii infracționale înseamnă un ajutor, de orice fel, acordat unui astfel de
grup. Ajutorul poate fi de natură materială (de pildă, plata unei „cotizații” sau „contribuții”) sau de
ordin moral (spre exemplu, atragerea de adepți).
Latura obiectivă a infracțiunii, în oricare dintre formele sale alternative, trebuie să aibă ca
finalitate un grup infracțional organizat, care să își propună săvârșirea uneia sau a mai multor
infracțiuni. Cu excepția modalității inițierii, acest lucru înseamnă că grupul infracțional trebuie să
fie structurat, format din trei sau mai multe persoane, să existe pentru o perioadă și să acționeze, în
mod coordonat, în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni.
Urmarea imediată presupune crearea unei stări de pericol pentru ordinea de drept. Astfel, cu
toate că grupul infracțional organizat nu săvârșește infracțiunile ce formează scopul constituirii,
infracțiunea își produce urmarea specifică de îndată ce elementul material, în oricare dintre
modalitățile sale, este realizat integral. În situația în care membrii grupului săvârșesc infracțiunea
propusă, va exista concurs între această infracțiune și infracțiunea analizată.
Legătura de cauzalitate nu ridică probleme, deoarece ea rezultă din însuși modul de
redactare a normei de incriminare.
c) Latura subiectivă. De regulă, infracțiunea se comite cu vinovăție sub forma intenției
directe, calificată prin scop, respectiv, săvârșirea uneia sau a mai multor infracțiuni; în majoritatea
cazurilor, membrii grupului prevăd rezultatul și îl urmăresc.

32
 d) Forme și modalități. Actele de pregătire și tentativa, dacă nu pot fi incluse în
conținutul vreuneia dintre modalitățile elementului material, nu sunt incriminate. Consumarea
infracțiunii depinde de felul modalității infracționale realizate, astfel că efectuarea integrală a
oricăreia dintre ele determină consumarea infracțiunii.
Cele patru modalități normative - inițierea, constituirea, sprijinirea sau aderarea - sunt
alternative, ceea ce înseamnă că efectuarea uneia este suficientă pentru existența laturii obiective a
infracțiunii, iar comiterea a două sau a mai multor modalități, dacă privesc același grup infracțional
organizat, nu creează o pluralitate de infracțiuni; în ceea ce privește modalitățile faptice, acestea
sunt, practic, nelimitate.
e) Cauză de nepedepsire. În conformitate cu art. 367 alin. (4) C. pen., „nu se pedepsesc
persoanele care au comis faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2), dacă denunță autorităților grupul
infracțional organizat, înainte ca acesta să fi fost descoperit și să se fi început săvârșirea vreuneia
dintre infracțiunile care intră în scopul grupului”.
Denunțarea poate fi scrisă sau orală, putând îmbrăca oricare dintre formele de sesizare a
organelor judiciare prevăzute de art. 288 C. proc. pen., respectiv plângere penală, autodenunț sau
denunț. Denunțarea faptei trebuie să fie făcută din inițiativa făptuitorului și să aibă la bază voința
liber exprimată. Denunțarea grupului infracțional organizat trebuie făcută mai înainte de a fi fost
descoperit și a se fi început săvârșirea infracțiunii ce constituie scopul grupului. O altă cerință a
textului legal este aceea ca denunțătorul să fie participant la grupul infracțional pe care îl denunță.
f) Cauză de reducere a pedepsei. Conform art. 367 alin. (5) C. pen., „dacă persoana
care a săvârșit una dintre faptele prevăzute în alin. (1)-(3) înlesnește, în cursul urmăririi penale,
aflarea adevărului și tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup
infracțional organizat, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate”.
Denunțul făcut în condițiile art. 290 C. proc. pen. trebuie să aibă drept rezultat identificarea
și tragerea la răspundere penală a cel puțin unuia dintre membrii grupului infracțional organizat, în
sensul furnizării de date suficiente pentru stabilirea identității, a contribuției și vinovăției celui
denunțat.
g) Aspecte procesuale. Conform art. 36 alin. (1) C. proc. pen., competența de judecare a
acestei fapte revine tribunalului, care judecă în primă instanță, printre altele:
- infracțiunile prevăzute de Codul penal la art. 188-191, art. 209-211, art. 254, art.
263, art. 282, art. 289-294, art. 303, art. 304, art. 306, art. 307, art. 309, art. 345, art. 346, art. 354 și
art. 360-367;
- infracțiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcția de
Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcția Națională
Anticorupție, dacă nu sunt date prin lege în competența altor instanțe ierarhic superioare.
În concluzie, incriminarea în Codul penal a faptelor specifice constituirii unui grup
infracțional organizat s-a realizat în cea mai mare parte prin preluarea dispozițiilor din Legea nr.
39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate (unele dintre aceste dispoziții
fiind abrogate expres), iar pentru sancționarea lor s-a recurs la stabilirea unui regim sancționator
mai puțin sever, cu accent pe componenta de individualizare judiciară a faptei săvârșite.
Suntem de părere că, atât doctrinal, cât și din perspectivă practică, noțiunea de grup
infracțional organizat trebuie suprapusă noțiunii de infracțiune gravă, ambele constituind
fundamentul conceptual al criminalității organizate, sens în care, de lege ferenda, dispozițiile
corespondente din Codul penal trebuie modificate, prin revenirea la reglementarea anterioară din
art. 2 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate.

33
 3. Moduri de manifestare a criminalității organizate pe plan
internațional.
Punerea în discuție a conceptului de criminalitate organizată este strâns legată de existența
pe lângă fenomenul juridic în sine și a unui fenomen sociologic al crimei organizate. Nu este ușor să
se cuantifice niciunul dintre cele două fenomene și, în special, să fie definite, pentru că, în afară de
unele trăsături comune, natura, motivele și originea crimei organizate diferă de la o țară la alta.
Poziția geografică, demografia, diversitatea culturală, stratificarea socială sunt diverse și generează
diferite abordări conceptuale atât în ceea ce privește criminalitatea organizată, cât și în privința
reacției sociale. Statele cunosc manifestări sau forme relativ diferite de criminalitate organizată și,
implicit, abordările în vederea definirii sunt altele.
Deseori, ca termen, organizația criminală a fost asociată cu crima organizată; organizația
criminală este o structură de indivizi, subiectul activ al săvârșirii unor infracțiuni, și nu se confundă
cu activitatea (preocuparea) însăși. Primele încercări de definire juridică a crimei organizate au
demonstrat o preocupare evidentă din partea specialiștilor în a analiza fenomenul prin studiul
științific al acestuia. Activitatea intensă a penaliștilor s-a desfășurat atât în planul legislațiilor
naționale, cât și în plan internațional, operându-se cu termeni cum sunt crima organizată sau
organizații criminale, chiar dacă aceștia nu au fost definiți juridic și chiar dacă există confuzii sub
aspectul delimitării lor.
Preocupările la nivel global au fost cuantificate și transpuse în Convenția ONU împotriva
crimei organizate transfrontaliere, adoptată de Adunarea Generală la 15 noiembrie 2000, document
definitoriu pentru asigurarea cooperării internaționale în materia combaterii criminalității
organizate, dar și pentru unificarea termenilor și noțiunilor utilizate în materie. Astfel, conform art.
2, s-a procedat la definirea expresiei de „grup infracțional organizat” ca fiind „structura alcătuită de
trei sau mai multe persoane care există de o anumită perioadă și acționează în înțelegere, în scopul
săvârșirii uneia sau mai multor infracțiuni grave sau infracțiuni prevăzute de prezenta Convenție,
pentru a obține, direct sau indirect, un avantaj financiar sau un alt avantaj material”. De asemenea,
expresia „infracțiune gravă” este definită ca fiind un act care constituie o infracțiune pasibilă de o
pedeapsă privativă de libertate al cărei maxim să fie de 4 ani sau mai mare.
Definiții complete s-au dat și în funcție de noțiunile „grup structurat”, „bunuri”, „produs al
crimei”, „blocare sau sechestru”, „confiscare”, „infracțiune principală”, „livrare supravegheată” și
„organizație regională de integrare economică”.
Dat fiind faptul că, de cele mai multe ori, activitățile de criminalitate organizată debutează
pe teritoriul unui stat, iar consumarea sau rezultatul socialmente periculos se produce pe teritoriul
altui stat, a fost definit și conceptul de „infracțiune de natură transnațională”, corespunzător
următoarelor condiții alternative:
- infracțiunea este săvârșită în mai mult de un stat;
- infracțiunea este săvârșită într-un stat, dar o parte substanțială a pregătirii,
planificării, conducerii sau controlului are loc într-un alt stat;
- infracțiunea este săvârșită într-un stat, dar implică un grup infracțional organizat care
desfășoară activități infracționale în mai mult de un stat;
- infracțiunea este săvârșită într-un stat, dar are efecte substanțiale într-un alt stat.
Dispozițiile Convenției asigură o reglementare unitară în materia luptei împotriva spălării
banilor (art. 7), corupției (art. 8-9), confiscării internaționale (art. 12-13), transferului persoanelor
condamnate, asistenței judiciare, transferului procedurilor penale, protecției martorilor și acordării
de asistență și protecție victimelor.
Câteva dintre cele mai cunoscute grupări infracționale constituite la nivel internațional sunt
următoarele:
Cosa Nostra americană
Cosa Nostra americană este reprezentată de o confederație de familii de tradiție italo-
americană, compuse din imigranți și fii ai acestora proveniți din Sicilia și partea de sud a Italiei.
Aceste familii sunt distribuite pe aproape întreg teritoriul Statelor Unite ale Americii, prezentând

34
însă o concentrație mai mare pe coasta atlantică. La sfârșitul anilor ’50, când agențiile investigative
și opinia publică americană au recunoscut oficial existența și rolul Cosa Nostra, aceasta a
reprezentat nu numai ținta autorităților, ci și obiectul unor vaste producții jurnalistice și
cinematografice.
Structura organizației nord-americane urmează linia paternă a celei siciliene și se crede că, la
rândul ei, Cosa Nostra siciliană a preluat unele idei de la sora sa de peste Atlantic, cel puțin în
privința înființării Comisiei, organul superior de conducere. Prin urmare, structura organizației este
piramidală, strict ierarhică, organul superior fiind Comisia, care are rolul de a apăra interesele
generale ale organizației, de a realiza contacte și înțelegeri cu alte structuri criminale, de a media
conflictele interne dintre familii și de a le coordona activitatea. Comisia a fost creată în 1931 de
către Salvatore Luciano, cunoscut sub numele de Lucky Luciano, care a reușit la timpul respectiv să
reunească 24-25 de familii mafiote.
Printre rangurile organizației se numără cel de capo sau don, care desemnează șeful unei
familii, al cărui rol se aseamănă cu cel al unui președinte de companie multinațională, cel puțin în
privința gestionării veniturilor și cheltuielilor. În cadrul familiilor își desfășoară activitatea oameni
de onoare, care răspund de inițierea a 10-30 de asociați, operațiunile propriu-zise fiind executate de
circa 1.300 de muncitori sau oameni-nasture, grupați pe întreg teritoriul SUA.
Potrivit datelor furnizate de FBI, familiile mafiote nord-americane acționează în New
England, Chicago, Cleveland, Denver, Detroit, Kansas City, Los Angeles, Philadelphia, Pittsburgh,
Rochester, St. Louis, Buffalo, San Francisco, San Jose, Tucson și altele.
Organizația mafiotă nord-americană Cosa Nostra este angrenată în întregul spectru de
activități specifice crimei organizate, de la speculă, controlul prostituției, jocuri de noroc până la
traficul de stupefiante și spălarea banilor. Pentru protejarea activităților sale, Cosa Nostra americană
apelează la intimidare și corupție, reușind astfel să domine mai multe sindicate muncitorești și să Ie
determine să o sprijine în afaceri precum cărăușia, construcțiile, colectarea de deșeuri, administrarea
deșeurilor toxice etc.
Cosa Nostra americană are legături atât cu mafia italiană, cât și cu cea rusească, cu ale cărei
activități se interferează tot mai mult.
În anul 1997, cu ocazia unei ședințe a Congresului Statelor Unite, criminalitatea organizată a
fost considerată o amenințare la adresa securității naționale. Cu acea ocazie, s-a precizat că
organizațiile criminale sunt deosebit de periculoase și că ele își folosesc competențele din ce în ce
mai specializate în domeniile informative, tehnici de codare și structuri de spălare a banilor pentru
reciclarea a sute de milioane de dolari.
Triadele și alte formațiuni criminale chinezești
Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra acestor formațiuni criminale, vom începe prin a
prezenta geneza organizațiilor mafiote chinezești. Astfel, putem spune că triadele sunt societăți
secrete, orientate spre activitatea criminală, care au luat naștere direct din sectele cu tendință
naționalist-revoluționară apărute în China imperială cu 300 de ani în urmă, pentru a combate
dinastia străină Chi’ng și a restaura dinastia autohtonă Ming. Termenul triadă a fost creat de către
englezi pentru a indica un simbol triunghiular, care reprezintă trei forțe fundamentale ale
universului pentru un membru al acestei societăți: paradisul, pământul și omul..
La începutul secolului XX, câteva triade au inițiat și au întreprins activități ilegale de șantaj,
extorcare de fonduri, jocuri de noroc și prostituție. După apariția pe harta politică a lumii, la
începutul secolului XX, a Republicii Populare Chineze, o mare parte a organizațiilor criminale fie s-
au conservat, fie s-au transferat în Hong Kong, Taiwan, dar și în alte țări din sud-estul Asiei,
implicându-se în principal în traficul de opiu și heroină. În Hong Kong operează aproximativ 50-55
de triade, la care se estimează că este afiliată 3% din populația insulei. Cele patru grupuri principale
ale triadei care își desfășoară activitatea în Hong Kong (conform Raportului FBI din anul 1992)
sunt: Chiu Chao, Wo, 14K și Big Four. Gruparea Chiu Chao este compusă din patru unități: Fuk
Yee On, Gain Yee și Yee Kun, fiind la ora actuală cea mai puternică grupare (după estimările
poliției, cuprinde circa 34.000 de membri). Gruparea 14K este în schimb triada cea mai agresivă și
violentă, fiind fondată de către un general din Kuo Min Tang, la sfârșitul anilor ’40. Ea urmărea

35
susținerea partidului local în lupta împotriva comuniștilor.
După moartea fondatorului lor, multe grupuri ce o compuneau au început să dezvolte
activități criminale și ilicite, astăzi regăsindu-se în Japonia, Taiwan, Europa și în câteva țări din sud-
estul Asiei.
Trebuie menționat faptul că aceste triade s-au orientat, încă de la început, împotriva
regimurilor comuniste, ele desfășurând activități de contraspionaj și asasinate ale oponenților
politici.
Triadele sunt formațiuni rezervate și închise, ceremonia de inițiere și de primire având și
astăzi un ritual care prevede 36 de jurăminte care să îi inspire noului membru sensul profund al
legăturii secrete, precum și gradul de fidelitate față de viitorii confrați. Structura unei astfel de
organizații criminale este aceeași cu cea care funcționa și acum două secole. Multe roluri în
organizație sunt identificate cu numărul 4, întrucât o credință antică chineză afirmă că lumea este
înconjurată de 4 mări.
În fruntea societății criminale este un președinte - „capul de dragon”, „maestrul munților”
sau „fratele mai mare” -care este desemnat cu numărul 489; adjunctul său are numărul 438, în rang
intermediar apare „maestrul de tămâie”, cu numărul 438, care are drept sarcină găsirea de noi adepți
și de a face conexiunea cu oficialul de legătură, „sandaua de paie” (432), cu „stâlpul roșu” (426),
care are însărcinarea de a pune în practică deciziile liderului, și „evantaiul de hârtie albă” (415),
care este expertul în administrație și finanțe, având, totodată, și atribuțiuni de negociator. Membrii
simpli ai organizației sunt desemnați cu numărul 49. Ca și în cazul altor structuri mafiote din alte
țări, conducerea triadei nu este obligatoriu implicată în acte criminale. Principala ei misiune este de
a stabili politici, de a ordona prioritățile, de a crea legături, de a încheia acorduri cu grupările
concurente sau de a aplana conflicte; mai pe scurt, se concentrează pe direcția organizatorică, nu
operațională. Triada acționează ca un holding și deleagă grupurile de bază să execute activități
criminale propriu-zise:

Figura 2. Structura unei Triade (sursa: T. Cretin, Mafia - pe urmele societăților criminale,
Ed. RAO, București, 2011)
Fiind prezente ca structuri ierarhice de monolit, majoritatea activităților ilicite sunt
desfășurate individual, de către fiecare membru, în spiritul întreprinzătorilor particulari, având și
posibilitatea unor legături de afaceri cu membrii altor triade, cu indivizi neafiliați sau cu membrii
unor bande de gangsteri tineri.
De la sosirea în Hong Kong, activitățile principale erau legate de importul și gestionarea
tinerelor din alte țări asiatice, de bordeluri, centre de masaj și apartamente private unde se
comercializau prestații sexuale. De altfel, întreaga industrie de divertisment era subordonată
triadelor, care asigurau și protecția tuturor localurilor, încasând în acest mod venituri substanțiale.
Jocurile de noroc și extorcarea de fonduri sunt alte activități ilegale desfășurate de
organizațiile criminale menționate. Extorcarea se realizează în Hong Kong printre comercianți,
întreprinzători, vânzători ambulanți, conducătorii autobuzelor private, magazine, restaurante etc.,
toți aceștia fiind obligați să verse un tribut periodic membrilor triadelor numai pentru a-și putea
desfășura activitatea în mod normal în diferite cartiere ale orașului. De asemenea, triadele
gestionează traficul de stupefiante din Asia spre Statele Unite ale Americii și, totodată, membrii lor
sunt asociați cu patronii din locurile de producție, în special din Thailanda, dar și cu cei din piețele

36
de desfacere din Statele Unite ale Americii, Australia și Olanda.
Autoritățile americane au descoperit pe teritoriul Statelor Unite membri ai triadelor din
Hong Kong, care, realizând relații de colaborare cu numeroase bande de gangsteri autohtone, au
început să desfășoare în țara de adopție o multitudine de activități ilicite, care variază de la trafic de
stupefiante, taxe de protecție, gestionarea imigrației clandestine până la spălarea banilor murdari.
Criminalitatea de origine asiatică a avut o expansiune rapidă în Statele Unite, activitățile ilicite fiind
ajutate și gestionate de către membrii organizațiilor criminale tong.

Reprez
entantul
america
n

Senator
american
Substitut
de senator
american
Revizor
Respon de
conturi
sabil cu
american
relaţiile
publice
america
n

Cons
ilieri

Tong reprezintă în traducere „loc de reuniune”, iar astfel de formațiuni criminale au început
să apară în Statele Unite la mijlocul secoluluial XVIII-lea, sub forma unor asociații de asistență și
de împrumut pentru imigranții din China. Organizațiile criminale tong sunt afiliate triadelor
chinezești, împreună cu care desfășoară afaceri ilicite în Statele Unite, organizarea lor reflectând de
fapt colaborarea fructuoasă dintre aceste organizații.
În scopul protejării propriilor activități ilicite pe care le-am menționat deja, multe organizații
tong s-au aliat cu bande ale criminalității juvenile, fiecare tong din New York fiind, spre exemplu,
legat de un grup al tinerilor gangsteri care desfășoară activități dintre cele mai periculoase și
violente. Trebuie să menționăm că în grupurile de tineri infractori se regăsesc, pe lângă tineri de
origine americană, și unele elemente de origine chineză și vietnameză, tineri cu un nivel scăzut de
pregătire școlară și cu o calificare profesională slabă. Aceștia, fiind în imposibilitate de a se integra
în societate, de a comunica sau desfășura activități calificate, preferă să se înregimenteze în bandele
de cartier, săvârșind pentru câștigarea existenței cele mai violente și periculoase activități criminale.
Din punct de vedere al tendințelor actuale ale triadelor chinezești, precizăm că, în urma
retrocedării Hong Kong-ului către Republica Populară Chineză, s-a înregistrat o adevărată explozie
economică în zona situată de-a lungul coastei de sud-est a Chinei. S-a creat astfel un teren deosebit
de fertil pentru crima organizată, iar triadele din Hong Kong, sesizând această oportunitate, s-au
infiltrat până la nivelurile cele mai înalte în Republica Populară Chineză.

37
 Triadele se orientează spre China, dar nu pierd din vedere statele europene sau Statele Unite
ale Americii, unde, implicate în traficul cu migranți chinezi, percep sume variind între 20.000 și
30.000 de dolari pentru fiecare persoană, dezvoltând, de asemenea, și o muncă la negru cu cei care
nu reușesc să își plătească „libertatea” și pe care îi transformă în sclavi sau executanți ai unor
activități criminale periculoase.
Yakuza japoneză
Originea bandelor criminale japoneze de tip yakuza poate fi plasată la începuturile secolului
al XVII-lea, aceasta fiind strâns legată de figurile legendare ale războinicilor samurai. Odată cu
abolirea oficială a feudalismului în anul 1817, tradiționalii samurai și-au pierdut statutul de
privilegiați, motiv pentru care au început să se răzvrătească, organizându-se în bande criminale,
oponente autorităților. Inițial, activitățile criminale ale bandelor de samurai erau desfășurate în
beneficiul dezmoșteniților și al săracilor, însă cu timpul acestea au devenit principala lor sursă de
îmbogățire.
În secolele XVIII-XIX au luat ființă două grupări de răufăcători, respectiv bakuto și tekiya.
Bandele criminale bakuto erau formate din organizatori de jocuri de noroc, iar tekiya din vânzători
ambulanți și artiști stradali, ambele categorii impunându-și și reguli de funcționare secrete și
anumite ritualuri tradiționale. Acestor grupări li s-au alăturat, după cel de-al Doilea Război
Mondial, bandele gurentai - bande de tineri delincvenți.
Denumirea de Ya-ka-sa, care înseamnă 8-9-3, se referă la mâna care pierde într-un joc
popular de cărți în Japonia. Prin preluarea acestor denumiri, bandele criminale au intenționat să
creeze imaginea publică de persoane care în general pierd.
De la sfârșitul anilor ’50, distincțiile dintre grupările criminale japoneze au fost atenuate,
termenul de bdryokudan - grupuri organizate violente - fiind utilizat de poliția japoneză atunci când
se referă la toate cele trei forme tradiționale de criminalitate. Spre exemplu, Yama- guchi-gumi, cel
mai important grup criminal al țării, derivă din tradiția tekiya, astăzi acesta incluzând în interiorul
său elemente provenind din bakuto și gurentaf. Pe lângă această organizație criminală s-au mai
dezvoltat și Inagama Kai și Sumiyaschi Kai, iar toate trei și-au extins sfera de influență pe întreg
teritoriul Japoniei, absorbind pe rând bandele criminale izolate.
Fiecare grup criminal deține controlul asupra unui teritoriu bine definit, unde exercită
propria influență și strânge propriile venituri. În centrul tuturor grupurilor criminale se află oficiul
central boryokudan, de unde se planifică și se gestionează întreaga activitate ilicită. După raportul
poliției japoneze, în anul 1988 existau în Japonia 4.000 de oficii cu ponderi diferite, în funcție de
familia de proveniență și conducătorul acestora. Principalele activități desfășurate de boryokudan se
referă la gestionarea jocurilor de noroc, pariuri clandestine, taxe de protecție, importul și desfacerea
de substanțe excitante, care constituie drogurile cele mai utilizate în Japonia, contrabanda cu arme și
alte bunuri ilicite.
În scopul dezvoltării acestor activități, familiile yakuza au creat sucursale în exterior, vizate
fiind mai ales Coreea și Taiwan, deoarece cele două țări sunt principalele producătoare de droguri
sintetice. De asemenea, s-au creat enclave în Statele Unite pentru achiziționarea de arme sau alte
dispozitive destinate conflictelor armate, care ulterior sunt reimportate în Japonia, metamfetamină
sau alte substanțe excitante, stimulative.
În conformitate cu anchetele realizate de Agenția Națională de Poliție Japoneză, venitul
global anual al organizațiilor criminale este estimat la circa 9,6 miliarde dolari SUA, din care
veniturile ilicite reprezintă în jur de 7,7 miliarde dolari SUA, având ca surse:
- traficul de narcotice - 34,8%;
- jocuri și pariuri clandestine - 16,9%;
- fonduri provenind din taxele de protecție - 8,7%;
- intervenții în afacerile civile - 7,3%;
- acțiuni de tip racket- 3,4%;
- alte activități ilegale - 9,2%.
La sursele de venituri menționate se adaugă faptul că organizațiile criminale japoneze
controlează industria națională a filmului și publicațiile, în special cele de tip pornografic, și sunt

38
implicate direct în operațiuni de spălare a banilor murdari.
Ori de câte ori interesele clanurilor japoneze sunt afectate, ele nu evită să recurgă la violență.
Această împrejurare rezultă și dintr-un raport al poliției nipone întocmit în baza rezultatelor
investigațiilor întreprinse ca urmare a asasinării unui funcționar superior de la Sumitomo Bank.
Cercetările au relevat că un număr de 205 firme japoneze aveau legături cu gangsterii, materializate
în acordarea de credite ilegale și plata unor taxe de protecție. Persoanele anchetate din conducerea a
46 de firme au declarat că propriile decizii au fost influențate de gangsteri, ca urmare a
amenințărilor cu acte de violență. Conchidem prin a preciza că trăsăturile caracteristice
organizațiilor criminale japoneze tradiționale, care integrau yakuza, sunt asemănătoare celor italiene
și chinezești din punct de vedere al condițiilor în care au apărut, preocupărilor, metodelor și
mijloacelor de acțiune. Cu toate acestea, în secolul XX, organizațiile criminale japoneze au început
să se individualizeze prin anumite particularități, cum sunt:
- funcționarea sub acoperirea unor corporații publice și derularea unor activități ilegale, fără
conspirarea identității membrilor acestora;
- realizarea de înțelegeri cu anumite autorități, ceea ce le-a permis să își desfășoare activitatea în
mod nestingherit;
- abținerea, pe cât posibil, de a se manifesta în mod violent prin comiterea de omoruri, atentate,
amenințări, șantaje etc.;
- instituirea sistemului jonokin (colectarea de taxe de la grupările din subordine și membrii
afiliați), pentru creșterea veniturilor marilor organizații mafiote;
- păstrarea tradiției de automutilare a membrilor organizațiilor mafiote japoneze excomunicați,
prin tăierea unui deget de la o mână.
Cartelurile columbiene
Cartelurile columbiene au apărut pe scena crimei organizate începând cu anii 1960, membrii
acestora lucrând în calitate de curieri în serviciul mafiei cubaneze, care gestiona traficul de droguri
către Statele Unite ale Americii, droguri fabricate în Bolivia și în Peru. După revoluția lui Fidel
Castro, columbienii au devenit întreprinzători pe cont propriu, reușind să elimine mafia cubaneză și
să impună propriul control asupra proceselor de rafinare a cocainei și a exploatării acesteia, creând
canale sigure pentru distribuția pe piața nord-americană a produselor finite.
Astăzi, organizațiile criminale columbiene controlează 70-80% din producția de cocaină
rafinată, cantitate care satisface mai mult de 2/3 din cererea anuală mondială a acestei substanțe.
Spre deosebire de alte organizații criminale transnaționale, care realizează o paletă largă de
activități ilegale, cartelurile columbiene reprezintă un unicat în felul lor, prin aceea că sunt
preocupate numai de afacerile cu droguri și în mică măsură de cele cu pietre prețioase.
Cartelurile care au sediile în Medellin și Caii sunt confederații criminale și au acces pe scena
criminalității organizate, pe fondul expansiunii traficului de cocaină, operând în diverse cicluri de
producție și distribuție a acesteia. Ordinele sunt transmise din Medellin și Cali direct în Statele
Unite, stabilindu-se prețurile și cantitățile ce urmează a fi vândute.
În interiorul fiecărei formațiuni criminale se realizează planuri de colaborare, traficanții
asigurând expedierea cocainei, asociindu-se pentru operațiuni financiare, planificând omucideri sau
implicându-se în comun în viața politică a țării. Traficanții folosesc violența, scop în care și-au
procurat adevărate arsenale de arme automate, grenade, rachete și proiectile și au organizat cursuri
de pregătire paramilitară pentru propriile forțe, angajând mercenari englezi și israelieni ca
instructori. Printre altele, cele două confederații au finanțat bande de asasini fără scrupule, cum sunt
grupurile Los Questions și Los Priscos din Medellin, utilizate de mai multe ori de Pablo Escobar.
De reținut că la dispoziția cartelului Medellin acționează circa 3.000 de ucigași plătiți din sumele
obținute din traficul de stupefiante.
Organizațiile criminale dispun de mijloace de transport rapide, de cele mai sofisticate
aparaturi de telecomunicații, fiind în măsură să intercepteze și să decodifice mesaje cifrate ale
forțelor de ordine columbiene. Datorită profiturilor imense, își pot permite angajarea unor
consultanți financiari și fiscali de primă mână, prin intermediul cărora să desfășoare ample
operațiuni de spălare a banilor murdari.

39
 După decesul lui Pablo Escobar, liderul cartelului Medellin, în topul traficanților figurează
frații Gilberto și Gustavo Rodriguez Orejnela, prezumtivi lideri ai cartelului Cali.
Formațiunile de narcotraficanți constituie un adevărat agregat de putere economică și
financiară, capabil să acționeze ca un grup de presiune în câmpul politic, să folosească teroarea și
violența în confruntările cu adversarii lor. Aceste formațiuni de crimă organizată se remarcă, de
asemenea, prin capacitatea de neutralizare a activităților politice și a magistraturii.
Sumele deosebit de mari obținute prin traficul de stupefiante au fost reinvestite într-o
multitudine de activități licite. În cadrul sectorului agricol, narco-dolarii obținuți au fost folosiți în
achiziționarea a 4% din sectorul productiv columbian. O mare parte a proprietăților achiziționate
este destinată ascunderii laboratoarelor pentru producerea cocainei, iar în alte cazuri traficanții au
impulsionat producția agricolă, creșterea bovinelor, au desfășurat acțiuni de modernizare, au
introdus electricitate sau noi instrumente în tehnologia culturilor, toate acestea în scopul disimulării
narco-dolarilor obținuți prin săvârșirea de infracțiuni. Pe de altă parte, au fost penetrate structurile
de putere la toate nivelurile, prin coruperea oficialilor publici exponenți ai profesiunilor liberale sau
a oricui avea putere în domeniul economico-financiar. Au finanțat „cu generozitate” principalele
partide politice și numeroși candidați în campaniile electorale. De asemenea, comercianții de
droguri au cucerit bunăvoința poporului, a oamenilor simpli în general, prin finanțarea unor lucrări
de utilitate publică și servicii sociale în numeroase comunități sărace. Spre exemplu, Pablo Escobar
a construit la Medellin 500 de apartamente într-un cartier periferic, a finanțat construirea de centre
sportive, școli și spitale.
În altă ordine de idei, prin forțele paramilitare de care dispuneau, organizațiile criminale au
sfidat autoritățile publice și societatea civilă, lansând un proiect de dominare absolută a acestora.
Eroarea strategică săvârșită de narcotraficanți a constat și în acțiunile violente desfășurate, care au
avut ca urmare decesul a mii de indivizi. Astfel, între 1984 și 1990, cartelul din Medellin și alte
grupări criminale au dispus sau au coordonat o serie de asasinate cărora le-au căzut pradă, între alții,
ministrul justiției, procurorul general al statului, candidați la președinție, zeci de guvernatori,
primari și administratori locali, 300 de magistrați și alți 3.000 de agenți și funcționari ai poliției
naționale. Toate aceste acțiuni violente, pe fondul traficului de droguri desfășurat, au determinat
autoritățile ultimelor administrații să declanșeze o campanie antimafia și antidrog fără precedent,
materializată în arestarea a 22.000 de traficanți, sechestrarea de bunuri în valoare de peste 125 de
milioane dolari SUA, distrugerea a 4.200 de laboratoare pentru rafinarea cocainei și punerea sub
sechestru a altor 80 de tone de droguri.
Potrivit estimărilor realizate în urma anchetelor desfășurate, s-a stabilit că venitul anual al
narcotraficanților columbieni ajunge la cifra de aproximativ 5 miliarde dolari SUA, reprezentând
circa 10% din PIB-ul Columbiei, iar aproape un milion de persoane și-ar câștiga existența din
producerea și traficul de narcotice.
Cartelurile columbiene controlează, așa cum am arătat, 80% din disponibilitățile de cocaină
de pe piața mondială, astfel că organizațiile criminale sunt nevoite să voteze cu cartelurile Cali și
Medellin. Spre exemplu, cartelul Cali satisface singur necesitățile consumului de cocaină din
Europa în proporție de 90%, iar în Statele Unite ale Americii în proporție de 80%. Datorită acestui
monopol, narcotraficanții columbieni și-au extins activitatea și pe teritoriul Asiei, deschizând firme
pe piețele Orientului îndepărtat, în special în Japonia, încheind, totodată, înțelegeri cu triadele
chinezești și yakuza japoneză pentru comercializarea cocainei. Pentru spălarea narco-dolarilor, s-au
încheiat înțelegeri infracționale cu organizațiile criminale din Statele Unite ale Americii, Europa și
statele ex-sovietice.
Criminalitatea organizată în fosta Uniune Sovietică
Fenomenul crimei organizate pe teritoriul republicilor ex-sovietice nu a apărut pe un teren
arid, ci a fost rodul unei evoluții în timp a activității grupărilor de contrabandiști, hoți și tâlhari care
dominau lumea interlopă. În regimul țarist, bandele de proscriși reprezentau un simbol al luptei
împotriva forțelor de ordine. Aceste bande aveau o structură organizatorică bine conturată, coduri
de onoare și niveluri de aderare asemănătoare în mare măsură cu organizațiile tradiționale mafiote
din Italia. Chiar și Stalin s-a folosit de membrii unor asemenea bande în acțiunile sale

40
„revoluționare”. Aceștia erau folosiți pentru șantaje, răpiri, tâlhării și alte fapte ilicite, toate în
scopul strângerii de fonduri bănești. Stalin a acceptat șefi de bande criminale în rândul celor mai
apropiați colaboratori ai săi, unii fiind chiar cooptați în prima poliție secretă sovietică.
Criminalitatea organizată din Rusia, dar și din spațiul ex-sovietic, nu poate fi înțeleasă fără a
face referire la economia subterană, care a prosperat decenii alături de economia oficială,
planificată. Piața neagră sau gri s-a dezvoltat pentru a furniza bani și servicii pe care economia
planificată socialistă nu era în măsură să le producă decât în cantități limitate. Nu putem spune că în
economia socialistă întâlneam o criminalitate organizată, dar putem afirma că s-a dezvoltat o
criminalitate profesională formată din jefuitori, hoți de buzunare, diferiți intermediari și traficanți de
influență, escroci, tăinuitori. Cercetările efectuate în spațiul ex-sovietic au evidențiat forme de
organizare a infractorilor cunoscute sub numele de „Vory v Zakone” (în traducere „hoți care se
supun unui cod de conduită”) și care dețineau un rol important în lumea criminalității organizate
ruse. Aceștia erau capi ai grupurilor de gangsteri formați în interiorul închisorilor, a căror activitate
era influențată de reguli precise, ceremonii, tatuaje specifice și ritualuri de aderare asemănătoare
organizațiilor criminale.
Tipul acestor organizații criminale există în Rusia de secole, având un cod etic, o ordine
ierarhică, însă ele s-au dezvoltat și s-au consolidat în perioada anilor 1920-1930 în gulagurile
sovietice înființate de Stalin. Închisoarea era pentru Vory singurul loc pe care îl considerau casă.
Numai cei care acceptau aceste obiceiuri puteau fi primiți în elita criminală, fiind numiți blatnoi.
Pentru a fi admiși, trebuiau prezentați de către un adept mai vechi și apoi judecați de o comisie de
Vory (care, la rândul lor, sunt blatnoi). Comisia putea cere candidatului să comită o omucidere,
pentru a proba supunerea sa față de legea criminală.
Patru sunt funcțiunile fundamentale pe care Vory le dezvoltă pentru a-și menține calitatea de
lideri în lumea criminală:
- achiziționarea și analizarea informațiilor asupra lumii criminale, în scopul organizării
activității grupului, precum și selecționarea unor noi gangsteri, capabili de a executa orice misiune
ilegală;
- transpunerea în practică a tuturor deciziilor prin intermediul unui consiliu de încredere, numit
sovetnikr,
- aplicarea unor reguli precise în grup, judecarea conflictelor interne, sancționarea
comportamentelor care nu sunt conforme cu regulile impuse;
- realizarea și menținerea unui fond financiar în scopul desfășurării și perpetuării activităților
ilegale.
Astăzi, hoții din spațiul ex-sovietic, care se supun unor reguli de conduită, sunt divizați în
vechii Vory v Zakone - cei care au peste 40 de ani - și tinerii Vory v Zakone. Aceștia din urmă sunt
cei mai numeroși și s-au format pe aceleași reguli descrise mai sus, în jurul anilor 1970. Tinerii
Vory v Zakone organizează activități ilicite bazate pe violență și amenințare, urmărind prin aceste
metode cedarea unei părți din profitul unor întreprinzători, pe care îl realizează în mod legal,
oferind protecție în schimbul perceperii unor taxe etc.
Radiografiind situația criminalității organizate din Rusia, expertul rus Gurov a identificat
trei niveluri ale acestui fenomen:
- primitiv: bandele de criminali specializate în furturi în dauna proprietății statului, șantaje,
agresiuni și jafuri;
- simplu: grupuri care au caracteristicile primelor (primitive), dar care corup oficiali publici
pentru a promova și a ascunde propria activitate ilicită;
- complex: confederații sau grupuri care au o conformație bine articulată și cu o structură
birocratică bine definită.
Desființarea marelui complex militar sovietic a atras după sine dezvoltarea și înflorirea
comerțului cu echipamente militare, traficul realizându-se pe canalele construite de mafia rusă cu
unele cadre militare dornice de înavuțire. Acestea au fost deseori exportate în zone de conflict,
beneficiari fiind de cele mai multe ori teroriști, reprezentanți ai unor organizații criminale.
Traficul și consumul de stupefiante au fost alte preocupări ale mafiei ruse, care au

41
reprezentat pentru aceasta surse importante de venituri. Culturile de plante opiacee ocupă
aproximativ un milion de hectare de pământ arabil în spațiul ex-sovietic, iar în Federația Rusă
există, potrivit unor surse neoficiale, aproximativ 5.000.000 de consumatori de droguri (oficial sunt
declarați 1,5 milioane de consumatori).
De asemenea, traficul de autoturisme furate a adus profituri de zeci de milioane de dolari pe
an, fiind consolidate canale de contrabandă pe ruta Rusia, pe de o parte, Germania, Austria,
Finlanda, Elveția, de cealaltă parte. Totodată, taxele de protecție impuse unităților comerciale
reprezintă 70-80% din societățile privatizate în Federația Rusă, în conturile grupărilor criminale
ajungând sume echivalente cu jumătate din produsul brut al acestora. Și traficul ilicit de icoane și
obiecte de artă este în continuă creștere, după unele statistici acestea aducând organizațiilor
criminale venituri de aproximativ un miliard de dolari pe an.
O altă activitate practicată de mafia rusă o constituie traficul cu materiale radioactive și
strategice, principalele surse fiind depozitele militare ale armatei fostei URSS, situate în spațiul
CSI, republicile baltice sau în statele în care au staționat trupele sovietice.
Un domeniu extrem de eficient pentru mafia rusă este spălarea banilor murdari. Aceștia sunt
transferați dintr-un cont în altul în diverse bănci autohtone, fiind utilizați pentru achiziționarea de
imobile, terenuri sau firme. Sectorul bancar rus este considerat ca fiind cel mai penetrat de
organizațiile criminale, amenințările mafioților ajungând uneori până la exterminarea fizică a unor
funcționari care nu au înțeles să colaboreze cu reprezentanții crimei organizate. Exemplificativ,
amintim că, în 1993, 120 de bancheri au fost asasinați, iar în 1994 bancherul și publicistul Andrei
Ayzderzis a fost împușcat prin ușa apartamentului său, pe motiv că a publicat o listă cu 226 de
nume de persoane suspectate a fi lideri ai unor organizații criminale.
Organizațiile criminale ruse sunt implicate direct și în reciclarea narco-dolarilor obținuți pe
teritoriul Statelor Unite ale Americii, fiind ajutați în aceste activități ilegale de către emigranți ruși
stabiliți în această țară cu mulți ani în urmă. De asemenea, mafia rusă a penetrat și continentul nord-
american, fiind implicată în traficul de stupefiante, răpiri de persoane, fraude economice și spălări
ale banilor murdari.
Expansiunea criminalității organizate italiene spre Europa de Est, după anul 1990, a fost
contracarată de organizațiile mafiote ruse, care au început să gestioneze în Germania, Finlanda,
Cehia și Polonia activități de trafic de stupefiante, de autoturisme furate, prostituție și chiar spălare
a banilor. Între mafiile italiene și ruse s-au creat acorduri, renunțându-se la faza inițială a
confruntărilor violente și stabilindu-se zonele de influență și activitățile care trebuie desfășurate de
fiecare organizație criminală, precum și eventuale colaborări în anumite acțiuni. Au fost inițiate
întâlniri între grupurile criminale, pentru început la Viena, în anul 1990, și continuate, în 1992, la
Praga, când s-au pus bazele unei societăți mixte a crimei organizate, care să se ocupe în special de
traficul de droguri, precum și de contrabanda cu materiale necesare fabricării armelor nucleare. De
asemenea, s-a hotărât și crearea unei rețele de criminali profesioniști pentru protejarea operațiunilor
ilicite și a capilor organizațiilor criminale. În 1992, s-a propus ca până în anul 1997 organizațiile
criminale italiene și ruse să dețină controlul asupra a 40% din activitățile criminale la nivel mondial,
deziderat care nu poate fi confirmat, din lipsa unor date statistice din interiorul organizațiilor
criminale.
În același timp, organizațiile mafiote ruse au realizat alianțe cu triadele chinezești de pe
continentul nord și sud-american și, totodată, au dezvoltat relații de colaborare cu cartelurile
drogurilor din Columbia, Brazilia, Chile, Argentina, Venezuela, Peru și Bolivia, implicându-se activ
în protecția narco-traficanților. De asemenea, folosirea de către organizațiile mafiote italiene și
columbiene a rutei Balcani-Rusia pentru traficul de droguri atestă înțelegeri și legături ale acestora
cu organizațiile mafiote ruse. Expansiunea mafiei ruse spre Europa Occidentală a atras în
activitățile criminale de comercializare a armamentului și muniției aduse din Rusia și grupuri
criminale existente în Ucraina, Cehia și România, unde sunt semnalate rețele mixte de trafic de
materiale strategice, armament, muniție, stupefiante, autoturisme produse din furt etc. Grupurile
ruse de tip racket și-au împărțit teritoriul României în zone de acțiune, colaborând și bazându-se pe
sprijinul organizațiilor autohtone.

42
43
 4. Moduri de manifestare a criminalității organizate pe plan intern

Criminologii români au abordat problema definirii crimei organizate cu predilecție după

anul 1990, când acest fenomen și-a făcut apariția în societatea românească. Astfel, crima organizată
este definită într-o primă variantă ca fiind „activitățile infracționale ale unor grupuri constituite pe
principii conspirative, în scopul obținerii unor importante venituri ilicite”.
Caracteristicile crimei organizate identificate sunt, în principal, următoarele:
- structura - caracterizată prin ierarhizare strictă și autoritate, membrii rețelei au sarcini și
responsabilități în funcție de pregătirea și abilitatea specifică fiecăruia;
- ermetism și conspirativitate - nevoia de autoprotecție, de evitare a intervenției autorității;
- flexibilitate, rapiditate și capacitate de infiltrare - infiltrare în piața legală a finanțelor, în clasa
politică, în justiție și poliție;
- orientarea spre profit - caracteristica esențială a crimei organizate;
- utilizarea forței - intimidarea, șantajul, corupția și violența fiind utilizate atât pentru asigurarea
disciplinei în propria organizație, cât și pentru a sancționa acele persoane care acționează împotriva
structurii.
Chiar dacă legislația românească nu definește în mod expres conceptul de criminalitate
organizată, prin adoptarea Legii nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității
organizate și, ulterior, prin dispozițiile Codului penal, s-au creat premisele certe ale armonizării
instrumentelor naționale cu cele existente la nivel mondial. Acest lucru s-a realizat prin preluarea în
quasi totalitate a dispozițiilor Convenției ONU împotriva crimei organizate transfrontaliere,
recunoscută ca fiind cea mai completă reglementare internațională în materie.
În acest sens, art. 367 alin. (6) C. pen. definește noțiunea de grup infracțional organizat ca
fiind grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă
de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni.
Analiza textului de lege evidențiază în mod neechivoc faptul că principalele caracteristici
menționate de specialiști ca fiind trăsături ale grupărilor de criminalitate organizată se mențin. Prin
urmare, este vorba de necesitatea existenței unei grupări formate din trei sau mai multe persoane,
care acționează pe o anumită perioadă de timp, care are o structură ierarhizată și care comite
infracțiuni.
Pentru a discuta despre modurile de manifestare a criminalității organizate pe plan intern,
considerăm că se impune mai întâi să stabilim unde se află România pe harta crimei organizate
europene și internaționale. Astfel, atât majoritatea analiștilor, cât și a experților Interpol și Europol
plasează România în zona de Sud-Est a Europei sau a Balcanilor de Vest; în viziunea lor, în prezent,
un număr de factori caracteristici diferențiază această zonă de altele din Europa. În principal se are
în vedere faptul că multe dintre țările din arealul menționat nu sunt membre ale Uniunii Europene,
iar altele, cu excepția Greciei, au dobândit de curând statutul de membru. În plus, de-a lungul
istoriei, aceste țări au avut o dinamică socio-politică diferită față de restul Europei, cu efecte directe
asupra psihologiei sociale și raportării la scara de valori etice. Acești factori, combinați cu plasarea
geografică, au afectat în mod substanțial evoluția crimei organizate. În același timp, dinamica
procesului de liberalizare a vieții sub toate aspectele sale - economic, politic și social -, ca rezultat al
căderii Cortinei de Fier, ca și consecințele, în toate cele trei planuri, precum și conflictele din zonă
(derulate sau „înghețate”) devin axele principale ale unui posibil scenariu privind crima organizată
în Sud-Estul Europei.
Din punct de vedere strategic, „rutele Balcanice" sunt cu atât mai importante, cu cât ele au
devenit „punți de legătură” pentru traficul ilicit între Vestul Europei și Asia. Potrivit Raportului
anual Europol 2008, „drogurile și traficul de ființe umane reprezintă cele mai profitabile afaceri
către UE, în timp ce, în sens contrar, cele mai traficate bunuri sunt drogurile de mare risc, armele,
documentele falsificate, moneda contrafăcută și vehiculele furate”. Într-un asemenea context, toate
grupările transnaționale de crimă organizată care doresc să utilizeze una dintre „rutele balcanice”
trebuie să stabilească înțelegeri cu grupările autohtone. Poziția lor în asemenea situații le aduce un
dublu avantaj: o negociere a profiturilor și, totodată, posibilitatea stabilirii unor alianțe criminale la

44
nivel înalt, prin intermediul cărora să poată obține noi zone de acțiune și să se implice activ în
desfășurarea de noi tipuri de activități.
Rolul „rutelor balcanice ale criminalității” este amplificat și de realitatea politico-
geografică prezentă, marcată de faptul că toate țările membre UE situate în zona de sud-est au
frontiere cu țări non-membre UE, ceea ce creează factori expliciți și impliciți pentru desfășurarea
unei diverse game de activități de crimă organizată.
Un alt factor îl reprezintă forța „pieței negre". Realitatea este că, de-a lungul ultimelor
decade, aceasta a fost, pentru majoritatea populației țărilor din Sud-Estul Europei singura cale de
obținere a celor mai reprezentative bunuri de consum. În atare situație, grupările de crimă
organizată au exploatat din plin posibilitățile oferite de „piață neagră”, devenind în fapt nu numai
concurent real al pieței oficial-legale, dar în multe privințe deținând supremația și „câștigând multe
runde ale războiului cu statele nou-ieșite din comunism și aflate într-o tranziție întârziată către
economia de piață legală”.
Raportul OCTA 2008 analizează tendințele generate ale grupurilor de crimă organizată.
Una dintre observațiile specialiștilor Europol este că multe grupuri infracționale gestionează și
afaceri legale, folosindu-le atât pentru a-și susține activitățile ilegale și pentru a spăla banii, cât și
pentru a deveni antreprenori de succes: „Scopul suprem pentru mulți infractori de top este să fie
considerați oameni de afaceri de succes. Aceste persoane lasă infracțiunile violente și agresive pe
seama unor grupuri mai puțin structurate și primitive”.
O tendință puternică a grupurilor de crimă organizată mai complexe din regiunea sud-est
europeană este promovarea ideii că este mai profitabil să obțină bani de la cetățeni în loc să îi
jefuiască și astfel le oferă produse interzise sau care se găsesc rar ori sunt mai scumpe pe piața
legală.
Principalele grupuri de crimă organizată sunt transnaționale, multi-etnice și se implică în
diverse activități ilegale, pentru că amploarea activității lor le dă posibilitatea să își mărească
profiturile și să elimine grupurile infracționale locale, mai vulnerabile. Potrivit raportului, acestea
din urmă vor fi obligate de situație să recurgă la alte activități ilegale sau să își limiteze puterea.
Schematic, situația s-ar putea prezenta astfel:

Așa cum reiese din analiza rapoartelor Europol și lnterpol, o posibilă plasare a grupărilor
de crimă organizată pe zona Europei de Sud-Est ar putea arăta astfel:
a) Grupurile albaneze de crimă organizată sunt cele mai active din toată Europa,
inclusiv zona de sud-est a acesteia, îndeosebi în ceea ce privește traficul de droguri și cu ființe
umane. „Specializarea” tradițională este dublată de agresivitatea reală cu care grupările albaneze
încearcă să pătrundă pe noi domenii ale crimei organizate europene, aliindu-se cu grupări
consacrate, sub-contractând unele activități, în special în ceea ce privește comerțul cu arme, alcool,
autovehicule furate. Particularitatea esențială constă în aceea că în majoritatea cazurilor grupările
albaneze de crimă organizată evită să stabilească legături strânse cu alte grupări interne, preferând
să rămână independente din punct de vedere logistic și operațional.
b) Grupările turcești de crimă organizată sunt, de obicei, asociate cu traficul de
droguri, dar sunt implicate în multe alte domenii infracționale. În realitate, traficul cu heroină cu
„punct de intensificare în Turcia" reprezintă o verigă dintr-un lanț infracțional extins și diversificat,
cuprinzând zone, rute, metode multiple. Analize recente au relevat faptul că drogurile reprezintă
pentru grupările turcești doar un punct de lansare spre infracțiuni ample de trafic de persoane,
prostituție etc. În plus, așa-zișii „onorabili întreprinzători” turci implicați în afaceri de tot felul sunt
în fapt membri sau chiar conducători ai unor rețele de crimă organizată cu tentacule spre cele mai
diverse zone economice, în diferite țări din regiune, ajungând să obțină o dominație bazată pe
coruperea autorităților autohtone și compararea cooperării cu mafiile locale.
c) Crima organizată în Balcani. Un raport recent al Oficiului Națiunilor Unite de luptă
împotriva drogurilor și a crimei (ONUDC) relevă faptul că Balcanii devin o zonă din ce în ce mai

45
sigură din punct de vedere al criminalității organizate. În februarie 2008, un alt raport al
Departamentului de Stat al SUA arăta exact contrariul, în care Balcanii reprezentau „poarta de
intrare” a drogurilor provenite în special din Afganistan cu destinația Occident.
Se pare că expresia „Balcanii, butoiul de pulbere al Europei” a devenit demodată și lipsită
de substanță. Spunem substanță, deoarece Balcanii, conform raportului ONUDC, au devenit una
dintre regiunile cele mai sigure din lume, în ciuda persistenței traficului de droguri, de arme, de
carne vie și a corupției. „Oricât de surprinzător ar putea părea, marea regiune a Balcanilor este una
dintre cele mai sigure din Europa (și) stereotipul conform căruia zona ar fi un paradis pentru
gangsteri nu se mai aplică”, a subliniat șeful oficiului menționat, Antonio Maria Costa, potrivit
France Presse, preluat de Rompres. „Cercul vicios al instabilității politice care alimenta
criminalitatea și vice-versa și care a minat Balcanii în anii 1990 s-a rupt”, a adăugat Costa.
Potrivit acestui studiu detaliat, care analizează situația a 10 țări - de la Vest, în Croația, și
până la Est, în Republica Moldova -, în nouă ani, numărul deceselor s-a înjumătățit în această
regiune, iar rata prejudiciilor materiale și fizice a fost inferioară celei înregistrate în Europa
Occidentală. Spre exemplu, rata furturilor de mașini este de zece ori mai mică decât în Marea
Britanie, iar numărul armelor aflate în circulație este net inferior celui înregistrat în Vestul Europei.
ONUDC estimează că și în viitor condițiile de securitate vor continua să se amelioreze, pe măsură
ce zona își va continua deschiderea către restul Europei.
După cum preciza Antonio Maria Costa, cotele înalte ale criminalității înregistrate în trecut
au fost consecința strictă a tranziției post-comuniste și a războaielor din fosta Iugoslavie din anii
1990, dar nu au nimic endemic în ele. În realitate, potrivit studiului, Balcanii ar prezenta chiar o
„vulnerabilitate redusă” în fața pericolului criminalității, date fiind reducerea inegalităților sociale,
scăderea natalității și diminuarea populației masculine tinere, principala „furnizoare” a potențialilor
delicvenți, ca urmare a emigrației motivate de considerente economice. Totuși, regiunea continuă să
rămână o placă turnantă importantă pentru diferitele forme de trafic, îndeosebi de droguri, de arme
și de ființe umane, desfășurate de criminalitatea organizată, remarca ONUDC.
Deși Balcanii rămân principala rută pentru traficul a 80-100 de tone de heroină pe an către
Europa occidentală, mafia albaneză nu mai controlează decât 20% din piața europeană, față de 70%
la începutul anilor 2000, se menționează în raport. Și traficul cu ființe umane în Balcani a înregistrat
o scădere semnificativă, cu 25.000 de victime pe an față de 120.000 în trecut, potrivit estimărilor
ONUDC. „Reformele în domeniul securității, un sistem mai bun de justiție penală și o cooperare
regională consolidată au făcut din crima organizată o afacere mai riscantă și mai puțin profitabilă”,
explică Antonio Maria Costa.
Cu toate acestea, regiunea este în continuare afectată de corupție, pe fondul legăturii care
există între „lumea afacerilor, politică și crima organizată”, avertizează ONUDC, care estimează că
lupta împotriva acestui fenomen ar trebui să reprezinte principala prioritate. Potrivit studiului, două
treimi din companiile din regiune trebuie să dea mită pentru a putea funcționa, iar instituțiile
judiciare rămân extrem de vulnerabile la practicile frauduloase. Conform raportului anual asupra
strategiei internaționale de control al narcoticelor, emis de Departamentul de Stat al SUA, dat
publicității în luna februarie 2009, tone de heroină trec probabil prin Turcia în fiecare lună.
Turcia servește atât drept rută majoră de tranzit pentru narcoticele din Sud-Vestul Asiei
destinate Europei și Rusiei, cât și drept bază pentru principalii traficanți și comercianți internaționali
de droguri. Deși narcoticele din Afganistan sunt rafinate în regiunile din estul țării și în ambele părți
ale graniței cu Iranul înainte de a fi transportate către Europa, Turcia nu este considerată un
producător major de narcotice ilicite, cu excepția canabisului, care este vândut în mare parte pe
piața internă.
Din cauza locației strategice a regiunii, câteva rute importante de trafic de droguri trec prin
Balcani. Albania este punctul de plecare a unei asemenea rute. Aceasta este utilizată în principal
pentru a transporta heroina din Asia Centrală către diferite destinații din Europa de Vest. Ruta
respectivă trece prin Muntenegru, Bosnia și Herțegovina, Croația și Slovenia. Canabisul și
marijuana produse în Albania sunt, de asemenea, vândute pe piețele europene. Raportul
menționează lipsa resurselor și corupția endemică printre principalii factori care continuă să

46
obstrucționeze eforturile depuse de Tirana pentru combaterea traficului de droguri.
Deși nu este un producător sau consumator important de narcotice și nici producător al
precursorilor chimici, Bosnia și Herțegovina devine tot mai mult un depozit pentru droguri, în
principal marijuana și heroină. „Traficanții au profitat în special de un sistem judiciar ineficient, de
corupția din sectorul public și de lipsa echipamentului specializat și a instrucției”, se afirmă în
raport.
În 2008, Bulgaria a rămas în principal o țară de tranzit de droguri și, într-o măsură mai mică,
producător de narcotice ilicite, mai ales sintetice. Acestea au depășit heroina la capitolul celor mai
utilizate droguri din țară și sunt folosite, de asemenea, ca substitut pentru cocaină. „Lipsa
fondurilor, echipamentul inadecvat pentru facilitarea căutării de narcotice, corupția răspândită și o
procedură judiciară greoaie continuă să obstrucționeze eforturile de combatere a traficului de
droguri”, au menționat în raport experții americani.
Documentul avertizează, de asemenea, în legătură cu creșterea „dramatică” a numărului și
dimensiunilor organizațiilor de trafic de droguri care operau în Grecia în 2007, aceasta fiind
descrisă drept o „poartă” în tranzitul și contrabanda de narcotice ilicite. Abuzul și dependența de
droguri au continuat să fie în creștere în această țară.
La fel ca Turcia, Serbia este considerată o țară importantă pentru tranzitul de narcotice și
alte droguri pe ruta utilizată pentru transportarea heroinei, cocainei, marijuanei și drogurilor
sintetice către Europa Centrală și de Vest.
Deși se afirmă că legile privind traficul de narcotice din țară sunt „adecvate”, raportul
declară că sistemul judiciar slab face ca implementarea lor să fie problematică.
Kosovo este menționat, de asemenea, ca punct important pentru tranzitul de heroină din
Turcia și Afganistan către Europa de Vest, precum și ca mic producător de droguri, aflat însă în
creștere. La fel ca în alte părți ale regiunii, „granițele poroase și corupția răspândită în rândul
oficialilor vamali și de frontieră sunt unele dintre problemele cu care se confruntă autoritățile
kosovare”.
Croația nu este producător de narcotice, dar traficul de droguri pe teritoriul țării continuă să
fie o problemă serioasă pentru autoritățile de la Zagreb.
Cu o piață locală mică, Muntenegru este considerată o țară de tranzit pentru traficul de
canabis din Albania și Kosovo, precum și pentru mici cantități de droguri de alt tip aduse din
Orientul Mijlociu și America Latină, se afirmă în document .
România se află pe ruta bine stabilită din Balcanii de Nord utilizată pentru transportul
opiului, baza pentru morfină și heroină din Afganistan către Europa Centrală și de Vest. Aceasta
rămâne o țară de tranzit pentru narcotice și devine un punct pentru tranzitul drogurilor sintetice din
Europa de Vest și Nord către Est.
Nici Macedonia nu este un producător major sau punct regional major pentru traficul de
droguri, afirmă raportul, dar acesta avertizează în legătură cu creșterea utilizării interne a
narcoticelor ilicite.
Având în vedere toate cele de mai sus, autoritățile statelor menționate au adoptat o serie de
măsuri împotriva crimei organizate, pe care le vom prezenta succint în cele ce urmează.
Astfel, la 1 martie 2009 a intrat în vigoare o nouă lege de combatere a crimei organizate în
Serbia, care permite confiscarea proprietății dacă inculpații nu pot dovedi că au achiziționat-o legal.
Autoritățile sârbe cred că legea va da încă o lovitură grea grupurilor criminale. Noutatea ei constă în
faptul că plasează povara de a furniza dovezi în sarcina suspecților. Poliția nu va fi nevoită să
dovedească faptul că aceștia au obținut proprietățile în mod ilegal, ci inculpații trebuie să
dovedească împrejurarea că le-au obținut în mod legal. În caz contrar, statul va confisca
proprietatea, iar veniturile vor ajunge la bugetul de stat. În cursul procesului, inculpații nu vor putea
vinde sau înstrăina proprietatea. Legea îi împiedică, de asemenea, să trimită bani în străinătate sau
să transfere proprietăți pe numele prietenilor ori rudelor.
Aceste prevederi se aplică și în cazurile care nu au legătură cu crima organizată, de exemplu,
toate actele în care proprietatea obținută ilegal depășește valoarea de 16.000 euro.
Ministrul sârb al justiției la acea vreme, Snezana Malovic, afirma la acel moment că „legea

47
va avea un efect preventiv, nu doar punitiv. Criminalii vor ști că nu vor putea beneficia de
proprietatea obținută ilegal la eliberarea din închisoare”. Legea va fi implementată de o nouă unitate
specială. Procurorul special al Serbiei pentru crima organizată, Miljko Radovanovic, a declarat că
legea „îi vizează în primul rând pe membrii așa-numitului clan Zemun, condamnați pentru
asasinarea prim-ministrului Zoran Bindic în martie 2003 și pentru numeroase alte crime. Clanul va
pierde bani, proprietăți, mobile, lucruri de valoare, acțiuni, obligațiuni, case, imobile pentru cazare
și vânzare, spații de birouri și terenuri”. Directorul poliției sârbe, Milorad Veljovic, declara atunci
că implementarea noii legi va fi „un test adevărat al determinării statului de a lupta împotriva crimei
organizate (...). Este un semn bun dacă statul dă dovadă de putere în această chestiune - atât
Ministerul de Interne, cât și Ministerul Justiției”. Potrivit lui Veljovic, câteva grupuri criminale
foarte periculoase, majoritatea implicate în traficul de droguri, sunt active în Serbia și fac profituri
anuale de nivelul zecilor de milioane de euro. Veljovic a declarat, de asemenea, că grupurile și-au
spălat banii în principal prin cumpărarea de companii în Serbia și prin investirea în proprietăți
imobiliare.
La 29 octombrie 2008, ministrul justiției din Croația, Ivan Simonovic, a anunțat un pachet
de măsuri pentru combaterea crimei organizate. Printre acestea se numără înființarea tribunalelor
speciale antimafie, îmbunătățirea programelor de protecție a martorilor și restructurarea forței de
poliție. Simonovic a mai declarat că „în cadrul tribunalelor municipale din Zagreb, Split, Rijeka și
Osijek vor începe să funcționeze departamente speciale pentru cazurile de crimă organizată și
corupție. Guvernul va iniția și o lege care va permite confiscarea proprietății criminalilor”. De
asemenea, „autoritățile vor monitoriza mai bine comunicarea dintre deținuții închiși pentru crimă
organizată și contactele acestora din afară. Situația este gravă și nu este timp de pierdut. Crima
organizată s-a răspândit atât de mult, încât amenință securitatea cetățenilor noștri și ambițiile
noastre europene”, a ținut să sublinieze Ivan Simonovic.
În cele ce urmează vom încerca să facem o analiză a evoluției și a caracteristicilor crimei
organizate în România, de la grupări de crimă organizată „simple” la atentate la adresa securității
naționale și afaceri de spionaj.
Studiile efectuate asupra anumitor cazuri ce privesc fenomenul infracțional din România
după anul 1990, caracterizat de săvârșirea unor infracțiuni cu trăsături mafiote, acțiuni premeditate
și bine organizate, tâlhăria în plină zi cu utilizarea armelor de foc, sechestrarea de persoane,
impunerea unor taxe de protecție, contrabanda și evaziunea fiscală organizată ș.a., ne conduc la
concluzia că avem de-a face cu structuri de crimă organizată, chiar dacă într-o fază incipientă de
organizare. De multe ori, punctul de plecare a unei structuri de crimă organizată, germenele care se
poate dezvolta și căpăta forme mult evoluate îl poate constitui așa-zisa gașcă de cartier, compusă
din tineri veseli, la început cu preocupări cuminți, dar care în anumite condiții se pot transforma în
ceva monstruos. Este interesant de amintit grupul constituit din tineri, băieți și fete, care în anii ’90
comiteau crime oribile pe raza capitalei, în scop de jaf, împotriva unor bătrâni de la care furau sume
de bani relativ neînsemnate. Actele de cruzime, comise prin aplicarea unui număr mare de lovituri
de cuțit și scoaterea ochilor victimelor, parcă nu se potriveau cu aerul oarecum inocent al
făptuitorilor.
La transformarea găștilor de cartier în structuri de crimă organizată pot contribui o serie de
factori, și anume:
- dramele din familia unor tineri (familii dezorganizate, consum excesiv de alcool, sărăcie ș.a.),
care influențează în sens negativ comportamentul acestora;
- lipsa locurilor de muncă pentru tineri și imposibilitatea prezentării la cursuri din cauza
sărăciei;
- anturajul vicios al unor tineri, dat de elementele care consumă alcool sau droguri și care se pot
erija în lideri de opinie ai unui grup;
- angrenarea progresivă a unor asemenea grupări în activități specifice crimei organizate, de
către anumite bande mafiote, care apoi le închid în structurile criminale;
- autoeducarea criminală prin imitație a tinerilor, care au tendința de a-i copia pe cei mai mari
decât ei (imitarea gesturilor, a comportamentului și a acțiunilor unor membri ai lumii interlope,

48
tendința punerii în practică a unor activități criminale prezentate în filme ș.a.).
Următorul pas pe scena crimei organizate este banda, care are o structură stabilă, iar
sarcinile sunt împărțite între membrii acesteia în funcție de pregătirea și abilitățile fiecăruia. Banda
reprezintă un grup de crimă organizată condus de către un șef autoritar, ascultat cu sfințenie și care
la începuturile reorganizării structurilor criminale s-a impus prin forță fizică, iar acum prin
inteligență și capacitate de organizare. Acest lucru se datorează necesității dezvoltării afacerilor
ilegale, conceperii celor mai bune strategii pentru reușita acțiunilor întreprinse, succesului în
negocierea cu alte structuri criminale în găsirea celor mai bune metode de spălare a câștigurilor
ilicite.
Bandele românești de crimă organizată s-au dezvoltat mai ales începând cu anul 1990, în
unele medii defavorizate, în cartierele mărginașe ale marilor orașe, dar mai ales în zonele cu
populație preponderent de etnie rromă. De altfel, se cunoaște potențialul criminogen mai dezvoltat
al acestei etnii decât al restului populației României, grevat atât pe frustrarea din cauza respingerii
de către societate, cât și pe elementele de incultură, lipsă de educație, tendință de a sfida legea și
ordinea, agresivitate, labilitate afectivă și deviație morală. Pentru această etnie, legea țării în care
locuiește stă în permanență în urma legii proprii, țigănești, conform căreia se organizează
adevăratele tribunale (staboare), unde sunt judecați cei care încalcă normele interne. Bineînțeles că
în legea țigănească nu vor fi incriminate niciodată faptele care nu aduc atingere directă persoanelor
din această etnie și intereselor comunității rrome.
Bandele cu preocupări mafiote, cele care compun așa-zisa „lume interlopă”, s-au implicat în
tot felul de activități ilegale, acționând atât independent, cât și integrate filierelor internaționale de
crimă organizată. În primul rând, în lumea interlopă, atât din București, cât și din alte centre urbane
mari, s-au constituit alte grupuri de „duri” cu „înclinație” spre săvârșirea infracțiunilor cu violență:
tâlhării, omoruri la comandă sau perceperea unor „taxe de protecție” de la oameni de afaceri. Sunt
cunoscute din presă cazurile de omoruri la comandă ale căror victime au fost, în general, oameni de
afaceri implicați în diverse operațiuni ilegale. Exemplificăm, în acest sens, crima din strada
Precupeții Vechi, prima de acest fel după anul 1990, execuția din strada Mieilor și uciderea
patronului de la discoteca „Why Nof”. Din această categorie fac parte și „recuperatorii’, angajați de
diverși oameni de afaceri, care au de încasat sume de bani de la debitori și care, în schimbul unui
comision, reușesc să recupereze datoria prin amenințări și presiuni la care sunt supuși datornicul și
familia sa.
Bandele criminale constituite pe teritoriul României sunt angrenate de către rețelele
internaționale de crimă organizată și în traficul de droguri, acestea asigurând transportul,
depozitarea, dar mai ales distribuția „cu amănuntul”. De asemenea, prin poziția sa geografică,
România se află în raza rutelor de transport al drogurilor, pe culoare de deplasare a autoturismelor
de lux furate din Occident, precum și ale traficului de carne vie. Ca urmare, bandele mafiote s-au
implicat activ și în traficul cu autoturisme de lux, precum și în rețelele de prostituție și migrație
ilegală, dovedindu-se a fi verigi eficiente ale mafiei internaționale.
Alte activități ilegale în care mai sunt implicate structuri ale bandelor de crimă organizată
românești sunt traficul cu arme, muniții și substanțe radioactive provenite din spațiul ex-sovietic,
falsificarea de monedă, furturi comise în paguba firmelor de stat sau private, înșelăciuni ș.a.
Din câștigurile fabuloase obținute, bandele mafiote își asigură protecția prin „cumpărarea”
unor polițiști, reprezentanți ai justiției, persoane din serviciile secrete, politicieni ș.a. Este de
notorietate faptul că ancheta în cazul clanului „Cămătarilor” a scos la iveală legăturile strânse pe
care mafioții le aveau cu persoane din categoriile menționate.
În ultima perioadă s-a observat tendința bandelor criminale, în special a șefilor acestora, de
a-și crea o imagine onorabilă prin investirea profiturilor ilegale în afaceri aparent legale. Astfel,
șefii clanurilor nu mai intervin direct în acțiunile de stradă cu arma în mână, ci coordonează
afacerile de ia distanță, uneori din străinătate, din locuri exotice. Tendința este ca vârfurile crimei
organizate să fie oameni cu o oarecare educație, să participe la întâlniri mondene și să se apropie tot
mai mult de vârfurile ierarhiei politice și economice ale societății. Odată făcuți acești pași, va putea
fi realizată conexiunea dintre cele două structuri de crimă organizată din România, clanurile mafiote

49
și criminalitatea „gulerelor albe”, ceea ce va prezenta înrobirea cu adevărat a țării față de
structurile criminale.
În privința criminalității organizate, lucrurile s-au schimbat fundamental după 1989.
Criminalitatea organizată se manifestă cu totul altfel într-o societate deschisă, în care cetățenii au
libertate de mișcare, iar libera inițiativă nu este îngrădită, dar își croiește drum într-un regim
totalitar, în care statul exercită un control foarte strict asupra tuturor. Așa cum am menționat, în
accepțiunea unanimă, o rețea de criminalitate organizată este o asociere a unor persoane, cu caracter
de durată, cu scopul de a obține cât mai mulți bani, prin orice mijloace posibile. Organizația are
întotdeauna o ierarhie limpede, cu lideri recunoscuți de membrii obișnuiți în funcție de
„competențe”, lideri care își dispută conducerea supremă a grupării ori de câte ori au ocazia.
Există și o etapă finală în traseul banilor - reinvestirea lor în activități legale, așa-numita
spălare a banilor. Încununată de succes, operațiunea îi poate transforma pe șefii rețelei în membrii
aparent respectabili ai societății. Definiția se aplică în linii mari și perioadei comuniste. Dar, înainte
de 1989, spre deosebire de situația actuală, când rețelele de crimă organizată scapă de sub
controlului statului, operațiunile de acest fel se desfășurau chiar sub umbrela statului, în sensul în
care proxeneți și rețele de prostituție existau și în epoca Ceaușescu, dar supravegheat. De asemenea,
consumul de droguri exista și înainte de 1989, dar el se limita la personaje din sferele înalte ale
puterii, interesate numai de droguri de lux, precum cocaina. Pe de altă parte, penuria din vremea
comunismului a dus la apariția traficanților de tot felul. Piața neagră a comunismului era alimentată
cu bunuri furate din sistemul socialist de producție, iar în unele cazuri aceste furturi se făceau
organizat, cum a fost furtul unei mari cantități de carne de la abatorul din Târgoviște în anii ’80. De
asemenea, interdicții precum cea a deținerii de valută au dus la apariția traficanților, dar autoritățile
controlau îndeaproape situația. Securitatea își desfășura propriile operațiuni de acest tip, dar miza
operațiunilor bănești ale acesteia erau în afara țării.
Ceea ce scăpa controlului statului acum 25 de ani era numai „o criminalitate măruntă, de
vitrină”. După 1989, aceste grupări și-au luat revanșa, iar criminalitatea organizată s-a intensificat și
a căpătat forme noi. În prima fază, mulți infractori români au migrat la începutul anilor ’90 către
Occident, unde s-au asociat cu grupuri criminale stabile din Europa Occidentală și au săvârșit acte
de o gravitate extremă. În viitorii ani, ne așteptăm la o circulație inversă a criminalității organizate
către România, către Europa Centrală și de Est, unde există terenuri virgine pentru profituri
însemnate din spălare de bani, trafic de persoane, trafic de droguri, criminalitate informatică, trafic
de materiale strategice și nucleare, trafic cu obiecte de patrimoniu ș.a.
În ceea ce privește felul în care acționează aceste grupări, se poate afirma că, de cele mai
multe ori, metodele de acțiune ale rețelelor de criminalitate organizată sunt necunoscute inițial
autorităților. „Infractorii sunt cu câțiva pași înaintea oamenilor legii, mai ales în perioadele în care
ratele de criminalitate organizată își schimbă domeniul de activitate. Decât să transporți în Spania
fete din Republica Moldova, ceea ce presupune racolare, transport, plasare, toate cu riscuri mari,
este mai simplu să falsifici carduri. Nu este numai comod, dar în acest moment nu este ilegal să ai
50 de carduri în portofel. Vameșii nu controlează câte carduri au asupra lor cei care trec granița,
pentru că nu este ilegal să ai multe carduri”.
Datele arată de altfel că, dacă în 2005 Direcția de Investigare a Infracțiunilor de
Criminalitate Organizată și Terorism a lucrat la 400 de cazuri legate de infracțiuni informatice, în
2008 Direcția a avut în lucru 1.300 de astfel de cazuri. În schimb, traficul de mașini furate a
înregistrat un recul serios în ultimii ani. Regulile impuse de apartenența la Uniunea Europeană și
piața concurențială au zdruncinat drastic „cererea” de astfel de mașini pe piața românească.
Cât despre gravitatea infracțiunilor de criminalitate organizată, experții susțin că ele sunt
legate unele de altele. Traficul de droguri presupune și acte de violență și alimentează rețelele de
prostituție, după cum spălarea de bani apare ca etapă finală a tuturor tipurilor de trafic, așa cum
detaliem în cele ce urmează.
a) Româncele, victime ale traficanților de carne vie. România s-a „afirmat” pe harta
traficului de persoane la foarte scurt timp după Revoluție, în perioada 1992-1993, când au început
să treacă frontiera mulți străini care „au găsit aici un adevărat El Dorado. Terenul era virgin și multă

50
lume naivă, dornică să câștige repede bani mulți din nimic; victimele perfecte”. Prima formă de
trafic de persoane care a făcut victime a fost exploatarea sexuală. Pe lângă lipsa de informare a
românilor, vecinătatea cu fosta Republica Iugoslavă le-a asigurat traficanților de carne vie o „piață
de desfacere” sigură: militarii aflați în Bosnia în perioada conflictului, 1992-1995. Primele
„condamnări serioase” pentru trafic de persoane au avut loc abia în 2003.
După dezvoltarea structurilor de combatere a traficului de carne vie pentru exploatare
sexuală, rețelele de crimă organizată s-au reprofilat pe traficul pentru exploatarea prin muncă. În
2004, peste 80% dintre victime erau traficate în scopul exploatării sexuale, în timp ce în 2008
proporțiile erau egale cu cele ale exploatării prin muncă și, pentru prima dată în România, numărul
victimelor bărbați l-a depășit pe cel al victimelor femei. Pe de altă parte, numărul peroanelor
traficate identificate în 2008 este de 1.240, la jumătate față de numărul victimelor traficate în 2005.
Pe măsură ce se va dezvolta economic, România va deveni din „furnizoare” de victime „țară de
destinație”. Această schimbare se va face simțită peste numai doi-trei ani.
b) Heroina, drogul național. România a început să se transforme dintr-o țară de tranzit
pentru droguri într-o piață de consum, lucru recunoscut de către oficialii Poliției. Cele mai folosite
droguri sunt heroina, marijuana și Ecstasy. Dacă heroina este drogul săracilor din periferii, cocaina
și drogurile sintetice (inclusiv noile 2C-B, DOB și DOET) sunt consumate de bogați. Heroina
rămâne principalul drog traficat și consumat în București. Cu titlu de exemplu, în anul 2009,
D.I.I.C.O.T. a trimis în judecată, pentru trafic de droguri, nu mai puțin de 976 de inculpați, dintre
care 575 în stare de arest preventiv. Valoarea drogurilor ridicate în vederea confiscării
corespunzătoare aceluiași an a fost neegalată până în prezent, respectiv 167 de milioane euro.
Potrivit unor experți, efectele traficului de droguri sunt chiar mai grave decât ale altor tipuri de
trafic, aparent mai periculoase și mai violente.
c) Paradisul traficului cu arme a apus. Până să intre în NATO și în Uniunea
Europeană, România era una dintre țările-sursă de armament traficat către zonele de conflict aflate
sub embargo. Rapoartele internaționale arată că armele românești au ajuns ilegal în Rwanda în
1997, la forțele rebele din Angola între 1996 și 1997, folosind licențe false de export pentru state
nesupuse embargoului, precum Togo sau Burkina Faso, dar și la forțele rebele din Congo în 2001,
prin Uganda. Principalul motor al traficului de arme din România era pe atunci faptul că surplusul
de arme produse nu era declarat și nu putea fi supravegheat de organizațiile internaționale. Celebri
traficanți de arme precum rusul Viktor Bout și israelianul Shimon Naor și-au făcut de-a lungul
vremii cumpărăturile de armament din România. În perioada 1997-1998, aeroportul militar de la
Otopeni a fost terminal de încărcat armament românesc sau bulgăresc în avioanele lui Bout, care
mergeau apoi spre Rwanda sau Congo.
Totuși, lucrurile s-au schimbat. Odată cu eforturile de aderare, România a început să își
repare marile derapaje din acest domeniu. În 1999, Shimon Naor a fost arestat în România, dar a
fost eliberat din cauza unor presupuse erori procedurale ale procurorilor și a fugit din țară.
Complicii români ai lui Naor au fost însă condamnați. În 2008, Viktor Bout a fost arestat în
Thailanda de agenți americani. Un flagrant și interceptările telefonice care au dus la arestarea sa au
avut loc însă în România, cu ajutorul serviciilor secrete locale.
d) Evaziunea fiscală. Dacă în 2003 economia gri avea o pondere de 37% în PIB, în
2007 aceasta nu depășea o cotă de 20-22%. Zonele cu cea mai mare evaziune fiscală sunt, pe de o
parte, producția de țigări, alcool și carburanți, iar, pe de altă parte, industria alimentară.
Potrivit unui raport al Organizației pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OECD)
despre munca informală, aproape jumătate din populația ocupată a țării nu plătește contribuțiile
sociale și taxele la bugetul de stat, folosind alte tipuri de contracte și convenții decât contractele
legale de muncă. Însă, potrivit datelor Agenției Naționale de Administrare Fiscală, evaziunea din
România a scăzut considerabil: doar unul din zece români este suspect în prezent de evaziune, față
de trei din zece în urmă cu 8 ani. Ca o consecință a urmăririi informatice a plății taxelor și a
aplicării cotei unice de impozitare de 16%, peste 90% dintre persoanele fizice și juridice își plătesc
acum dările către stat, economia nefiscalizată scăzând astfel simțitor.
e) Contrabanda. Poliția de frontieră a depistat la granițe, în anul 2008, 116

51
autovehicule furate, persoanele implicate fiind români, bulgari, ruși, albanezi, moldoveni, germani,
sârbi și italieni; alte mașini de lux și utilaje scumpe de construcții, dispărute din Vestul Europei, au
fost găsite în România. Potrivit Poliției de Frontieră, un trend ascendent față de anii trecuți a
cunoscut și traficul cu arme, muniții, materiale explozive și radioactive, produse periculoase,
obiecte de patrimoniu sau cu bunuri contrafăcute, purtând mărci internaționale protejate (în special
parfumuri, haine și pantofi). Traficul cu țigări a înflorit și el, estimându-se că, în anul 2007, una din
șase țigări fumate în România provenea din contrabandă. Contrabanda cu țigări apare din cauza
diferențelor mari de taxe dintre România și țările membre UE, pe de o parte, și România și țările
non-UE - Ucraina și Republica Moldova -, pe de altă parte, unde țigările sunt de 5-6 ori mai ieftine.
Animalele sunt noile victime ale contrabandei. Puii de câine din rasele Beagle, Husky, West Terrier
și Ciobănesc German reprezintă o afacere de milioane pentru mafia napoletană, Camorra, motiv
pentru care ministrul italian de externe a cerut țărilor din Europa de Est, inclusiv României, reguli
de control mai stricte în comerțul cu animale.
f) Pirateria informatică. Românii au devenit cunoscuți atât pentru modul în care
donează cardurile străinilor, donând PIN-ul și contul, cât și pentru prejudicierea magazinelor on-
line. Un caz spectaculos a fost acela al tânărului român medaliat cu aur la Balcaniada de
Informatică ce a donat site-ul Poștei Italiene. Ulterior, infractorii au golit conturile pensionarilor de
500.000 de euro. în stare de arest, românul a susținut admiterea la Facultatea de Inginerie a
Universității din Milano, a rezolvat testul în 20 de minute și a reușit să obțină cel mai bun scor
dintre toți candidații. Presa italiană l-a numit „creier pur”, iar o mare companie IT i-a oferit un loc
de muncă.
Un alt caz notoriu este cel al hackerilor români care au atacat portalul e-Bay, sustrăgând date
din conturi și efectuând licitații fictive. Pagubele au fost de milioane de dolari. Cetățenii SUA au
fost asistați în procesul cu hackerii de către Secret Service. Dave Cullinane, directorul de securitate
al e-Bay, a declarat că „metodele cele mai sofisticate de fraudare provin mai ales din țări cu o rată
mare de șomaj, dar în același timp cu o educație ridicată”, așa cum este și cazul României.
Daily Mail scria, în 2008, că românii din Marea Britanie comiteau 85% din delictele de la
bancomate.
g) Grupurile economico-financiare de crimă organizată. Lipsa legislației din domeniul
economic, degringolada instituțiilor cu atribuții de control, ocuparea unor funcții în ierarhia politică
și economică a României de către anumite persoane puse pe jaf și căpătuială au făcut posibil ca în
România să se creeze și alt gen de grupuri criminale, cele ale „gulerelor albe". Astfel de grupuri
criminale au în comun averile imense pe care le-au realizat pe căi necinstite membrii lor, din care au
putut să plătească „cotizații”, „atenții” și „peșcheșuri”, pentru a se menține în înalte funcții publice
și în ierarhia politică. Din poziția obținută au putut, la rândul lor, să primească mită de la
„îndatorații” proprii și să aibă acces la privatizări avantajoase, licențe comerciale preferențiale,
credite bancare fără a îndeplini condițiile prevăzute de lege etc.
O sursă importantă de câștig pentru reprezentanții acestei clase criminale o reprezintă
utilizarea informațiilor obținute în virtutea funcțiilor, atât prin vânzarea datelor către alte persoane,
cât și pentru dezvoltarea afacerilor proprii. Astfel, este foarte important de cunoscut din timp despre
liberalizarea unui anumit tip de activitate economică, introducerea sau scoaterea taxelor fiscale
pentru comerțul cu anumite produse, acordarea de subvenții pentru un anumit gen de activitate,
facilități pentru unele investiții, realizarea unor obiective ale statului în anumite zone de unde
trebuie achiziționate mari suprafețe de teren etc. Poziția privilegiată a reprezentanților criminalității
„gulerelor albe” le conferă acestora posibilitatea de a „deține monopolul” afacerilor cu instituțiile de
stat, orice program de achiziție publică, de la cumpărarea de produse de papetărie și alte
„consumabile” până la autoturisme, imobile, tehnică de calcul, programe informatice, cantități de
cereale pentru rezerva de stat ș.a., toate la prețuri mai mari decât ale eventualilor competitori cinstiți
și, de multe ori, de calitate îndoielnică.
Consecințele negative sunt și mai mari atunci când firmelor ce aparțin unor structuri de
crimă organizată li se încredințează executarea de lucrări pentru realizarea unor obiective de
importanță strategică (diguri, canale, șosele, poduri), care se dovedesc în final de proastă calitate,

52
punând în pericol viața multor persoane. Este cazul lucrărilor hidrotehnice realizate de către
apropiați ai unor funcționari din ministere și alte structuri ale statului, care s-au dovedit ineficiente
cu ocazia inundațiilor din perioada 2005-2006. Accesul direct la informațiile publice sau
comunitare al unor asemenea persoane a făcut ca, în mare proporție, bugetele unor instituții să
dezvolte averea personală a acestora.
h) „Baronul local”, un pion al crimei organizate. Denumirea de „baroni locali”, dată
unor persoane care ocupă funcții de primari, șefi de consilii județene, președinți și vicepreședinți de
partide, prefecți, parlamentari, nu este cu nimic exagerată, unele zone ale României devenind
adevărate feude ale acestora. Nu se încheie o afacere profitabilă în județ sau chiar în zonă fără ca
„baronul” să profite. Nu poate avea loc vreun eveniment social, cultural, sportiv fără ca „baronul”
să nu fie prezent sau fără a arăta că din bunăvoința sa se întâmplă tot ce este pozitiv.
În afară de subalternii direcți, care obligatoriu sunt oameni apropiați lor, „baronii” profită de
influența pe care o au atât pe plan local, cât și la nivel central, pentru numirea anumitor persoane în
funcții de șefi ai diverselor instituții (parchet, instanțe, poliție, direcții descentralizate ale statului
etc.), acestea rămânându-le pe veci îndatorate. Astfel, puterea baronului local crește tot mai mult,
asigurându-și propria protecție, dar și posibilitatea eliminării adversarilor, astfel că asemănarea
dintre organizațiile mafiote italiene tradiționale cu cele create de baronii locali este mai mare decât
a bandelor lumii interlope. „Baronul local” și-a găsit vocația de naș de cununie sau botez pentru
majoritatea apropiaților săi, strângând astfel relațiile de „afaceri” prin relații de rudenie. În plus, își
creează o imagine de binefăcător pentru cei de pe moșia sa, împărțind mâncare și băutură de câte ori
are ocazia, pentru a-și asigura votul public la următoarele alegeri. De asemenea, agreează lingușeala
și supunerea totală a subalternilor, devenind răzbunător cu cei care i se împotrivesc. Ridicolul
lingușelii excesive nu îl deranjează nici chiar atunci când „supușii” îi închină ode și balade.
Între „gulerele albe” și lumea interlopă intervin în multe cazuri colaborări legate de interese
reciproce. Lumea interlopă urmărește accesul la unele facilități economice, propria protecție, dar și
influențarea instituțiilor care se ocupă cu cercetarea membrilor arestați pentru săvârșirea unor
infracțiuni, iar „onorabilii” apelează la „interlopi” pentru intimidarea unor adversari sau
reprezentanți ai mass-media, asigurarea securității personale ș.a. Procesul acoperirii între cele două
structuri criminale este departe de a se fi încheiat. O eventuală uniune ar putea avea efecte
catastrofale.
Crima organizată de sorginte străină pe teritoriul României.
a) Grupările ex-sovietice. Dezvoltarea în spațiul ex-sovietic a unor importante structuri
de crimă organizată a făcut ca ele să își extindă aria operațională și în România. Acest lucru a fost
facilitat atât de libera circulație a persoanelor, cât și de lipsa unor controale eficiente la granițele
țării noastre.
Dintre structurile de crimă organizată ex-sovietice prezente în timp pe teritoriul României,
amintim în primul rând grupările de infractori tip „raket”, compuse din ruși, moldoveni și
ucraineni, deosebit de violente, care vizau autocarele cu turiști. Acestea erau blocate în locuri
favorabile și, sub amenințarea armelor, pasagerii erau deposedați de bani, bijuterii și orice alte
obiecte de valoare. De multe ori șoferii autocarelor erau în cârdășie cu grupările mafiote.
Organizația de tip raket era o structură ierarhică pe verticală, cu centre de conducere la Moscova și
Chișinău, acționând pe baza unor planuri minuțios concepute, vizând delimitarea zonelor de acțiune
ale fiecărei grupări și fixarea traseelor de urmărire. Radiografierea cazurilor relevă faptul că
grupările organizate de către infractori studiau traseele de deplasare ale victimelor, turiști din statele
CSI, precum și autoturismele acestora ori ale unor cetățeni occidentali, blocându-le în anumite
puncte favorabile unor ambuscade, unde prin exercitarea de violențe și amenințări cu represiuni
asupra vieții, inclusiv prin folosirea armelor, îi determinau pe pasageri să le predea importante sume
de bani sau bunuri. Mai nou, executarea acțiunilor este concepută în țara de origine și se referă la
taxe de protecție, acțiuni de recuperare rapidă, acte de jaf, tâlhărie.
Membrii echipelor circulă înarmați, singuri sau în grup, fiind gata să folosească armele; iată
un asemenea caz: în una dintre zilele lunii octombrie 1993, la punctul de trecere a frontierei de la
Siret, s-a prezentat un grup de turiști lituanieni, care au reclamat că, în timp ce se deplasau spre

53
graniță, între localitățile Matca, jud. lași, și Drăgușani, jud. Suceava, au fost atacați și jefuiți de
persoane înarmate. Autocarul cu turiști a fost blocat de două autoturisme cu numere de
înmatriculare din Republica Moldova, din care au coborât mai mulți indivizi, unul dintre aceștia a
deschis foc de armă asupra autocarului. Autorii au fost identificați și arestați, respectiv 8 bărbați, în
jurul vârstei de 45 de ani, din Republica Moldova. Liderul grupului făcea parte din gruparea „Mals”
(„Micuțul”), condusă de Oleg Kortusov, de 25 de ani, din Tiraspol.
Din datele deținute de autorități rezultă că România a fost divizată în mai multe zone de
„influență”, în care acționau mai multe grupări, formate din câte 4-8 indivizi și conduse de către un
șef. Fiecare zonă are un șef care coordonează întreaga activitate și se subordonează, la rândul său,
reprezentantului pentru România al organizației. Similare sunt structurile grupărilor de crimă
organizată compuse de persoane din spațiul ex-sovietic, care desfășoară în România alte activități
ilicite. Cunoscută este implicarea bandelor rusești în traficul de droguri, traficul cu autoturisme
furate și traficul cu carne vie.
b) Grupările turco-arabe. Un rol activ pe scena criminalității din România îl joacă
cetățenii turci și cei din țările arabe, prezenți în țara noastră în număr mare, cu deosebire în marile
centre urbane. Organizați în structuri criminale, aceștia comit diverse infracțiuni, de la furturi
calificate, tâlhării, contrafacerea și uzul de documente false, organizarea filtrelor de trecere
frauduloasă a frontierei până la omoruri deosebit de grave. Traficul de droguri este, de asemenea,
practicat de grupările turco-arabe, acestea alimentând atât piața românească a drogurilor, cât și piața
occidentală. Introducerea drogurilor în țară este favorizată de traficul intens de mărfuri și persoane
din Turcia în România, ceea ce oferă posibilități de camuflare a acestora printre mărfuri, în structura
mijloacelor de transport și chiar îngurgitate de curieri. Cunoscut este faptul că Turcia și mai ales
țările arabe reprezintă piețe importante de desfacere a autoturismelor de lux furate din occident.
Filiera arabă a traficului cu astfel de autoturisme este deosebit de activă. În timp ce cetățenii
provenind din țările arabe au găsit o bază de sprijin în conaționalii lor care efectuau studiile în
România, cei din Turcia s-au implantat prin cei ce aparțin comunității turce din țara noastră.
O categorie aparte o reprezintă cetățenii turci de naționalitate kurdă, care, în numele
diverselor organizații de care aparțin, acționează pentru strângerea de fonduri, recurgând la
amenințări cu mână armată, răpiri de persoane, șantaje ori lichidarea fizică a celor care opun
rezistență. Pentru a întreprinde acțiuni de genul celor menționate, sunt organizați în bande, dispun
de armament și de documente false. Este de remarcat că victimele sunt, de regulă, conaționali cu
autorii, iar mobilul infracțiunilor îl constituie răzbunarea, reglarea de conturi în afaceri, obținerea de
avantaje materiale, divergențe de ordin politic.
c) Crima organizată de origine chineză. Stabilirea pentru afaceri în România a unui
mare număr de cetățeni chinezi a făcut posibilă și infiltrarea membrilor crimei organizate asiatice.
După principiul că nu există chinez care să câștige bani și să nu plătească taxe de protecție triadelor,
nu se putea ca o comunitate atât de mare să nu fie „protejată”. Orice încercare de nesupunere față de
reprezentanții crimei organizate se soldează în multe cazuri cu „plasarea în geamantan” a
oponentului, după ce în prealabil a fost ucis în chinuri groaznice. Cercetarea unor asemenea fapte
este foarte greu de realizat, legea tăcerii fiind respectată cu sfințenie de către membrii comunității
chineze. De asemenea, se întâmpină mari greutăți în identificarea victimelor datorită asemănării
fizice a persoanelor din această etnie, dar și a „grijii” autorilor pentru mutilarea, ciopârțirea ori
fierberea cadavrelor, pentru a nu fi recunoscute.
Crima organizată chineză mai este implicată pe teritoriul României în comiterea de tâlhării,
îndreptate în general împotriva propriilor conaționali, dar și în traficul de droguri. Mare parte a
heroinei ce alimentează sau tranzitează România este introdusă de organizațiile mafiote chineze.
d) Alte structuri de crimă organizată. În România mai activează și alte rețele de crimă
organizată (italiene, columbiene, nigeriene, ungurești ș.a.), însă acestea nu și-au creat structuri
proprii stabile, ci au integrat bande deja constituite de cetățeni români.
Astfel, mafioții italieni sunt interesați de România atât ca piață de desfacere a drogurilor, cât
și ca rută de tranzit. De asemenea, prin România se realizează deplasarea tinerelor prostituate
recrutate în Europa de Est pentru bordelurile și barurile Occidentului, sub grija mafiei italiene. Din

54
țările Americii de Sud sunt expediate, atât prin colete poștale destinate unor cetățeni români, dar și
pe calea aerului, cantități de droguri, mai ales pentru piața internă. Nigerienii sunt interesați în
special de escrocherii financiare, iar ungurii de traficul de autoturisme furate.
În cele ce urmează vom încerca să prezentăm o serie de particularități ale combaterii crimei
organizate în țara noastră. Astfel, constatăm că România, ca țară de tranziție, s-a confruntat cu o
puternică escaladare a activității organizațiilor criminale. Din cauza pericolului pe care îl reprezintă,
fenomenul crimei organizate atrage din ce în ce mai mult atenția populației, guvernelor naționale și
organizațiilor internaționale.
În fața acestei probleme majore, România nu putea să rămână insensibilă. Pentru a face față
noilor provocări, au fost necesare măsuri imediate, care teoretic pot fi grupate în două categorii:
interne și externe.
a) Pe plan intern, măsurile au vizat:
- în primul rând, stabilirea anumitor strategii pe termen scurt, mediu și lung, care să
vizeze cunoașterea fenomenului în ansamblul său, inclusiv în ceea ce privește aprecierea evoluției
în perioada următoare, identificarea lipsurilor la capitolele legislație, instituții, logistică și găsirea
celor mai eficiente căi de stopare a acestui tip de pericol;
- în al doilea rând, s-a urmărit crearea cadrului legislativ care să definească elementele
de crimă organizată, să incrimineze ca infracțiuni fapte distincte din sfera acestui fenomen, să
înăsprească pedepsele pentru unele fapte deja prevăzute în vechea legislație, dar care au căpătat un
pericol sporit prin adăugarea elementului transfrontalier, toate în acord cu legislația internațională în
domeniu. Exemplificăm în acest sens sporirea maximului de pedeapsă la traficul de droguri, ca
urmare a frecvenței mai mari a acestui tip de infracțiuni, urmărindu-se astfel descurajarea
traficanților;
- în al treilea rând, a fost necesară construirea unui cadru instituțional care să pună în
aplicare strategiile adoptate și care să acționeze efectiv, cu bune rezultate pentru combaterea
fenomenului. În acest sens, au fost create Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate
Organizată și Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, a
cărei competență este aceea de investigare și cercetare penală a infracțiunilor din domeniu, și
Direcția Combatere a Criminalității Organizate din cadrul Inspectoratului General al Poliției
Române, având atribuții pe linia documentării informative, constatării și instrumentării faptelor care
țin de domeniul crimei organizate. Pe lângă acestea, au mai fost create și alte structuri în diverse
domenii de activitate (de exemplu, Agenția Națională Antidrog - ANA, în domeniul prevenirii
consumului de droguri, sau Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, în
vederea detectării operațiunilor financiare suspecte) ori au fost stabilite sarcini specifice pentru alte
instituții (unități de poliție, unități vamale, structuri de control fiscal, direcții de sănătate publică,
unități de învățământ ș.a.).
b) Pe plan extern, România, ca verigă dintr-un lanț planetar, a devenit parte la cele mai
importante instrumente internaționale de reglementare adoptate în domeniul combaterii crimei
organizate, inclusiv la Convenția Națiunilor Unite împotriva crimei organizate transfrontaliere. De
asemenea, prin instituțiile de profil s-au stabilit legăturile necesare unei bune cooperări
internaționale pe următoarele paliere:
- schimbul permanent de informații cu privire la structurile de crimă organizată și
activitatea acestora;
- participarea la unele acțiuni comune de monitorizare a rețelelor criminale și
capturării membrilor acestora;
- derularea procedurilor legale de extrădare a celor implicați în activități de crimă
organizată;
- acordarea de asistență victimelor aflate pe teritoriu străin;
- oferirea de sprijin în vederea recuperării prejudiciilor create.
Chiar dacă în urma măsurilor luate s-au înregistrat unele rezultate în lupta cu structurile
crimei organizate transfrontaliere, nu se poate spune că ceea ce s-a făcut este mulțumitor. În
continuare se distrug destine din cauza consumului de droguri, viața și avutul cetățenilor sunt

55
amenințate, structurile politice, administrative și economice sunt roase de corupție, iar în jurul
nostru roiesc indivizi prosperi fără a fi cunoscuți că ar câștiga legal nici cât să își întrețină familia.
Față de manifestările tot mai agresive ale criminalității organizate, este necesar ca întreaga
comunitate internațională să își strângă rândurile și să caute în permanență cele mai bune modalități
de ripostă. Inamicul este unul puternic, în continuă perfecționare și ține pasul cu dezvoltarea
societății legitime.
În mod evident, fenomenul crimei organizate cunoaște o creștere fără precedent, iar prin
formele noi de manifestare, prin caracterul tot mai organizat, pericolul deosebit și
internaționalizarea sa, constituie o amenințare tot mai mare la adresa comunității umane, a
instituțiilor democratice, a statului în ansamblul său. În același context, trebuie relevat faptul că
legislația penală română reține termenii de corupție activă, respectiv pasivă, în conformitate cu
Convenția penală privind corupția a Consiliului Europei (semnată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999
și ratificată de România prin Legea nr. 27/2002).
Urmărind evoluția legislației românești, se poate constata că modificările cadrului normativ
intervenite după anul 1990 au determinat o extindere a sferei conceptului de corupție. Codul penal
incriminează în capitolul privitor la infracțiunile de corupție un număr de patru astfel de infracțiuni,
respectiv luarea de mită, darea de mită, traficul de influență și cumpărarea de influență (art. 289-
292).
Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție
reglementează în prezent două categorii de infracțiuni care se circumscriu sferei faptelor de
corupție, la care se adaugă o a treia, care cuprinde infracțiunile împotriva intereselor financiare ale
Uniunii Europene. Astfel, Legea nr. 78/2000 se referă la următoarele categorii de infracțiuni:
- infracțiuni de corupție;
- infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție;
- infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Precizăm că în prezent nu mai există categoria infracțiunilor în legătură directă cu
infracțiunile de corupție sau cu infracțiuni asimilate acestora, dispozițiile art. 17-18 din Legea nr.
78/2000 fiind abrogate.
După intrarea în vigoare a Codului penal și a Legii nr. 187/2012 de punere în aplicare a
acestuia, cu reducerea corelativă a limitelor de pedeapsă existente, legea-cadru în materia
sancționării faptelor de corupție a fost modificată, însă fără schimbări conceptuale semnificative.
Astfel, modificările aduse Legii nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea
faptelor de corupție prin Legea nr. 187/2012 sunt următoarele:
În privința infracțiunilor de corupție:
- art. 5 s-a modificat:
„(1) în înțelesul prezentei legi, sunt infracțiuni de corupție infracțiunile prevăzute la art.
289-292 din Codul penal, inclusiv atunci când acestea sunt comise de persoanele prevăzute la art.
308 din Codul penal.
(2) în înțelesul prezentei legi, sunt infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție
infracțiunile prevăzute la art. 10-13.
(3) Dispozițiile prezentei legi sunt aplicabile și infracțiunilor împotriva intereselor
financiare ale Uniunii Europene prevăzute la art. 181-185, prin sancționarea cărora se asigură
protecția fondurilor și a resurselor Uniunii Europene”;
- art. 6 s-a modificat:
„Infracțiunile de luare de mită, prevăzută la art. 289 din Codul penal, dare de mită, prevăzută
la art. 290 din Codul penal, trafic de influență, prevăzută la art. 291 din Codul penal, și cumpărare
de influență, prevăzută la art. 292 din Codul penal, se pedepsesc potrivit prevederilor acelor texte de
lege. Dispozițiile art. 308 din Codul penal se aplică în mod corespunzător”;
- art. 61 a fost abrogat, infracțiunea de cumpărare de influență fiind preluată în art. 292
C. pen.;
- art. 7 a fost modificat:
„Faptele de luare de mită sau trafic de influență săvârșite de o persoană care:

56
 a) exercită o funcție de demnitate publică;
b) este judecător sau procuror;
c) este organ de cercetare penală sau are atribuții de constatare ori de sancționare a
contravențiilor;
d) este una dintre persoanele prevăzute la art. 293 din Codul penal se sancționează cu
pedeapsa prevăzută la art. 289 sau 291 din Codul penal, ale cărei limite se majorează cu o treime”;
- art. 8, art. 81, art. 82 și art. 9 au fost abrogate.
în privința infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție-,
- art. 10 a fost modificat:
„Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor
drepturi următoarele fapte, dacă sunt săvârșite în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de
bani, bunuri ori alte foloase necuvenite:
a) stabilirea, cu intenție, a unei valori diminuate, față de valoarea comercială reală, a
bunurilor aparținând operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administrației publice
locale este acționar, comisă în cadrul acțiunii de privatizare ori de executare silită, de reorganizare
sau lichidare judiciară ori cu ocazia unei operațiuni comerciale, ori a bunurilor aparținând autorității
publice sau instituțiilor publice, în cadrul unei acțiuni de vânzare a acestora sau de executare silită,
săvârșită de cei care au atribuții de conducere, de administrare, de gestionare, de executare silită, de
reorganizare ori lichidare judiciară;
b) acordarea de subvenții cu încălcarea legii sau neurmărirea, conform legii, a
respectării destinației subvențiilor;
c) utilizarea subvențiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, precum
și utilizarea în alte scopuri a creditelor garantate din fonduri publice sau care urmează să fie
rambursate din fonduri publice”;
- art. 11 s-a modificat:
„(1) Fapta persoanei care, având sarcina de a supraveghea, a controla, a reorganiza sau a
lichida un operator economic privat, îndeplinește pentru acesta vreo însărcinare, intermediază ori
înlesnește efectuarea unor operațiuni comerciale sau financiare ori participă cu capital la un
asemenea operator economic, dacă fapta este de natură a-i aduce direct sau indirect un folos
necuvenit, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 5 ani și interzicerea
unor drepturi.
(2) Dacă fapta prevăzută la alin. (1) a fost săvârșită într-un interval de 5 ani de la încetarea
însărcinării, pedeapsa este închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă”;
- art. 131 a fost modificat:
„în cazul infracțiunii de șantaj, prevăzută de art. 207 din Codul penal, în care este implicată
o persoană dintre cele prevăzute la art. 1, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime”;
- art. 132 s-a modificat:
„în cazul infracțiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcției, dacă funcționarul
public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se
majorează cu o treime”;
- art. 14 a fost abrogat.
Referitor la infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene:
- titlul secțiunii a 41-a a fost modificat: „Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale
Uniunii Europene”;
- art. 181 a fost modificat:
„(1) Folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau
incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii
Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepsește cu închisoare de
la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.
(2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancționează omisiunea de a furniza, cu știință,
datele cerute potrivit legii pentru obținerea de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau
din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept

57
a acestor fonduri.
(3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) și (2) au produs consecințe deosebit de grave,
limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate”;
- art. 182 s-a modificat:
„(1) Schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinației fondurilor obținute din
bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei se
pedepsește cu închisoare de la un an la 5 ani și interzicerea unor drepturi.
(2) Schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinației unui folos legal obținut,
dacă fapta are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor din bugetul general al Uniunii Europene
sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se sancționează cu pedeapsa prevăzută la
alin. (1).
(3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) și (2) au produs consecințe deosebit de grave, limitele
speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate”;
- art. 183 s-a modificat:
„(1) Folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau
incomplete, care are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor ce trebuie virate către bugetul
general al Uniunii Europene sau către bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se
pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.
(2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancționează omisiunea de a furniza, cu știință,
datele cerute potrivit legii, dacă fapta are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor ce trebuie virate
către bugetul general al Uniunii Europene sau către bugetele administrate de aceasta ori în numele
ei.
(3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) și (2) au produs consecințe deosebit de grave,
limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate”;
- art. 185 a fost modificat:
„încălcarea din culpă de către directorul, administratorul sau persoana cu atribuții de decizie
ori de control în cadrul unui operator economic a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea
acesteia sau îndeplinirea ei defectuoasă, dacă fapta a avut ca rezultat săvârșirea de către o persoană
care se află în subordinea sa și care a acționat în numele acelui operator economic a uneia dintre
infracțiunile prevăzute la art. 181-183 sau săvârșirea unei infracțiuni de corupție ori de spălare a
banilor în legătură cu fondurile Uniunii Europene, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani
sau cu amendă”;
De asemenea:
- art. 19 privind măsura de siguranță a confiscării a fost abrogat; cu toate acestea, în
continuare pot fi incidente, în condițiile legii, dispozițiile art. 112 C. pen. referitoare la confiscarea
specială, iar în art. 1121 alin. (1) lit. m) din același cod privind confiscarea extinsă sunt menționate
expres aceste categorii de infracțiuni printre cele care atrag o astfel de măsură de siguranță; în plus,
conform art. 20 din Legea nr. 78/2000, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie;
- art. 25 alin. (4) a fost modificat:
„Neîndeplinirea cu rea-credință a obligațiilor prevăzute la art. 23 și 24 constituie infracțiune
și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă”;
- la art. 25, după alin. (4) a fost introdus alin. (5):
„Dacă fapta prevăzută la alin. (4) a fost săvârșită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 3
luni ia 2 ani sau amenda”.
Dispozițiile care reglementează procedura aplicabilă în cazul urmăririi și judecării
infracțiunilor de corupție se regăsesc în Codul de procedură penală și în legile speciale. Codul de
procedură penală reglementează regulile procesului penal aplicabile tuturor infracțiunilor, inclusiv
celor de corupție, în măsura în care nu se derogă prin legi speciale. Astfel, conform art. 36 alin. (1)
C. proc. pen., competența de judecare a acestor fapte revine tribunalului, care judecă în primă
instanță, printre altele:
- infracțiunile prevăzute de Codul penal la art. 188-191, art. 209-211,’art. 254, art.
263, art. 282, art. 289-294, art. 303, art. 304, art. 306, art. 307, art. 309, art. 345, art. 346, art. 354 și

58
art. 360-367;
- infracțiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcția de
Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcția Națională
Anticorupție, dacă nu sunt date prin lege în competența altor instanțe ierarhic superioare.
Conform Codului de procedură penală, investigatorii sub acoperire pot fi folosiți în cazul
unor infracțiuni de mare gravitate, printre care și faptele de corupție, art. 148 alin. (1) C. proc. pen.
făcând trimitere expresă la infracțiunile de corupție, la infracțiunile asimilate infracțiunilor de
corupție și la infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror. Legea nu interzice ca,
pentru declanșarea cercetărilor sau a urmăririi penale, să fie luate în calcul și sesizările anonime.
Ca regulă, secretul bancar și profesional nu sunt opozabile procurorului, după începerea
urmăririi penale, și nici instanței de judecată, excepție făcând secretul profesional al avocatului
exercitat în condițiile legii.
Pentru reducerea situațiilor de risc privind comiterea faptelor de corupție, au fost adoptate
o serie de acte normative care să încurajeze dezvoltarea unui mediu social mai sigur.
Actul normativ care reglementează activitatea Direcției Naționale Anticorupție este O.U.G.
nr. 43/2002, competența D.N.A. cunoscând modificări impuse de eficiența verificată în practică a
acestor dispoziții legale.
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea
demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea
corupției, cunoscută și ca „Pachetul anticorupție”, a creat cadrul juridic eficient pentru prevenirea
marii corupții și asigurarea unei bune guvernări. În Partea I, „Reglementări generale pentru
prevenirea și combaterea corupției”, legea conține dispoziții privind transparența activităților
referitoare la obligațiile bugetare restante (Titlul I), transparența în administrarea informațiilor și
serviciilor publice prin mijloace electronice (Titlul II), prevenirea și combaterea criminalității
informatice (Titlul III), conflictul de interese și regimul incompatibilităților în exercitarea
demnităților și funcțiilor publice (Titlul IV), grupurile de interes economic (Titlul V).
Pentru a se evita utilizarea fondurilor ilicite a fost adoptată Legea nr. 43/2003 privind
finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale, care reglementa o serie de
aspecte privind sursele de finanțare a activității unui partid, controlul finanțării activității partidelor
politice, precum și limitele maxime ale cheltuielilor acestora, instituția publică cu atribuții de
control privind constituirea și cheltuirea fondurilor partidelor politice fiind Curtea de Conturi. În
prezent, după abrogarea legii amintite anterior, dispoziții similare se regăsesc în Legea nr.
334/2006.
Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică stabilește
regulile procedurale minimale aplicabile pentru asigurarea transparenței decizionale în cadrul
autorităților administrației publice centrale și locale, având ca scop sporirea responsabilității și
transparenței administrației publice, precum și stimularea participării cetățenilor în procesul
decizional. Principiile care stau la baza legii sunt informarea prealabilă, consultarea și participarea
activă a cetățenilor la deciziile administrative și elaborarea proiectelor de acte normative.
Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită al funcționarilor publici reglementează normele
de conduită profesională a funcționarilor publici, având ca obiectiv creșterea calității serviciului
public, o bună administrare în realizarea interesului public și eliminarea birocrației.

59
 5. Traficul de droguri

De-a lungul timpului, încercările de a defini fenomenul de criminalitate organizată au avut

ca repere inițiale abordările de ordin social transpuse mai târziu în concepte și definiții juridice,
autorii sintetizând o serie de probleme importante, general valabile și aplicabile în mai toate
legislațiile naționale:
- noțiunea de criminalitate organizată sau de crimă organizată, utilizată adesea în
discursurile politice și uneori în textele juridice, este o noțiune foarte largă, cuprinzând fenomene
variate;
- definițiile fenomenelor de criminalitate organizată elaborate de către literatura de tip
sociologic (americană și italiană) au avut o influență determinantă în definiția noilor generații de
incriminări adoptate în dreptul european, fiind vorba de adaptarea dreptului substanțial la evoluția
criminalității organizate;
- există o diferență notabilă între definițiile formulate în dreptul francez, cel belgian,
elvețian și german.
Astfel, în Belgia, criminalitatea organizată se referă, în principal, la organizațiile criminale
străine (adesea de tip mafiot) implantate pe teritoriul țării, care reprezintă un real pericol pentru
instituțiile politice și economice, caracterizate fiind de un înalt profesionalism, recurgând mai puțin
la violență, dar utilizând presiunea și intimidarea. în Franța, definiția dominantă a criminalității
organizate este axată pe actele criminale, și nu asupra persoanelor. Sunt incriminate actele privind
criminalitatea afacerilor, actele de banditism, delicvența socială, fraudele informatice etc. în
Germania, definițiile elaborate pun accentul pe existența unei organizații sau a unei rețele, precum
și asupra caracterului antreprenorial al activităților ilicite prin care se obțin profituri, împrejurare
care evidențiază puternica conotație economică a criminalității organizate.
Putem concluziona astfel că, în evoluția lor, organizațiile criminale se orientează din ce în ce
mai mult către activități de tip economic și financiar, exploatând frontiera laxă dintre activitățile
licite și cele ilicite, dintre criminalitatea economică și criminalitatea organizată.
O altă caracteristică evidențiată în studiile sociologice efectuate se referă la faptul că
organizațiile criminale utilizează un modus operandi specific. Interesantă este opinia experților
elvețieni, care consideră că, la acest moment, „criminalitatea organizată nu se definește în principal
prin obiectul și domeniul în care sunt desfășurate activitățile, ci mai ales prin tipul de mijloace
folosite, în timp ce în legislația belgiană sunt menționate ca modalități de operare intimidarea,
amenințarea și violența.
Rezultă, așadar, că definiția juridică (normativă) a criminalității organizate generează o
funcție simbolică și una operațională. Este vorba, potrivit autorului citat, de o dimensiune simbolică,
în sensul clasic, a funcției de consolidare a sentimentelor colective și de salvgardare a coeziunii
sociale, atribuită de către Durkheim pedepsei. Eficiența simbolică a normei juridice trebuie
înțeleasă, în cazul nostru, ca aptitudinea ei de a produce anumite reprezentări individuale sau
colective, anumite reacții și răspunsuri față de fenomen. Această funcție simbolică are, la rândul ei,
o dublă dimensiune. în primul rând, este vorba de faptul că adoptarea de norme incriminatorii
produce o puternică impresie în legătură cu faptul că revendicările sau nevoile sociale vizate de
aceste reguli vor fi satisfăcute, independent de posibilitățile reale de aplicare a lor în practică. În al
doilea rând, norma adoptată induce un sentiment de încredere a populației în autoritatea publică,
preocupată să protejeze interesele legitime ale cetățenilor, prin construcția unui arsenal legislativ de
tip procedural și organizațional al cărui scop principal îl constituie eficacitatea aparatului represiv
împotriva fenomenelor și, evident, a indivizilor periculoși. Cadrul legislativ utilizat pentru
reprimarea criminalității organizate are ca scop și consolidarea structurilor de aplicare a legii.
Legislația adoptată în majoritatea țărilor europene întărește rolul poliției și al magistraturii în lupta
contra criminalității organizate.
Se afirmă că „poliția a câștigat o autonomie evidentă față de justiție. Autorizațiile prealabile
pentru executarea unor măsuri speciale sunt în mod progresiv supuse doar unui control ulterior sau
unei simple informări a autorității judiciare. în mod progresiv, procedurile excepționale devin

60
regulă, un drept comun, așa cum se întâmplă în Franța. Măsurile temporare luate după atentatele din
11 septembrie 2001 au devenit definitive”.
România nu păstrează tradiția unor forme de crimă organizată cu reminiscențe istorice
evidente. Amintirile despre unele structuri specifice crimei organizate sunt legate de existența
sporadică și conjuncturală în secolele al XVII-lea, al XVIII-lea și al XlX-lea, pe teritoriul țărilor
române, a unor bande de tâlhari care jefuiau în principal trecătorii bogați de bunurile pe care le
aveau asupra lor, dar se dedau și la alte genuri de furtișaguri. Unele dintre aceste bande s-au
constituit din persoane persecutate de autorități sau care nu au mai suportat sărăcia și abuzurile
moșierilor, fapt pentru care, inițial, s-au erijat în apărătorii țărănimii exploatate, ceea ce a făcut ca
șefii lor să devină eroi populari. În condițiile sărăciei de după cel de-al Doilea Război Mondial și
lipsei mărfurilor de pe piață, în România s-a dezvoltat o „piață neagră” pe care se valorificau
alimente, îmbrăcăminte, bunuri electrocasnice, combustibil ș.a. în acest sens, s-au constituit
adevărate rețele de speculanți din care făceau parte atât infractori, dar și persoane „onorabile”,
reprezentanți ai puterii politice, directori de întreprinderi, gestionari ș.a. Acest fenomen s-a
amplificat în anii ’80, pe fondul accentuării crizei economico-sociale, a disfuncționalităților și
disproporțiilor generate de politica totalitară a partidului unic de guvernământ.
Până la finele anului 1989 nu putem vorbi însă despre adevărate structuri de crimă
organizată în România. Eșecul regimului comunist și reconectarea țării noastre la sistemul
economic, politic, social și cultural mondial, după anul 1990, au reprezentat și integrarea la circuitul
criminal transnațional. România a devenit interesantă și atractivă nu numai pentru investitorii
străini, dar și pentru rețelele de crimă organizată din diverse țări, astfel că în scurt timp fenomenul
criminal a cunoscut o evoluție fără precedent.
Dintre factorii economico-sociali care au favorizat proliferarea crimei organizate în
România, amintim:
- amplificarea crizei economice și a instabilității sociale, ceea ce a dus la scăderea
dramatică a nivelului de trai pentru majoritatea populației;
- reducerea locurilor de muncă și creșterea alarmantă a șomajului, îndeosebi în rândul
tineretului;
- lipsa de reacție a autorităților pe fondul crizei mondiale a instituțiilor statului, lipsa
unei legislații adecvate și logistica deficitară;
- perpetuarea birocratismului vechii orânduiri și amplificarea fenomenului corupției,
favoritismului și nepotismului la nivelul tuturor categoriilor de funcționari publici;
- lipsa unor instituții eficiente de control și a pregătirii necesare funcționarilor din
instituțiile desemnate să combată fenomenul infracțional;
- slăbirea controlului la punctele de trecere a frontierei și lipsa unei legislații adecvate
privind regimul vamal;
- poziția geografică a României, aflată pe rutele traficului de droguri, pe filiera
traficului de autoturisme furate și a traficului de carne vie.
Creșterea criminalității în România după anul 1989 este consecința atât a impactului
problemelor economico-sociale grave, caracteristice perioadei de tranziție către economia de piață,
cât și a interpretării greșite a libertăților democratice de către unele persoane, la care se adaugă
tendința elementelor infractoare de a-și internaționaliza activitatea infracțională prin crearea de
legături în alte țări.

Reglementarea traficului de droguri prin legi speciale

În ultimii ani, flagelul drogurilor reprezintă fenomenul cel mai complex, profund și tragic al
lumii contemporane, în condițiile în care, anual, miliarde de dolari și sute de mii de oameni sunt
angrenați, din perspective diferite, în traficul și consumul de droguri. Criminalitatea creată de
droguri, prin consecințele sale de ordin social, economic, medical, cultural și politic, cauzează
prejudicii considerabile nu numai intereselor de stat, dar și celor ale societății, ale indivizilor în
special, atentează la viața și sănătatea cetățenilor, influențează, în mod adesea ireversibil, conștiința
și comportamentul oamenilor.

61
 Îngrijorarea specialiștilor în materie (medici, psihologi, sociologi, profesori, ziariști,
funcționari din diferite organisme statale, specialiști cooptați în organizații neguvernamentale) este
alimentată, în primul rând, de mondializarea acestei problematici și de ștergerea tot mai rapidă a
distincției existente într-o recentă anterioritate între țările producătoare, cele consumatoare și cele
de tranzit. Un exemplu elocvent din acest punct de vedere îl constituie escaladarea problematicii în
România începând cu anul 1990, când traficul ilicit și abuzul de droguri au surclasat toate
pronosticurile specialiștilor, astfel că dintr-o țară de „tranzit” a devenit una cu o problematică
specifică.
Alarma socială născută din proliferarea fără precedent a drogurilor conduce la ideea că
strategiile de luptă adoptate împotriva acestui fenomen, în general vorbind, de către comunitatea
mondială s-au dovedit a fi ineficiente. În prezent, traficul ilicit de droguri este o activitate criminală
de amploare, cu caracter transnațional, care se desfășoară în conformitate cu legile economiei de
piață, având drept scop imediat alimentarea centrelor de consum și ca finalitate obținerea unor
enorme beneficii, ceea ce presupune, în mod justificat, interesul statului de a-și orienta în mod cât
mai eficient propria politică în lupta antidrog, pentru apărarea sănătății propriilor cetățeni și salvarea
valorilor socio-morale.
Necesitatea studierii cauzelor generatoare ale traficului și consumului ilicit de droguri, cât și
găsirea unor mijloace și metode eficiente de prevenire și combatere rezultă din analiza și
interpretarea a cel puțin trei categorii de factori:
- numărul consumatorilor de droguri la nivel mondial;
- numărul deceselor și al îmbolnăvirilor cauzate de consumul de droguri;
- suma totală a profiturilor ilicite obținute în urma traficului și consumului de droguri.
Din această triplă perspectivă, ultimele evaluări ale ONUDC (Biroul ONU pentru droguri și
criminalitate) World Drug Report 2014) au stabilit faptul că, la nivel global, între 162 și 324
milioane de persoane, reprezentând între 3,5%-7,0% din populația lumii cu limite de vârstă cuprinse
între 15-64 de ani, au folosit un drog ilicit, după cum urmează:
- canabis - 177,63 milioane de consumatori;
- opioide - 33,04 milioane de consumatori;
- opiacee - 16,37 milioane de consumatori;
- cocaină - 17,24 milioane de consumatori;
- ATS - 34,40 milioane de consumatori;
- Ecstasy- 18,75 milioane de consumatori.
Numărul persoanelor care în mod frecvent consumă droguri sau al celor care sunt
dependente de droguri ori au tulburări ca urmare a consumului de droguri rămâne între 16 și 39
milioane.
Problematica dependenței și a consumului de droguri trebuie analizată prin raportare la
numărul deceselor și al îmbolnăvirilor cauzate de consumul de droguri. Potrivit acelorași analize, a
rezultat faptul că un număr estimat de 183.000 decese legate de consumul de droguri au fost
raportate doar în anul 2012, rata mortalității fiind de 40 decese/1 milion în rândul populației cu
vârsta cuprinsă între 15-64 ani.
Din totalul numărului de consumatori de droguri, 12,7 milioane de persoane își injectează
drogurile ca alternativă de consum, iar 13,1% dintre aceștia sunt infectați cu HIV.
Dacă la cele două evaluări - numărul de consumatori de droguri și numărul deceselor și al
îmbolnăvirilor corelative - luăm în discuție și suma totală a profiturilor ilicite obținute în urma
traficului și consumului de droguri, imaginea reală a acestui fenomen devine cu adevărat
îngrijorătoare.
ONUDC apreciază valoarea de pe piață a drogurilor ilicite la 13 miliarde de dolari în ceea ce
privește producția, la 94 de miliarde de dolari din punctul de vedere al vânzărilor cu ridicata și la
322 miliarde de dolari dacă ne referim la vânzările cu amănuntul, estimări realizate pe baza
prețurilor practicate și a confiscărilor efectuate.
Veniturile obținute din industria drogurilor sunt mai mari decât produsul intern brut al 88%
din țările lumii. Volumul vânzărilor de droguri cu ridicata a reprezentat echivalentul mondial a 12%

62
din exportul de chimicale, 14% din exportul de produse agricole și a depășit exporturile de minerale
din anul 2003.
Fiecare stat (ba chiar colectivitățile sociale din interiorul unei țări) are anumite
„particularități”, create de așezarea geografică, de tradiții, religie, cultură și, nu în ultimul rând, de
diversitatea și disponibilitatea drogurilor la un anumit moment dat. Aceste specificități trebuie
corelate cu calitatea măsurilor preventive și punitive luate de organele statale cu asemenea
atribuțiuni. lată de ce, la orientarea politicii interne, trebuie să se ia în considerare „profilul”
traficului ilicit de droguri existent pe teritoriul României, în raport cu totalitatea factorilor
criminogeni. Or, acest lucru presupune, în primul rând, o atentă și complexă analiză și concretizare
a celor trei vectori care constituie structura fenomenului aflat în discuție, și anume: drogul -
individul - societatea.
Primele încercări de abordare unitară la nivel internațional a fenomenului traficului și
consumului de droguri - atât în ceea ce privește terminologia, cât și politica față de aceste fenomene
- datează de la începutul secolului XX, fiind reprezentate de Conferința de la Shanghai din 1909,
care a reunit treisprezece delegații ale unor țări implicate activ în comerțul cu opiu (SUA, China,
Marea Britanie, Franța, Germania, Italia, Olanda, Portugalia, Austro-Ungaria, Rusia, Japonia, Siam
și Persia) și a vizat stabilirea unor criterii privind această activitate. Ulterior, în cadrul Conferinței
de la Haga din 1912, au fost stabilite noi reguli privind comerțul cu opiu, morfină, cocaină și
codeină, fiind acreditată și acceptată ideea necesității unui control al utilizării acestor substanțe în
scop medical. La 23 ianuarie 1912, un număr de 12 state, printre care Germania, Anglia, Olanda,
Portugalia, Rusia, Italia, s-au reunit la Haga, unde au convenit intrarea în vigoare, până la data de 31
decembrie 1914, a Convenției internaționale a opiului. Convenția în cauză prevedea că producția și
desfacerea opiului brut trebuie supuse controlului național, prin legi adoptate de fiecare stat în parte.
Astfel, fabricarea, vânzarea și consumul substanțelor și produselor cu conținut stupefiant (morfina,
alte opiacee, cocaina) trebuiau destinate exclusiv finalităților medicale ori altor scopuri legitime, iar
fabricarea și comercializarea acestora erau supuse unui sistem de înregistrare și licențiere. Intrarea
în vigoare a convenției nu a mai fost posibilă din cauza intervenției primei conflagrații mondiale,
care a canalizat în altă direcție preocupările statelor semnatare.
Prin Tratatul de la Versailles adoptat după încheierea războiului s-a ratificat Convenția de la
Haga, aceasta fiind considerată intrată în vigoare abia în acest moment. În data de 19 februarie
1925, s-a semnat la Geneva Convenția internațională a opiului, extinzându-se sfera de aplicabilitate
a Convenției de la Haga și asupra cânepii indiene și a frunzelor de coca, interzicând utilizarea
acestora în alte scopuri decât cele medicale sau științifice. Prin această Convenție au fost
reglementate certificatele de import și licențele de export pentru substanțele și produsele cu conținut
stupefiant, urmărindu-se permanenta supraveghere a mișcării drogurilor pe plan internațional.
Prin Convenția de la Geneva, semnată la 13 iulie 1931, s-a urmărit limitarea fabricării,
precum și a importării peste cantitățile maximale a substanțelor și produselor stupefiante fixate după
evaluarea necesarului intern de droguri al fiecărui stat. Se rezervă dreptul de a importa și distribui
heroina numai guvernelor, în scopuri legitime.
Convenția pentru pedepsirea traficului ilicit de droguri dăunătoare, adoptată la Geneva la
data de 26 iunie 1936, instituie comisiile rogatorii ca instrumente de luptă împotriva persoanelor
fizice implicate în traficul ilicit de droguri. Se înființează și un Oficiu Central Internațional
însărcinat cu coordonarea pe plan mondial a luptei împotriva producției și traficului ilicit cu
substanțe stupefiante. De asemenea, se prevăd măsuri privind asistența juridică internațională,
reglementându-se în acest sens obținerea ori acordarea extrădării în cazurile enumerate în
Convenție.
La 19 noiembrie 1948 se semnează Protocolul de la Paris, prin care Organizația Mondială
a Sănătății este autorizată să propună supunerea oricărui drog nou-obținut, care poate crea
dependența fizică sau psihică, reglementării internaționale în materie.
Datorită numeroaselor reglementări în domeniu, pe alocuri contradictorii, Consiliul
Economic și Social al Organizației Națiunilor Unite autorizează Comisia de Stupefiante din cadrul
aceluiași organism pentru elaborarea unei convenții care să centralizeze prevederile anterioare,

63
precum și să statueze noi măsuri și instrumente de luptă împotriva traficului de droguri. Urmare a
acestei directive, la 25 ianuarie 1961 s-a adoptat Convenția unică asupra stupefiantelor, care a intrat
în vigoare la 13 decembrie 1964. În această Convenție a fost prevăzută înființarea unei instituții
pentru coordonarea pe plan internațional a luptei împotriva traficului ilicit de produse și substanțe
stupefiante, respectiv Organul Internațional de Control al Stupefiantelor (OICS). Față de
reglementările adoptate anterior, întâlnim în Convenție noi dispoziții referitoare la tratamentul
medical și readaptarea toxicomanilor, precum și la instituirea unui control privind heroina și
cetobemidona. Se reiau dispozițiile referitoare la reglementarea importului și exportului de
stupefiante, cerându-se ca exporturile să fie supuse, în mod obligatoriu, autorizării celor două
guverne, respectiv al țării exportatoare și al țării importatoare.
Din cauza evoluției îngrijorătoare a traficului și consumului ilicit de droguri, se impunea o
modificare a reglementării internaționale în acest domeniu, motiv pentru care a fost adoptat, tot la
Geneva, un Protocol privind amendamentele aduse Convenției unice asupra stupefiantelor din
1961. Astfel, în Protocol se prevedeau completarea regimului pentru evaluarea suprafețelor
cultivate cu mac opiaceu și fabricarea stupefiantelor sintetice, limitarea producției de opiu și
distrugerea plantațiilor de mac opiaceu și a celor de canabis cultivate în mod ilegal, prevenirea
abuzului de stupefiante și asigurarea unui tratament complet și corect pentru toxicomani, precum și
luarea de măsuri de reinserție socială a acestora.
Convenția privind substanțele psihotrope din 1971 a fost adoptată la Viena, ca urmare a
Conferinței Plenipotențiarilor din 77 de state, cu participarea reprezentanților Organizației Mondiale
a Sănătății, Organului
Internațional de Control al Stupefiantelor și Organizației Internaționale de Poliție Criminală.
Această convenție, intrată în vigoare la 16 august 1976, cuprinde în principal măsuri restrictive
referitoare la anumite substanțe cu proprietăți halucinogene, depresoare sau stimulente, ce afectează
sistemul nervos central, substanțe neincluse în lista prevăzută în Convenția unică asupra
stupefiantelor din 1961 (amfetamine, barbiturice, tranchilizante, LSD-25). De asemenea, în noua
reglementare se instituie o licență specială pentru fabricarea, comercializarea, distribuirea și
posesiunea substanțelor psihotrope, exportul și importul fiind interzise, afară de cazul când
exportatorul și impor- tatorul sunt instituții guvernamentale sau organisme competente să
desfășoare activități licite cu ele.
Ca urmare a Declarației privind lupta împotriva traficului și consumului ilicit de droguri,
adoptată de Adunarea Generală ONU la 14 decembrie 1984, în care se statua necesitatea unei noi
reglementări în domeniu, s-a desfășurat la Viena, în perioada 25 noiembrie - 20 decembrie 1988, o
conferință internațională, unde s-a adoptat Convenția Națiunilor Unite împotriva traficului ilicit de
stupefiante și substanțe psihotrope, care a intrat în vigoare la 11 noiembrie 1990. Părțile semnatare
s-au angajat să elimine ori să reducă, pe măsura posibilităților, cererea ilicită de stupefiante și
substanțe psihotrope, precum și să armonizeze legislațiile naționale cu prevederile Convenției. S-a
mai stipulat și importanța cooperării internaționale pentru combaterea, într-o manieră cât mai
eficace, a diferitelor manifestări ale traficului ilicit și consumului de droguri.
Acestea sunt doar câteva dintre cele mai importante momente ale evoluțiilor înregistrate la
nivel internațional pe linia stabilirii unui limbaj comun, mai ales în plan juridic, cu privire la
fenomenul traficului și consumului de droguri, deciziile astfel adoptate fiind transpuse în plan
legislativ și administrativ de majoritatea țărilor, în conformitate cu specificul și interesele locale și
regionale.
Între anii 1872 și 1873 este redactată Legea sanitară, care va fi promulgată în 1874. Acest
act normativ stipulează obligația autorizării din partea organelor Ministerului de Interne pentru
deschiderea și funcționarea farmaciilor. În anii 1885 și 1893 apar noi legi sanitare, iar regimul
substanțelor toxice stabilit de acestea va fi revizuit în 1886 și 1893. În 1910 intră în vigoare o nouă
lege de profil în domeniul sănătății, care reglementează exercitarea profesiunii de farmacist,
solicitând existența unei diplome care să ateste studiile în materie, precum și o deontologie
referitoare la prescrierea, administrarea și circulația drogurilor.
În anul 1912 România a aderat la Convenția internațională privind stupefiantele, semnată

64
la Haga în 1910.
În 1921 se înființează Ministerul Sănătății și Ocrotirii Sociale, care preia de la Ministerul de
Interne atribuțiile de control și organizare medicală și farmaceutică. Apare, la data de 21 aprilie
1921, Regulamentul drogurilor și vânzării substanțelor medicamentoase brute, care prevede,
printre altele, că deținerea și vânzarea substanțelor medicamentoase brute, materiilor toxice și
produselor fabricilor chimice indigene și străine cu o întrebuințare în medicină vor fi autorizate de
Direcțiunea Generală a Serviciului Sanitar.
La 18 mai 1928, România ratifică Convenția internațională privind opiul, semnată la data
de 19 februarie 1925.
În 1928 apare Legea pentru combaterea abuzului de stupefiante, care considera ca fiind
stupefiante opiul și preparatele sale sub orice formă, morfina, codeina, cocaina și derivații acesteia.
De asemenea, importul, fabricarea, debitarea și comerțul cu stupefiante sunt interzise. Constituie
infracțiune și consumul în public de stupefiante, oferirea ori înlesnirea întrebuințării lor, prin orice
mijloace, facilitarea obținerii de către medic ori eliberării de către farmacist fără ordonanță medicală
ori pe bază de ordonanță falsă, consumul abuziv, înlesnirea intrării frauduloase în țară a
stupefiantelor de către vameși. În această lege este prevăzută o dispoziție procedurală interesantă,
care statuează că procesele-verbale de constatare a infracțiunii flagrante, încheiate de organele
Ministerului Sănătății Publice și Ocrotirii Sociale, de funcționarii Ministerului de Finanțe, în
punctele de trecere a frontierei de stat, precum și de ofițerii de poliție judiciară fac dovada deplină
în fața instanțelor judecătorești, însoțite de corpul delict sau de urmele acestuia. De asemenea,
constatarea săvârșirii infracțiunii trebuia făcută în prezența a cel puțin doi martori.
La data de 24 iulie 1933 a intrat în vigoare Regulamentul monopolului de stat al
stupefiantului, care prevedea că importarea, depozitarea, fabricarea, debitarea, punerea în circulație
și comercializarea în întreaga țară a tuturor produselor și substanțelor stupefiante, precum și a
diferitelor preparate, confecționarea lor în orice formă farmaceutică și a specialităților farmaceutice
care conțin stupefiante sunt un drept exclusiv al statului, exploatat prin monopolul de stat al
stupefiantelor. Se înființează Comisia monopolului stupefiantelor, având ca atribuții exercitarea
controlului fabricării, exportului și desfacerii stupefiantelor și a preparatelor cu același conținut pe
întreg teritoriul României și avizarea prealabilă a tuturor problemelor care privesc acest monopol.
Prin Decretul nr. 456/1952 se reglementează regimul substanțelor toxice în țara noastră,
prevăzându-se că fabricarea, producerea, experimentarea, prelucrarea, vânzarea, cumpărarea,
transportul, deținerea sau întrebuințarea substanțelor și produselor toxice sunt permise numai
organelor și instituțiilor de stat, ca și întreprinderilor și organizațiilor economice de stat și
cooperatiste care sunt obligate a se înregistra în acest scop la organele Miliției. Printre substanțele
toxice prevăzute în tabelul anexă la decret se numără și droguri și alcaloizi ai acestora (heroina,
cocaina, morfina, opiul, aconitina, atropină, amanitina).
La 7 noiembrie 1960 se ratifică Protocolul încheiat la Paris la 19 noiembrie 1948.
În Legea nr. 73/1969 privind regimul produselor și al substanțelor stupefiante, în art. 1, se
prevăd ca infracțiuni producerea, deținerea sau orice operațiune privind circulația produselor ori a
substanțelor stupefiante, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conțin asemenea substanțe,
prescrierea de către medic, fără a fi necesar, a produselor sau a substanțelor stupefiante, organizarea
ori îngăduirea consumului acestora în anumite locuri, experimentarea stupefiantelor, administrarea
lor unei alte persoane, în orice mod, fără prescripție medicală, recoltarea ori deținerea în scop de
prelucrare a plantelor cu conținut stupefiant. În Buletinul Oficial a fost inserată o listă ce prevedea
substanțele și produsele stupefiante. Reglementarea în vigoare corespondentă - Legea nr. 339/2005
privind regimul juridic al plantelor, substanțelor și preparatelor stupefiante și psihotrope -
consolidează aceeași terminologie juridică.
La 31 decembrie 1973 România aderă la Convenția unică asupra stupefiantelor din 25
ianuarie 1961 și la Protocolul privind modificarea acestei convenții, încheiat la Geneva la 25
martie 1972.
Prin Decretul nr. 476/1979 privind regimul produselor și substanțelor toxice, se face o
delimitare clară între produsele și substanțele toxice și stupefiante.

65
 Prin Legea nr. 118/1992 țara noastră aderă la Convenția asupra substanțelor psihotrope din
1971 și la Convenția Națiunilor Unite contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope
din 1988.
La 26 iulie 2000 a intrat în vigoare Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea
traficului și consumului ilicit de droguri, iar la 20 decembrie 2000 a fost adoptată H.G. nr.
1359/2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 143/2000, în prezent abrogată și
înlocuită prin H.G. nr. 860/2005 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Legii
nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, cu
modificările și completările ulterioare.
Pentru sporirea eficienței în combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, la 17 mai
2002 a fost adoptată Legea nr. 300/2002 privind regimul juridic al precursorilor folosiți la
fabricarea ilicită a drogurilor, care pentru o perioadă de timp, până la abrogarea sa expresă (prin
O.U.G. nr. 121/2006 privind regimul juridic al precursorilor de droguri), a asigurat cadrul
procesual specific.
Întrucât traficul ilicit de droguri cunoaște o amploare fără precedent, pentru eficientizarea
cooperării internaționale în combaterea acestui flagel, România a încheiat mai multe acorduri
bilaterale internaționale în acest sens, precum:
- O.G. nr. 4/2001 pentru ratificarea Scrisorii de înțelegere dintre Guvernul României și
Guvernul Statelor Unite ale Americii privind controlul drogurilor și aplicarea legii, semnată la
București la 3 iulie 2001;
- Legea nr. 64/2001 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și
Guvernul Republicii Federative a Braziliei privind cooperarea în combaterea producerii și traficului
ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, a folosirii inadecvate și a farmacodependenței, semnat
la București la 22 octombrie 1999;
- Legea nr. 123/2002 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și
Guvernul Statului Israel privind cooperarea în combaterea traficului ilicit și a abuzului de droguri și
substanțe psihotrope și a altor infracțiuni grave, semnat la Ierusalim la 17 iulie 2001;
- Legea nr. 465/2002 pentru ratificarea Acordului dintre România și Republica Cehă
privind cooperarea în combaterea criminalității organizate, a traficului ilicit de stupefiante,
substanțe psihotrope și precursori, a terorismului și a altor infracțiuni grave, semnat la Praga la 13
noiembrie 2001;
- Legea nr. 610/2002 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și
Guvernul Republicii Albania cu privire la cooperarea în domeniul combaterii terorismului, a crimei
organizate, a traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, precum și a altor activități
ilegale, semnat la București la 7 iunie 2002 ;
- Legea nr. 70/2003 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și
Guvernul Republicii Bulgaria privind cooperarea în combaterea criminalității organizate, a
traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, a terorismului și a altor infracțiuni
grave, semnat la Sofia la 10 iulie 2002.
În context global, rolul României în combaterea traficului de droguri este unul important,
aceasta și prin raportare la rutele actuale, internaționale și regionale, de transport al drogurilor.
Rutele pe care de-a lungul anilor s-au transportat droguri în Europa și America au fost descoperite
relativ recent. Țările în care se produce opiul în mod ilicit sunt destul de numeroase. În Orient,
principalii producători sunt Afganistan, Pakistan, Birmania, Laos, Thailanda, dar, de departe, Turcia
este cel mai important producător ilicit de opiu în această ierarhie. Producția ilicită din Turcia are ca
destinație țări din zonă sau Europa. O primă rută este constituită din Turcia, Iran, Egipt, Arabia
Saudită și Israel. O altă rută folosită de traficanți este cea maritimă, opiul fiind încărcat în Istanbul
și transportat pe Marea Neagră și apoi pe Marea Mediterană în portul francez Marsilia, care este
cunoscut ca fiind unul dintre principalele orașe europene unde traficanții transformă opiul în
morfină și apoi în heroină. Morfina sau heroina fabricată în laboratoarele clandestine din Marsilia
este destinată în principal Statelor Unite, unde ajunge pe ruta maritimă Marsilia - New York sau pe
calea aeriană dintre cele două orașe.

66
 O hartă întocmită de autoritățile din SUA atestă că drogurile pătrund în țară prin diverse
zone, dar în principal prin poarta aeriană a New York-ului. O parte din droguri este transportată tot
pe calea aerului în Canada, iar de aici sunt transportate terestru spre frontiera cu SUA, ajungând din
nou în New York. O altă parte este scoasă din Canada și trecută ilicit în Mexic, iar apoi de aici
drogurile sunt trecute prin punctele de frontieră în SUA.
Din Asia de Sud-Est, opiul transformat în morfină părăsește zona Bangkok-ului pe mare, cu
destinația Hong Kong, iar aici morfina este transformată în heroină în laboratoarele clandestine și
este livrată consumatorilor din zonă, fiind rare cazurile când heroina preparată în Hong Kong ia altă
destinație.
În ceea ce privește cocaina - care, în principal, este fabricată de traficanții din Peru și Bolivia
-, aceasta se îndreaptă spre SUA.
O mare pondere în traficul ilicit de stupefiante revine canabisului, principalii furnizori fiind
Mexic, America de Sud, Jamaica, America Centrală, Liban, Afganistan, Pakistan, Nepal, Birmania
și Indonezia. În SUA, canabisul este introdus prin diferite puncte de frontieră din Mexic, dar și prin
transporturi ilicite ce sosesc din Jamaica. Marea Britanie este, de asemenea, „aprovizionată” cu
canabis de traficanții din Nigeria și Jamaica, iar Maroc livrează canabis către Spania, Franța și
Peninsula Scandinavă. Alte rute ale canabisului pornesc din Libia și Maroc cu destinația Egipt, din
Nepal către Europa de Vest sau din Indonezia către Australia și Noua Zeelandă.
România prezintă un interes din ce în ce mai mare pentru rețelele de traficare a hașișului din
Africa (Tanzania și Maroc) și a cocainei din America de Sud (Peru și Venezuela) spre Europa
Occidentală (mai ales Germania, Olanda, Belgia, Austria, Italia, Spania), folosindu-se atât rutele pe
mare până în Portul Constanța, cât și cele aeriene, direct în București.
De altfel, țara noastră este în atenție pentru trei dintre cele cinci variante ale „Rutei
Balcanice”, respectiv:
- Turcia - România - Ungaria - Slovacia - Cehia - Germania - Olanda (itinerariul
nordic);
- Turcia - Bulgaria - România - Ungaria - Austria - Germania - Olanda (itinerariul
nordic);
- Turcia - Bulgaria - România - Ucraina - Polonia - Germania (itinerariul nordic).
Dintr-o țară exclusiv de tranzit, cum a fost în anii anteriori, România a devenit în prezent și
teritoriu de depozitare, astfel că heroina introdusă în special prin frontiera de sud (de exemplu, pe
ruta Afganistan - Iran - Turcia - Bulgaria) este stocată pe diferite perioade de timp, iar când
condițiile sunt apreciate de narcotraficanți ca favorabile, este redistribuită spre Europa Centrală sau
de Vest, de regulă prin frontiera de vest.
Este evident faptul că, fără adoptarea unor mijloace legislative adecvate, moderne și solide,
lupta antidrog este una formală. De aceea, odată cu adoptarea Legii nr. 143/2000, România și-a
ajustat și consolidat dispozițiile prevăzute de creațiile legislative anterioare. Superioritatea
reglementărilor în materia combaterii traficului și consumului ilicit de droguri cuprinse în Legea nr.
143/2000, în comparație cu reglementările existente până la apariția acesteia, rezultă Inclusiv din
faptul că lista cu substanțele șj produsele stupefiante se regăsește ca anexă la Legea nr. 143/2000.
Întrucât până la apariția acestei legi lista era anexă la un act normativ extrapenal (Instrucțiunile nr.
103 ale Ministerului Sănătății), prin includerea în lege au fost înlăturate dificultățile întâlnite în
practica judiciară referitoare la aplicarea fostului art. 312 C. pen. 1969. Astfel, au existat cazuri
când persoanele care dețineau sau încercau să comercializeze stupefiante au invocat în fața
autorităților judiciare necunoașterea calificării ca stupefiante a substanțelor sau produselor
respective și, întrucât ele aveau această calificare dată printr-o lege extrapenală, erau aplicate
dispozițiile privitoare la eroarea de fapt (eroarea de drept extrapenală).
În prezent, Legea nr. 143/2000 cuprinde patru tabele în care sunt incluse toate drogurile și
precursorii care se află sub control național și cărora li se aplică dispozițiile prevăzute în legea
specială. În tabelele nr. I și nr. II au fost înscrise drogurile de mare risc (de exemplu, heroina, LSD,
methadona, morfina sunt prevăzute în tabelul nr. I, iar cocaina, codeina, fentanilul, opiul în tabelul
nr. II), primul conținând 102 droguri, iar cel de-al doilea 118 droguri. Tabelul nr. III cuprinde 95 de

67
droguri de risc (de exemplu, canabis, diazepam, meprobamat, nitrazepam etc.), iar tabelul nr. IV
substanțele sau produsele calificate de lege ca precursori. Precursorii sunt substanțe chimice ce se
folosesc în laboratoarele clandestine pentru fabricarea drogurilor și, datorită proprietăților strâns
legate de producerea unor droguri, aceste substanțe au fost introduse sub control național, fiind
prevăzute în tabelul nr. IV al Legii nr. 143/2000 (de exemplu, efedrina, ergometrina, acetona,
permanganatul de potasiu, toluenul etc.).
De asemenea, se mai observă că legiuitorul a denumit Legea nr. 143/2000 ca fiind legea
privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, iar nu de stupefiante,
fapt explicat prin art. 1 lit. b) din lege, în care se precizează faptul că prin termenul droguri se
înțelege „plantele și substanțele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conțin asemenea
plante și substanțe”, sens mult mai larg decât cel al noțiunii de stupefiante.
a) Legea nr. 143/2000 realizează unificarea tuturor dispozițiilor de drept penal material
cu privire la droguri într-un singur act normativ. Prin art. 27 din lege au fost abrogate, în mod
expres, dispozițiile art. 312 C. pen. 1969 în ceea ce privește produsele și substanțele stupefiante și
orice alte dispoziții contrare. Ca urmare a acestei dispoziții legale, infracțiunea prevăzută de art. 312
C. pen. 1969 a avut ca denumire marginală „traficul de substanțe toxice”, iar dispozițiile art. 17 alin.
(2) din Legea nr. 73/1969 au fost abrogate implicit;
b) pentru prima dată, în art. 1 din Legea nr. 143/2000 se realizează o interpretare legală
amănunțită cu privire la înțelesul unor termeni și expresii cuprinse în lege, respectiv:
- substanțe aflate sub control național - drogurile și precursorii înscriși în tabelele-
anexă nr. I-IV, care fac parte integrantă din lege; tabelele pot fi modificate prin înscrierea unei noi
plante sau substanțe, prin radierea unei plante sau substanțe ori prin transferarea acestora dintr-un
tabel în altul, la propunerea ministrului sănătății sau a ministrului afacerilor interne;
- droguri - plantele și substanțele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care
conțin asemenea plante și substanțe, înscrise în tabelele nr. I-III;
- droguri de mare risc - drogurile înscrise în tabelele nr. I și II;
- roguri de risc - drogurile înscrise în tabelul nr. III;
- precursori - substanțele utilizate frecvent în fabricarea drogurilor, înscrise în tabelul
nr. IV;
- inhalanți chimici toxici - substanțele stabilite ca atare prin ordin al ministrului
sănătății;
- consum ilicit de droguri - consumul de droguri aflate sub control național, fără
prescripție medicală;
- consumator - persoana care își administrează sau permite să i se administreze
droguri, în mod ilicit, prin înghițire, fumat, injectare, prizare, inhalare sau alte căi prin care drogul
poate ajunge în organism;
- consumator dependent - consumatorul care, ca urmare a administrării drogului în
mod repetat și sub necesitate ori nevoie, prezintă consecințe fizice și psihice conform criteriilor
medicale și sociale;
- program integrat de asistență a consumatorilor și a consumatorilor dependenți de
droguri - totalitatea serviciilor de sănătate și a serviciilor de asistență psihologică și socială
asigurate în mod integrat și coordonat persoanelor consumatoare de droguri, prin unitățile medicale,
psihologice și sociale, publice, private și mixte;
- circuit integrat de asistență a consumatorilor și a consumatorilor dependenți de
droguri - totalitatea programelor integrate de asistență asigurate consumatorilor și consumatorilor
dependenți în vederea ameliorării stării de sănătate în sensul bunăstării fizice, psihice și sociale a
individului;
- program terapeutic - totalitatea serviciilor și a măsurilor medicale și psihologice
integrate, individualizate prin evaluare, planificare, monitorizare și adaptare continuă pentru fiecare
consumator dependent, în vederea întreruperii consumului, a înlăturării dependenței psihice și/sau
fizice și/sau a reducerii riscurilor asociate consumului;
- program psihologic și social - totalitatea serviciilor de evaluare, consiliere și

68
psihoterapie individuală sau de grup și a serviciilor și măsurilor sociale, individualizate prin
evaluare, planificare, monitorizare și adaptare continuă pentru fiecare consumator, în vederea
înlăturării dependenței, reabilitării și reinserției lui sociale;
- circuit terapeutic- ansamblul de programe terapeutice aplicate consumatorului
dependent de droguri în mod complex, multidisciplinar, multisectorial și continuu, având ca scop
ameliorarea stării de sănătate;
- evaluare - determinarea caracteristicilor psihologice și sociale ale consumatorului de
către centrele de prevenire, evaluare și consiliere antidrog, în vederea includerii și supravegherii
consumatorului într-un program psihologic și social de către managerul de caz;
- program național de prevenire și asistență medicală, psihologică și socială a
consumatorilor de droguri - instrument de planificare strategică și financiară a politicilor publice
antidrog, reprezentând ansamblul de acțiuni multianuale care au ca scop dezvoltarea și consolidarea
sistemului național integrat de prevenire a consumului de droguri și serviciilor de asistență pentru
consumatorii de droguri, implementate de către Agenția Națională Antidrog;
- program de interes național de prevenire și asistență medicală, psihologică și
socială a consumatorilor de droguri - instrument de planificare strategică și financiară a politicilor
publice antidrog, reprezentând ansamblul de acțiuni multianuale care răspund priorităților naționale
în domeniu prin asigurarea complementarității proiectelor de prevenire a consumului de droguri și
serviciilor de asistență pentru consumatorii de droguri, implementate de către societatea civilă;
c) prin Legea nr. 143/2000 sunt incriminate un număr de 9/11 infracțiuni, care cuprind
multiple modalități normative prin care se poate încălca regimul drogurilor, plus unele forme
agravante, reușindu-se practic să se acopere întreaga plajă de fapte prin care s-ar putea încălca
regimul juridic al drogurilor;
d) în cuprinsul aceleiași Legi nr. 143/2000 sunt prevăzute și dispoziții privind măsuri de
natură medicală ce se pot lua față de consumatorii iliciți de droguri.
Toate aceste aspecte arătate mai sus vin să confirme susținerea că Legea nr. 143/2000 este
cea mai completă lege pe care România a avut-o vreodată în materia combaterii traficului și
consumului ilicit de droguri.
În strânsă legătură cu fenomenul traficului și consumului de droguri trebuie adusă în atenție
și problematica apariției în ultimii ani, pe piața internă de consum, de noi substanțe cu proprietăți
psihoactive (SNPP), mult mai cunoscute sub denumirea non-științifică de „substanțe etnobotanice”
această terminologie este agreată de statele membre ale Uniunii Europene pentru produsele
comercializate prin intermediul „magazinelor de vise” și se referă la noi substanțe cu proprietăți
psihoactive, ce sunt disponibile în stare pură sau în combinații.
Interesul constant în documentarea acestei noi problematici criminogene are la bază și
creșterea absolut explozivă a numărului de consumatori de astfel de substanțe, pe argumentul
principal al unui preț mult mai scăzut al acestora comparativ cu drogurile „clasice”, în condițiile
obținerii aceluiași gen de simptomatologie. Astfel, conform ultimelor date în materie, consumul de
„droguri legale” în rândul tinerilor cu vârsta cuprinsă între 15-24 de ani din întreaga Uniune
Europeană a fost de 5%, peste această limită situându-se țări ca Marea Britanie, Letonia, Polonia și
Irlanda, cu procente de 8%, 9%, 9% și 16%.
Ca urmare a monitorizărilor realizate de către organismele europene cu atribuții în materie, a
rezultat faptul că în anul 2012 au fost identificate 693 de magazine care vând pe internet „droguri
legale” pentru consumatorii din UE, în comparație cu 314 magazine identificate în ianuarie 2011 și
170 în ianuarie 2010.
În prezent, Sistemul de Avertizare Timpurie (Early Warning System- EWS), operat de către
EMCDDA, și Europol monitorizează peste 280 de noi substanțe psihoactive din categoria
fenetilaminelor (care au efecte stimulante sau halucinogene, cum ar fi PMMA și 2C-I),
triptaminelor (care au efecte predominant halucinogen, cum ar fi AMT și 5-MeO-DALT),
piperazinelor (care au efect stimulant, cum ar fi mCPP și BZP), catinonelor (precum mefedrona,
methylone și MDPV, care prezintă efecte stimulatoare), canabinoizilor sintetici (care pot avea
efecte halucinogene și deprimante) ș.a.

69
 Sub aspect legislativ, din perspectivă europeană, abordarea conceptuală a devenit unitară
odată cu adoptarea Deciziei 2005/387/JAI a Consiliului din 10 mai 2005 privind schimbul de
informații, evaluarea riscurilor și controlul noilor substanțe psihoactive, care a stabilit faptul că
dispozițiile sale se aplică substanțelor care în prezent nu sunt enumerate în niciunul dintre tabelele
cuprinse în Convenția unică privind stupefiantele din 1961 a ONU, care pot reprezenta o amenințare
la adresa sănătății publice comparabilă cu cea reprezentată de substanțele enumerate în Tabelul I, II
sau IV, și Convenția privind substanțele psihotrope din 1971 a ONU, care pot reprezenta o
amenințare la adresa sănătății publice comparabilă cu cea reprezentată de substanțele enumerate în
Tabelul I, II, III sau IV.
Pe baza acestei decizii a fost concepută și legislația națională în materia combaterii
consumului de SNPP, prin adoptarea Legii nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu
produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în
vigoare, care stabilește cadrul legal aplicabil preparatelor, substanțelor, plantelor, ciupercilor sau
combinațiilor acestora, susceptibile să aibă efecte psihoactive, asemănătoare celor determinate de
substanțele sau preparatele stupefiante ori psihotrope, plantele sau substanțele aflate sub control
național, altele decât cele care au regimul juridic stabilit prin acte normative în vigoare.
Într-o manieră clară și explicită, legea specială definește în partea sa introductivă noțiunile
de bază corespondente, respectiv conceptul de „efecte psihoactive”, ca fiind unul dintre
următoarele efecte pe care le poate avea un produs, atunci când este consumat de către o persoană:
stimularea sau inhibarea sistemului nervos central al persoanei, având ca rezultat modificări ale
funcțiilor și proceselor psihice și ale comportamentului ori crearea unei stări de dependență, fizică
sau psihică, dar și noțiunea de „consum”, ca fiind introducerea în organismul uman a unui
produs, indiferent dacă acesta a fost dizolvat, impregnat, dispersat sau diluat, în una dintre
următoarele modalități: pe cale orală ori injectabilă, inhalare, fumat sau aplicarea externă pe corpul
unei persoane, în orice alt mod, în așa fel încât produsul să ajungă în corpul unei persoane.
Dispozițiile de incriminare și sancționare a faptelor antisociale specifice comerțului cu
substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive sunt următoarele:
- art. 16: „(1) Fapta persoanei care, fără a deține autorizație eliberată în condițiile prezentei
legi, efectuează, fără drept, operațiuni cu produse știind că acestea sunt susceptibile de a avea efecte
psihoactive constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă,
dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.
(2) Fapta persoanei care, fără a deține autorizație eliberată în condițiile prezentei legi,
efectuează, fără drept, operațiuni cu produse despre care trebuia sau putea să prevadă că sunt
susceptibile de a avea efecte psihoactive constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3
luni la 2 ani sau cu amendă”;
- art. 17: „Fapta persoanei care, cu intenție, efectuează fără drept operațiuni cu
produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, pretinzând sau disimulând că acestea sunt produse
autorizate potrivit legii sau a căror comercializare este permisă de lege, constituie infracțiune și se
pedepsește cu închisoare de la un an la 5 ani și interzicerea unor drepturi, dacă fapta nu constituie o
infracțiune mai gravă”;
- art. 19: „Publicitatea făcută oricăror produse pretinzând în mod credibil că prin
consum acestea produc efecte psihoactive constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la
o lună la un an sau cu amendă”.
Evoluția traficului și consumului ilicit de droguri din România în perioada de după anul
2000 reflectă o tendință ascendentă, evidențiată de nivelul crescut al confiscărilor de droguri,
numărul mare al inculpaților trimiși în judecată sau de creșterea semnificativă a numărului de
consumatori. În egală măsură, D.I.I.C.O.T., ca structură a Ministerului Public cu atribuții exclusive
în combaterea criminalității organizate, a acționat în mod constant pentru destructurarea rețelelor
transfrontalière ce acționează pe deja cunoscuta „rută balcanică” a transportului heroinei dinspre
Orientul Apropiat spre Europa de Vest, dar și pentru stoparea activității infracționale de transport al
unor importante cantități de cocaină din America de Sud către aceeași destinație, prin portul
Constanța Sud-Agigea. Chiar și în aceste condiții, caracteristica generală valabilă pentru transportul

70
marilor cantități de droguri de mare risc este aceea că România rămâne preponderent o țară de
tranzit, și nu o destinație directă, o piață de desfacere a marilor grupări de nar- cotraficanți.
În același sens sunt și ultimele evaluări ale Agenției Naționale Antidrog, conform cărora
România nu este o țară de producție a drogurilor, fiind un important punct de tranzit pe brațul
nordic al rutei balcanice de traficare a heroinei, începând să devină o țară de interes pentru
dezvoltarea unor activități ilicite organizate privind cultivarea și traficarea canabisului. Totodată,
România, prin Portul Constanța, rămâne o rută alternativă utilizată de rețelele infracționale
organizate pentru introducerea în Europa a cocainei ce provine din Columbia, Bolivia și Venezuela,
fiind, în același timp, și o țară de destinație pentru majoritatea tipurilor de droguri, în special pentru
heroină, cocaină, rezină de canabis, canabis și droguri sintetice, indicator confirmat de capturile
semnificative înregistrate la nivelul anilor 2011 -2013 la nivel național.
În perioada 2000-2012 s-au înregistrat creșteri constante ale cantităților de droguri
confiscate și ale valorii de piață a acestora, indicatorii statistici atingând pentru anul 2009 o valoare
istorică pentru România. Astfel, la sfârșitul anului 2006, cantitatea totală de droguri confiscate era
de 32 kg heroină și 10 kg cocaină, cu o valoare de comercializare pe piața consumatorilor de
droguri de aproximativ 3 milioane de euro. În anul 2007, valoarea celor peste 129 kg heroină și 44
kg cocaină depășește suma de 5,6 milioane euro. Creșteri semnificative în această materie s-au
înregistrat și în anul 2008, valoarea drogurilor confiscate depășind 20 milioane euro.
De departe însă, parametrii valorici absoluți s-au înregistrat la finele anului 2009, când s-a
ridicat, în vederea confiscării speciale, cantitatea totală de 1,2 tone cocaină, puritate 90%. Valoarea
totală a acestor cantități de droguri de risc și mare risc depășește suma de 255 milioane euro. În anul
2014, valoarea drogurilor confiscate se ridica la suma de 16,1 milioane euro.
În ceea ce privește combaterea traficului ilicit de droguri, exemplificăm printr-o operațiune
internațională, numită Operațiunea Rid.
În cursul lunii ianuarie 2009, structurile antidrog au primit o informație că în Portul
Constanța - Agigea Sud urmează să sosească o navă din America de Sud, a cărei încărcătură se
încadra, potrivit criteriilor analizei de risc existente la nivelul autorităților vamale, ca fiind suspectă.
În mod concret, reprezentanții legali ai unei societăți comerciale cu sediul social în jud. Gorj
intenționau să introducă în România, pe cale maritimă, o importantă cantitate de material lemnos,
expediția realizându-se din Sao Paulo (Brazilia). În urma investigațiilor specifice realizate a rezultat
faptul că grupul infracțional organizat implicat în introducerea în țară a acestui transport era format
din trei persoane, doi cetățeni români și un cetățean spaniol, care au desfășurat activități
infracționale în acest sens, în principal prin racolarea și cointeresarea personalului vamal, pentru a
eluda controlul vamal în privința celor două containere importate.
În data de 29 ianuarie 2009, procurorii D.I.I.C.O.T. au declanșat acțiunea, ocazie cu care s-a
procedat la reținerea membrilor grupului, iar în prezența acestora s-a trecut la desigilarea
containerelor ce formau obiectul importului, împrejurări în care în interiorul acestora, disimulată în
încărcătura de masă lemnoasă, a fost descoperită cantitatea totală de 1,204 tone cocaină, puritate
90%, cea mai mare captură de droguri de mare risc realizată vreodată în România. Cercetările au
mai stabilit faptul că aceste droguri de mare risc aveau ca destinație finală Spania, transportul
urmând a fi efectuat ulterior pe cale terestră. De asemenea, datele rezultate din interceptările
telefonice existente au relevat faptul că, pe lângă cele două containere deja trimise în România, în
țara de expediție, respectiv în portul Paranagua (Brazilia), inculpații mai aveau pregătite încă patru
astfel de containere, cu aceeași încărcătură, ce urmau a fi expediate către Europa în aceeași
modalitate.
Pe calea cooperării judiciare internaționale, autoritățile române au transmis informația
autorităților braziliene, care au procedat la identificarea și desigilarea containerelor, rezultând o altă
cantitate de cocaină în greutate de 3,78 tone, de aceeași puritate. În concluzie, urmare a schimbului
eficient de informații, a fost ridicată, în vederea confiscării speciale, cantitatea totală de aproximativ
5 tone de cocaină.
În ceea ce privește materia traficului ilicit de droguri, alternativa aleasă a fost în sensul
menținerii în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și

71
consumului ilicit de droguri, dar cu modificarea acesteia, fără însă ca modificările să aibă influențe
majore asupra legii în ansamblul său.
Modificările aduse legii speciale nu schimbă structural construcția sa de fond, nu intervin pe
normele de incriminare sau în conținutul constitutiv al infracțiunilor prevăzute, nu se aduc
modificări clasificării drogurilor de risc sau mare risc prevăzute în tabelele anexă și nici nu sunt
realizate schimbări în materia cauzelor de nepedepsire sau de reducere a pedepsei.
Cele mai importante amendamente vizează în principal regimul sancționator aplicabil
infracțiunilor din acest domeniu, în sensul reducerii pedepselor, element de altfel caracteristic
Codului penal în integralitatea sa și care, la nivel de opinie personală, nu asigură garanțiile certe ale
unor modificări substanțiale în planul aplicării unor sancțiuni judicioase. Din acest punct de vedere,
este aproape inexplicabilă rațiunea pentru care, de exemplu, în cazul infracțiunii prevăzute de art. 3
alin. (2) din lege, s-a renunțat la un regim sancționator cuprins între 15 și 25 ani închisoare și s-au
prevăzut pentru aceeași faptă limite de pedeapsă între 7 și 15 ani închisoare. Pedepsele aplicabile au
fost, așadar, reduse în raport cu toate infracțiunile prevăzute de art. 2-8 și art. 10, pentru unele dintre
acestea într-o proporție semnificativă.
În actualele norme penale se acordă o atenție detaliată situației consumatorului de droguri,
în sensul sprijinirii sociale și a tratării medicale a acestuia, renunțându-se la varianta prioritară a
sancționării lui penale. Astfel, dispozițiile art. 19 prevăd că, în cazul săvârșirii infracțiunilor
prevăzute la art. 4, procurorul dispune, în termen de 24 de ore de la începerea urmăririi penale,
evaluarea consumatorului de către centrul de prevenire, evaluare și consiliere antidrog, în scopul
includerii acestuia în circuitul integrat de asistență a persoanelor consumatoare de droguri. În
funcție de concluziile raportului de evaluare întocmit de centrul de prevenire, evaluare și consiliere
antidrog, în termen de 5 zile de la primirea acestuia, procurorul dispune, cu acordul consumatorului,
includerea acestuia în programul integrat de asistență a persoanelor consumatoare de droguri.
Potrivit art. 20, „(1) Dacă, până în momentul pronunțării hotărârii, inculpatul menționat la
art. 19 respectă protocolul programului integrat de asistență a persoanelor consumatoare de droguri,
instanța de judecată poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei,
chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 80, respectiv art. 83 din Codul penal. (2)
Nerespectarea, pe durata termenului de supraveghere, a programului integrat de asistență a
persoanelor consumatoare de droguri atrage în mod corespunzător aplicarea dispozițiilor art. 88
alin. (1) din Codul penal”.
În concluzie, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului
ilicit de droguri are un caracter actual și unitar și a beneficiat în toată perioada de după adoptarea sa
de o sistematizarea riguroasă, ceea ce a făcut ca intervenția realizată prin noile dispoziții în materie
penală să nu impună abrogarea sa - parțială sau totală -, ci doar completarea sau modificarea unor
articole, cu păstrarea în vigoare a majorității dispozițiilor penale anterioare.
Statistici actuale: În cursul anului 2019, din cele 17.865 cauze de soluționat având ca obiect
infracțiuni din sfera traficului ilicit de droguri, din care 9.214 cauze nou înregistrate, în perioada de
referință a fost soluționat un număr de 7.248 cauze, față de 6.407 cauze soluționate în 2018, din cele
16.832 cauze de soluționat, din care 9.033 nou înregistrate în 2018. Cifrele arătate indică o creștere
cu 6,14% vizând cauzele de soluționat, cu 2% vizând cauzele nou înregistrate și cu 13,13% în ceea
ce privește cauzele soluționate. Dintre acestea, au fost soluționate prin rechizitoriu și acorduri de
recunoaștere a vinovăției un număr de 1.124 (752+372), față de 1.017 cauze (730+287) în anul
2018 (creștere cu 10,52%), cu 1.817 inculpați trimiși în judecată, față de 1.785 inculpați trimiși în
judecată în 2018 (creștere cu 1,79%), dintre care 651 inculpați arestați preventiv trimiși în judecată,
față de 719 inculpați arestați preventiv în anul 2018 (scădere cu 9,46%).Cantitatea totală de droguri
indisponibilizată în vederea confiscării în anul 2019 a fost de 1.786,08 kg droguri de mare risc și
1.235,92 kg droguri de risc, cu un total de 3.022 kg droguri, în comparație cu anul 2018, când a fost
indisponibilizată cantitatea totală de 44,01 kg droguri de mare risc și 274,76 kg droguri de risc. De
asemenea, în cursul anului 2019 au fost indisponibilizate și 49.893 comprimate droguri de mare risc
și 4.538 comprimate droguri de risc (în anul 2018 au fost indisponibilizate 74.013 comprimate
droguri de mare risc și 221.443 comprimate droguri de risc). În anul 2019, cu privire la

72
culturi/plante de cannabis, au fost indisponibilizate în vederea confiscării un număr de 2.883 bucăți
în greutate totală de 517,00 kg și fragmente vegetale cu THC în greutate totală de 38,33 kg,
respectiv un total de 555,34 kg plante și fragmente vegetale conținând THC. Comparativ, în anul
2018 au fost indisponibilizate în vederea confiscării 5.785 plante cu o cantitate netă totală de 377,74
kg, incluzând și fragmentele vegetale cu THC.
APRECIERI ASUPRA URMĂRIRII PENALE/ TENDINȚE : Combaterea traficului și
consumului de droguri reprezintă o prioritate națională și europeană asumată la nivel de guvern prin
Strategia Națională Antidrog 2013 –2020 și Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei
Naționale Antidrog (2017-2020) –HG 853/2018 pentru modificarea și completarea H.G 784/2013
care promovează obiective și direcții generale de acțiune în domeniul drogurilor care la nivel
programatic sunt transpuse în 5 capitole respectiv reducerea cererii de droguri, reducerea ofertei de
droguri, coordonare, cooperare internațională și cercetare, evaluare și informare.
Aspecte generale referitoare la principalele tipuri de droguri:
Heroina : Piața internă este polarizată de consumatorii din municipiul București al căror
număr este relativ stabil și este alimentată de grupările infracționale din această zonă, având
conexiuni cu comunitatea turcă pe segmentul de import și cu clanurile de etnie rromă pe segmentul
de distribuție stradală. Această piață a rămas stabilă, iar cantitățile destinate sunt frecvente, regulate
și de o puritate din ce în ce mai mare, în ultimii ani ajungând la aproximativ 20% sau chiar mai
mare. Un element de noutate în ceea ce privește traficul de heroină este apariția unei rute care
pornește din țările producătoare Afganistan, Iran pentru ca mai apoi să tranziteze Armenia sau
Azerbaidjan având ca destinație intermediară Georgia. Din această țară drogurile sunt transportate
pe cale maritimă către porturi din Bulgaria și Ucraina, iar ulterior sunt dirijate către țările Europei
de Vest cu sau fără tranzitarea Republicii Moldova sau României care se află la intersecția a două
mari rute. La nivelul populației generale se identifică o prevalență de-a lungul vieții a consumului
de heroină de 0,3%. Cea mai mică vârstă de debut declarată a fost 16 ani, iar media vârstei de debut
este de 22,3 ani. O treime dintre respondenți (33%) au început acest tip de consum la vârste foarte
fragede (sub 19 ani), în timp ce 46,1% dintre cei chestionați au declarat debut în consumul de
heroină la vârste cuprinse între 20-24 ani. În ceea ce privește tendințele înregistrate în perioadă, se
remarcă o stabilizare a consumului de heroină de-a lungul vieții, dar și apariția consumului recent și
actual (la valori foarte mici (Raportul Național privind Situația Drogurilor 2019 –M.A.I-A.N.A).
Cocaina: Portul Constanța rămâne o alternativă de introducere a marilor cantități de cocaină
în Europa. Cocaina provenită din America de Sud este introdusă în Europa de grupările
transnaționale folosind rute diversificate, metode de disimulare sofisticate, România reprezentând o
alternativă viabilă prin facilitățile oferite de porturile de la Marea Neagră. După introducerea
cocainei în România, această urmează ruta balcanică spre Europa de Vest. Infrastructura
infracțională dezvoltată pentru traficarea marilor cantități de heroină și drogurilor sintetice este
folosită și pentru traficarea cocainei. Această infrastructură este disimulată cu activități comerciale
legitime care să evite eventuale analizele de risc. Cetățenii români stabiliți în statele din America de
Sud contribuie activ la crearea unor legături stabile („capete de pod” ) pentru grupările de trafic de
droguri interesate de dezvoltarea unor alternative la rutele consacrate în traficare cocainei. Acest
aspect este valabil și pentru cetățeni ai țărilor din America de Sud stabiliți în România. De
asemenea, cetățenii români stabiliți în străinătate contribuie la crearea unor legături infracționale cu
grupări implicate în traficul de cocaină. Consumul de cocaină/crack înregistrează al patrulea nivel al
prevalenței în „clasamentul” drogurilor ilicite. Astfel, 0,7% din populația generală cu vârsta
cuprinsă între 15 și 64 ani, inclusă în eșantion, a experimentat consumul de cocaină/ crack, 0,2%
dintre respondenți au declarat consum recent de cocaină/ crack, iar 0,1% au menționat că au
consumat și în ultima lună. După o perioadă de creștere începută în anul 2010, în 2016 se remarcă o
stabilizare a prevalențelor consumului de cocaină/ crack de-a lungul vieții și în ultimul an la nivelul
celor identificate în studiul anterior (2013), dar se înregistrează o revenire a consumului actual al
acestor substanțe stimulante. (Raportul Național privind Situația Drogurilor 2018 –M.A.I-A.N.A).
Cannabis și derivați, culturi de cannabis: Prețul relativ scăzut, disponibilitatea crescută pe
teritoriul României, precum și caracterul „recreativ” al acestui tip de drog de risc, au făcut ca acesta

73
să fie unul din cele mai consumate stupefiante, fiind totodată cel mai capturat drog. Pe parcursul
anului 2016, dar și în anul 2017 a avut loc creșterea semnificativă a culturilor de cannabis, indoor și
outdoor pe teritoriul României, respectiv 83, față de 76 în 2015. Au fost descoperite culturi în
apartamente, case, dar și plantații de cannabis, în aer liber, disimulate între culturi agricole. Aceeași
tendință a existat și în perioada 2018-2019. Cererea crescândă a acestui tip de drog este determinată
de scăderea disponibilității noilor substanțe psihoactive-etnobotanice, ca urmare a măsurilor
legislative adoptate și activităților de combatere, facilității de producere a acestora prin intermediul
culturilor indoor (al căror număr este în creștere) cât și de popularitate și falsa convingere că acest
drog nu este periculos. Se menține trendul ascendent al culturilor in-door/out-door de cannabis
precum și al consumului la nivel național datorită posibilităților de obținere de „know how” prin
intermediul internetului. Distribuția semințelor de cannabis în mediul on-line a devenit o problemă
în ultimii ani, fiind un adevărat fenomen, coroborat și cu identificarea unui număr din ce în ce mai
mare de culturi de cannabis. Profitând de lipsa unui control al circulației acestor semințe, deținătorii
site-urilor promovează cultivarea ilicită a acestor plante, sub umbrela unui fals pretext că ar fi
comercializate ca suveniruri sau pentru conservarea geneticii semințelor de cannabis. În fapt, s-a
constatat că administratorii acestor site-uri pun la dispoziție informații cu privire la cultivarea
acestor plante punând la dispoziția clienților ghiduri de creștere sau informații amănunțite cu privire
la creșterea lor. Conform M.A.I –A.NA -la nivelul populației generale se identifică o prevalență de-
a lungul vieții a consumului de cannabis de 5,8%. Prevalența în ultimul an a consumului de canabis
este de 3,2%, în timp ce, pentru consumul din ultima lună se observă o prevalență de 1,4%. Cea mai
mică vârstă de debut declarată a fost 14 ani, iar media vârstei de debut, 21,3 ani. Peste o treime
dintre respondenți (35%) au început acest tip de consum la vârsta adolescenței (sub 19 ani), în timp
ce 43% dintre cei chestionați au declarat debut în consumul de canabis la vârste tinere, 20-24 ani.
Comparativ cu studiul anterior, canabisul este singura substanță pentru care s-au înregistrat creșteri
ale consumului pentru toate cele trei intervale de referință, între 26% (pentru consumul de-a lungul
vieții) și 60% (pentru consumul recent). Tendințele pe termen lung (2007-2016) înregistrate în
consumul de canabis în populația tânără (15-34 ani) arată creștere, indiferent de perioada de
referință (de-a lungul vieții, în ultimul an, în ultima lună).
Droguri sintetice, precursori și noi substanțe psihoactive: Drogurile sintetice au cunoscut
o expansiune deosebită pe piața din România în ultimii doi ani luând în considerare și faptul că, pe
lângă cele „clasice” au apărut derivați cunoscuți drept „designer drugs” (numite impropriu
„etnobotanice”). Traficul internațional de droguri sintetice înglobează Ruta Balcanică care este
folosită în sens invers (Europa de Vest – Orientul mijlociu) pentru traficarea unor cantități
importante de droguri sintetice. Țările din Orientul Mijlociu se confruntă cu o cerere mare pentru
drogurile sintetice.
În ceea ce privește Noile Substanțe Psihoactive (NSP) s-a constatat o scădere a
disponibilității acestora la nivel stradal, scădere care s-a datorat reglementărilor legislative, dar și
activităților susținute desfășurate de către toate instituțiile implicate. Pentru acoperirea cererii create
grupările de criminalitate organizată folosesc mediul online pentru distribuția NPS-urilor, atât pe
site-uri de tipul open source, cât și pe Dark Net. Distribuirea în special a drogurilor sintetice prin
site-uri ce pot fi asimilate Dark Net a luat amploare și în România, în ultimii ani având o creștere
constantă. Această situație se încadrează în tendințele înregistrate la nivelul UE, iar modurile de
operare sunt similare. Conform M.A.I –A.N.A. -pe poziția a doua în „topul” celor mai consumate
droguri în România, se situează noile substanțe psihoactive. Astfel, 2,5% din populația generală cu
vârsta cuprinsă între 15 și 64 ani inclusă în eșantion a experimentat consumul de NSP, 0,9% dintre
persoanele intervievate au declarat consum de NSP în ultimul an, în timp ce, doar 0,3% au
menționat că au consumat și în ultima lună. Este experimentat cu precădere de populația tânără,
aproape toți consumatorii (91%) debutând în intervalul vârstă de 15-24 ani. Pe categorii de vârstă,
cele mai mari prevalențe ale consumului de NSP se înregistrează în rândul populației tinere: 15-24
ani -5% consum experimental, 2,1% consum actual și, respectiv 0,6% consum recent -și 25-34 ani -
3,7% consum experimental, 1,4% consum recent și, respectiv 0,6% consum actual. Noile substanțe
psihoactive experimentate de participanții la studiu: substanțele sintetice (1,3%), ierburi (0,7%),

74
piperazine (0,4%), GLB (0,4%), spice (0,3%, ketamină (0,3%), Nexus (0,2%), mefedrona (0,2%).
Cele mai ridicate prevalențe ale consumului pentru acest tip de drog se observă în rândul
respondenților care au studii universitare și postuniversitare (3,7% au consumat cel puțin o dată în
viață, 1,4% au consumat în ultimul an și 0,4% au consumat în ultima lună). Rezultatele sunt
explicabile prin prisma identificării unor prevalențe similare a acestui tip de consum în rândul
categoriei de vârstă 25-34 ani. România se încadrează la disponibilitatea drogurilor pe piața, în
contextul European, fără să fi atins încă cotele alarmante raportate de unele state membre ale EU.
Astfel capturile de droguri la nivel european pentru anul 2018 au o pondere de 40% capturi de iarbă
de canabis, 29% de rășină de canabis, 9% cocaină, 5% Amfetamină, Heroină 5%, MDMA 5% și
alte substanțe 8%. Conform Raportului național privind situația drogurilor din 2019, Canabisul
continuă să fie cel mai consumat drog în România, deși înregistrează cele mai mici valori din
Europa (comparativ România cu alte țări UE). După canabis, pe poziția a doua în „topul” celor mai
consumate droguri în România, se situează noile substanțe psihoactive (NSP) –2,5%. Urmează:
cocaină / crack și LSD –câte 0,7%, ecstasy –0,5%, ciuperci halucinogene –0,4%, heroină,
amfetamine și ketamină –câte 0,3%. În raportul Serious Organised Crime Threat Assessment
(S.O.C.T.A.) 2017 precizează că mai mult de 35% din grupările de criminalitate organizată ce sunt
active la nivelul UE sunt implicate în traficul de droguri. EU drug market report precizează că
traficul de droguri rămâne în continuare cea mai mare arie de criminalitate din U.E. Mai mult de o
treime din grupările de criminalitate organizată din UE sunt implicate în producția, traficul și
distribuția diferitelor categorii de droguri. Traficul de droguri generează miliarde de euro profit
pentru grupările de criminalitate organizată. Piața drogurilor în EU are o valoare estimate anual la
24 de miliarde de euro. Profiturile enorme generate de traficul de droguri le permite membrilor
grupărilor infracționale să-și finanțeze și alte activități ilicite.
În ceea ce privește riscurile pe care le estimăm în anul 2020, acestea sunt:
-România a devenit o „țară țintă” a drogurilor de risc, îndeosebi cannabis, fiind introduse la
fiecare transport cantități considerabile de astfel de droguri, iar în ultima perioadă de timp a crescut
și numărul cazurilor de culturi ilicite de plante de cannabis. Pe cale de consecință, numărul
consumatorilor de astfel de droguri a crescut considerabil, cu tendință de creștere și în viitor;
-România a devenit o țară de destinație a noilor substanțe psihoactive (NSP), numărul
consumatorilor de astfel de substanțe fiind în creștere, iar vârsta acestora în scădere, existând o
amenințare reală la sănătatea psihică și fizică a noii generații;
-România este în prezent o țară de tranzit a unor importante cantități și tipuri de precursori ai
drogurilor și preprecursori ai acestora, existând riscul ca în viitorul apropiat să se treacă inclusiv la
transformarea acestora în droguri în laboratoare ilicite aflate pe teritoriul național;
-creșterea dosarelor având ca obiect traficul și consumul de droguri de mare risc îndeosebi
cocaină și comprimate ecstasy la nivelul municipiilor reședință de județ, a centrelor universitare,
dar și a municipiului București, având în vedere supraproducția de astfel de droguri la nivel
internațional, a creșterii calității acestora și pe cale de consecință a scăderii prețului de vânzare și a
disponibilității mai facile a acestora spre consum.

75
 6. Traficul de ființe umane

Traficul de persoane constituie o violare a drepturilor omului și o atingere adusă demnității

și integrității ființei umane, o amenințare asupra securității individului și valorilor sociale și morale.
Acest tip de infracționalitate afectează în mod direct individul, prin impactul pe care îl are asupra
unuia dintre drepturile fundamentale - libertatea individuală dar, în același timp, societatea suportă
influențele negative prin impulsionarea corupției, a faptelor antisociale și violente, crearea unor
mecanisme criminale care obțin profituri substanțiale din acest tip de activitate, afectând stabilitatea
economică și securitatea regională.
Conform Strategiei naționale împotriva traficului de persoane pentru perioada 2012-2016,
adoptată prin H.G. nr. 1142/2012, traficul de ființe umane, ca și corupția, economia subterană sau
fraudele financiare, a înregistrat la nivel mondial proporții îngrijorătoare pentru societatea modernă,
devenind o problemă majoră atât la nivel național, cât și internațional, reprezentând una dintre cele
mai extinse forme ale criminalității. Având modalități de manifestare care țin de crima organizată
(traficul de droguri, traficul de arme, terorismul), traficul de ființe umane poate crea vulnerabilități
în privința stabilității economico-sociale a statelor, chiar a păcii și securității acestora, prin
tulburarea echilibrului demografic, etnic, cultural, prin incapacitatea mecanismelor de protecție
socială sau de sănătate publică, prin depășirea capacității de absorbție a pieței legale a muncii și,
implicit, prin bulversarea raportului de forțe dintre structurile de control al legalității și ordinii
publice și partea din populație canalizată spre activități infracționale.
Fenomenul traficului de ființe umane nu reprezintă o problematică nouă în sfera
criminalității, el fiind prezent în istoria omenirii din cele mai vechi timpuri. Astfel, sclavia, în forme
noi sau mai vechi, ca și practicile similare sclaviei continuă să existe în alte state ale lumii, totul
derulându-se sub evantaiul crimei organizate. De asemenea, dezvoltarea mijloacelor de comunicație
și dezechilibrele economice mondiale au internaționalizat traficul.
Deși se află pe agendele internaționale încă din anul 2000, traficul de persoane, ca fenomen
infracțional și social, rămâne în continuare o realitate ce necesită un efort susținut și continuu din
partea organismelor internaționale, a fiecărui stat în parte, dar și a comunității în general.
Conștientizarea efectelor negative, a impactului distrugător pe care îl are acest flagel oribil asupra
tinerilor și categoriilor sociale vulnerabile devine o cerință fundamentală a demersului instituțional
în statul de drept modern.
Dimensiuni puțin vizibile și acceptate în ultimii ani devin necesități în contextul unei
globalizări accentuate, al libertății de mișcare, al eliminării frontierelor interne, al liberalizării pieței
muncii, al unor reglementări noi în domeniul transplantului de organe, al legalizării activităților
sexual-comerciale în anumite state. Cererea crescândă de servicii sexuale, de muncă ieftină, dorința
de a obține profit cu investiții minime sunt factori care influențează în mod direct intensificarea
activității rețelelor de trafic. Actualitatea economică și socială, criza economică ce a afectat statele
europene, particularitățile anumitor comunități și grupuri etnice au determinat creșterea
vulnerabilității unor grupuri sociale.
Exploatarea se poate realiza prin obligarea la practicarea prostituției, a muncii sau a altor
servicii forțate, sclavia sau practicile analoage sclaviei, folosirea ori prelevarea de organe.
Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane, adoptată la
Varșovia la 16 mai 2005, păstrează aceleași definiții ca și Convenția de la Palermo, adăugând însă
precizări referitoare la termenul de „victimă”, în sensul de orice persoană fizică ce este supusă
traficului de ființe umane [art. 4 lit. e) din Convenție].
Odată ce fenomenul traficului cu ființe umane pătrunde într-o țară, el se va dezvolta rapid și
va implica o serie de riscuri strategice pentru stabilitatea și evoluția socio-economică a acelei țări,
respectiv:
- destabilizarea piețelor existente ale forțelor de muncă;
- dezvoltarea și diversificarea crimei organizate;
- destabilizarea economică, prin amploarea infracțiunii de spălare de bani;
- destabilizarea demografică, justificată prin aceea că traficul cu ființe umane la scară

76
mare poate genera deficite demografice atât în ceea ce privește numărul victimelor ce sunt traficate
în afara țării de origine, cât și în ceea ce privește numărul anumitor grupuri etnice sau naționale ce
sunt traficate în țara de destinație;
- creșterea corupției în sectorul public.
Orice activitate de ordin preventiv se circumscrie noțiunii de victimă, astfel încât definirea
acesteia devine o problemă de interes major. Astfel, în conformitate cu Declarația Națiunilor Unite,
prin „victime ale infracțiunii” se înțeleg „acele persoane care, individual sau colectiv, au suferit o
vătămare, inclusiv o vătămare fizică sau psihică, o suferință emoțională, o pierdere economică sau o
vătămare gravă a drepturilor lor fundamentale, prin acțiuni sau inacțiuni care încalcă legislația
penală în vigoare în statele membre, inclusiv acele legi care incriminează abuzul penal de putere”.
Același document prevede că „o persoană poate fi considerată victimă, indiferent dacă făptuitorul
este identificat, reținut, pus sub acuzare sau condamnat și indiferent de relațiile de familie dintre
făptuitor și victimă”.
Potrivit statisticilor Agenției Naționale împotriva Traficului de Persoane, structură ce
funcționează în cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, a rezultat faptul că, în perioada
2004-2013, numărul total al victimelor traficate a fost de peste 15.000.

S-a mai stabilit faptul că multe victime sunt racolate cu predilecție din rândul fetelor și
tinerelor femei cu vârste cuprinse între 13 și 33 de ani, dar și din rândul bărbaților cu putere de
muncă, necalificați profesional sau calificați în meseni ce presupun munca brută. În anul 2019,
statul roman, prin autoritățile competente, împreună cu organizații ale societății civile au înregistrat
698 de victime identificate formal, o valoare cu 40% mai mare decât anul anterior (497 victime
identificate în 2018), dar mai mică decât în anul 2015, când au fost înregistrate 880 victime.
Lipsa de informare, nivelul scăzut de educație, dar și situația materială precară reprezintă
factori favorizanți ai traficului. Proveniența dintr-o familie dezorganizată sau dintr-un mediu în care
persoana a suferit abuzuri crește riscul de a accepta o falsă propunere în străinătate. Orașele mari
din zonele sărace ale României sunt principalul mediu de racolare a victimelor.
Metodele de recrutare sunt destul de diverse și depind de modul de operare și de nivelul de
organizare a traficanților și sunt adaptate profilului victimelor, respectiv:
- racolarea directă, cu propunerea de asigurare a unui loc în care să practice prostituția,
cerșetoria sau comiterea de alte infracțiuni stradale, cu asigurarea cazării, protecției, transportului și
cu promisiunea obținerii de câștiguri mari;
- promisiunea asigurării legale a unei ocupații, în diferite domenii de activitate;
- racolarea prin anunțuri în ziar, pentru desfășurarea de activități artistice ori anunțuri
matrimoniale.
b) Etapa de transport al victimelor este organizată de recrutor, se face pe trasee
cunoscute, stabilite anterior și poate presupune și adăpostirea și primirea în mai multe etape. Are loc
la scurt timp după recrutare, astfel încât victimele să nu aibă timp de reacție, pentru a le îndepărta de
comunități și familie, a le izola în locuri în care traficanții pot obține și menține controlul. De cele
mai multe ori, atât în traficul intern, cât și în cazul celui internațional, victima este însoțită pe timpul
deplasării de recrutor, pentru a se asigura ajungerea la destinație fără incidente.
c) Etapa de vânzare constituie faza în care începe exploatarea propriu-zisă a victimelor,
acestea fiind transformate în fapt în obiect al unor tranzacții comerciale, cu încălcarea oricăror
principii de ordin socio-uman. De cele mai multe ori, vânzarea constituie momentul în care victima
conștientizează pericolul.
d) Etapa de exploatare reprezintă faza în care victimele sunt amenințate și abuzate,
supuse unor tratamente inumane și exploatate în regim de sclavie, activități generate de dorința
traficanților de obținere a unor sume mari de bani sau a unor servicii din exploatarea victimelor pe o
perioada îndelungată de timp. De aceea, traficanții urmăresc să dețină un control permanent asupra
victimelor, motiv pentru care folosesc diferite mijloace și modalități, cum sunt:
- constrângerea prin datorii - victimei i se cere să înapoieze sume exagerate,
pretinzându-se că aducerea ei în țara de destinație a costat foarte mult, sume la care se adăugă

77
dobânzi exagerate, chirii la supra-preț pentru cazare și locul de muncă, costurile pentru protecție și
pentru transport, alte sume fictive, care cresc permanent și devin imposibil de achitat;
- izolarea prin confiscarea documentelor de identitate și/sau a celor de călătorie;
- izolarea lingvistică și socială — victimele sunt cazate și plasate în locuri și condiții
care le împiedică să comunice în limba maternă sau să aibă orice fel de contact social cu persoane
din medii de proveniență asemănătoare;
- folosirea violenței și a amenințărilor - victimele sunt bătute, închise, ținute în lungi
perioade de izolare, abuzurile putând fi consecința încălcării unor reguli sau folosite ca avertisment,
pentru ca victima să știe ce se va întâmpla dacă va încălcă regulile;
- utilizarea amenințării victimei cu represalii împotriva familiei acesteia este una
dintre cele mai eficiente metode de control, motivat de faptul că victima nu poate risca soarta și
siguranța celor apropiați;
- captivitate și control, victima fiind izolată de prieteni și familie, în imposibilitatea de
a comunica, fără documente, dezorientată, supusă abuzurilor și unui regim de amenințări și
represalii îndreptate împotriva ei și/sau a familiei.
Traficul de persoane a cunoscut o creștere constantă în ultimii ani, devenind o problemă
națională și internațională. Fenomenul nu este unul episodic, ci implică un număr mare de persoane,
cunoaște profunde conotații de ordin social și economic, demonstrează încălcarea profundă a
drepturilor fundamentale ale omului și devine o problemă ce se agravează constant. În acest context,
se impune formularea unor politici coerente pentru prevenirea și combaterea traficului de ființe
umane, proces care întâmpină însă o serie de dificultăți, rezultate în primul rând din necunoașterea
dimensiunilor reale ale fenomenului din cauza mobilității foarte mari, intensei circulații peste
frontiere a persoanelor și bunurilor, iar, în al doilea rând, din obscuritatea fenomenului, asigurată de
menținerea manifestărilor sale în contextul unor activități aparent legale.
În plan regional, criza din Balcani din ultimul deceniu a favorizat dezvoltarea fenomenului,
România fiind citată ca țară de origine și de tranzit pentru marile rețele de trafic de femei, provenind
îndeosebi din Asia, dar și din țările vecine, ca Ucraina, Republica Moldova sau Belarus, cu
destinația în țările din fosta Iugoslavie (cu accent pe regiunea Kosovo), precum și Turcia, Grecia
sau statele din Europa Occidentală. Deși fenomenul ia amploare în întreagă lume, nu doar în țara
noastră, el se manifestă cu precădere în zonele în care lipsesc o legislație corespunzătoare și un
sistem de cooperare eficient între instituțiile guvernamentale și societatea civilă. De aceea, un prim
aspect care privește traficul de persoane trebuie raportat la cauzele care i-au determinat apariția.
Traficul de persoane nu este un fenomen recent, existând rapoarte ale poliției din alte state,
datate la sfârșitul secolului al XlX-lea, care indicau răpirea și vinderea de copii și fete din satele
locuite de evreii din Țara Galilor și din alte țări ale Europei Centrale și de Est în bordelurile din
toată lumea, în special în America de Sud și în Caraibe, în particular în Argentina și Brazilia, date
despre astfel de cazuri fiind înregistrate înainte de anii 1860.
Peste mai bine de un secol și jumătate, factorii acestui fenomen au rămas practic aceiași,
însă, datorită tendințelor de industrializare, internaționalizare și globalizare, au apărut și cauze noi.
O examinare atentă a cauzelor care au determinat apariția și proliferarea fenomenului traficului de
ființe umane, la nivelul țării noastre, face posibilă gruparea acestora:
a) efectele tranziției din țările din Sud-Estul Europei au avut drept rezultat schimbări
politice, sociale și culturale care, la rândul lor, au determinat o creștere a sărăciei și a ratei
șomajului, o distribuție inegală de putere pe piața muncii între bărbați și femei. În ultimii ani,
această tranziție a creat situații de criză, răspândirea traficului fiind efectul feminizării sărăciei și
migrației pe piața muncii.
Discriminarea pe piața muncii, relevată prin ratele ridicate ale șomajului (pe piața muncii
femeile sunt ultimele angajate și primele concediate, în acest mod fiind împinse tot mai mult către
sectoarele neconvenționale ale economiei, trebuind să muncească „la negru” pentru a-și câștiga
existența, unul dintre cele mai profitabile sectoare de pe piața muncii la negru fiind industria
sexului), și sărăcia motivată de remunerarea proastă a muncii și cu ocaziile de a emigra au
determinat considerarea ca unică soluție a emigrării în țările mai dezvoltate;

78
 b) corupția autorităților poate constitui un alt factor care permite dezvoltarea
fenomenului traficului de persoane; traficul și corupția se completează reciproc, prin aceea că
primul creează multiple oportunități care au ca finalitate coruperea funcționarilor publici și crearea
premiselor de subminare a întregului efort depus de alți factori pentru combaterea fenomenului;
c) controlul slab al granițelor, lipsa în țara de origine a sistemului de evidență a
persoanelor care emigrează, lipsa cadrului legislativ sau existența unui cadru legislativ neadecvat,
inaplicabil cu privire la migrație, la combaterea traficului de persoane, protecția victimelor și a
martorilor, constituie, de asemenea, cauze care au determinat apariția și dezvoltarea traficului de
ființe umane;
d) restricționarea oportunităților de migrare legală în țările de destinație, precum
și reglementările foarte restrictive cu privire la migrația legală impuse de țările cu o economie mai
dezvoltată, spre care tind victimele traficului, limitează cu severitate orice formă de migrație legală,
situație care favorizează traficul;
e) internaționalizarea grupărilor criminale, precum și profiturile mari obținute în urma
traficului de femei reprezintă un alt factor determinant. Astfel, Interpolul califica traficul de ființe
umane ca fiind crima cu cea mai rapidă ascensiune din lume, iar ONU accentua că traficul a devenit
un business global, cu o cifră de afaceri de 7 miliarde de dolari;
f) factorii informaționali scăzuți privind realitățile pieței muncii sau nivelul de trai în
țările de destinație, posibilitățile reale de angajare în câmpul muncii peste hotare, consecințele
muncii la negru determină, de asemenea, aprecierea incorectă a șanselor reale de succes, favorizând
traficul.
Potrivit unui studiu solicitat de Organizația Internațională pentru Migrație, în România s-au
identificat o serie de factori care determină vulnerabilitatea la trafic a tinerelor, factori care se
constituie în tot atâtea cauze care determină și preced apariția traficului de ființe umane, astfel:
- amplasarea geografică favorizează dezvoltarea traficului, România fiind țară de
origine, de tranzit și de destinație. De asemenea, comunitatea devine o cauză atunci când ne referim
la localizarea geografică într-o regiune săracă (majoritatea victimelor traficului provin din Moldova
și Muntenia) și rezidența într-o aglomerare urbană (de exemplu, tinerele care locuiesc în marile
orașe sunt mai vulnerabile față de trafic, în comparație cu cele care locuiesc în comunități mici,
rurale);
- grupurile de apartenență - tinerele care locuiesc într-un mediu instituționalizat sunt
semnificativ mai vulnerabile la trafic decât cele care trăiesc singure sau cu familia;
- abuzul și disfuncționalitatea familială, lipsa de comunicare în familie și
dezintegrarea socială - astfel, experiența unui abuz, fie în familie, fie într-o instituție, crește
substanțial vulnerabilitatea față de trafic; mediul familial abuziv este un factor generator de migrație
și trafic, alimentând sentimentul eșecului în relațiile personale și determinân-du-le pe tinere să își
caute libertatea altundeva; pe de altă parte, comunicarea redusă dintre părinți și copii generează
sentimentul de non-apartenență la familie și mărește vulnerabilitatea față de trafic; lipsa unui grup
de prieteni accentuează sentimentul dezintegrării și facilitează desprinderea de familie și de
comunitate;
- aspirațiile personale - dorința de realizare personală și independență financiară se află într-
un raport de directă proporționalitate cu riscul traficării (proiectarea succesului în străinătate este o
cauză dominantă în apariția traficului).
În altă ordine de idei, cauzele traficului pot fi raportate la cele trei nivele de coexistență-,
traficul în vederea exploatării sexuale, a exploatării forței de muncă și donarea de organe. Traficul
în scopul exploatării sexuale rămâne cea mai mare și mai importantă formă a traficului, din simplul
motiv că va reprezenta întotdeauna cea mai importantă sursă de profit pentru traficanți.
În concluzie, se poate spune că sărăcia, șomajul, discriminarea pe piața muncii, violența
domestică și abuzul determină pentru femei și tinere, în general, nașterea unei dorințe de „evadare
către o lume mai bună”, astfel încât ofertele înșelătoare ale traficanților sunt acceptate cu ușurință.
Prevenirea și combaterea traficului de persoane (în special femei și copii) constituie aspecte ce
reclamă din partea tuturor țărilor (de origine, de tranzit, de destinație) o abordare globală și

79
internațională, adoptarea unor măsuri eficiente de prevenire a traficului, de pedepsire a traficanților
și de protecție a victimelor, împotriva occidentalilor amatori de experiențe sexuale către est, unde
piața prostituției este mai tentantă. Din perspectiva valorilor sociale lezate, persoanele traficate sunt
reduse la condiția de „marfă”, sunt dezumanizate treptat, fiindu-le lezate sentimentele cele mai
profunde, trauma suferită marcându-le întreaga evoluție viitoare. Din perspectiva implicațiilor
sociale, din cauza creșterii alarmante din ultimii ani, traficul de persoane devine un fenomen
național șl transnațional, fiind favorizat de procesul general al globalizării și de utilizarea
tehnologiilor moderne.
Prin prisma scopului vizat, traficul presupune profituri scăzute pentru societate și profituri
uriașe pentru traficanți, care reinvestesc veniturile obținute în derularea în continuare a activităților
ilicite. Prostituția (în general exploatarea sexuală a femeilor și copiilor) constituie principalul scop
al traficului și modalitatea de obținere a celor mai mari câștiguri, de asemenea traficul în scop de
muncă forțată, comiterea de infracțiuni prin constrângere de către victimele traficului și prelevarea
de organe (victimele sunt bărbați, femei, copii).
Formele traficului variază în funcție de numărul persoanelor implicate, tipul de traficanți, de
victime sau de „clienți” ori „consumatori”, de gradul de organizare pe care se bazează extinderea
traficului și în funcție de care acesta rămâne național sau se extinde peste granițe; în traficul de
ființe umane pot fi implicate persoane fizice (agenți de recrutare, contrabandiști, complici care au
abuzat de poziția lor din cadrul autorităților administrative ale statelor implicate), dar și persoane
juridice (companii hoteliere, de spectacol, agenții de turism, societăți de transport, firme de
producție și distribuție de casete video, edituri, sex-shop-uri, companii care oferă spectacole de
strip-tease etc.).
Din perspectiva organizării traficanților, traficul îmbracă următoarele forme:
- traficul ocazional, când se raportează doar la transportarea internă/internațională a
victimelor;
- traficul în bande sau grupări mici, când traficanții sunt bine organizați și specializați
în traficarea cetățenilor în afara granițelor, folosind aceleași rute;
- traficul internațional, cel mai laborios organizat, derulat de rețele periculoase și greu
de combătut.
Din perspectiva victimelor, traficul poate fi clasificat în funcție de natura abuzivă a actelor
exercitate asupra lor și care vizează:
- aspectul social (abuz psihologic, fizic, atac sexual sau viol, supravegherea pentru
împiedicarea deplasării ori liberei circulații a victimelor), lipsa puterii de decizie, lipsa accesului la
servicii medicale, obligarea de a consuma alcool și droguri, avort forțat, malnutriție, forțarea
victimei să își recruteze la rândul ei rudele sau prietenii);
- aspectul juridic (deposedarea de acte de identitate, posedarea și utilizarea de acte
false, amenințările cu predarea la poliție);
- aspectul economic (împovărarea cu datorii, neplată, reținerea unor plăți
nejustificate).
Conform unui Raport al Departamentului de Stat al SUA, anual, aproximativ 800.000 de
persoane, bărbați, femei și copii, sunt traficate peste frontierele țărilor de origine; 80% sunt femei,
iar dintre acestea un procent de 70% sunt traficate în scopul exploatării sexuale. În afara traficului
extern de persoane, anual milioane de victime sunt traficate în interiorul frontierelor de stat. ONU
estimează că profiturile obținute de traficanți se situează între primele trei surse de venituri din
crima organizată, alături de traficul de droguri (cu care uneori traficul de persoane se interferează) și
traficul de arme.
Lipsa unei politici coerente pentru eliminarea cauzelor și a factorilor favorizanți traficului de
persoane va face ca una dintre cele mai grave forme de restrângere a libertății umane să continue să
existe, iar numărul de victime să crească de la an la an.
Pe plan intern, prin adoptarea Strategiei Naționale de Prevenire și Combatere a Traficului
de Ființe Umane au fost stabilite instituțiile cu atribuții în domeniu și reguli de colaborare
interinstituționale. Astfel, pentru investigarea cauzelor cu trafic de persoane, organele de urmărire

80
penală efectuează schimburi de informații și culeg date relevante pentru anchetă de la diverse
instituții, cum ar fi: operatorii de telefonie în rețea GSM sau prin satelit, serviciile de evidență
informatizată a persoanelor și serviciile de pașapoarte, poliția de frontieră, serviciile de transferuri
de bani prin mijloace electronice, Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării
Banilor.
Campaniile de informare și prevenire asupra pericolelor generate de acest fenomen,
desfășurate de organizațiile neguvernamentale, care implică în lupta împotriva traficului și
societatea civilă, și-au dovedit în timp utilitatea. O cercetare realizată de Centrul pentru Sociologie
Urbană și Regională (CURS) privind instituțiile care ar trebui să se implice în prevenirea traficului
plasează poliția și școala pe primele două locuri, după care urmează, în ordine descrescătoare,
administrația locală, biserica, familia, agențiile de muncă, mass-media și alte instituții. În
România, legea-cadru care a reglementat pentru prima dată infracțiunea de trafic de persoane,
infracțiunile conexe traficului de persoane și alte instituții legate de acestea este Legea nr. 678/2001
privind prevenirea și combaterea traficului de persoane. Nu au existat precedente legislative
similare, cu toate că România este parte de mulți ani la două convenții internaționale. Este vorba de
Convenția pentru reprimarea traficului de ființe umane și a exploatării prostituării altuia și
Convenția internațională pentru represiunea răspândirii și traficului publicațiilor obscene.
În prezent, activitatea de prevenire și combatere a traficului de persoane, precum și
activitatea de protecție și asistență a victimelor acestui trafic se desfășoară în conformitate cu
dispozițiile Codului penal, ale Legii nr. 678/2001, ale Regulamentului său de aplicare, aprobat prin
H.G. nr. 299/2003, și ale Planului național de acțiune pentru combaterea traficului de ființe umane,
aprobat prin H.G. nr. 1216/2001.
Pentru desfășurarea unitară, coordonarea și evaluarea activităților de prevenire și combatere
a traficului de persoane, în temeiul Regulamentului de aplicare a Legii nr. 678/2001, a fost
constituit Grupul interministerial de lucru pentru coordonarea și evaluarea activității de prevenire
și combatere a traficului de persoane. Acesta are următoarele atribuții principale:
A) analizează cauzele traficului de persoane și condițiile care favorizează fenomenul
traficului de persoane, precum și structura, starea și dinamica acestuia, pe baza datelor oferite de
instituțiile abilitate;
B) evaluează efectele măsurilor legislative și ale altor măsuri luate în domeniul
prevenirii și combaterii traficului de persoane;
C) analizează datele și informațiile în domeniu, pe baza cărora formulează propuneri
pentru modificarea și completarea legislației, precum și propuneri pentru elaborarea de noi acte
normative în domeniul prevenirii și combaterii traficului de persoane;
D) elaborează strategii de prevenire împreună cu instituțiile implicate și cu
reprezentanții organizațiilor neguvernamentale care desfășoară activități în domeniu;
E) sprijină programele locale de prevenire și combatere a traficului de persoane;
F) urmărește îndeplinirea atribuțiilor stabilite în Planul național de acțiune și
formulează propuneri pentru îndeplinirea acestor atribuții;
G) întocmește materialul de informare care urmează să fie pus, de către misiunile
diplomatice și consulare ale României în străinătate, la dispoziția victimelor traficului de persoane;
H) întocmește materiale de informare cuprinzând drepturile victimelor traficului de
persoane, care urmează să fie puse la dispoziție de autoritățile cu atribuții în acest sens;
I) elaborează trimestrial rapoarte de activitate pe care le supune atenției instituțiilor
interesate;
J) realizează trimestrial evaluări ale activității de prevenire și combatere a traficului de
persoane, pe baza datelor puse la dispoziție de instituțiile implicate și de asociațiile și fundațiile ce
desfășoară activități în domeniu;
K) asigură o bună colaborare între instituțiile statului și asociațiile și fundațiile cu
activitate în domeniu;
L) elaborează și prezintă periodic rapoarte de activitate Comitetului Național de
Prevenire a Criminalității.

81
 Potrivit art. 3 din Legea nr. 678/2001, pentru o luptă eficientă împotriva traficului de
persoane, autoritățile și instituțiile menționate în această lege, organizațiile neguvernamentale și
alți reprezentanți ai societății civile vor desfășura, separat sau, după caz, în cooperare, o activitate
susținută de prevenire a traficului de persoane, în special de femei și copii. Alături de măsurile
administrative și celelalte activități prevăzute de Legea nr. 678/2001, în cadrul activității de
prevenire și combatere a traficului de persoane un loc important îl ocupă dispozițiile legale ale
Codului penal prin care sunt incriminate faptele de trafic de persoane și alte fapte conexe acestora,
cuprinse în Capitolul VII al Titlului I din Partea specială, intitulat „Traficul și exploatarea
persoanelor vulnerabile” (art. 209-217).
Pentru punerea în aplicare a Legii nr. 678/2001, a fost elaborat și publicat Regulamentul de
aplicare, în conformitate cu dispozițiile căruia Ministerul Muncii, Ministerul Economiei și
Ministerul Finanțelor Publice studiază oportunitatea unor măsuri de stimulare a agenților economici
care angajează atât persoane cu risc ridicat de a fi traficate, cât și victime ale traficului, care au
absolvit cursuri, formulând propuneri în acest sens (art. 15 din Regulamentul de aplicare a Legii nr.
678/2001). Ministerul Educației are ca atribuții reintegrarea în sistemul educațional a elevilor
victime ale traficului de persoane, în funcție de specificul traumei suferite (art. 16 din Regulament),
iar Ministerul Afacerilor Interne asigură, la cerere, pe teritoriul României, protecția fizică a
persoanelor victime ale traficului, care sunt părți în procesul penal.
Sumele necesare asigurării protecției se suportă de acest minister din fondurile bugetare
alocate anual cu o astfel de destinație (art. 24 din Regulament).
Ministerul Afacerilor Interne asigură, prin structurile sale specializate, la toate punctele de
trecere a frontierei de stat a României, personal special instruit pentru identificarea și preluarea
victimelor, în vederea îndrumării acestora către instituțiile specializate. Cercetarea cazurilor de
trafic de persoane se efectuează de ofițeri anume desemnați, specializați în audierea victimelor
traficului. Audierea femeilor victime ale traficului de persoane se realizează, de regulă, de ofițeri
femei. Ministerul Afacerilor Interne organizează cursuri de formare și specializare a personalului
propriu implicat în cercetarea cazurilor de trafic de persoane și în audierea victimelor (art. 26 din
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 678/2001) și sprijină și coordonează activitatea centrelor de
asistență și protecție a victimelor.
Ministerul Justiției și Ministerul Afacerilor Interne, cu sprijinul Ministerului pentru
Societatea Informațională, asigură funcționarea unei linii telefonice disponibile permanent pentru
informarea victimelor infracțiunilor. Prin intermediul ei se asigură comunicarea informațiilor
prevăzute de Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor
infracțiunilor [art. 5 alin. (1) din această lege]. Accesul la linia telefonică se asigură în mod gratuit,
prin apelarea unui număr de telefon unic la nivel național, iar personalul care asigură comunicarea
informațiilor prin intermediul liniei telefonice are obligația de a anunța unitățile de poliție, dacă din
convorbirea telefonică rezultă că victima este în pericol [art. 5 alin. (2) și (3) din Legea nr.
211/2004],
Ministerul Justiției asigură pregătirea și perfecționarea magistraților în domeniul
combaterii traficului de persoane (art. 30 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 678/2001). Tot
Ministerul Justiției, prin Institutul Național al Magistraturii, și Ministerul Afacerilor Interne au
obligația de a asigura specializarea personalului care, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege,
stabilește legături directe cu victimele infracțiunilor (art. 2 din Legea nr. 211/2004).
Organele judiciare au obligația de a încunoștința victimele infracțiunilor cu privire la
următoarele [art. 4 alin. (1) din Legea nr. 211/2004]:
- serviciile și organizațiile care asigură consiliere psihologică sau orice alte forme de
asistență a victimei, în funcție de necesitățile acesteia;
- organul de urmărire penală la care pot face plângere;
- dreptul la asistență juridică și instituția unde se pot adresa pentru exercitarea acestui
drept;
- condițiile și procedura pentru acordarea asistenței juridice gratuite;
- drepturile procesuale ale persoanei vătămate și ale părții civile;

82
 - condițiile și procedura pentru a beneficia de dispozițiile art. 113 C. proc. pen.,
precum și de dispozițiile Legii nr. 682/2002 privind protecția martorilor;
- condițiile și procedura pentru acordarea compensațiilor financiare de către stat;
- dreptul de a fi informate, în cazul în care inculpatul va fi privat de libertate, respectiv
condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, cu privire la punerea acestuia în libertate în orice
mod, conform Codului de procedură penală.
Informațiile sunt aduse la cunoștința victimei, de către primul organ judiciar la care aceasta
se prezintă [art. 4 alin. (2) din Legea nr. 211/2004], într-o limbă pe care o înțelege sau în limba sa
maternă, dacă este cetățean român aparținând unei minorități naționale [art. 4 alin. (3) și (4) din
lege]. De asemenea, i se înmânează sub semnătură un formular care cuprinde informațiile, iar în
cazul în care nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal cu privire la aceasta.
îndeplinirea obligațiilor de informare se consemnează într-un proces-verbal, care se înregistrează la
instituția din care face parte organul judiciar [art. 4 alin. (5)].
Conform art. 20 din Legea nr. 678/2001, persoana supusă traficului de persoane, care a
săvârșit, ca urmare a exploatării sale, infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei unui stat ori
donare de organe, țesuturi ori celule de origine umană nu se pedepsește pentru aceste infracțiuni.
Consilierea psihologică asigurată de către serviciile de probațiune se acordă gratuit, la
cerere, pentru victimele infracțiunilor de trafic și exploatare a persoanelor vulnerabile și ale
tentativei la acestea (art. 8 din Legea nr. 211/2004), pe o perioadă de cel mult 3 luni, iar în cazul
victimelor care nu au împlinit vârsta de 18 ani, pe o perioadă de cei mult 6 luni (art. 9 din Legea nr.
211/2004). Cererea pentru acordarea consilierii psihologice gratuite se depune la serviciul de
probațiune în a cărui circumscripție domiciliază victima și se soluționează în termen de 10 zile de la
data depunerii (art. 10 din Legea nr. 211/2004). Serviciile de probațiune pot asigura și alte forme de
asistență a victimelor infracțiunilor (art. 11 din Legea nr. 211/2004).
Organizațiile neguvernamentale pot organiza, independent sau în cooperare cu autoritățile
publice, servicii pentru consilierea psihologică a victimelor infracțiunilor și pentru asigurarea altor
forme de asistență. în acest scop, pot beneficia, în condițiile legii, de subvenții din bugetul de stat
(art. 12 din Legea nr. 211/2004). Asociațiile și fundațiile care fac dovada că desfășoară programe de
servicii de asistență socială pentru victimele traficului de persoane, cum ar fi cazare, hrană,
consiliere psihică, psihologică și juridică, asistență medicală, vor putea beneficia de subvenții de la
bugetul de stat sau, după caz, de la bugetele locale, în condițiile legii (art. 42 din Legea nr.
678/2001). Autoritățile administrației publice locale și organizațiile neguvernamentale pot înființa
la nivel local linii telefonice pentru informarea victimelor infracțiunilor [art. 5 alin. (4) din Legea nr.
211/2004],
Agențiile pentru ocuparea forței de muncă județene elaborează programele anuale de
ocupare a forței de muncă și de formare profesională, pe baza propunerilor centrelor de asistență a
victimelor, aprobate de consiliile județene (art. 12 din Regulamentul de aplicare a Legii nr.
678/2001). Victimelor traficului de persoane, cazate temporar, li se asigură, de către asistenții
sociali din aparatul consiliului local în a cărui rază teritorială își desfășoară activitatea centrele,
informații și consiliere pentru a beneficia de facilitățile asigurate prin lege (art. 52 din Regulament).
Victimelor traficului de persoane, cazate temporar, li se asigură, de către asistenții sociali
din aparatul consiliului local în a cărui rază teritorială își desfășoară activitatea centrele, informații
și consiliere pentru a beneficia de facilitățile asigurate prin lege persoanelor marginalizate social
(art. 33 din Legea nr. 678/2001). Dacă o persoană care urmează să fie repatriată sau familia acesteia
nu dispune de mijloacele necesare achitării contravalorii cazării, întreținerii și biletului de transport,
suma respectivă va fi transferată în contul Ministerului Afacerilor Externe de consiliul local din
localitatea de domiciliu a acesteia [art. 43 alin. (3) din Regulamentul de aplicare a Legii nr.
678/2001]. Victimelor traficului de persoane, cetățeni români, li se pot acorda locuințe sociale, cu
prioritate, de către consiliile locale din localitatea de domiciliu (art. 36 din Legea nr. 678/2001).
Direcția generală de asistență socială și protecția copilului de la domiciliul copilului care
urmează a fi repatriat asigură primirea, reprezentarea și însoțirea lui și, după caz, luarea unei măsuri
speciale de protecție (art. 11 din H.G. nr. 1443/2004 privind metodologia de repatriere a copiilor

83
români neînsoțiți și asigurarea măsurilor de protecție specială în favoarea acestora și Legea nr.
272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului) și monitorizează evoluția situației
copiilor care au fost repatriați pe o perioadă de 6 luni de la repatriere (art. 13 din H.G. nr.
1443/2004).
Centrele de asistență și protecție a victimelor traficului de persoane trebuie să dispună de
personal specializat în lucrul cu victimele traficului, care își desfășoară activitatea pe baza unui ghid
de lucru elaborat de instituțiile abilitate împreună cu organizațiile neguvernamentale (art. 31 din
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 678/2001).
Dacă victima a solicitat să fie cazată într-un centru de asistență și consiliere, va fi cazată, de
regulă, în centrul solicitat de ea sau în centrul cel mai apropiat de localitatea de domiciliu, în funcție
de capacitatea de cazare și de gradul de ocupare al acestor centre (art. 48 din Regulamentul de
aplicare a Legii nr. 678/2001). La primirea în centru, victimelor li se vor aduce la cunoștință
drepturile și obligațiile pe perioada șederii în centru (art. 49 din Regulament). Durata cazării
victimei într-un centru de asistență și consiliere nu poate depăși 10 zile, dar poate fi prelungită, la
solicitarea organelor judiciare, cu cel mult până la 3 luni sau, după caz, pe perioada procesului penal
(art. 50 din Regulament). După expirarea acestor termene, dacă victimele doresc să beneficieze în
continuare de asistență și există posibilități de cazare, conducerea centrului poate aproba rămânerea
în centru pentru încă o perioadă de cel mult 3 luni (art. 51 din Regulament).
Centrele sunt amenajate și dotate astfel încât să ofere condiții optime de cazare și igienă
personală, hrană, asistență psihologică și medicală.
Personalul centrelor de asistentă și protecție și lucrătorii Ministerului Afacerilor Interne
asigură respectarea vieții private și a confidențialității identității victimelor traficului de persoane
primite în centre. Programele de asistență derulate în centre vor urmări recuperarea fizică,
psihologică și socială a acestora. Minorilor li se acordă protecție și asistență specială, în raport cu
vârsta lor. Femeilor victime ale traficului de persoane, precum și celor care sunt supuse unui risc
ridicat de a deveni victime ale acestor infracțiuni li se acordă o protecție și o asistentă socială
specifică (art. 53 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 678/2001).
Victimele traficului de persoane primite în centrele de asistență și protecție sunt informate
cu privire la procedurile judiciare și administrative aplicabile, precum și cu privire la posibilitatea
de a beneficia, potrivit legii, de măsuri specifice de protecție a martorilor. Personalul specializat din
cadrul centrelor are obligația de a le aduce la cunoștință că au dreptul să primească asistență juridică
obligatorie pentru a putea să își exercite drepturile în cadrul procedurilor penale prevăzute de lege,
în toate fazele procesului penal, și să își susțină cererile și pretențiile civile față de persoanele care
au săvârșit infracțiuni în care ele sunt implicate (art. 54 din Regulament). În situația minorilor
victime ale traficului, protecția acestora se poate asigura de către Direcția generală de asistență
socială și protecția copilului în centrele specializate sau prin instituirea unei măsuri de protecție
specială prevăzute de Legea nr. 272/2004 (art. 11-12 din H.G. nr. 1443/2004; art. 59-60 din Legea
nr. 272/2004).
Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, în situația în care
persoana în cauză nu dispune de pașaport sau de un alt document de identitate, asigură identificarea
solicitantului și comunică misiunii diplomatice sau oficiului consular, prin intermediul Direcției
Relații Consulare din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, imediat sau în cel mult 5 zile
lucrătoare de la primirea solicitării, aprobarea pentru eliberarea documentului de călătorie în
vederea repatrierii (art. 41 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 678/2001).
Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție din cadrul
Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice are atribuții în ceea ce
privește copiii cetățeni români aflați în străinătate, care, din orice motive, nu sunt însoțiți de părinți
sau de un alt reprezentant legal ori nu se găsesc sub supravegherea legală a unor persoane din
străinătate, și ia măsurile necesare pentru întoarcerea copilului la părinți sau la un alt reprezentant
legal ori, după caz, solicită instanței competente stabilirea plasamentului într-un serviciu de
protecție specială (art. 19 din Legea nr. 272/2004).

84
 Cadrul legislativ și premisele incriminării infracțiunilor privind traficul de persoane în
legislația română și Planul național de acțiune pentru prevenirea și combaterea traficului de copii,
aprobat prin H.G. nr. 1295/2004.
Până la incriminarea traficului de persoane prin Legea nr. 678/2001, normele care prevedeau
și sancționau activitățile ilicite desfășurate în legătură cu exploatarea și traficarea persoanelor nu
asigurau o prevenție și o combatere eficace a fenomenului în întreaga lui complexitate. Fenomenul
traficului devenise manifest, tindea spre un caracter transnațional și organizat, interfera cu alte
forme de criminalitate, expunea, pe fondul dificultăților generate de tranziția prelungită, subiecți din
categorii sociale și de vârstă vulnerabile, cu o multitudine de implicații indiscutabil grave, și avea
forme de exprimare ce excedau conținutului constitutiv al infracțiunilor reglementate de Codul
penal.
O premisă a adoptării legii a constituit-o și existența unor multiple și importante instrumente
juridice internaționale - semnate și/sau ratificate de România -, care consacră standarde, principii,
proceduri și modalități de cooperare în materia traficului de ființe umane, avute în mod evident în
vedere la incriminarea faptelor ce constituie infracțiuni privind traficul de persoane. Astfel,
Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de ființe umane, în special al
femeilor și copiilor, adițional la Convenția ONU împotriva criminalității transnaționale organizate,
definește în art. 3 lit. a) traficul de persoane ca fiind „recrutarea, transportul, transferul, adăpostirea
sau primirea de persoane, prin amenințare sau prin recurgere la forță sau la alte forme de
constrângere, prin răpire, fraudă, înșelăciune, abuz de autoritate sau prin oferta sau acceptarea de
plăți sau avantaje pentru a obține consimțământul unei persoane având autoritatea asupra alteia în
scopul exploatării. Exploatarea conține, cel puțin, exploatarea prin prostituarea unei alte persoane
sau alte forme de exploatare sexuală, munca sau serviciile forțate, sclavia sau practicile analoage
sclaviei, folosirea sau prelevarea de organe”.
Ulterior adoptării legii, pentru a se realiza armonizarea cu legislația europeană, dispozițiile
sale au fost modificate succesiv - inclusiv în privința normelor care incriminează traficul de
persoane - prin O.U.G. nr. 143/2002 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul
penal și unele legi speciale, în vederea ocrotirii minorilor împotriva abuzurilor sexuale, prin Legea
nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate și prin O.U.G. nr. 79/2005
pentru modificarea și completarea Legii nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de
persoane, Legea nr. 230/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 678/2001 privind
prevenirea și combaterea traficului de persoane, O.U.G. nr. 117/2010 pentru modificarea și
completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale,
O.U.G. nr. 41/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 678/2001 privind prevenirea și
combaterea traficului de persoane. La 1 februarie 2014, odată cu intrarea în vigoarea a noilor
dispoziții penale și de procedură penală, Legea nr. 678/2001 a fost modificată și prin legile de
punere a în aplicare a celor două noi coduri, respectiv Legea nr. 187/2012 și Legea nr. 255/2013.
Actuala formă a legii speciale nu mai conține norme de incriminare și sancționare distincte,
întrucât, potrivit dispozițiilor Legii nr. 187/2012 pentru punere în aplicare, odată cu intrarea în
vigoare a noilor reglementări, au fost abrogate art. 12, art. 13, art. 14 și art. 15-19 din legea specială.

Traficul de ființe umane în reglementarea Codului penal

În ceea ce privește incriminarea și sancționarea fenomenului de trafic de ființe umane în
Codul penal, trebuie arătat faptul că legiuitorul național a ales ca variantă legislativă includerea
acestor fapte în Titlul I - „Infracțiuni contra persoanei”, Capitolul VII - „Traficul și exploatarea
persoanelor vulnerabile”, cu preluarea aproape în integralitate a normelor de incriminare prevăzute
de Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, dar cu stabilirea
unui regim sancționator mai redus, de altfel caracteristică generală a pedepselor din actuala
reglementare.
În aceste condiții, incriminarea faptelor conform reglementării anterioare devine inaplicabilă
după data intrării în vigoare a Codului penal, legea specială continuând să legifereze doar unele
aspecte de ordin procesual penal sau măsuri cu caracter de prevenție a faptelor de acest gen și de

85
consiliere a victimelor supuse traficării.
Noțiunea fundamentală în jurul căreia au fost concepute normele de incriminare este cea de
„exploatare”, care, în capitolul corespunzător explicării înțelesului unor termeni sau expresii în
legea penală, este definită în art. 182 sub sintagma exploatarea unei persoane ca fiind:
„a) supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod fortat;
b) ținerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de
aservire;
c) obligarea la practicarea prostituției, la manifestări pornografice în vederea producerii
și difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de exploatare sexuală;
d) obligarea la practicarea cerșetoriei;
e) prelevarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană, în mod ilegal”.
Incriminarea infracțiunii-standard prevăzute de noul Cod penal este o preluare în
cvasitotalitatea sa a art. 12 din Legea nr. 678/2001, așa cum rezultă din analiza art. 210 C. pen.,
potrivit căruia constituie infracțiunea de trafic de persoane:
„(1) Recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul
exploatării acesteia, săvârșită:
a) prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate;
b) profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința ori de starea de
vădită vulnerabilitate a acelei persoane;
c) prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul
consimțământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane”.
Fapta se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, traficul de persoane săvârșit de un funcționar public în
exercițiul atribuțiilor de serviciu se pedepsește cu închisoare de la 5 la 12 ani.
Această formă agravată a infracțiunii de bază reprezintă un element de noutate în raport cu
incriminarea precedentă și constituie în fapt implementarea art. 24 din Convenția Consiliului
Europei privind lupta împotriva traficului de persoane, ratificată în legislația românească prin Legea
nr. 300/2006.
Infracțiunea de trafic de minori nu a cunoscut modificări substanțiale, astfel că dispozițiile
legii speciale își găsesc corespondentul în art. 211 C. pen, potrivit căruia:
„(1) Recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unui minor, în scopul
exploatării acestuia, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor
drepturi.
(2) Dacă fapta a fost săvârșită în condițiile art. 210 alin. (1) sau de către un funcționar public
în exercițiul atribuțiilor de serviciu, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea
exercitării unor drepturi”.
In ceea ce privește acceptul victimei pentru exploatarea sa, trebuie subliniat faptul că, așa
cum legea specială nu înlătura răspunderea penală ca urmare a consimțământului persoanei
exploatate, și actuala reglementare menține aceleași dispoziții, prevăzând expres în art. 210 alin. (3),
respectiv art. 211 alin. (3) C. pen.: „Consimțământul persoanei victimă a traficului nu constituie
cauză justificativă”.
Preluând integral dispozițiile art. 141 din Legea nr. 678/2001, și noua reglementare
incriminează și sancționează fapta unei persoane care utilizează serviciile de orice natură ale unei
victime a traficului de persoane. Se dă în acest mod aplicabilitate juridică și art. 19 din Convenția
Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de persoane. Astfel, potrivit art. 216 C. pen.,
„Fapta de a utiliza serviciile prevăzute în art. 182, prestate de o persoană despre care beneficiarul
știe că este victimă a traficului de persoane ori a traficului de minori, se pedepsește cu închisoare de
la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă”.
Articolul 217 C. pen. sancționează tentativa faptelor mai sus amintite, arătând în mod
expres că „tentativa la infracțiunile prevăzute în art. 209-211 și art. 213 alin. (2) se pedepsește”.
Subiectul activ al infracțiunii de trafic de ființe umane poate fi orice persoană fizică ce are
vârsta cerută de lege, responsabilă și care în momentul săvârșirii faptei a dispus de libertatea de a

86
hotărî și a acționa. Traficanții sunt atât bărbați, cât și femei. În general, recrutorii sunt persoane
tinere, care afișează o prosperitate financiară dusă spre opulență, fiind cu atât mai convingători cu
cât prezintă ca fiind foarte atractive condițiile de lucru pe care le pot asigura: posturi în țări vest-
europene, foarte bine plătite și care nu necesită o calificare deosebită. Femeile, ca subiecți activi ai
infracțiunii de trafic de ființe umane, sunt, de cele mai multe ori, prima etapă în lanțul de traficare și
captează foarte ușor încrederea și interesul tinerelor, profitând de lacunele educaționale, de starea
materială precară și naivitatea lor, prin prezentarea acelorași cazuri ale persoanelor care au fost
plecate să lucreze în străinătate și care s-au întors după o scurtă perioadă de timp cu sume mari de
bani. De cele mai multe ori, femeile traficant au fost la rândul lor victime ale traficului, astfel încât
cunosc foarte bine mecanismul de traficare și devin foarte experimentate în atragerea victimelor și
plasarea lor în scopul exploatării. Uneori, femeile practică prostituția liber consimțit, în principal
din rațiuni exclusiv financiare, însă alteori desfășoară această activitate din cauza presiunii
exercitate asupra lor de către traficanții cărora le-au aparținut, în schimbul eliberării.
Agravanta faptelor incriminate este dată de calitatea specială pe care trebuie să o
întrunească subiectul activ al infracțiunii, respectiv cea de funcționar public în exercițiul atribuțiilor
de serviciu. Necesitatea adoptării unei reglementări speciale privind subiectul calificat sau
circumstanțiat de calitatea de funcționar public, existentă și anterior în cuprinsul art. 12 alin. (2) lit.
c) din Legea nr. 678/2001, a apărut datorită faptului că în numeroase cazuri activitatea infracțională
desfășurată de traficanți a fost facilitată de reprezentanți ai autorităților publice, iar, pe de altă parte,
prin introducerea acestei circumstanțe agravante - care se regăsește între cele enumerate de art. 24
din Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane, încheiată la
Varșovia la 16 mai 2005 și semnată de România la aceeași dată -, se realizează o armonizare a
normelor interne cu legislația europeană în materia traficului cu ființe umane. Conform art. 175
alin. (1) C. pen., „funcționar public”, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent
sau temporar, cu sau fără o remunerație:
- exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării
prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești;
- exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură;
- exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al
altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat,
atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.
Potrivit alin. (2) al textului, este considerată funcționar public, în sensul legii penale,
persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile
publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea
respectivului serviciu public.
Articolul 176 C. pen. arată că prin termenul „public” se înțelege tot ce privește autoritățile
publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile
proprietate publică.
Prin prisma acestor dispoziții legale, din categoria subiecților activi ai infracțiunii de trafic
de ființe umane, calificați de calitatea de funcționar public, pot face parte, cu titlu exemplificativ,
lucrători vamali, ofițeri de poliție, persoane din aparatul administrativ.
Participația penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare, complicitate. Datorită
caracterului complex al infracțiunilor de trafic, acțiunile coautorilor pot avea un caracter identic (de
exemplu, două persoane recrutează mai multe tinere, prin înșelăciune, în scopul exploatării sexuale)
sau diferit (de exemplu, o persoană recrutează victima minoră, altă persoană o transportă în țara de
destinație, iar o a treia o transferă în vederea muncii forțate). O condiție de existență a coautoratului
în cazul infracțiunilor de trafic de persoane și care derivă tot din natura lor complexă o constituie
voința comună a coautorilor de a coopera la săvârșirea nemijlocită a acțiunilor specifice de traficare,
în baza unei înțelegeri prealabile exprese sau tacite ori în baza unei înțelegeri survenite în timpul
executării. Prin efectuarea directă a uneia dintre acțiunile ce caracterizează traficul de ființe umane
(recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane), fiecare participant
are aportul său direct la săvârșirea infracțiunii și va fi tras la răspundere penală în raport de cele

87
săvârșite.
Complicitatea la traficul de ființe umane se concretizează în activitatea persoanei care, cu
intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la realizarea infracțiunii de traficare, inclusiv prin
promisiunea de a tăinui bunurile provenite din săvârșirea faptei sau de a favoriza pe infractor
promisiune făcută anterior începerii executării sau în timpul realizării acesteia. Complicitatea la
infracțiunea de trafic de ființe umane poate consta, de exemplu, în obținerea de informații cu privire
la potențialele victime și furnizarea lor către traficanți, atragerea victimei, procurarea actelor
necesare pentru transportarea în țările de exploatare, împiedicarea de a se deplasa conform propriei
voințe, punerea la dispoziția traficanților de mijloace de transport ori locuințe pentru adăpostirea
victimelor. Complicitatea poate consta în neîndeplinirea de către un funcționar public a unui act pe
care era obligat să îl îndeplinească, omisiunea respectivă constituindu-se într-o înlesnire sau într-un
ajutor efectiv la săvârșirea acțiunii de traficare (de exemplu, controlul pașapoartelor la trecerea
frontierei).
Instigarea la infracțiunile din această categorie este posibilă și constă în activitatea unei
persoane de a determina cu intenție pe o alta să efectueze una sau mai multe dintre acțiunile
specifice traficului de ființe umane, respectiv recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau
primirea unei persoane minore ori adulte, în scopul exploatării sale. în concret, instigatorul este cel
care ia cel dintâi decizia de a trafica o persoană, însă transferă această rezoluție infracțională unei
alte persoane, care o va prelua și va proceda la punerea ei în aplicare în calitate de autor, instigator
sau complice.
Conform dispozițiilor art. 210 și art. 211 C. pen., care descriu modalitățile de realizare a
acțiunilor de traficare și formele de exploatare a victimelor, rezultă că subiect pasiv al infracțiunii
este persoana împotriva căreia este îndreptată acțiunea infracțională a traficanților și care poate fi un
minor ori o persoană adultă, indiferent dacă este femeie sau bărbat.
Cadrul legislativ internațional — Convenția privind drepturile copilului, adoptată la 20
noiembrie 1989 la New York, prin Rezoluția Adunării Generale a Națiunilor Unite nr. 44/25,
ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, și Protocolul privind prevenirea, reprimarea și
pedepsirea traficului de ființe umane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția ONU
împotriva criminalității transnaționale organizate - operează cu termenul de „copil”, prin care se
înțelege orice ființă umană sub vârsta de 18 ani, sens în care urmează a fi încadrate conform art. 211
C. pen. acțiunile de traficare a persoanelor de sex feminin sau masculin cu vârsta sub 18 ani. În
urma modificărilor aduse, s-a oferit o protecție juridică egală tuturor persoanelor sub 18 ani, victime
ale traficului, indiferent dacă este vorba de un minor cu vârsta cuprinsă între 15 și 18 ani ori de un
minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani, eliminându-se distincția existentă în reglementarea
anterioară între aceste două categorii de subiecți pasivi ai infracțiunii, pentru care erau prevăzute
pedepse cu închisoare într-un cuantum diferit, respectiv de la 5 la 15 ani, dacă fapta a fost săvârșită
asupra unei persoane care nu a împlinit vârsta de 15 ani, și de la 3 ia 12 ani, dacă victima era o
persoană cu vârsta cuprinsă între 15 și 18 ani.
b) Latura obiectivă. Traficarea ființelor umane reprezintă un proces complex, care
presupune parcurgerea mai multor etape, caracterizate de desfășurarea de activități specifice.
Elementul material al infracțiunilor de trafic de persoane și trafic de minori, fapte prevăzute
de art. 210 și art. 211 C. pen., se realizează printr-o singură sau mai multe acțiuni prevăzute ca
modalități alternative în normele incriminatoare, respectiv recrutarea, transportarea, transferarea,
adăpostirea sau primirea unei persoane, acțiuni care trebuie să fie circumscrise scopului exploatării
victimei.
Recrutarea, ca modalitate alternativă prin care are loc traficarea, constă în atragerea victimei
spre a fi exploatată în vederea obținerii de profit. Transportarea presupune deplasarea victimei
dintr-un loc în altul, fie în interiorul granițelor statului său de origine, fie din statul de origine în
statul de destinație, ceea ce presupune cel mai adesea trecerea uneia sau mai multor linii de
frontieră. Transferarea constă în predarea-primirea victimei de la un traficant la altul, atunci când
este vândută pur și simplu ca un produs comercial, inițial fără ca ea să știe, sau face obiectul unei
alte tranzacții încheiate între traficanți (de exemplu, schimbul). Adăpostirea este o modalitate de

88
realizare a elementului material al infracțiunii de trafic de minori și semnifică primirea unei
persoane într-o locuință și cazarea, găzduirea vremelnică a acesteia. Primirea presupune preluarea
victimei de către un traficant de la un altul, ca urmare a unei tranzacții intervenite între cei doi.
Fiecare dintre aceste acțiuni este suficientă pentru realizarea elementului material al
infracțiunii de trafic de persoane ori trafic de minori. În cazul în care activitatea infracțională
desfășurată de traficant reunește două sau mai multe dintre modalitățile alternative (de exemplu,
făptuitorul mai întâi recrutează victima, apoi o transportă în țara de destinație, unde o transferă unei
alte persoane, în scopul exploatării), fapta acestuia nu va constitui un concurs de infracțiuni, ci o
singură infracțiune, compusă dintr-un ansamblu de acte diferite executate în baza unei rezoluții
infracționale unice. În literatura juridică a fost exprimată și opinia că legiuitorul a înscris în lege
actele de trafic de persoane ca fapte penale distincte, și nu o singură infracțiune cu mai multe
modalități alternative de incriminare, și, în consecință, dacă se comit mai multe fapte dintre cele
descrise de lege, se va reține un concurs real de infracțiuni, și nu o singură infracțiune.
Pentru existența infracțiunii de trafic de persoane incriminate în art. 210 C. pen., este
necesar ca modalitățile normative prevăzute de lege să fie realizate printr-o multitudine de mijloace
cu caracter alternativ, și anume prin constrângere, prin răpire, inducere în eroare, abuz de autoritate
sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința ori de
starea ei de vădită vulnerabilitate sau prin oferirea, darea, acceptarea ori primirea de bani sau de alte
foloase în schimbul consimțământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane.
În cazul traficului de minori, săvârșirea faptei prin asemenea modalități alternative nu
reprezintă o condiție a reținerii infracțiunii în forma de bază, ci constituie una dintre formele
agravate ale acesteia [art. 211 alin. (2) teza I C. pen.].
Unele dintre mijloacele utilizate de făptuitori pentru realizarea acțiunilor de traficare
constituie prin ele însele infracțiuni - de exemplu, amenințarea, incriminată în art. 206 C. pen.,
violența, care poate îmbrăca actualmente doar forma infracțiunii de prevăzute de art. 193 C. pen., ca
forme de constrângere care însă își pierd autonomia și se absorb în conținutul infracțiunii de trafic
de persoane, deoarece, prin voința legiuitorului, elementul material al acestei fapte este unul
complex.
Urmarea socialmente periculoasă constă în starea de pericol creată pentru atributele
fundamentale ale persoanei - în special libertatea individuală și relațiile sociale a căror normală
desfășurare este condiționată de ocrotirea acestei valori sociale - și se produce independent de
atingerea scopului exploatării victimei, fiind suficient ca făptuitorul să acționeze în vederea acestei
finalități, nu și în realizarea ei efectivă.
Legătura de cauzalitate. Latura obiectivă a infracțiunii de trafic de ființe umane este
realizată numai atunci când între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată se poate stabili cu
certitudine existența unui raport de cauzalitate.
c) Latura subiectivă. Infracțiunile de trafic de ființe umane pot fi săvârșite numai cu
intenție, ca formă de vinovăție. In modalitățile normative prevăzute în art. 210, art. 211 și art. 216
C. pen., intenția nu poate fi decât directă, deoarece acțiunile care compun elementul material al
laturii obiective au ca finalitate scopul exploatării persoanei, astfel cum este definită în art. 182 C.
pen., scop care trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei, dar care nu trebuie să fie și efectiv
realizat. Traficantul are reprezentarea caracterului ilicit al actelor sale în realizarea cărora se implică
în mod conștient și prevede consecințele lor, urmărind, totodată, producerea acestora . în ceea ce
privește complicele, poziția subiectivă a acestuia poate fi atât intenția directă, atunci când prevede și
urmărește producerea rezultatului, cât și intenția indirectă, atunci când, de exemplu, pune la
dispoziția traficantului un autoturism pentru transportarea victimelor, fără a urmări realizarea
finalității acțiunii autorului, însă conștientizează caracterul infracțional al propriei acțiuni.
În conexiune directă cu problema traficului de persoane și a traficului de minori, atunci când
acestea au ca forme alternative de săvârșire exploatarea sexuală sau cea pentru practicarea
cerșetoriei, trebuie luate în discuție și infracțiunile din actualul Cod penal, în condițiile în care,
potrivit acestuia, infracțiunile de prostituție și cerșetorie - art. 328, respectiv art. 325 din vechea
reglementare - au fost dezincriminate. Din această perspectivă, considerăm că abrogarea textelor de

89
lege anterioare poate constitui o cauză favorizantă pentru comiterea infracțiunilor de trafic, și nu o
cauză de natură să determine regresul criminogen al acestora. De asemenea, analiza trebuie realizată
și prin raportare la exploatarea pentru muncă forțată, sens în care dispozițiile actuale ale Codului
penal referitoare la munca forțată și sclavie se completează reciproc.
Astfel, conform art. 212 C. pen., supunerea la muncă forțată sau obligatorie reprezintă
„fapta de a supune o persoană, în alte cazuri decât cele prevăzute de dispozițiile legale, la prestarea
unei munci împotriva voinței sale sau
la o muncă obligatorie”, pedeapsa fiind închisoarea de la unu la 3 ani. Constituția României,
în art. 42, prevede excepțiile de la cazurile de muncă forțată, respectiv: „Nu constituie muncă
forțată:
a) activitățile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum și cele desfășurate,
potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conștiință;
b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiții normale, în perioada de
detenție sau de libertate condiționată;
c) prestațiile impuse în situația creată de calamități ori de alt pericol, precum și cele
care fac parte din obligațiile civile normale stabilite de lege”.
În ceea ce privește sclavia, ca formă alternativă a traficului de persoane, incriminarea
națională a preluat dispozițiile Convenției de la Geneva din 25 septembrie 1926 referitoare la
sclavie și ale Convenției suplimentare de la Geneva din 7 septembrie 1956 privitoare la abolirea
sclaviei, traficului cu sclavi și a instituțiilor și practicilor analoge sclaviei, potrivit cărora sclavia
reprezintă statutul sau condiția unei persoane asupra căreia este exercitată orice putere sau toate
puterile atașate drepturilor de proprietate. în aceeași notă, art. 209 C. pen. sancționează cu
închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi „punerea sau ținerea unei
persoane în stare de sclavie, precum și traficul de sclavi”.
Definind expres practicarea prostituției ca întreținerea de acte sexuale cu diferite persoane în
scopul obținerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul, problematica exploatării
sexuale este rezolvată legislativ în art. 213 C. pen. care incriminează proxenetismul:
„(1) Determinarea sau înlesnirea practicării prostituției ori obținerea de foloase patrimoniale
de pe urma practicării prostituției de către una sau mai multe persoane se pedepsește cu închisoarea
de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. (2) în cazul în care determinarea la începerea
sau continuarea practicării prostituției s-a realizat prin constrângere, pedeapsa este închisoarea de la
3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. (3) Dacă faptele sunt săvârșite față de un minor,
limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate”.
Problematica traficului de persoane și a traficului de minori prin raportare la exploatarea
unei persoane prin cerșetorie este prevăzută în art. 214 C. pen. care incriminează exploatarea
cerșetoriei astfel:
„(1) Fapta persoanei care determină un minor sau o persoană cu dizabilități fizice ori psihice
să apeleze în mod repetat la mila publicului pentru a cere ajutor material sau beneficiază de foloase
patrimoniale de pe urma acestei activități se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă.
(2) Dacă fapta este săvârșită în următoarele împrejurări:
a) de părinte, tutore, curator ori de către cel care are în îngrijire persoana care cerșește;
b) prin constrângere,
pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani”.
Articolul 215 C. pen. incriminează folosirea unui minor în scop de cerșetorie, după
următoarea formulare:
„Fapta majorului care, având capacitatea de a munci, apelează în mod repetat la mila
publicului, cerând ajutor material, folosindu-se în acest scop de prezența unui minor, se pedepsește
cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”.
Chiar dacă intenția legiuitorului a fost ca prin cele două dispoziții să dea o altă abordare
conceptuală cerșetoriei, considerăm că acest lucru nu este lipsit de eventualele critici. Cea mai
importantă este aceea că prin noua incriminare se realizează în fapt o suprapunere a textelor de lege

90
în discuție cu dispozițiile penale din articolele precedente și se creează o confuzie în alegerea
normei de incriminare pentru infracțiunea de trafic de ființe umane realizată în varianta exploatării
prin cerșetorie. La acestea trebuie adăugate și criticile legate de aplicabilitatea unui regim
sancționator cu un maxim special de 3 ani pentru infracțiunea prevăzută de art. 214 C. pen. și un
maxim special de 10 ani pentru norma de incriminare de bază prevăzută de art. 210 C. pen.
Ca o concluzie a celor de mai sus, putem spune că reacția împotriva fenomenului traficului
de ființe umane trebuie să fie una fermă și neechivocă, cu angrenarea tuturor autorităților naționale
cu responsabilități în materie.
Prin urmare, factorii de decizie din Uniunea Europeană au lansat un apel către comunitatea
internațională, inclusiv către instituțiile la nivel local, regional și național, ONG-uri și alte
organizații ale societății civile și către instituțiile și agențiile UE, în vederea contracarării
provocărilor ridicate de infracționalitatea transnațională, cu toate aspectele sale atroce, și a oferirii
unei reacții clare și cuprinzătoare în direcția unor politici multidisciplinare, coerente și coordonate,
cu implicarea tuturor actorilor vizați din țările de origine, tranzit și destinație. O astfel de reacție
explicită trebuie să fie consecventă cu standardele drepturilor omului și trebuie să acorde o atenție
particulară traficului de femei și copii, având în vedere interesul lor și în acord cu instrumentele
internaționale privitoare la drepturile copilului.
Prevenirea și combaterea traficului de ființe umane au continuat să fie priorități ale Uniunii
Europene, fiind întărite demersurile în direcția diminuării acestuia, a cunoașterii naturii și
complexității sale, a monitorizării evoluției și tendințelor specifice. Politicile publice implementate
în România de instituțiile de aplicare a legii, precum și de societatea civilă au promovat și au
dezvoltat continuu un ansamblu de demersuri în câmpul social pentru menținerea acestui tip de
criminalitate în atenția societății și în fruntea listei de priorități a Guvernului și a administrației
publice.
Eforturile depuse, precum și rezultatele obținute au fost apreciate în mod deosebit de
organizațiile internaționale, foruri europene și alți parteneri de cooperare, România fiind în prezent
un exemplu de bune practici și un important partener cu un nivel ridicat de expertiză în acest
domeniu. România a înregistrat progrese importante în lupta împotriva fenomenului traficului de
persoane prin reglementări legislative naționale conforme cu dispozițiile europene și internaționale,
prin adoptarea și reglementarea Mecanismului Național de Identificare și Referire a Victimelor
Traficului de Persoane, prin focalizarea activităților și campaniilor de prevenire, prin destructurarea
unui mare număr de rețele de traficanți și trimiterea acestora în judecată, precum și prin crearea, în
martie-aprilie 2009, a Grupului Parlamentar Român de Luptă împotriva Traficului de Persoane.
Activitatea de prevenire, alături de combaterea și asistența victimelor, este o dimensiune
importantă a luptei împotriva traficului de persoane.
Creșterea gradului de conștientizare a opiniei publice se poate realiza prin informare și
sensibilizare cu privire la traficul de ființe umane, deoarece orice strategie de luptă împotriva
acestui flagel se bazează atât pe corecta înțelegere a fenomenului, cât și pe motivația clară de a-l
împiedica.
Eforturile întreprinse de toate instituțiile naționale și internaționale din domeniu în lupta
împotriva „sclaviei moderne” cu cetățeni români se materializează semnificativ prin diminuarea
proporțiilor cantitative, reducere semnalată încă din 2005.
Toate evaluările interne actuale realizate de instituțiile cu atribuții în domeniu reliefează în
mod clar o scădere semnificativă a cauzelor de trafic de persoane, dar și o egalizare între diferitele
modalități alternative de exploatare, respectiv exploatarea sexuală și cea prin muncă. Cu titlu de
exemplu, numărul victimelor traficate la finele anului 2005 era de 2.551 de persoane, comparativ cu
cele 780 de victime exploatate în 2009, situație explicabilă și prin migrarea rețelelor de traficanți de
persoane spre alte paliere ale criminalității organizate, ce presupun câștiguri ilicite mai mari și
riscuri judiciare mai reduse (de exemplu, criminalitatea informatică).
Sub aspect legislativ, având în vedere că actualele reglementări penale nu definesc noțiunea
de migrant, sediul materiei în această privință rămâne O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat
a României, care folosește termenul de străin semnalat ca inadmisibil, pe care îl definește ca fiind

91
„străinul care se află într-o situație de neper- mitere a intrării pe teritoriul României dintre cele
prevăzute de legislația în vigoare privind regimul străinilor”.
Incriminarea faptelor privind frontiera de stat a României este prevăzută în Titlul III -
„Infracțiuni privind autoritatea și frontiera de stat”, Capitolul II - „Infracțiuni privind frontiera de
stat” din Partea specială a Codului penal. „Frontieră de stat’, potrivit art. 1 lit. a) din legea specială,
reprezintă „linia reală sau imaginară care trece, în linie dreaptă, de la un semn de frontieră la altul
ori, acolo unde frontiera nu este marcată în teren cu semne de frontieră, de la un punct de
coordonate la altul; la fluviul Dunărea și celelalte ape curgătoare frontiera de stat este cea stabilită
prin acordurile, convențiile și înțelegerile dintre România și statele vecine, cu luarea în considerare
a faptului că principiul general acceptat de dreptul internațional fluvial este acela că frontiera trece
pe mijlocul șenalului navigabil principal, iar la apele curgătoare nenavigabile, pe la mijlocul pânzei
de apă; la Marea Neagră frontiera de stat trece pe la limita exterioară și limitele laterale ale mării
teritoriale a României”.
Codul penal, prin art. 263, incriminează și prevede sancțiuni semnificative pentru
infracțiunea de trafic de migranți. Astfel:
„(1) „Racolarea, îndrumarea, călăuzirea, transportarea, transferarea sau adăpostirea unei
persoane, în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat a României, se pedepsește cu închisoarea
de la 2 la 7 ani.
(2) Când fapta a fost săvârșită:
a) în scopul de a obține, direct sau indirect, un folos patrimonial;
b) prin mijloace care pun în pericol viața, integritatea sau sănătatea migrantului;
c) prin supunerea migrantului la tratamente inumane sau degradante,
pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Tentativa se pedepsește”.
În completarea acestei infracțiuni, art. 264 C. pen. prevede ca incriminare distinctă
facilitarea șederii ilegale în România ca fiind:
„(1) Fapta persoanei care facilitează, prin orice mijloace, rămânerea ilegală pe teritoriul
României a unei persoane, victimă a unei infracțiuni de trafic de persoane, de minori sau de
migranți, care nu are cetățenia română și nici domiciliul în România, se pedepsește cu închisoarea
de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă mijlocul folosit constituie prin el
însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.
(2) Când fapta a fost săvârșită:
a) în scopul de a obține, direct sau indirect, un folos patrimonial;
b) de către un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu,
pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Când faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) sunt săvârșite cu privire la un alt străin
aflat ilegal pe teritoriul României, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime”.
DIICOT: În anul 2019, din cele 1.814 cauze de soluționat având ca obiect infracțiuni de
trafic de persoane, din care 722 cauze nou înregistrate, în perioada de referință a fost soluționat un
număr de 728 cauze, față de 601 cauze în 2018, ceea ce reprezintă o creștere cu 20,13%.Dintre
acestea, au fost soluționate prin rechizitoriu și acorduri de recunoaștere a vinovăției un număr de
149 (117+32), față de 118 cauze (103+15) (creștere cu 26,27%), cu 347 inculpați trimiși în judecată,
față de 400 inculpați trimiși în judecată în 2018 (scădere cu 13,25%), din care 154 inculpați arestați
preventiv trimiși în judecată, față de 209 arestați preventiv în 2018 (scădere cu 26,32%). Numărul
victimelor traficate în vederea exploatării în 2019 a fost de 373, față de312în 2018 (creștere cu
19,55%), dintre care 180 minori, față de anului 2018, când au fost identificate 139 victime minori
(creștere cu 29,50%).
Trafic de migranți : În cursul anului 2019, din cele 157 cauze de soluționat având ca obiect
traficul de migranți, din care 71 cauze nou înregistrate, în perioadă de referință a fost soluționat un
număr de 35 cauze, față de 50 cauze în 2018, ceea ce reprezintă o scădere cu 30%. Dintre acestea,
au fost soluționate prin rechizitoriu și acorduri de recunoaștere a vinovăției un număr de 10 cauze,
față de 19 cauze în anul 2018 (scădere cu 47,37%), cu 34 inculpați trimiși în judecată, față de 98

92
inculpați trimiși în judecată în 2018 (scădere cu 65,31%), dintre care 10 inculpați arestați preventiv
trimiși în judecată, față de 51inculpați arestați preventiv în anul 2018 (scădere cu 80,39%).
Din perspectiva activității de urmărire penală traficul de persoane și traficul de minori s-au
menținut la un nivel relativ constant în perioada 2016-2019, cu o medie anuală de 1800 de cauze.
Numărul de victime minori însă a crescut cu aproape 30% în anul 2019 față de anul precedent.
Traficul de persoane, sub toate formele de manifestare, reprezintă una dintre cele mai
profitabile activități de criminalitate organizată, întrucât avantajele pecuniare obținute sunt
constante și facile, putând fi realizate cu investiții minime. Aceste fapte penale produc traume
profunde asupra victimelor, ale căror efecte se prelungesc mult după încetarea activității
infracționale și de multe ori le ”condamnă” la statutul de ”victimă permanentă” a GCO. O sintagmă
uzitată în domeniu este că ”victima nu are nicio șansă” în fața GCO. Fenomenul generează un
impact semnificativ la nivelul percepției internaționale la adresa României, în sensul insuficienței
combaterii fenomenului, acordării măsurilor de protecție pentru victime și respectiv îndeplinirii
insuficiente a atribuțiilor asumate prin tratatele internaționale la care este parte.
Procesul de recrutare a victimelor se manifestă prin false promisiuni de obținere a unor
locuri de muncă bine plătite, câștigarea încrederii victimelor prin aservire sentimentală („lover
boy”), împărțirea câștigului – cointeresarea, iar metodele și mijloacele de constrângere uzitate sunt
abuz și șantaj emoțional, confiscarea și reținerea documentelor, supravegherea constantă a
bordelurilor, mutarea periodică în alte locații, inducerea temerii unor represalii asupra lor sau a
membrilor de familie în cazul în care vor cere ajutorul poliției dar și forme variate de violență în
special în cadrul traficului.
În ultimii ani, s-a constatat evoluția către infracțiunea de proxenetism, victimele fiind
racolate în scopul practicării de bună voie a prostituției, de obicei sub paravanul oferirii către clienți
prin intermediul internetului a unor servicii de masaj sau escortă. Statele de destinație preferate în
acest caz sunt de regulă cele unde prostituția este legalizată sau tolerată. Totodată, grupările
infracționale se orientează și spre exploatarea sexuală în plan intern, fiind preferate victimele
minore (mai ușor de recrutat și exploatat). De asemenea victimele sunt exploatate în vederea
practicării cerșetoriei și a muncii forțate.
Se remarcă interesul grupărilor infracționale organizate de traficare a persoanelor, în special
minori, în scopul exploatării în vederea săvârșirii de infracțiuni în statele vest-europene (furturi din
magazine, din mijloace de transport, din buzunare etc.), profitând de lipsa de discernământ și
imposibilitatea sancționării penale a acestora.

93
 7. Criminalitatea informatică

Reglementarea criminalității informatice prin legi speciale

Permanenta dezvoltare a tehnicilor informaționale și apariția de noi mijloace de legătură și
comunicare între persoane au avut un aport de necontestat în viața social-economică și politică a
lumii, însă au creat și o serie întreagă de comportamente situate în afara legii, luând forme care nu
au existat anterior. Configurațiile informatice au schimbat în totalitate modul de viață al persoanelor
și au oferit noi ocazii, sofisticate, prin care legea poate fi încălcată. În același timp, au creat un
cadru propice comiterii unor delicte tradiționale, prin noi modus operandi.
Rețele informatice de anvergură au avut o ascensiune extrem de rapidă, atât în plan național,
dar mai ales în plan transnațional, făcând posibilă accesarea a numeroase sisteme atât prin legăturile
telefonice normale, cât și prin intermediul telefoniei celulare. Numărul mare de indivizi care
accesează bazele de date a sporit vulnerabilitatea sistemelor, iar ocaziile de a face uz în mod abuziv
sau de a le folosi în scopuri criminale nu au întârziat să apară, această activitate răsfrân gându-se
foarte accentuat în plan economic, precum și în planul securității umane, atingând uneori chiar
nivelul de terorism informatic.
Necesitatea studierii fenomenului criminalității informatice este justificată și de amploarea
deosebită a volumului mondial al tranzacțiilor comerciale on-line, dar și de volumul fraudelor
corelative acestor tranzacții. Astfel, conform cercetătorilor de la Forrester Research, totalul
tranzacțiilor realizate în mediul virtual este de 1,4 trilioane dolari SUA, în condițiile în care în anul
2004 era de doar 6.800 miliarde, adică circa 8,6% din totalul vânzărilor. În SUA, piața de comerț
electronic a crescut de la 490 miliarde dolari SUA în 2000 la 3.200 miliarde în 2004.
Statele Unite dețin aproximativ 4/5 din activitățile mondiale în domeniu, urmate de Europa
de Vest cu 10% și Asia cu 5%.
Dezvoltarea comerțului pe internet a generat în mod proporțional și o creștere a numărului și
cuantumului fraudelor informatice. Astfel, conform evaluărilor Asociației de Plăți Electronice din
România (APERO), valoarea totală a fraudelor a crescut cu 14,8% în 2012 comparativ cu 2011,
ajungând la 1,33 miliarde euro, ceea ce reprezintă 0,038% djntr-un total de 3.500 miliarde euro în
tranzacții, de la 0,036% în 2011. În anul 2012, la fiecare 2,635 euro cheltuit pe cardurile de credit și
de debit emise în cadrul SEPA (Uniunea Europeană, Islanda, Liechtenstein, Monaco, Norvegia și
Elveția), 1 euro a fost pierdut la fraudă.
În baza dezbaterilor și analizelor privitoare la formularea termenilor de bază, efectuate de
personal de specialitate - experți -, până în prezent nu s-a realizat crearea unei definiții generale a
delictului informatic, motiv pentru care nu există încă o definiție funcțională. Problema apare ca o
preocupare de noutate pentru societățile unde accesul la tehnicile de calcul s-a făcut cu întârziere și
unde statul nu s-a implicat încă în măsurile de protecție împotriva crimelor care pot fi comise cu
ajutorul acestora. Crima informatică cumulează atât infracțiunile tradiționale - furtul, frauda,
contrafacerea, reaua intenție, toate pasibile de sancțiuni penale -, cât și alte fapte specifice noilor
tehnologii. Sistemul informatic a dat naștere unei multitudini de forme noi de manifestare a
fenomenului infracțional, care pot și trebuie să fie considerate, în egală măsură, drept acte
criminale. În anul 1989, Consiliul Europei a elaborat o serie de principii cu titlu de recomandare,
care trebuie să fie avute în vedere la definirea ca acte criminale a unor încălcări ale legii, fapte
comise cu ajutorul computerului sau al noilor tehnologii de comunicare prin cablu, însă până în
prezent nu a reușit să dea o definiție oficială a criminalității informatice, lăsând în sarcina fiecărei
țări adaptarea clasificării funcționale în raport de propriul sistem juridic. Termeni ca „utilizare
improprie” și „utilizare abuzivă” au fost folosiți frecvent pentru a defini crima informatică și, totuși,
aceștia prezintă aspecte sensibil diferite.
Conform art. 15 C. pen., o faptă, pentru a fi considerată infracțiune, trebuie să îndeplinească
în mod cumulativ patru condiții obligatorii:
a) să fie prevăzută de legea penală;
b) să fie săvârșită cu vinovăție;
c) să nu fie justificată;

94
 d) să fie imputabilă persoanei care a săvârșit-o.
În consecință, întreaga legislație penală referitoare la criminalitatea informatică va trebui să
stabilească o distincție clară între utilizarea improprie, accidentală a unui sistem informatic,
utilizarea improprie prin imprudență și accesul intenționat sau neautorizat ori o utilizare abuzivă.
Totodată, trebuie diferențiat comportamentul inoportun de cel delictual. Intenția joacă fără îndoială
un rol decisiv în definirea comportamentului delictual, motiv pentru care trebuie să facem distincție
clară, precisă între ceea ce este contrar ordinii morale și ceea ce este ilegal. Măsurile penale nu pot
fi luate decât dacă s-a demonstrat fără dubii că un comportament al unui hacker este cu adevărat în
afara legii.
Plecând de la aceste considerente, se poate aprecia că infracțiunea informatică reprezintă o
faptă săvârșită cu ajutorul noilor tehnologii, care trebuie să fie comisă cu vinovăție și să fie
sancționată de legea penală.
În cercetarea criminologică, criminalitatea ca fenomen social cuprinde:
- criminalitatea reală - presupune totalitatea faptelor penale săvârșite pe un anumit
teritoriu și într-o anumită perioadă de timp;
- criminalitatea aparentă - cuprinde întregul set de infracțiuni semnalate organelor
abilitate ale statului și înregistrate ca atare;
- criminalitatea legală - reprezintă totalitatea faptelor de natură penală comise și pentru
care s-au pronunțat hotărâri judecătorești rămase definitive.
Fiecare dintre aceste segmente de criminalitate își are corespondența și în criminalitatea
informatică. Între criminalitatea informatică reală și criminalitatea informatică aparentă diferența
este dată de cifra neagră a acestui nou gen de crimă și cuprinde toate acele fapte sancționate de
legiuitor, dar care, din anumite motive, rămân nedescoperite de către organele abilitate ale justiției
penale. În cadrul criminalității generale se apreciază că cifra neagră reprezintă un segment
important de fapte nedescoperite, iar în cadrul criminalității informatice, procentul tinde să fie în jur
de 90%. Această rată extrem de ridicată a crimelor nedescoperite se datorează faptului că
infracțiunea informatică este un act ilegal mai recent sancționat și se află ascuns în spatele noilor
tehnologii. Experții care au analizat cauzele și condițiile care generează criminalitatea informatică
au fost de părere că numai o parte dintre infracțiunile comise în spațiul cibernetic sunt descoperite și
semnalate autorităților polițienești de către cei păgubiți sau de alte categorii de persoane fizice sau
juridice. Cifra oferită de specialiști ne face să credem că numărul fraudelor informatice, cel puțin la
acest moment, nu este verificabil. Totuși, autoritățile au observat că statisticile, studiile și anchetele
oficiale arată că fenomenul trebuie luat în serios.
Crima cibernetică nu poate fi comisă fără ajutorul computerului și este furnizată prin
intermediul rețelelor de cablu electronic, ramificate la nivel mondial. Practic, specificul acestui nou
gen de infracțiuni derivă din oportunitățile oferite de noul sistem ITC de comunicare prin cablu.
Tehnica de calcul de ultimă generație conferă posibilitatea organizațiilor criminale să profite de
variantele multiple oferite de aceasta, folosind metode sofisticate în sprijinul camuflării rețelelor de
traficanți de droguri, trafic de armament, contrabandă cu materiale radioactive, spălare de bani etc.
Recent, au fost înființate mai multe agenții de securitate naționale și regionale, care acționează în
direcția identificării și stopării pericolului reprezentat de crimele comise în spațiul cibernetic.
În concluzie, infracțiunea cibernetică este acea faptă prevăzută de legea penală,
nejustificată și imputabilă, comisă cu vinovăție, de către o persoană sau un grup de persoane, prin
utilizarea unui calculator și a comunicării informațiilor prin cablu, și care cauzează prejudicii unei
persoane fizice, unei persoane juridice ori intereselor statului.
Se realizează prin:
- vânzări prin licitație;
- defăimarea;
- pornografia infantilă;
- oferte de cârduri de credit;
- cărți și alte servicii de instructaj asupra modului de a face bani ilegali cu ajutorul
rețelei internet.

95
 Pe lângă aceste infracțiuni specifice domeniului cibernetic, se cuvine să mai adăugăm:
- sabotarea sistemelor, realizată prin „bombardarea cu scrisori” și trimiterea repetată a
unor mesaje către o adresă de e-mail sau către o locație web, situație care interzice utilizatorului
legal accesul în sistem sau permite inițierea unor atentate mult mai sofisticate pentru penetrarea
sistemului;
- sabotarea sau vandalizarea datelor, procedeu prin care bazele de date accesate sunt
șterse sau schimbate;
- ascunderea identității, procedeu folosit de atacatori pentru a-și ascunde adevărata
identitate și pentru a convinge pe cei care primesc comunicări e-mail că mesajul sau accesul în
sistem nu este cerut de cel care inițiază operațiunile respective de fraudă;
- penetrarea neautorizată a „camerelor de comunicare” (chat-rooms) pentru trimiterea
de e-mail-uri ofensatoare sau de hărțuire și a căror țintă sunt utilizatorii mai vulnerabili, în special
femeile;
- utilizarea internetului pentru achiziționarea și vinderea unor produse medicale fără
prescripție, interzise de lege sau rare;
- folosirea internetului pentru trafic de droguri, de armament, materiale nucleare sau
trafic de carne vie;
- folosirea internetului în scopuri teroriste.
Sub aspectul incriminării și sancționării faptelor de acest gen, legislația românească a preluat
și transpus reglementările europene similare, atât în ceea ce privește legea-cadru, cât și în Codul
penal. Din acest punct de vedere, cea mai importantă reglementare în materie este Convenția
privind criminalitatea informatică (ETS 185), adoptată la Budapesta la 23 noiembrie 2001, semnată
de 50 de state și ratificată de 44 dintre acestea, inclusiv România, convenție care a contribuit decisiv
la armonizarea dispozițiilor de drept substanțial și a celor procedurale și a reprezentat în egală
măsură și un instrument pentru asigurarea la parametri optimi a cooperării și asistenței judiciare
internaționale între statele semnatare.
În plan intern, prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței
în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și
sancționarea corupției (Titlul III- „Prevenirea și combaterea criminalității informatice”, art. 34-
67), legiuitorul a asigurat cadrul penal pentru urmărirea și pedepsirea unor infracțiuni specifice
acestui domeniu, reglementând măsuri specifice de prevenire, descoperire și sancționare a
infracțiunilor săvârșite prin intermediul sistemelor informatice, asigurându-se astfel respectarea
drepturilor omului și protecția datelor persoanelor. Odată cu intrarea în vigoare a Codului penal,
legea specială a cunoscut modificări, în principal prin abrogarea textelor ce incriminau și sancționau
faptele de criminalitate informatică, texte ce se regăsesc în forme relativ similare în actualul Cod
penal. În legea-cadru continuă însă să existe dispozițiile prin care sunt definiți unii termeni care au
o strânsă legătură cu acest domeniu infracțional:
- sistem informatic - este orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate
sau aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a
datelor, cu ajutorul unui program informatic;
- prelucrare automată a datelor - este acel proces prin care datele dintr-un sistem
informatic sunt prelucrate prin intermediul unui program informatic;
- program informatic - este acel ansamblu de instrucțiuni care pot fi executate de un
sistem informatic, în vederea obținerii unui rezultat determinat;
- date informatice - sunt orice reprezentare a unor fapte, informații sau concepte într-o
formă care poate fi prelucrată printr-un sistem informatic;
- furnizor de servicii - este orice persoană fizică sau juridică ce oferă utilizatorilor
posibilitatea de a comunica prin intermediul sistemelor informatice și care prelucrează sau
stochează datele informatice pentru utilizatorii serviciilor oferite de acestea;
- măsuri de securitate - se referă la folosirea unor proceduri, dispozitive sau programe
informatice specializate, cu ajutorul cărora accesul la un sistem informatic este restricționat sau
interzis pentru anumite categorii de utilizatori.

96
 O situație relativ similară regăsim și în cazul Legii nr. 365/2002, care cuprinde dispoziții
privind combaterea infracționalității cibernetice în domeniul comerțului electronic. Legea stabilește
atât condițiile de furnizare a serviciilor în domeniul economic informatizat, dar, totodată, a
incriminat și sancționat și alte fapte comise în spațiul cibernetic, cum ar fi utilizarea fără autorizație
a instrumentelor de plată electronice sau prezentarea unor date fictive de identificare, în vederea
efectuării de operațiuni financiare, fapte care au fost abrogate expres și care au fost preluate în
dispozițiile Codului penal.
Criminalitatea informatică în reglementarea Codului penal
Cyber-criminalitatea beneficiază în Codul penal de o manieră de reglementare nouă,
completă și multidisciplinară, în sensul că incriminarea și sancționarea faptelor din această sferă
infracțională se realizează prin preluarea unor texte de lege specifice mai multor legi speciale cu
aplicabilitate în materie, fie că vorbim de cele prevăzute de Legea nr. 161/2003 privind unele
măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în
mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției sau Legea nr. 365/2002 privind comerțul
electronic, și, evident, prin abrogarea corelativă a acestora.
Din acest motiv, infracțiunile informatice nu sunt grupate într-un singur titlu sau capitol,
cum se întâmplă cu majoritatea faptelor antisociale, ci le regăsim atât în categoria infracțiunilor
contra patrimoniului, a infracțiunilor de fals, dar și în cea a infracțiunilor contra siguranței publice,
toate având un regim sancționator redus raportat la cel anterior motiv pentru care modalitatea de
individualizare judiciară devine esențială în evaluarea concretă a pericolului social.
În concordanță directă cu problematica criminalității informatice trebuie analizată și
abordarea conceptuală actuală a infracțiunii de pornografie infantilă, îndeosebi cea săvârșită prin
utilizarea sistemelor informatice.
Caracterul temporal actual coroborat cu regimul sancționator mai favorabil determină în
mod evident ca, în materie de aplicare a legii penale în timp, dispozițiile noului Cod penal să devină
cele incidente în raport cu legile speciale corespondente, acestea din urmă continuând a fi preluate
doar cu referire la alte reglementări, cu excluderea totală a acelor aspecte circumscrise
incriminărilor din verbum regens.
Terminologia specifică acestor infracțiuni este clar definită și a fost construită în actuala
reglementare juridică în jurul a două noțiuni esențiale în existența infracțiunilor informatice: sistem
informatic și date informatice. În capitolul alocat explicării înțelesului unor termeni sau noțiuni,
respectiv în art. 181 C. pen., sunt definiți acești termeni după cum urmează:
„(1) Prin sistem informatic se înțelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive
interconectate sau aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea
automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic.
(2) Prin date informatice se înțelege orice reprezentare a unor fapte, informații sau concepte
într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem informatic”.
Complementar, dar în aceeași manieră de definire a termenilor ca și în legea specială, art.
180 C. pen. definește și noțiunea de instrument de plată electronică, astfel: „un instrument care
permite titularului să efectueze retrageri de numerar, încărcarea și descărcarea unui instrument de
monedă electronică, precum și transferuri de fonduri, altele decât cele ordonate și executate de către
instituții financiare”.
În ceea ce privește infracțiunile informatice care generează prejudicii materiale
cuantificabile, acestea sunt concentrate în Titlul II din Partea specială a Codului penal -
„Infracțiuni contra patrimoniului”, respectiv Capitolul IV - „Fraude comise prin sisteme
informatice și mijloace de plată electronice”. Astfel, preluând integral art. 49 din Legea nr.
161/2003, Codul penal, în art. 249, incriminează frauda informatică, ca fiind „introducerea,
modificarea sau ștergerea de date informatice, restricționarea accesului la aceste date ori
împiedicarea în orice mod a funcționării unui sistem informatic, în scopul de a obține un beneficiu
material pentru sine sau pentru altul, dacă s-a cauzat o pagubă unei persoane”, faptă care se
pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Următoarele texte de lege din același capitol preiau într-o formă parțial modificată

97
dispozițiile art. 27 și art. 28 din Legea nr. 365/2002, sancționând operațiunile financiare frauduloase
de numerar sau prin folosirea unui instrument de plată electronică ori acceptarea realizării unor
astfel de tranzacții ilicite. Prin urmare, efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos este
reglementată în art. 250 C. pen. astfel:
„(1) Efectuarea unei operațiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui
instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, prin utilizarea, fără consimțământul
titularului, a unui instrument de plată electronică sau a datelor de identificare care permit utilizarea
acestuia, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează efectuarea uneia dintre operațiunile prevăzute
în alin. (1), prin utilizarea neautorizată a oricăror date de identificare sau prin utilizarea de date de
identificare fictive.
(3) Transmiterea neautorizată către altă persoană a oricăror date de identificare, în
vederea efectuării uneia dintre operațiunile prevăzute în alin. (1), se pedepsește cu închisoarea de la
unu la 5 ani”.
Articolul 251 C. pen. incriminează acceptarea operațiunilor financiare efectuate în mod
fraudulos astfel:
„(1) Acceptarea unei operațiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui
instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, cunoscând că este efectuată prin
folosirea unui instrument de plată electronică falsificat sau utilizat fără consimțământul titularului
său, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează acceptarea uneia dintre operațiunile prevăzute în
alin. (1), cunoscând că este efectuată prin utilizarea neautorizată a oricăror date de identificare sau
prin utilizarea de date de identificare fictive”.
Potrivit art. 252 C. pen., „Tentativa la infracțiunile prevăzute în prezentul capitol se
pedepsește”.
A doua categorie de infracțiuni informatice este cea prevăzută de Titlul VI al Părții speciale
din Codul penal - „Infracțiuni de fals”, unde în Capitolul III - „Falsuri în înscrisuri” regăsim la art.
325 infracțiunea de fals informatic ca fiind „fapta de a introduce, modifica sau șterge, fără drept,
date informatice ori de a restricționa, fără drept, accesul la aceste date, rezultând date
necorespunzătoare adevărului, în scopul de a fi utilizate în vederea producerii unei consecințe
juridice”, faptă care se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Acest articol reprezintă o
preluare în integralitate a art. 48 din Legea nr. 161/2003.
Infracțiunile informatice clasice, cele care presupun preponderent utilizarea elementului
tehnic și existența unor abilități specifice din partea subiectul activ, sunt reglementate în Codul
penal prin reluarea art. 42-46 din incriminarea specială, evident, cu reducerea limitelor de pedeapsă.
Astfel, în Titlul VII al Părții speciale - „Infracțiuni contra siguranței publice”, respectiv Capitolul VI
- „Infracțiuni contra siguranței și integrității sistemelor șl datelor informatice”, au fost sistematizate
următoarele infracțiuni:
- accesul ilegal la un sistem informatic (art. 360 C. pen.):
„(1) Accesul, fără drept, la un sistem informatic se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3
ani sau cu amendă.
(2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârșită în scopul obținerii de date informatice, se
pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
(3) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârșită cu privire la un sistem informatic la
care, prin intermediul unor proceduri, dispozitive sau programe specializate, accesul este
restricționat sau interzis pentru anumite categorii de utilizatori, pedeapsa este închisoarea de la 2 la
7 ani”;
- interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice (art. 361 C. pen.):
„(1) Interceptarea, fără drept, a unei transmisii de date informatice care nu este publică și
care este destinată unui sistem informatic, provine dintr-un asemenea sistem sau se efectuează în
cadrul unui sistem informatic se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și interceptarea, fără drept, a unei emisii

98
electromagnetice provenite dintr-un sistem informatic, ce conține date informatice care nu sunt
publice”; alterarea integrității datelor informatice (art. 362 C. pen.):
„Fapta de a modifica, șterge sau deteriora date informatice ori de a
restricționa accesul la aceste date, fără drept, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5
ani”;
- perturbarea funcționării sistemelor informatice (art. 363 C. pen.):
„Fapta de a perturba grav, fără drept, funcționarea unui sistem
informatic, prin introducerea, transmiterea, modificarea, ștergerea sau deteriorarea datelor
informatice sau prin restricționarea accesului la date informatice, se pedepsește cu închisoarea de la
2 la 7 ani”;
- transferul neautorizat de date informatice (art. 364 C. pen.):
„Transferul neautorizat de date dintr-un sistem informatic sau
dintr-un mijloc de stocare a datelor informatice se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5
ani”;
- operațiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice (art. 365 C. pen.):
„(1) Fapta persoanei care, fără drept, produce, importă, distribuie sau pune la dispoziție sub
orice formă:
a) dispozitive sau programe informatice concepute sau adaptate în scopul comiterii
uneia dintre infracțiunile prevăzute în art. 360-364;
b) parole, coduri de acces sau alte asemenea date informatice care permit accesul total
sau parțial la un sistem informatic, în scopul săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute în art.
360-364,
se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Deținerea, fără drept, a unui dispozitiv, a unui program informatic, a unei parole, a unui
cod de acces sau a altor date informatice dintre cele prevăzute în alin. (1), în scopul săvârșirii uneia
dintre infracțiunile prevăzute în art. 360-364, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă”.
Potrivit art. 366 C. pen., „Tentativa la infracțiunile prevăzute în prezentul capitol se
pedepsește”.
Incriminarea unei astfel de infracțiuni s-a realizat în art. 374 C. pen., inclus în Titlul VIII al
Părții speciale - „Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială”, respectiv
Capitolul I - „Infracțiuni contra ordinii și liniștii publice”:
„(1) Producerea, deținerea în vederea expunerii sau distribuirii, achiziționarea, stocarea,
expunerea, promovarea, distribuirea, precum și punerea la dispoziție, în orice mod, de materiale
pornografice cu minori se pedepsesc cu închisoarea de la un an la 5 ani.
(2) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) au fost săvârșite printr-un sistem informatic sau alt
mijloc de stocare a datelor informatice, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
(3) Accesarea, fără drept, de materiale pornografice cu minori, prin intermediul
sistemelor informatice sau altor mijloace de comunicații electronice, se pedepsește cu închisoare de
la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
(4) Prin materiale pornografice cu minori se înțelege orice material care prezintă un
minor având un comportament sexual explicit sau care, deși nu prezintă o persoană reală,
simulează, în mod credibil, un minor având un astfel de comportament.
(5) Tentativa se pedepsește”.
DIICOT: Criminalitatea informatică: În cursul anului 2019, din cele 4.645 cauze de
soluționat, din care 1.484 cauze nou înregistrate în perioada de referință, a fost soluționat un număr
de 1.243 de cauze, față de 1.221 cauze soluționate în 2018, din cele 4.715 cauze de soluționat, din
care 1.369 nou înregistrate în 2018. Cifrele arătate indică o scădere cu 1,48% a cauzelor de
soluționat, o creștere cu 8,40%a cauzelor nou intrate și o creștere cu 1,80% a cauzelor soluționate.
Dintre acestea, au fost soluționate prin rechizitoriu și acorduri de recunoaștere a vinovăției un
număr de 219 cauze (150+69), față de 248 cauze (167+81) în anul 2018 (scădere cu 11,69%), cu
330 inculpați trimiși în judecată, față de 355 inculpați trimiși în judecată în 2018 (scădere cu

99
7,04%), dintre care 66 inculpați arestați preventiv trimiși în judecată, față de 61 inculpați arestați
preventiv în anul 2018 (creștere cu 8,20%)
Activitățile infracționale subsumate criminalității informatice au cunoscut o dezvoltare
rapidă și o extindere exponențială a modurilor de manifestare: compromitere de ATM-uri; clonări
de carduri; publicare de anunțuri fictive pe site-uri de comerț intens accesate, dar și folosirea/
exploatarea cripto-monedelor pentru derularea de activități ilicite din zona economică. Fenomenul
criminalității informatice în Romania se află pe un trend ascendent, fiind strâns legat de tendința de
la nivel european și mondial, puternic influențat de factori favorizanți precum: dezvoltarea rapidă a
rețelei de internet din Romania, creșterea numărului de utilizatori de dispozitive mobile cu opțiune
de conectare la internet (laptop, smartphone, tablete), creșterea numărului de societăți comerciale
care își desfășoară activitatea economică în mediul online și care întrețin relații de afaceri cu firmele
partenere în mediul online, răspândirea masivă și cu un mare succes a rețelelor de socializare,
inclusiv în rândul minorilor sau a persoanelor în vârstă și utilizarea serviciilor de comunicații prin
internet de către un număr tot mai mare de cetățeni români, dar și posibilitatea de anonimizare a
demersurilor ilegale din mediul online și menținerea la un nivel extrem de scăzut a culturii de
securitate la nivelul populației.
Dacă inițial fenomenul criminalității informatice avea doar o incidență regională (zonele de
vest, centru sud și sud-est ale României), treptat activitățile ilegale au fost transferate (integral sau
pe segmente) în afara teritoriului național, în state cu un cadru legislativ mai permisiv și un nivel
deficitar al securității sistemelor informatice. Structurile infracționale din zona criminalității
informatice sunt deosebit de dinamice și flexibile, elementul transnațional fiind foarte bine conturat
prin conexiunile constituite pe spațiul extern (SUA, Canada, Marea Britanie, Italia, Spania,
Germania și Mexic, respectiv țări din Orientul Mijlociu) și mobilitatea crescută a membrilor.
Într-o perioadă scurtă de timp, de la notorietatea cazurilor în care cetățenii români lansau
atacuri informatice asupra unor entități din străinătate sau vizau datele cardurilor ori conturilor
bancare aparținând unor cetățeni străini, România a devenit, în egală măsură, și o țintă a
infracțiunilor de acest tip, fiind tot mai des folosită și pentru spălarea banilor proveniți din
criminalitatea informatică. Totodată, s-a constatat o creștere evidentă a atacurilor de tip ransomware
și business email compromise, care afectează grav activitatea unor companii sau instituții publice,
generând pierderi de ordinul milioanelor de euro prin deturnarea plăților.
Ca modalitate propice de propagare a materialelor de exploatare sexuală a copiilor, mediul
on-line găzduiește cu precădere materiale produse de către infractori, dar se înregistrează o creștere
a volumului materialelor auto-generate, de cele mai multe ori rezultând din acțiuni de constrângere
sau șantaj, tendință similară cu cea din anul 2018. Numărul materialelor pornografice cu minori
detectate de organele de urmările penală și chiar de sectorul privat este în creștere, ceea ce impune o
concentrare a eforturilor în combaterea acestui tip de activitate infracțională.
Datele cumulate arată următoarea evoluție pe ultimii patru ani: 68 de persoane condamnate
definitiv în anul 2016, 70 în anul 2017, 54 în anul 2018 și 42 în anul 2019. La aceasta se adaugă
cifrele alarmante legate de pornografia infantilă: 63 de condamnări definitive în anii 2016 și 2017,
95 în anul 2018 și 98 în anul 2019. În același interval de referință, organele de urmărire penală au
avut în lucru, în medie 5462 de cauze pe an având ca obiect infracțiuni informatice.

Infracțiuni legate de regimul proprietății intelectuale

Încălcările aduse drepturilor de proprietate intelectuală pot genera litigii de drept civil,
contravenții sau infracțiuni în funcție de modul de săvârșire, gravitatea și urmările faptei și
conținutul concret al acțiunilor. Faptele care reprezintă infracțiuni în materia proprietății intelectuale
nu sunt prevăzute de un singur act normativ, acestea fiind conținute de mai multe legi care
reglementează diverse forme de proprietate intelectuală. Dintre infracțiunile care aduc atingere
acestor drepturi, unele sunt în mod special apte de a fi comise în mediul virtual, cu precădere cele
prevăzute în Legea nr. 8/1996 și cele prevăzute în Legea nr. 84/1998. Modalitatea recurentă prin
care aceste infracțiuni sunt săvârșite în mediul virtual este raportată la formele infracțiunilor care
privesc oferirea, închirierea, promovarea, punerea la dispoziția publicului sau comercializarea

100
bunurilor protejate prin drepturile de proprietate intelectuală.
Cazuistica ultimilor ani arată o tendință de creștere accentuată a fenomenului, de la 4751 de
dosare înregistrate de organele de urmărire penală în anul 2016 la 5730 în anul 2019. Multiplicarea
fenomenului este privită cu îngrijorare și în cel mai recent Raport Special 301 al Reprezentantului
pentru comerț al SUA (2020), în care România continuă să se mențină pe Watch List. Raportul
evidențiază că România nu a reușit încă să contureze o abordare strategică a fenomenului încălcării
drepturilor de proprietate intelectuală.

101
 8. Terorismul și finanțarea terorismului

Ca urmare a tragicelor evenimente ce au avut loc la data de 11 septembrie 2001 la New

York, în SUA, a celor comise în luna martie 2004 la Madrid, în Spania, și, nu în ultimul rând, a
celor derulate în luna septembrie 2004 la Beslan, în Osetia de Nord, în condițiile în care terorismul
a devenit flagelul mondial al începutului de secol XXI, comunitatea internațională a inițiat ample
campanii mediatice de condamnare a acțiunilor de acest gen, iar forurile politice responsabile -
naționale și internaționale - au demarat procese legislative fără precedent, menite să asigure
incriminarea acțiunilor teroriste de orice tip, precum și tragerea la răspundere penală a celor
vinovați.
Evoluția terorismului pe plan mondial a cunoscut de-a lungul timpului formele luării de
ostatici în scopul obținerii unor prime de răscumpărare, a asasinatelor politice cărora le-au căzut
victime diferite persoane cu funcții importante în stat sau în guvern, pe cea a atacării obiectivelor și
a bazelor militare, în principal cele americane amplasate în Orientul Mijlociu, și a culminat cu
manifestările sale actuale, cele mai sângeroase și reprobabile, îndreptate împotriva civililor -
indiferent de vârstă, sex sau apartenență politică -, aflați întotdeauna în imposibilitatea fizică și
psihică de a se apăra.
Orice entitate teroristă își fixează o țintă operațională, constituită din factori umani și
materiali. Din categoria factorilor umani fac parte persoane ce îndeplinesc anumite funcții în cadrul
aparatului de stat (demnitari, magistrați, funcționari, militari) sau indivizi și grupuri de indivizi din
rândul populației civile. Factorii materiali vizați de acțiunile teroriste pot fi factorii de mediu (apă,
aer, sol), culturile agricole, alimentele și alte produse de consum curent, obiective militare sau cu
utilitate militară, elemente de infrastructură civilă, industrială, comercială, medicală, obiective și
instalații nucleare, elemente ale sistematizării hidrografice, simboluri și valori naționale.
Modalitățile concrete de punere în practică a acțiunilor teroriste sunt și ele dintre cele mai
diverse: răpiri, luarea și executarea de ostatici, atacuri înarmate împotriva oficialităților sau turiștilor
străini, atacuri cu gaze chimice, atentate cu bombă sau cu mașini-capcană, deturnarea și utilizarea
de aeronave civile pe post de bombe zburătoare.
În această perioadă revine în actualitate, mai mult ca niciodată, pericolul reprezentat de
propaganda teroristă. Pentru a demonstra că dispun de o capacitate ridicată de reacție, repliere și
sprijin, chiar în condițiile în care pierd forțe importante, organizațiile teroriste aleg varianta
publicității prin mass-media.
A prins astfel contur „terorismul multimedia”, îndeosebi prin creșterea interesului anumitor
rețele de a-și face publice intențiile referitoare la iminența organizării unor atentate teroriste. În
acest context, al „bătăliei mediatice”, nu trebuie neglijat impactul social deosebit pe care îl au
înregistrarea și difuzarea de materiale înainte sau după lansarea unui atac terorist. Efectul calculat al
acestor demersuri constă în instigare (ca element concentrat al folosirii violenței), propagandă
agitatoare (menită să conducă indirect la comiterea de acte violente prin exaltarea sentimentelor de
ură sau răzbunare) și păstrarea atmosferei de confruntare.
Indiferent de natura mijloacelor utilizate, toate acțiunile teroriste au ca scopuri finale
comune instaurarea terorii, a sentimentelor de panică și derută în rândul țintelor vizate, precum și
producerea unui număr cât mai mare de pierderi de vieți omenești și pagube materiale.
Tabloul general al amenințărilor actuale depășește capacitatea statelor de a le combate pe
toate egal și în același timp. O anumită prioritizare este, prin urmare, inevitabilă.
Dincolo de situațiile concrete, fiecare stat este confruntat cu un set de vulnerabilități
structurale - de natură istorică, geografică sau demografică - ce pot fi estompate sau, din contră,
amplificate prin actul de guvernare, act care include atât politica internă, cât și comportamentul
internațional și care ține, în general, de calitatea elitelor chemate să îl exercite, în virtutea procesului
democratic.
Reprezentanții istoriografiei au relevat că, în procesele complexe ale dezvoltării popoarelor,
s-a constatat adesea o realitate crudă: atentatele „la nivel înalt” și autorii lor (asasinii), fenomen cu

102
efecte terifiante cunoscute. Primele forme de stabilitate a românilor au rămas consemnate în cronici
alături de referiri la asasinarea unor personalități ale vremii, așa cum a fost cazul „regelui românilor
și bulgarilor, numit de grecii bizantini „Kaloianes” din neamul Asăneștilor. În octombrie 1207,
loniță Ciobanu, cea mai reprezentativă personalitate din Peninsula Balcanică, a fost asasinat de un
comandant cuman.
Întreaga epocă feudală românească a fost scena unui număr incredibil de „asasinate la nivel
înalt”. În Principatele Române, mai toți domnitorii, principii sau liderii reprezentativi au reușit să
înlăture prin execuție sau asasinat doi sau trei pretendenți la tron, zeci de boieri „incomozi”,
creditori sau adversari politici. În ultimă instanță, destinul fiecărui dregător român era să cadă sub
pumnalele asasinilor plătiți de prieteni, rude sau dușmani. Numai simpla înșiruire a celor mai
cunoscute asasinate ale acestei perioade poate răspunde la întrebările privind destinul poporului
român, și anume „încremenirea în proiect” a dezvoltării noastre, la care făcea referire marele filosof
Constantin Noica, din cauza mentalităților păguboase care au reprezentat ghinionul istoric al
românilor, după cum, cu amărăciune, consemna Nicolae Bălcescu în lucrarea „Puterea armată și
arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum”.
Astfel:
- 1448: Roman II Mușat a fost otrăvit la vârsta de 22 de ani;
- 1451: a fost asasinat domnul Moldovei, Bogdan al ll-lea, la Reușeni, de către Petru
Aron;
- 1456: Vladislav al ll-lea a fost ucis de Vlad Țepeș, la Târgoviște;
- 1460: Dan, pretendent la tronul Moldovei, Hronoda, a fost ucis de boierul Pântece;
- 1476: a fost asasinat Vlad Țepeș, de către Laiotă Basarab I, cu ajutorul turcilor;
- 1510: Mihnea, domn al Țării Românești, a fost ucis la Sibiu de Danci, rivalul său;
- 1512: Vlăduț, domn al Țării Românești, a fost omorât de turci;
- 1514: Trifăilă, pretendent la tronul Moldovei, a fost ucis la Vaslui;
- 1521: Dragomir Călugărul, pretendent la tron sub numele de Vlad Voievod, a fost
omorât la Târgovlște;
- 1524: Radu Bădica a fost ucis de Radu de la Afumați, acesta fiind, la rândul său,
asasinat împreună cu fiul său, Vlad, la Râmnlcu Vâlcea, de către doi boieri, Drăgan Postelnicu și
Neagoe Vornicu. Aceștia sunt și ei uciși de Moise Vodă în același an, la nunta surorii domnitorului;
- 1535: Vlad Vintilă, domnitor al Țării Românești, a fost omorât de boieri, la
vânătoare;
- 1527: Ștefăniță Vodă a fost ucis prin otrăvire de soția sa, Stanca, și de Radu de la
Afumați;
- 1541: domnitorul Ștefan Lăcustă a fost lichidat de boieri;
- 1544: Laiotă Basarab al ll-lea, pretendent la tron, a fost asasinat de Radu Paisie (la
Fântâna Țiganului);
- 1552: Ștefan Rareș, domnul Moldovei, a fost ucis de boieri în urma unui complot
sprijinit de generalul austriac Castaldo, ucigașul episcopului George Martinuzzi, asasinat, la rândul
său, la Vințu de Jos, cu un an înainte;
- 1558: Pătrașcu cel Bun a fost otrăvit de boierul Socol;
- 1563: hatmanul Tomșa l-a ucis pe Despot Vodă la Suceava; a fost și el ucis un an
mai târziu;
- 1569: Alexandru Lăpușneanu a fost otrăvit;
- 1574: loan Vodă cel Viteaz (cel Cumplit) a fost omorât de turci la Roșcani, în urma
trădării boierilor și încălcării înțelegerilor anterioare;
- 1593: Petru Vodă Cazacul (fiul lui Lăpușneanu) a fost omorât la Constantinopol;
- 1601: a fost ucis Mihai Viteazul, din ordinul generalului Basta;
- 1613: Gabriel Bathory, principe al Transilvaniei, a fost lichidat de doi asasini plătiți;
- 1620: Gașpar Grațiani, numit domn al Moldovei de către turci, a fost asasinat de
boierii Șeptilici și Goia;
- 1663: postelnicul Constantin Cantacuzino, pretendent la tronul Țării Românești, a

103
fost omorât de Grigore Ghica;
- 1668: lliaș, ultimul Mușatin, a fost otrăvit de Grigore Duca, cel care îi luase tronul;
- 1668: Șerban Cantacuzino a fost otrăvit de frații săi;
- 1741: Grigore Ghica a fost asasinat de turci, în urma unui complot boieresc;
- 1790: Nicolae Mavrogheni a fost asasinat din ordinul marelui vizir (complot
boieresc);
- 1799: Constantin Hangerli a fost și el ucis din ordinul sultanului;
- 1821: Alexandru Șuțu a fost asasinat de doctorul său, Christoria, eterist convins, care
i-a injectat o fistulă.
De asemenea, epoca modernă a debutat, în țara noastră, cu un asasinat politic notoriu, și
anume cel al lui Tudor Vladimirescu, victimă a unui complot organizat atât de dușmani, membrii
Eteriei, cât și de boierii „prieteni”.
Prim-ministrul României independente, Barbu Catargiu, a fost asasinat, în 1862, din motive
ideologice.
Întregul parcurs al istoriei moderne, până în perioada interbelică, a fost punctat de crime și
asasinate, după cum urmează:
- 2 decembrie 1880: prim-ministrul I.C. Brătianu a fost ușor rănit de către un atentator
înarmat cu un cuțit, la ieșirea din Camera Deputaților. Asasinul, ex-profesorul Ivan Petraru, a dorit
să îl ucidă pe premier din „amorea de patrie”;
- 6 septembrie 1886: I.C. Brătianu a fost victima unei tentative de asasinare în fața
legației austro-ungare. Atacatorul a tras cu revolverul, dar nu a nimerit ținta, datorită intervenției
unui sergent de poliție. Era fost subofițer de geniu și se pare că era asasin plătit, urmând să
primească 5.000 de lei de la losif Oroveanu, un lider al opoziției;
- 1918: Lenin a ordonat asasinarea regelui Ferdinand, însă armata l-a arestat șl l-a
executat pe Simion Rosal, comisarul bolșevic ce urma să îl ucidă pe Suveran;
- 1919: Buharin și Zinoviev au ordonat secției teroriste a Kominternului asasinarea
mareșalului Averescu;
- 8 decembrie 1920: asasini plătiți au plasat o bombă în Senatul României. A fost ucis
episcopul Ardealului, Dumitru Radu, și au fost grav răniți generalul Coandă, președintele Senatului,
Dimitrie Greceanu, ministrul de justiție, episcopul Nifon și secretarul Senatului, Virgil Budescu;
- 29 decembrie 1933: premierul I.G. Duca a fost împușcat în ceafă de către Niki
Constantinescu, unul dintre legionarii din echipa morții (Nicadorii). „Decemvirii” au fost cei care l-
au asasinat pe Mihail Stelescu, legionar care se îndepărtase de ideologia „căpitanului” aflat internat
la Spitalul Brâncovenesc. A fost împușcat și apoi ciopârțit cu toporul. Un ziar francez din epocă a
relatat asasinatul barbar, încheind astfel: „Apoi au plecat iară să-l mănânce”;
- 1933: a avut loc o încercare de asasinare a lui Carol al ll-lea, în timpul escalei la
Budapesta în drum spre Varșovia;
- 1936: a existat o tentativă de ucidere prin otrăvire a lui Nicolae Titulescu (avertizat
de „lleme Bureanu”). Congresul Studențesc Legionar din aprilie 1936 de la Târgu-Mureș, care a
instituit asasinatul ca principală armă politică, a hotărât condamnarea la moarte „a tuturor
dușmanilor Legiunii” și stabilirea de „echipe ale morții”, care au jurat să execute „sentința
legionară”. De altfel, Corneliu Zelea Codreanu făcea următoarea afirmație: „Declarăm pe față că
vom trage cu revolverele în cei ce ne-au adus acolo”;
- noiembrie 1938: a avut loc asasinarea lui C.Z. Codreanu, sub pretextul fugii de sub
escortă. Tot atunci a fost eliminat și grupul Nicadorilor;
- 13 februarie 1939: a avut loc o tentativă de asasinare a lui Armand Călinescu, prin
instalarea unui dispozitiv exploziv sub podul peste Dâmbovița, pe traseul demnitarului;
- 1939: tentativa de asasinat a șefului magistraturii militare din Cernăuți, de către
agentul Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne NKVD, Leonid Lututovici;
- 4 ianuarie 1939: a existat și o tentativă de asasinare a lui Carol al ll-lea și a
eventualilor miniștri aflați la ceremonia scufundării crucii în Dâmbovița. Agenții de siguranță i-au
arestat și ucis pe legionarii atentatori;

104
 - 21 septembrie 1939: a fost omorât Armand Călinescu, prim-ministrul României. A
doua zi, poliția a înconjurat casa conspirativă, i-a capturat și i-a transportat pe asasini la locul
atentatului, unde au fost împușcați demonstrativ, cadavrele lor fiind lăsate în stradă.
Exemplele ar putea continua cu atrocitățile săvârșite după cel de-al Doilea Război Mondial
și ajungând până în prezent.
Simpla enumerare a asasinatelor care au fost la un pas să ducă o națiune la pierzanie
(raporturile teritoriale din 1940, războiul dus pe două direcții, cu două seturi de aliați și dușmani,
sovietizarea postbelică etc.) ne conduce la concluzia că în toate cazurile este valabil principiul
potrivit căruia violența direcționată (asasinatul) reprezintă produsul interacțiunii celor trei factori:
individul (asasinul), stimulul (condiția declanșatoare) și circumstanțele favorizante. Anarhia,
masacrele și sentimentele de dușmănie, existența feudelor de putere, adesea deghizate în retorica
ideologică sau purtate în numele unei autorități ori regim politic, fac ca unele state, în anumite
circumstanțe, să devină adevărate oaze ale violenței, în toate formele ei de manifestare.
Primele definiții ale terorismului au fost enunțate în ultimele decenii ale secolului trecut și s-
au limitat la a identifica acest fenomen cu „amenințarea cu sau utilizarea violenței pentru atingerea
unor scopuri politice” (Crozier, 1960) ori „utilizarea sau amenințarea cu utilizarea violenței politice
extreme pentru a provoca frică, teamă sau panică în rândul unui grup țintă mult mai numeros decât
numărul victimelor imediate” (Heiman, 1980).
La momentul actual, cea mai completă definiție pare a fi cea prevăzută de art. 2656 - Titlul
22 C. pen. model american, potrivit căreia terorismul înseamnă violență premeditată, motivată
politic, îndreptată împotriva unor ținte necombatante, făptuită de grupuri aparținând unor națiuni
sau de agenți clandestini, de regulă, menită să influențeze un public.
Abordarea fenomenului este făcută și în context internațional, motiv pentru care terorismul
internațional este definit ca implicând cetățeni sau teritorii aparținând mai multor state. Termenul
de necombatant înseamnă, pe lângă civili, și personalul militar care, în momentul producerii
incidentului, este neînarmat și/sau nu este de serviciu;
- au obiective explicit sau implicit politice, care vizează influențarea unei entități - cel
mai adesea o autoritate constituită - aflate, de regulă, dincolo de indivizii direct afectați sau
amenințați;
- sunt derulate în afara stării de război sau în afara ariei de aplicabilitate a legilor
războiului, în caz de conflict armat.
Combaterea terorismului implică desfășurarea unor acțiuni care includ antiterorismul și
contraterorismul. Antiterorismul reprezintă totalitatea măsurilor cu caracter ofensiv inițiate în
vederea reducerii vulnerabilităților persoanelor și instituțiilor la acte de terorism și constă într-o
ripostă limitată, realizată prin aplicarea planificată și integrată a securității fizice și operațiunilor de
securitate. Contraterorismul este reprezentat de ansamblul măsurilor ofensive luate în vederea
prevenirii, descurajării și ripostei la terorism.
Efortul antiterorist înseamnă mai mult decât aptitudini extrem de specializate, un amestec de
responsabilitate și de libertate. O autentică opțiune morală. Iar aceasta constituie și ancora
opțiunilor profesionale subsecvente.
Realizarea oricărei acțiuni teroriste presupune existența și concurența mai multor categorii
de factori. În primul rând, este necesară înființarea entităților teroriste, constituite din persoane,
grupări sau organizații care fie pregătesc comiterea unor acte teroriste (culeg informații, procură
armament, substanțe sau alte mijloace necesare atacurilor), fie promovează sau încurajează
terorismul (activități de propagandă, îndoctrinare și finanțare) ori îl sprijină sub orice formă (pe
linie financiară, logistică sau materială).
Pentru a da propriilor activități o formă de legalitate, sunt constituite entitățile de acoperire,
în general firme comerciale, fundații sau asociații culturale care funcționează cu aparența de
respectare a legilor statului în care s-au constituit. Entitățile-sponsor alimentează organizația
teroristă cu resurse umane, financiare, logistice, informaționale sau îi oferă găzduire, sprijin politic
ori de altă natură, fără a dirija explicit acțiunile sale. Fondurile obținute în acest mod se adaugă
celor atrase prin autofinanțare. Grupările teroriste, în mod propriu, își alimentează conturile prin

105
derularea afacerilor ilegale și într-o măsură redusă prin activități de producție proprie și donații.
Traficul de droguri (fostul regim taliban din Afganistan, cel în umbra căruia s-a dezvoltat Al-Qaida,
a fost direct implicat în producția și traficul mondial de opium), traficul de arme (în principal zonele
din spațiul ex-sovietic), traficul de ființe umane (în principal racolarea de femei din țările est-
europene pentru rețelele de prostituție din Occident), criminalitatea informatică (producerea de
soituri pirat, contrafacerea cărților de credit și transferul banilor prin intermediul internetului),
contrabanda cu autoturisme de lux, metale prețioase și organe umane ori perceperea de taxe de
protecție sunt surse importante de venit pentru orice organizație de acest tip.
Susținerea acțiunii teroriste este realizată și prin utilizarea unor elemente de logistică
generală - locuințe utilizate inițial ca reședințe, dar care devin ulterior spații de întruniri clandestine
sau de cazare a persoanelor implicate în acțiuni teroriste, mijloace de transport și telecomunicații,
mijloace de comunicare în masă standard sau speciale, precum și tabere de instruire ori
antrenament.
Structura grupărilor teroriste este definitivată de entitățile asociate sau favorizante. Acestea
sunt, de regulă, factori, structuri, grupări și organizații care, prin acțiunile lor, alimentează sau
sprijină activitatea organizației teroriste exclusiv în baza unor interese materiale, cum ar fi
funcționari corupți din structurile de stat, organizații transfrontalière de criminalitate organizată sau
grupări ale lumii interlope.
La originea factorilor ce au condus la amplificarea deosebită a acestui flagel se află
împrejurări deosebit de grave, dintre care rețin în mod special atenția conflictele militare din diferite
zone ale lumii (Orientul Mijlociu, fosta
Iugoslavie, Asia, Africa etc.), precum și dezvoltarea fără precedent a organizațiilor,
grupărilor sau chiar a unor fronturi teroriste, de pildă, „Frontul Islamic Internațional”, creat în anul
1990, ce își impune să unească mișcările islamice într-un „front de luptă împotriva forțelor
americane pentru alungarea lor din țările musulmane”, sau „Frontul de luptă împotriva evreilor și
cruciaților”, înființat de miliardarul Osama bin Laden în februarie 1998, care a revendicat atentatele
teroriste împotriva ambasadelor americane din Kenya și Tanzania, el fiind, totodată, considerat
principalul vinovat al atentatelor din 11 septembrie 2001, acțiunile grupărilor teroriste de stânga, ca
„Brigăzile Roșii”, „Potere Operaio”, „Armata Roșie Japoneză”. După anii 1990, odată cu sfârșitul
„Războiului Rece”, în prim-planul scenei mondiale au apărut „terorismul etnic” și „terorismul
religios”. Grupările marxiste ori maoiste de extremă stângă („Tupac Amaru”, „Sendero
Luminoso”), fără să dispară, au trecut în planul secundar al terorismului internațional ori cei
marxiști au devenit naționaliști etnici (Partidul Muncitorilor din Kurdistan - PKK).
Prim-planul scenei internaționale din anii ’90 îl ocupă grupările teroriste etnice și
religioase: Patria Bască și Libertatea, organizație armată bască naționalistă și separatistă (Euskadi
ta Askatasuna - ETA) (separatismul basc), Armata Republicană Irlandeză (Irish Republican Army -
IRA) (catolicii contra protestanților), separatiștii corsi- cani, grupările palestiniene (Organizația
pentru Eliberarea Palestinei, Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol - OPEP) sau cele islamice
(Hamas, Hezbollah, Al-Gama’a al-lslamiyya, Harakat-ul-Mujahideen).
Sunt cazuri în care o organizație teroristă manifestă un caracter dublu, etnic și religios: Al-
Qaida, Statul Islamic (ISIS), mișcarea talibanilor afgani, ori Armata de Eliberare din Kosovo
(UCK) (etnicii albanezi musulmani contra etnicilor sârbi ortodocși). Dacă în timpul „Războiului
Rece” figurile emblematice ale terorismului internațional erau, probabil, Carlos Șacalul sau Emesto
(„Che”) Guevara, după 1990, figura centrală a terorismului internațional a devenit, așa cum am mai
arătat, Osama bin Laden. De altfel, teroriștii menționați marchează diferențele specifice dintre
terorismul perioadei „Războiului Rece” și terorismul actual etnico-religios.
Cu toate că nu a renunțat la arsenalele clasice ale terorismului anilor ’60-70 (explozibili,
armament sau chiar arme albe), terorismul actual a inclus în arsenalele sale mijloacele de distrugere
în masă (weapons of mass destruction - WMD), arme biologice (biological weapons - BW), arme
chimice (Chemical weapons - CW) ori arme nucleare (nuclear weapons - NW).
Robert Blitzer, șeful Biroului pentru Planificare în Terorism și Contraterorism al FBI
(DTCTP), arăta că, în 1998, numai în Statele Unite au existat 86 de amenințări teroriste domestice

106
cu arme de distrugere în masă (WMD): material chimic, biologic și nuclear. În 1997, fuseseră
înregistrate de FBI 68 de amenințări tip WMD. Organizațiile islamice supervizate de O. bin Laden
au intrat (după 1990) în posesia unor componente nucleare strategice, achiziționate din statele
aparținând fostei URSS, precum și a unor arme chimice (CW) și biologice (BW) puse la dispoziție
de Saddam Hussein, Gaddafi ș.a.: gaz sarin, agenții antraxului și botulismului etc. Astfel, au apărut
forme noi de terorism: terorismul biologic, terorismul chimic și terorismul nuclear.
Concluzionând, Robert Blitzer clasifică amenințările teroriste actuale în trei grupe:
- statele care sponsorizează terorismul;
- organizațiile teroriste propriu-zise;
- extremiștii care și-au pierdut afilierea la organizație, numiți și „teroriști renegați”.
Strategia de anihilare a statelor-sponsori ai terorismului internațional, aplicată de
comunitatea internațională condusă de SUA, creează un nou „model de război”, care îmbină
acțiunea militară cu cea economică, informatică sau spațială și geofizică.
În pofida loviturilor dure primite, vasta rețea europeană a extremiștilor islamici și-a
perfecționat capacitatea operativă a grupărilor de a acționa în clandestinitate. Astfel, în Germania
(unde s-a stabilit unul dintre principalii lideri ai „Frontului Islamic al Salvării” și fiul fondatorului
frontului) este situat centrul traficului de arme provenite din Europa de Est, destinate gherilei
algeriene. Zona de acțiune a fundamentaliștilor se extinde până în Spania și în Suedia. De
asemenea, Marea Britanie este considerată principalul centru de recrutare a tinerilor voluntari care
au luptat alături de rezistența afgană împotriva soldaților din Armata Roșie, iar numărul
musulmanilor din această țară este estimat la peste un milion și jumătate.În acest context, se
apreciază că Marea Britanie a devenit piața financiară și principalul centru operativ al mișcării
integriste, partizanii acesteia strângând fonduri din traficul de droguri și din perceperea unei taxe de
20% din câștigurile emigranților clandestini.
Eforturile comune ale guvernului, armatei și poliției turce pe linia contracarării organizației
extremist-teroriste de esență etnic-separatistă PKK, implicată în comiterea de numeroase acte
teroriste împotriva obiectivelor turcești aflate atât în interiorul, cât și în exteriorul țării, au făcut ca,
în prezent, aceasta să piardă tot mai mult teren, fără însă a se putea trage concluzia că a fost
anihilată. Teroarea declanșată de PKK în urmă cu 15 ani a costat viața a 37.000 de oameni, printre
victime numărându-se, în afară de membri ai organizației, soldați turci și numeroși civili nevinovați.
În același context, au fost suprimați numeroși kurzi care se opuneau violenței și terorii PKK. În fine,
un pericol cu posibile efecte în plan terorist îl reprezintă expansiunea fundamentalismului islamic în
detrimentul curentului laic, fapt ce a determinat ca, în ultimul timp, în Turcia să se manifeste
diverse curente ultranaționaliste sau antiguvernamentale, propulsate și conduse de formațiuni sau
organizații extremist-teroriste.
În ultima perioadă de timp au apărut noi organizații teroriste ce acționează pe plan
internațional. Potrivit datelor prezentate de unii analiști în domeniu, în cadrul organizației „Frații
Musulmani” din Egipt au intervenit disensiuni între anumiți membri din conducere și liderul
spiritual al grupării, ce nu au putut fi soluționate de către „Biroul de îndrumare spirituală”, organul
conducător al organizației. Ideologul islamic al grupării, respectiv fratele fondatorului organizației,
are propria opinie în legătură cu ceea ce se petrece în prezent, considerând că „Frații Musulmani”,
sub forma sa actuală, este pe cale de dispariție, motiv pentru care susține renașterea structurii pe
principii noi, diferite de cele folosite până acum. Ultima scindare care a „cutremurat” existența a
fost generată de înființarea Partidului Al-Wast, odată cu demisia în grup a 70 de persoane și cu
presiuni exercitate în tentativa de a reabilita situația grupării și a o scăpa de imaginea de „ființă
bolnavă”. De fapt, aceasta este povestea sciziunii dintre membrii tineri ai grupării și cadrele mai
vârstnice, sciziune pe care toți au încercat să o țină ascunsă, dar care a ieșit la iveală, făcându-se
cunoscută nu numai în sălile de judecată, ci chiar dincolo de pereții închisorilor.
Lansând un program propriu pe internet, islamiștii organizației egiptene „Al-Gama’a al-
lslamiyya” au urmat exemplul celorlalte grupări islamiste de a utiliza cele mai moderne mijloace de
comunicații în scop de propagandă. Astfel, această organizație a utilizat echipamentele fax pentru
expedierea scrisorilor de revendicare a atentatelor comise. Adevăratul inițiator al proiectului privind

107
prezența pe internet este unul dintre cei mai periculoși teroriști egipteni și, se pare, autorul moral al
unui atentat comis în 1993 asupra fostului premier egiptean Atef Sedki. Prin folosirea așa-numitului
„cod al beduinilor” și a unor parole secrete, care nu pot fi descifrate de către organele de securitate,
va putea fi realizat un schimb de opinii la un nivel complet nou.
Organizația „Mathaba” din Libia este privită drept o veritabilă „internațională teroristă”, al
cărei ideal este reactualizat sub deviza „lupta armată” prin orice mijloace împotriva imperialismului
american și a „sionismului”. Organizația prezintă ca noutate racolarea de aderenți din zeci de state
de pe toate continentele, pe care îi organizează în așa-zise „celule revoluționare” - grupări capabile
să comită, în orice moment, acte teroriste împotriva unor obiective americane sau israeliene
pretutindeni în lume. De asemenea, membrii și susținătorii organizației participă anual, în Libia, la
congresul organizației, numit „Congresul Internațional al Tineretului”.
Patria Bască și Libertatea (ETA), înființată în Spania în anul 1962, are ca obiectiv
întemeierea unui stat independent, compus din provinciile basce. Cele câteva sute de membri
conduși de către liderul Ignacio Garcia Arregui au comis de-a lungul timpului acțiuni teroriste
soldate cu peste 850 de victime.
Armata Republicană Irlandeză (IRA) a luat ființă în Irlanda în anul 1969, iar cei peste 800
de membri, sub comanda liderului Gerry Adams, luptă pentru obținerea independenței Irlandei față
de Marea Britanie. Prin atentate cu bombe, asasinate și jafuri, comise în perioada 1969-1999,
organizația teroristă a provocat moartea a peste 1.700 de persoane.
Organizația Tigrii pentru Eliberarea Elamului Tamii (Tigrii Tamili) luptă în Sri-Lanka, de la
data înființării sale în 1976, pentru recunoașterea statului independent Tamil. Numărul victimelor se
apropie de 5.000.
Forțele Armate Revoluționare din Columbia (FARC) activează în această țară pentru
apărarea zonelor controlate de comuniști. De la înființarea sa în 1964 și până în prezent, organizația
de peste 12.000 de membri a comis zeci de victime și peste 3.000 de răpiri.
Organizația Revoluționară 17 Noiembrie a fost înființată în anul 1975 în Grecia și are ca
obiectiv destabilizarea politică a țării, a SUA, a Turciei și a NATO.
Din această enumerare nu trebuie omise nici activitățile de tip terorist comise în Turcia de
Frontul Revoluționar de Eliberare a Poporului și Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), în
Japonia de către organizația Aum Adevărul Suprem (specializată în atacuri chimice cu gaz sarin)
sau în Peru de către gruparea teroristă Calea Luminoasă.
În ultima perioadă de timp, exponentul de vârf al terorismului fundamentalist a devenit
organizația teroristă Statul Islamic (ISIS) (Islamic State of Iraq and Syria sau Islamic State of Iraq
and al-Sham). Grupul a fost desemnat ca o organizație teroristă de către Organizația Națiunilor
Unite, Uniunea Europeană, Regatul Unit, Statele Unite ale Americii, Australia, Canada, Indonezia,
Malaiezia, Turcia, Arabia Sau- dită, Emiratele Arabe Unite, Egipt, India și Rusia. Actualmente,
peste 60 de țări duc direct sau indirect război împotriva acestei organizații.
Gruparea teroristă a fost fondată în anul 1999 și are ca scop declarat ocuparea zonelor
centrale și de vest ale Siriei și Irakului și transformarea acestora într-un stat islamic sunnit.
Grupul este condus de către Abu Bakr al-Baghdadi, ajutat de doi lideri adjuncți, Abu
Muslim al-Turkmani (KIA) pentru Irak și Abu Aii al-Anbari pentru Siria, și 12 „guvernatori” locali
în Irak și Siria. În sprijinul liderilor au fost înființate consilii privind finanțarea grupării, chestiunile
militare, problemele - inclusiv cele juridice, deciziile privind luptătorii, execuțiile străinilor,
asistență, securitate și mass-media. Literatura de specialitate a consacrat mai multe tipuri de
terorism. Astfel, terorismul politic constă în utilizarea sistematică la o intensitate ridicată a
amenințării sau violenței în scopuri politice. Este o tactică folosită de un stat, de o mișcare, de o
fracțiune sau de către un grup restrâns de indivizi. Terorismul politic nu trebuie confundat cu
teroarea politică; aceasta din urmă apare sub forma unor acțiuni izolate și se caracterizează prin
folosirea violenței de masă extremă, nediscriminatorie și arbitrară. Teroarea de acest tip creează
adeseori premise favorabile acțiunilor teroriste.
Terorismul tip „vigilante” se caracterizează prin declanșarea unor acțiuni violente de către
grupuri de teroriști sau de către simpatizanți ai acestora în scopul protejării altor teroriști, ca un

108
adevărat paravan protector. Această formă de terorism trebuie analizată diferit de acțiunile teroriste
care condiționează eliberarea din închisori a liderilor de grup sau a altor teroriști.
Forma cea mai periculoasă a terorismului și, din nefericire, cea mai des uzitată în prezent
este cea a terorismului religios fundamentalist, care îmbracă de cele mai multe ori forma
terorismului sinucigaș. Doctrina religioasă islamică, amplificată considerabil în ultimele două
decenii, a determinat fundamentaliștii la comiterea de violențe extreme atât împotriva
„necredincioșilor”, știut fiind faptul că uciderea acestora nu este considerată crimă de legea
islamică, dar și între diversele forțe sectare musulmane, în principal între cele două mari grupări
apărute după Schisma islamului din secolul al Vll-lea - suniții și șiiții. Terorismul religios, în
principal cel islamic, este guvernat de legi proprii în ceea ce privește recrutarea viitorilor sinucigași
- așa-numiții „smart-bomb" (se apelează la varianta recrutării pe bază de voluntariat, iar familia
celui ales va primi o sumă de bani care o va scoate definitiv din sărăcie și va beneficia de respectul
întregii comunități, cu posibilitatea avansării în ierarhia socială) -, pregătirea executantului
(psihologică, religioasă, operațională), alegerea viitoarelor ținte, executarea atacului și mediatizarea
excesivă a acestuia.
Cea mai cunoscută organizație ce folosește terorismul religios este la momentul actual
gruparea Al-Qaida. Aceasta a luat ființă în anul 1989 în Afganistan, pe fondul războiului ruso-
afgan, dar după conflict s-a transformat în principala forță de luptă „anti-occidentală”. Fostul lider
al organizației - milionarul saudit Osama bin Laden - deținea mai multe companii profitabile de
import-export, construcții (cea mai importantă societate de construcții și lucrări publice din Orientul
Apropiat), care, alături de celelalte surse atrase, asigurau un venit de cel puțin 5 miliarde de dolari.
Organizația a devenit cunoscută în toată lumea prin atentatele teroriste din 1998 asupra ambasadelor
SUA din Kenya și Tanzania, atacarea, la data de 12 octombrie 2000, în Yemen, a crucișătorului
american USS Cole sau prin atentatele de la 11 septembrie 2001 de la World Trade Center, prin
atentate cu bombe, luări de ostatici, răpiri și execuții intens mediatizate, toate soldate cu un număr
impresionant de morți.
Anterior sau concomitent, activități teroriste „justificate” religios au desfășurat și grupările
Mișcarea de Rezistență Islamică (Hamas), Partidul lui Dumnezeu (Hezbollah), Jihadul Islamic, Al-
Gama’a al-lsla- miyya sau Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei, înființate în jurul anilor ’80,
cu scopul declarat al anihilării Israelului și constituirii unui stat palestinian independent.
Fenomenul terorist nu a ocolit nici Balcanii, reprezentând o sursă majoră de risc pentru
securitatea acestei zone. În ceea ce privește riscurile, potențialul cel mai mare în perioada actuală
aparține național-comunismului, care a confirmat înainte de toate în spațiul ex-iugoslav, la care se
adaugă o gamă largă de influențe politice și religioase exercitate inegal, dar constant în această
regiune. Un conflict interetnic - focar plauzibil în regiunea balcanică - poate avea ca punct de
plecare un act terorist, cum ar fi un atentat asupra unei personalități, o diversiune extremistă legată
de un moment sensibil în viața unei minorități sau interesele politice divergente ale majorității față
de minoritate. Un alt factor de risc derivă din faptul că procesul tranziției în fostele state comuniste
din Europa este asociat cu dificultăți economice, care reprezintă și ele surse potențiale de
instabilitate. Un alt pericol care poate stârni un act terorist sau un lanț de acțiuni extremist-teroriste
se poate constitui din actualul fenomen al mondializării, care, pe lângă multiplele sale efecte
benefice, creează și un nou tip de sfidare la adresa stabilității. Astfel, și în Balcani, migrația ilegală,
crima organizată, instabilitatea economică, contrabanda, amenințările la adresa mediului
înconjurător sunt câteva consecințe ale permeabilizării frontierelor și creșterii interdependenței în
etapa actuală.
Analiza terorismului din Balcani oferă unele elemente de sprijin în explicarea fenomenului
terorist în zonă, dintre care evidențiem:
- influența evoluției fenomenului terorist internațional, tot mai bine organizat, sprijinit
și dirijat spre atingerea unor scopuri și interese majore în diferite țări sau zone ale lumii;
- existența unor conflicte dintre diverse nuanțe interstatale sau chiar în interesul
acestora, semnificative fiind cele din ex-lugoslavia, din Turcia sau dintre Grecia și Turcia;
- extinderea tot mai accentuată a integrismului islamic în Balcani, în scopul realizării

109
unor puncte de sprijin și „capete de pod” destinate expansiunii acestuia;
- dezvoltarea fenomenului imigraționist cu efecte în plan terorist, de natură a aduce
atingere securității balcanice;
- interferența terorismului cu segmente ale criminalității organizate (planuri comune
de acțiune, stimularea unor obiective vizate, precum și a unor tactici, metode și mijloace de acțiune
folosite pentru atingerea scopurilor propuse).
Cu alte cuvinte, zona balcanică nu a fost scutită de flagelul terorismului internațional, aici
acționând atât grupări teroriste regionale, cât și structuri aparținând organizațiilor internaționale de
profil.
Dintre statele confruntate cu problematica teroristă activă, menționăm:
- Turcia - țară în care întâlnim, deopotrivă, organizații etnic-separatiste,
fundamentalist-islamice și ultranaționaliste. In prezent, pericolul cu posibile efecte în plan terorist
este reprezentat de expansiunea fundamentalismului islamic în detrimentul curentului laic. Pe acest
fond, se poate concluziona că problematica teroristă din Turcia este extrem de diversă și complexă,
astfel încât, pe lângă efectele perturbatorii în plan intern, este în măsură să influențeze, nemijlocit
sau indirect, activitatea antiteroristă din țările vecine;
- Grecia - este o altă țară balcanică ce se confruntă cu problematica teroristă într-o
proporție mai redusă, pe teritoriul căreia acționează, în principal, organizația extremist-teroristă „17
Noiembrie”, autoare a mai multor atacuri teroriste împotriva unor obiective elene și străine;
- ex-lugoslavia - sunt state în care terorismul continuă să aibă ca principală motivație
naționalism-separatismul, se confruntă îndeosebi cu acțiunile puse la cale de către foștii combatanți
ai organizației „Armata de eliberare din Kosovo” (UCK), care acționează constant pentru
independența provinciei și alipirea la Albania;
- Bosnia - prin amenințarea terorismului islamic, a devenit una dintre principalele
probleme pentru trupele aliate aflate în această zonă. Serviciile speciale occidentale au avansat
ideea existenței în spațiul bosniac a unor tabere de teroriști constituite din instructori iranieni și
luptători autohtoni, context în care se estimează că Sarajevo ar putea deveni „un bastion al
terorismului islamic împotriva Europei”;
- Albania - a fost, nu demult, teatrul unor manifestări de violență fără precedent,
culminând cu tentativa de asasinat împotriva președintelui Berisha, prin diverse acte teroriste
reușindu-se ocuparea unor unități militare, depozite de armament și muniție.
Terorismul informațional este o nouă formă de manifestare a acestui flagel mondial. Din
această perspectivă, secolul XXI poate fi caracterizat în multe feluri - secolul vitezei, secolul
tehnologiei, secolul globalizării - dar niciuna dintre aceste posibile definiții nu captează mai bine
esența unei revoluții care se petrece sub ochii noștri decât informația.
Terorismul cibernetic vizează pătrunderea în sistemele de telecomunicații și rețele de
calculatoare ale operatorilor publici sau independenți, pentru introducerea unor „semnale” prin care
se pot declanșa catastrofe (în traficul de călători, în sistemul energetic etc.), se pot „bruia” cu
mesaje proprii radioul și televiziunea, răspândind panică sau incitând la violență și, nu în ultimul
rând, asigurând coordonarea intențiilor extremiste. Specialiștii în domeniu evidențiază că, în scurt
timp, informațiile stocate în rețelele de calculatoare ale diverselor organizații teroriste sau aflate sub
„acoperire” ori obținute prin penetrarea în sistemele de calcul luate ca țintă pot contribui
semnificativ la succesul acțiunilor criminale.
Pericolul pentru siguranța națională poate rezulta și din folosirea sistemelor informatice pe
linia proliferării unor concepții extremiste sau în direcția constituirii unor baze de date cuprinzând
informații de un interes specific, care să se constituie într-un serios factor de risc. De asemenea,
pericolul constă și în realizarea de viruși informatici pentru a distruge conținutul bazelor de date cu
caracter de stat, acțiuni deosebit de periculoase pentru siguranța sistemelor informatice
internaționale. De asemenea, utilizarea la scară largă a „criptării solide”, metodă imposibil de
descifrat, începe să diminueze capacitatea autorităților de a lupta împotriva terorismului. De altfel,
criptările indescifrabile permit traficanților de droguri, teroriștilor, bandelor violente etc. să își
comunice intențiile distructive fără teama de a fi interceptați și descifrați. Acest tip de criptare le

110
permite să păstreze într-o arhivă electronică atât dovezile intențiilor lor criminale, fără ca cineva să
le poată desluși, cât și dovezile infracțiunilor săvârșite, excluzând posibilitatea ca factorii însărcinați
cu aplicarea legii să ajungă la ele.
Concretizarea stărilor potențiale de pericol pe care le pot induce aceste mijloace a fost făcută
de responsabili ai serviciului secret american, care au dezvăluit primul atac cunoscut prin care „o
grupare teroristă” a vizat rețeaua de computere a unui stat, făcându-se precizarea că tentativa s-a
limitat la accesul revoluționarilor Tamili, prin poșta electronică, la ambasadele srilankeze.
Importanța pe care a căpătat-o internetul în strategia numeroaselor grupări și organizații
extremist-teroriste se poate explica prin ușurința cu care acest mijloc este utilizat pentru satisfacerea
necesităților de comunicare, teroriștii apreciindu-l ca fiind cea mai eficientă cale de legătură pentru
coordonarea acțiunilor în oricare punct de pe glob. Posibilitatea păstrării anonimatului emițătorilor
de mesaje, caracterul descentralizat al rețelei internet (care favorizează penetrările în băncile de
date), dependența crescândă a instituțiilor statului de rețele computerizate, precum și numărul din ce
în ce mai mare de utilizatori sunt factori favorizanți care determină, într-o mare măsură, apelarea la
acest sistem de către organizațiile teroriste, extremiste și separatiste. Astfel, organizația teroristă
ETA a dispus de o platformă în internet elaborată în Elveția de un grup de sprijin al „Complexului
ETA”, accesul în rețea fiind asigurat de compania helvetică „Internet Acces”. În acest mod au fost
posibile transmiterea ordinelor de executare a atentatelor sub acoperirea unor mesaje aparent fără
importanță și mediatizarea acțiunilor violente și a atentatelor. De asemenea, „Sinn Fein” - structura
politică a organizației IRA - transmite mesaje către simpatizanți pe internet, iar prin intermediul
buletinului telematic intitulat „Iluminare” sunt făcute publice diferite teze. Internetul este folosit și
la difuzarea unor rețete de fabricare a drogurilor și explozivilor. „Asociația Islamică Palestina” a
trimis cursuri pentru fabricarea unor mecanisme explozive și texte care explică structura, metodele
și scopurile mișcării integriste „Hamas”, iar o grupare islamică din San Diego a făcut cunoscute
informații referitoare la asamblarea de bombe de tipul celor care au explodat în metroul parizian.
Folosirea rețelei internet de către grupările teroriste este incontestabilă. La fel de evident
este faptul că teroriștii vor continua să o folosească pentru a-și promova ideile, strategia și a-și
organiza acțiunile teroriste, care s-au dovedit a fi contrare intereselor securității internaționale și, pe
de altă parte, ar putea submina siguranța națională a statelor, punând în pericol omenirea.
Observarea riguroasă a site-urilor va permite crearea unei imagini de ansamblu a strategiei de
acțiune a acestor grupări, precum și a aliaților lor. Aceasta presupune luarea unor măsuri
(supravegherea site-urilor, a grupajelor informative, cu scopul de a putea fi identificate la timp
semnalele de atenționare, precum și indicațiile referitoare la evoluția și la tendințele radicale din
interiorul fracțiunilor) ce vizează pregătirea, achiziționarea de echipamente și sporirea atribuțiilor
unor servicii, cu efecte benefice pentru viitor.
Pe harta terorismului mondial, România se află în grupa statelor cu amenințări teroriste
moderate, activitatea de prevenție fiind din acest punct de vedere una fundamentală. Cu excepția
unor incidente izolate, neurmate de producerea unor consecințe grave, țara noastră nu s-a confruntat
cu amenințări teroriste majore. Pe de altă parte, poziția geostrategică a României, interesele politice
din zonă sau diferitele alianțe strategice între state au reprezentat de-a lungul timpului tot atâtea
motive pentru comiterea unor acțiuni cu semnificație teroristă, fără ca amploarea acestora să fie una
semnificativă. Astfel, în anii 1972-1973, elementele teroriste aparținând organizației „Septembrie
Negru” au pregătit pe teritoriul țării noastre ocuparea Ambasadei statului Israel la București,
precum și asasinarea ambasadorului acestei țări. În cooperare cu alte unități cu atribuții în
combaterea terorismului, Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă a reușit capturarea unei
importante cantități de armament și muniție, destinată producerii atentatului, introdusă în țară într-o
valiză cu fundul dublu și ascunsă într-o cameră de hotel din București.
În ziua de 26 mai 1985, într-o parcare auto din incinta complexului studențesc Grozăvești
din Capitală, au fost plasate, de către două elemente teroriste arabe, mecanisme explozive sub
autoturismele aparținând unor lideri ai studenților sirieni. In încercarea de dezamorsare a unuia
dintre dispozitivele-capcană, s-a produs o puternică deflagrație, căreia i-au căzut victime doi ofițeri
ai Unității Speciale de Luptă Antiteroristă.

111
 Pe 20 august 1991, un comando indian, compus din patru elemente teroriste, a fost la
originea unei tentative de asasinare a ambasadorului indian acreditat în țara noastră, în timp ce
acesta se afla la obișnuita plimbare cu soția pe bulevardul Aviatorilor din București. Intervenția
promptă a ofițerilor antiteroriști aflați în dispozitivul de protecție fizică a ambasadorului a făcut ca
atentatul să se soldeze cu un eșec. Bilanțul intervenției - un terorist ucis pe loc, un altul capturat,
unul rănit și altul dispărut. În fața organelor de cercetare penală s-a elucidat faptul că cei patru
teroriști aparțineau unei grupări extremist-teroriste de religie sikhs din India.
Reglementarea prin legi speciale a terorismului și a finanțării terorismului parte
componentă a unui complex de măsuri instituite pentru apărarea siguranței naționale, care se
derulează permanent și într-o concepție unitară pe întreg teritoriul național, cu participarea
instituțiilor abilitate, respectiv Ministerul Afacerilor Internelor, Ministerul Apărării Naționale,
Ministerul Public, Serviciul de Protecție și Pază, Serviciul de Informații Externe, Ministerul
Finanțelor și Ministerul Afacerilor Externe, toate acestea beneficiind de aportul tehnic al Serviciului
Român de Informații. De altfel, acest serviciu este recunoscut ca fiind singura autoritate națională
antiteroristă, iar atribuțiile sale nu sunt circumscrise descoperirii infracțiunilor, ci se încadrează
temporal anterior intrării în sfera ilicitului penal. Acest fapt este statuat în mod expres de
dispozițiile art. 6 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de
Informații , potrivit căruia această structură, prin unitățile sale, desfășoară activități informative și
tehnice de prevenire și combatere a terorismului.
Apărarea securității naționale este guvernată legislativ de Legea nr. 51/1991 privind
securitatea națională a României și se realizează faptic prin cunoașterea, prevenirea și înlăturarea
oricăror amenințări de acest fel. Dintre amenințările la adresa securității naționale prevăzute de
această creație legislativă, pe profil terorist se disting cele prevăzute în art. 3 lit. g) (acțiunile prin
care se atentează la viața, integritatea fizică sau sănătatea persoanelor care îndeplinesc funcții
importante în stat ori a reprezentanților altor state sau ai organizațiilor internaționale), lit. i) (actele
teroriste, precum și inițierea sau sprijinirea, în orice mod, a oricăror activități al căror scop îl
constituie săvârșirea de asemenea fapte), lit. j) (atentatele contra unei colectivități, săvârșite prin
orice mijloace), lit. k) (sustragerea de armament, muniție, materii explozive sau radioactive, toxice
sau biologice, contrabanda cu acestea, producerea, deținerea, înstrăinarea, transportul sau folosirea
lor în alte condiții decât cele prevăzute de lege, precum și portul de armament sau muniție fără
drept, dacă prin aceasta se pune în pericol securitatea națională), lit. I) [inițierea sau constituirea de
organizații sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfășurării
vreuneia dintre activitățile de la lit. a)-k), precum și desfășurarea în secret de asemenea activități de
către organizații sau grupări constituite potrivit legii].
În etapele căutării, culegerii, verificării și valorificării informațiilor necesare prevenirii și
contracarării amenințărilor teroriste, unitățile Serviciului Român de Informații beneficiază, în
condițiile legii, de sprijinul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin
mandatul prevăzut de art. 20 din Legea nr. 535/2004, autorizează efectuarea în secret a unor
activități apreciate ca necesare clarificării suspiciunilor privind posibila implicare a unei persoane în
pregătirea, sprijinirea ori săvârșirea de activități teroriste.
La data de 15 februarie 2004, la nivelul Serviciului Român de Informații a luat ființă Centrul
de Coordonare Operativă Antiteroristă.
Gradul real de estimare a producerii unor atacuri teroriste este reprezentat de nivelele de
alertă antiteroristă și este exprimat plastic prin culoarea verde ce corespunde unui nivel scăzut de
pericol, se continuă cu cele albastru, galben, portocaliu, reprezentând nivele de precauție, moderat și
ridicat, și se termină cu nivelul critic, respectiv culoare roșie.
Importanța amenințării generate de fenomenul terorist este enunțată și în Strategia de
securitate națională a României, adoptată prin Hotărârea Parlamentului nr. 36/2001, motiv pentru
care, în art. 4.2. alin. (3), printre principalii factori de risc la adresa siguranței naționale este
enumerat și cel referitor la „proliferarea și dezvoltarea rețelelor teroriste”.
Escaladarea fenomenului terorist internațional a impus adaptarea legislației române la
situația existentă pe plan mondial și la realitățile naționale și s-a concretizat în adoptarea de creații

112
legislative adaptate specificului terorismului. Preocupările legiuitorului român s-au manifestat atât
pentru incriminarea și sancționarea actelor teroriste în materialitatea lor, cât și în domeniul
sancționării oricăror forme de sprijinire sau finanțare a terorismului. Primii pași s-au făcut prin
adoptarea O.U.G. nr. 141/2001 pentru sancționarea unor acte de terorism și a unor fapte de
încălcare a ordinii publice, completată de dispozițiile O.U.G. nr. 159/2001 pentru prevenirea și
combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanțării de acte de terorism,
reglementare juridică ce a sancționat în premieră acest gen de fapte.
Incriminarea și sancționarea terorismului și a finanțării terorismului în reglementarea
actuală
Abordarea, incriminarea și sancționarea cumulativă a tuturor acestor categorii de fapte s-au
realizat prin adoptarea Legii nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, moment
în care legile anterioare din domeniu au fost abrogate. Această lege constituie cea mai completă,
modernă și complexă creație legislativă în materie, iar adoptarea sa a făcut posibilă crearea unui
cadru legislativ cu adevărat unitar în lupta împotriva terorismului. Ultima modificare a acestei legi a
fost realizată prin Legea nr.58/2019.
În partea introductivă, legiuitorul român s-a preocupat de clarificarea terminologiei specifice
acestor situații, definind într-o manieră clară și concisă termeni ca „terorism”, „acte de terorism”,
„entitate, grupare și acțiune teroristă”, „criză teroristă”, „intervenție antiteroristă și contra-teroristă”
ș.a.
Cea mai importantă noțiune, în jurul căreia gravitează toate celelalte, este cea de terorism,
definită în art. 1 din lege într-o formă apropiată celei prevăzute în art. 2656 - Titlul 22 C. pen.
american, ca fiind acele acțiuni, inacțiuni, precum și amenințări cu privire la acestea, care prezintă
pericol public, afectează viața, integritatea corporală sau sănătatea oamenilor, factorii materiali,
relațiile internaționale ale statelor, securitatea națională sau internațională, sunt motivate politic,
religios sau ideologic și sunt săvârșite în unul din următoarele scopuri:
a) intimidarea populației sau a unui segment al acesteia, prin producerea unui puternic impact
psihologic;
b) constrângerea nelegitimă a unei autorități publice ori organizații internaționale să îndeplinească,
să nu îndeplinească sau să se abțină de la îndeplinirea unui anumit act;
c) destabilizarea gravă sau distrugerea structurilor politice fundamentale, constituționale, economice
ori sociale ale unui stat sau organizații internaționale.
În Capitolul II al legii se abordează problematica realizării activității de prevenire și
combatere a terorismului, prin crearea unor structuri specializate, cât și cea referitoare la activitățile
de culegere de informații. La nivel național, cooperarea în domeniu se realizează ca Sistem național
de prevenire și combatere a terorismului - SNPCT -, la care participă o serie de ministere
enumerate de lege, la care se adaugă instituții precum Serviciul de Protecție și Pază, Serviciul de
Informații Externe, Serviciul de Telecomunicații Speciale, Parchetul de pe lângă înalta Curte de
Casație și Justiție, Banca Națională a României, Oficiul Național de Prevenire și Combatere a
Spălării Banilor, Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare, toate acestea
beneficiind de aportul tehnic al Serviciului Român de Informații.
În cadrul acestui serviciu funcționează Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă -
CCOA înființat la data de 15 februarie 2004, prin intermediul căruia se asigură coordonarea tehnică
a SNPCT.
Prevenirea finanțării actelor de terorism este abordată în Capitolul III al Legii nr. 535/2004,
care preia în mare măsură dispozițiile O.U.G. nr. 159/2001 privind prevenirea și combaterea
utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanțării de acte de terorism. A fost însă menținută
anexa prevăzută de ordonanța mai sus amintită, care este actualizată periodic prin hotărâre a
Guvernului pe baza informațiilor furnizate de Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor
Unite și cuprinde nume de persoane și organizații cunoscute ca făcând parte din categoria celor care
sprijină, finanțează sau simpatizează cu grupările teroriste. Acestora le este interzisă desfășurarea pe
teritoriul României, direct sau prin persoane interpuse, a oricăror operațiuni financiar-contabile
(operațiuni de cont curent și de cont de capital, inclusiv operațiunile de schimb valutar). Activele

113
acestor persoane și organizații sunt blocate, fiind interzis orice transfer, prin orice modalitate,
inclusiv bancară.
Supravegherea operațiunilor se realizează de către Autoritatea de Supraveghere Financiară.
Capitolul IV al legii este dedicat infracțiunilor și contravențiilor.
Articolul 32
(1) Constituie acte de terorism și se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea
săvârșită, ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate, fără a se putea depăși maximul general
de pedeapsă, și cu interzicerea unor drepturi, săvârșirea, în oricare din scopurile prevăzute la art. 1,
a uneia dintre următoarele fapte:
a) acțiunile și inacțiunile îndreptate împotriva vieții, integrității corporale sau sănătății persoanelor
ori având drept consecință moartea, lezarea integrității corporale ori afectarea sănătății fizice sau
psihice a persoanei;
b) lipsirea de libertate în mod ilegal;
c) distrugerea și distrugerea calificată;
d) comunicarea de informații false, care pune în pericol siguranța zborului sau navigației unei nave
ori aeronave;
e) săvârșirea, cu ajutorul unui dispozitiv, al unei arme sau al unei substanțe, a unui act de violență
împotriva unei persoane aflate într-un aeroport civil, dacă fapta a pus în pericol siguranța și
securitatea în acest aeroport, precum și săvârșirea oricărui act de violență fizică ori psihică asupra
unei persoane aflate la bordul unei aeronave civile în zbor sau în pregătire de zbor ori asupra
personalului navigant al acesteia;
f) distrugerea sau deteriorarea gravă, cu ajutorul unui dispozitiv, al unei arme ori al unei substanțe, a
instalațiilor unui aeroport civil sau a unei aeronave în serviciu ori care nu este în serviciu, dar se află
pe un aeroport sau cauzarea de deteriorări care fac aeronava indisponibilă de zbor ori care sunt de
natură să îi pună în pericol siguranța în zbor, precum și întreruperea serviciilor de aeroport, dacă
fapta compromite sau este de natură a compromite siguranța și securitatea în acel aeroport;
g) distrugerea sau deteriorarea instalațiilor ori a serviciilor de navigație aeriană sau perturbarea
funcționării acestora, dacă fapta a pus în pericol siguranța zborului;
h) plasarea pe o aeronavă civilă, prin orice mijloc, a unui dispozitiv sau a unei substanțe
capabil/capabile să distrugă acea aeronavă ori să îi producă deteriorări care o fac inaptă de zbor sau
care sunt de natură să pericliteze siguranța acesteia în zbor;
i) preluarea fără drept a unei aeronave, prin orice mijloace, precum și exercitarea fără drept a
controlului asupra acesteia;
j) luarea în stăpânire a unei nave ori a unei platforme fixe sau exercitarea controlului asupra
acesteia, prin violență ori amenințare;
k) comiterea de violențe asupra unei persoane aflate la bordul unei nave ori al unei platforme fixe,
dacă acest act este de natură să pericliteze siguranța navei ori a platformei fixe;
l) distrugerea unei platforme fixe ori a unei nave sau cauzarea de daune platformei fixe ori
încărcăturii unei nave, de natură să pericliteze siguranța platformei sau a navigației navei;
m) plasarea pe o navă sau pe o platformă fixă, prin orice mijloc, a unui dispozitiv ori a unei
substanțe apt/apte să le distrugă sau care să cauzeze platformei, navei ori încărcăturii sale daune ce
compromit sau sunt de natură să pericliteze siguranța platformei ori a navigației navei;
n) distrugerea sau avarierea în mod grav a platformei fixe ori a instalațiilor sau serviciilor de
navigație ori producerea de grave perturbații în funcționare, dacă unul dintre aceste acte este de
natură să pericliteze siguranța platformei fixe sau a navigației unei nave;
o) nerespectarea regimului armelor și munițiilor, a regimului materialelor nucleare și al altor materii
radioactive, nerespectarea regimului materiilor explozive, nerespectarea regimului precursorilor de
explozivi restricționați, precum și uzul de armă fără drept;
p) atentatul care pune în pericol securitatea națională, atentatul contra unei colectivități și actele de
diversiune;
q) infracțiuni contra siguranței și integrității sistemelor și datelor informatice;
r) Abrogată.

114
(2) Pentru infracțiunile prevăzute la alin. (1) nu se poate aplica pedeapsa amenzii.
(3) Constituie act de terorism și se pedepsește cu închisoare de la 7 la 15 ani și interzicerea unor
drepturi săvârșirea, în oricare din scopurile prevăzute la art. 1, a uneia dintre următoarele fapte:
a) producerea, dobândirea, deținerea, transportul, furnizarea, utilizarea sau transferarea către alte
persoane, direct ori indirect, de arme chimice sau biologice, dispozitive explozive de orice fel,
precum și cercetarea în domeniu ori dezvoltarea de asemenea arme, inclusiv a celor radiologice sau
nucleare;
b) introducerea sau răspândirea în atmosferă, pe sol, în subsol ori în apă de produse, substanțe,
materiale de orice fel, microorganisme sau toxine de natură să pună în pericol viața, sănătatea
oamenilor ori a animalelor sau mediul înconjurător ori provocarea de incendii, inundații sau
explozii care au drept efect punerea în pericol a vieților umane;
c) perturbarea ori întreruperea aprovizionării cu apă, electricitate sau orice altă resursă naturală
fundamentală, care poate avea ca efect punerea în pericol a vieților umane;
d) distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare a unei instalații nucleare ori
radiologice ce conține materiale radioactive, aparținând făptuitorului sau altuia, ori împiedicarea
luării măsurilor de conservare sau securitate nucleară a unei astfel de instalații nucleare sau
radiologice;
e) orice alte acțiuni și inacțiuni, indiferent de modalitatea de săvârșire, prin care se realizează ori se
urmărește distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare, în întregime sau în parte,
capturarea ori preluarea fără drept a controlului asupra unui bun, structură, infrastructură, sistem,
rețea, instalație, resursă, serviciu, capacitate sau loc, public sau privat, dacă fapta este de natură să
pună în pericol sau să asigure făptuitorului posibilitatea punerii în pericol a vieții, integrității
corporale sau sănătății persoanelor ori dacă s-au produs consecințe deosebit de grave.
(4) Amenințarea, în realizarea oricăruia din scopurile prevăzute la art. 1, cu săvârșirea unei fapte din
cele prevăzute la alin. (1) lit. a)-q) și alin. (3) lit. a)-e) constituie infracțiune și se pedepsește cu
închisoare de la 2 la 7 ani, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăși sancțiunea prevăzută de lege
pentru infracțiunea care a format obiectul amenințării.
(5) Dacă fapta prevăzută la alin. (4) este săvârșită de o persoană din conducerea unei entități
teroriste, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 12 ani.
(6) Constituie infracțiune și se sancționează cu închisoare de la 5 la 15 ani capturarea sau preluarea
fără drept a unui vehicul, dacă fapta a fost săvârșită în oricare din scopurile prevăzute la art. 1.
Articolul 33
(1) Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 5 la 12 ani și interzicerea unor
drepturi săvârșirea, în oricare din scopurile prevăzute la art. 1, a uneia dintre următoarele fapte:
a) procurarea, deținerea, confecționarea, fabricarea, transportul sau furnizarea de produse ori
tehnologii cu dublă utilizare sau de produse militare ori de materii explozive sau inflamabile, în
scopul producerii de mijloace distructive, dispozitive explozive de orice fel, precum și a
substanțelor chimice, biologice, radiologice ori nucleare, de natură să pună în pericol viața,
sănătatea oamenilor, animalelor sau mediul;
b) oferirea de instrucțiuni cu privire la fabricarea sau folosirea de explozivi, arme de foc sau orice
alte arme, substanțe nocive sau periculoase, ori cu privire la tehnici sau metode specifice de
săvârșire sau sprijinire a săvârșirii unui act de terorism, știind că respectivele competențe oferite
sunt sau pot fi utilizate în acest scop.
c) primirea sau însușirea de instrucțiuni prin autodocumentare cu privire la fabricarea sau folosirea
de explozivi, arme de foc sau orice alte arme, substanțe nocive sau periculoase, ori cu privire la
tehnici sau metode specifice de săvârșire sau sprijinirea săvârșirii unui act de terorism;
d) furtul calificat săvârșit în vederea comiterii infracțiunilor prevăzute la art. 32 alin. (1) și (3) și la
alin. (1) și (2) din prezentul articol.
(2) Constituie, de asemenea, infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și
interzicerea unor drepturi săvârșirea uneia dintre următoarele fapte:
a) înlesnirea trecerii frontierei, găzduirea ori facilitarea accesului în zona obiectivelor vizate a unei
persoane despre care se cunoaște că a participat sau a comis ori urmează să participe sau să comită o

115
infracțiune prevăzută la alin. (1) ori la art. 32 alin. (1) sau (3);
b) culegerea sau deținerea, în scopul transmiterii, ori punerea la dispoziție de date și informații
despre obiective vizate de o entitate teroristă;
c) falsificarea de înscrisuri oficiale sau utilizarea acestora în scopul înlesnirii săvârșirii unui act de
terorism;
d) șantajul săvârșit în scopul comiterii unui act de terorism;
e) Abrogată.
f) Abrogată.
Articolul 332
(1) Fapta de a îndemna publicul, verbal, în scris sau prin orice alte mijloace, să săvârșească
infracțiuni prevăzute de prezenta lege se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani ori cu
amendă, fără a se putea depăși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea la săvârșirea căreia s-
a instigat.(2) Dacă fapta prevăzută la alin. (1) este comisă de un funcționar public, pedeapsa este
închisoarea de la un an la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, fără a se putea depăși
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea la săvârșirea căreia s-a instigat.(3) Dacă instigarea
publică a avut ca urmare comiterea infracțiunii la care s-a instigat, pedeapsa este cea prevăzută de
lege pentru acea infracțiune.(4) Promovarea unui mesaj prin propagandă săvârșită prin orice
mijloace, în public, cu intenția de a instiga la săvârșirea unui act de terorism, indiferent dacă
mesajul susține sau nu în mod direct terorismul ori dacă au fost săvârșite sau nu respectivele
infracțiuni, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Articolul 36
(1) Constituie infracțiune de finanțare a terorismului colectarea sau punerea la dispoziție, direct ori
indirect, de fonduri, licite sau ilicite, cu intenția de a fi folosite sau cunoscând că acestea urmează a
fi folosite, în tot ori în parte, pentru săvârșirea actelor de terorism sau pentru susținerea unei entități
teroriste și se pedepsește cu închisoare de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.
(2) Săvârșirea unei infracțiuni în scopul obținerii de fonduri, cu intenția de a fi folosite sau
cunoscând că acestea urmează a fi folosite, în tot sau în parte, pentru săvârșirea actelor de terorism
ori pentru susținerea unei entități teroriste, se pedepsește cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea
infracțiune, al cărei maxim se majorează cu 3 ani.
(3) Dacă fondurile obținute în condițiile alin. (2) au fost puse la dispoziția entității teroriste, se
aplică regulile privind concursul de infracțiuni.
(4) Abrogat.
Articolul 38
Alarmarea fără un motiv întemeiat, prin orice mijloace, direct sau indirect, a organelor specializate
pentru a interveni în caz de pericol, a organelor cu atribuții în domeniul securității naționale sau de
menținere a ordinii publice, cu privire la săvârșirea unui act de terorism, efectuată în realizarea
oricăruia din scopurile prevăzute la art. 1, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la
un an la 3 ani sau cu amendă.
Articolul 381
(1) Accesarea în mod repetat de materiale de propagandă teroristă, prin intermediul sistemelor
informatice sau altor mijloace de comunicații electronice, precum și deținerea de astfel de materiale,
în scopul însușirii ideologiei teroriste, ca parte a unui proces de radicalizare, constituie infracțiune și
se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.(2) Nu constituie infracțiune fapta
prevăzută la alin. (1), dacă este săvârșită în scopuri științifice sau academice.
Articolul 382
(1) Furnizorii de servicii de găzduire și furnizorii de conținut sunt obligați ca, la decizia motivată a
Autorității Naționale pentru Administrare și Reglementare în Comunicații, denumită în continuare
ANCOM, să întrerupă, imediat, cu informarea utilizatorilor, transmiterea într-o rețea de comunicații
electronice ori stocarea conținutului, prin eliminarea acestuia la sursă, dacă prin intermediul
conținutului respectiv se face apologia actelor de terorism, se îndeamnă la comiterea unui act de
terorism sau se promovează idei, concepții, doctrine sau atitudini, în scopul susținerii
cauzei/activității entităților teroriste.

116
 Particularitățile investigative în cazul infracțiunilor de factură teroristă implică aportul
exclusiv al serviciilor specializate în această materie, respectiv luptătorii Brigăzii Antiteroriste ce
funcționează în cadrul Serviciului Român de Informații și se completează cu munca în echipă
investigativă complexă condusă de către procurorul specializat.
Competența de a judeca în primă instanță infracțiunile sancționate de Legea nr. 535/2004
aparține curții de apel, iar urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror.
În ceea ce privește evoluția fenomenului terorist la nivel mondial, se preconizează o
proliferare a actelor teroriste, materializată în creșterea numărului incidentelor de mare anvergură,
diversificarea tacticilor folosite și utilizarea celor mai periculoase dintre acestea, cu tendința
îngrijorătoare de trecere de la terorismul clasic la mega-terorism.
Având în vedere că operațiunile de tip terorist pot genera crize majore la nivel mondial, cu
consecințe negative în plan economico-financiar, politic, militar, moral și cultural asupra tuturor
statelor, războiul modern va deveni un nou tip de război, cu un scop politico-militar unic, și anume
eradicarea terorismului internațional de stat și privat, în cadrul căruia țara noastră va avea propria
contribuție.
Acest fenomen infracțional se menține la un nivel foarte redus în țara noastră. Astfel,
conform Raportului Uniunii Europene privind terorismul și ultimele tendințe din domeniu, publicat
în anul 2019, în România au fost realizate două arestări în legătură cu acest domeniu. Totodată,
raportul reține că acest fenomen infracțional este în scădere. La nivelul organelor de urmărire
penală în perioada 2016-2019 s-a înregistrat o medie anuală de 89 de cauze.

117
 9. Criminalitatea afacerilor. Spălarea banilor

Comunitatea științifică internațională abordează astăzi diferențiat conceptele de criminalitate

economică, criminalitate organizată și criminalitate transnațională. Astfel, criminologul francez
Raymond Gassin distinge criminalitatea obișnuită prin înșelătorie (escrocherie, abuz de încredere,
abuz de bunuri sociale, detunări de fonduri), criminalitatea socială (încălcarea dreptului muncii) și
criminalitatea economică (încălcarea regulilor privind libera concurență și a reglementărilor
dirijiste ale statului în domeniul economic).
Hervé Boullanger propune următoarea clasificare a diferitelor forme de criminalitate în
afaceri sau criminalitatea afacerilor:
a) criminalitatea financiară - cuprinde infracțiunile grave care afectează fluxurile
financiare (spălarea banilor, corupția, bancruta, abuzurile de bunuri sociale, fraude fiscale și
financiare, deturnare de fonduri);
b) criminalitatea economică - cuprinde infracțiunile grave care afectează fluxurile de
mărfuri, respectiv cele care aduc atingere fiscalității a cărei bază este marfa, cele îndreptate
împotriva protecției consumatorului și a dreptului de proprietate intelectuală;
c) criminalitatea concurențială - cuprinde infracțiunile grave care afectează fluxurile și
informațiile (infracțiuni la dreptul acționarilor, prezentarea de conturi anuale inexacte, publicitate
mincinoasă sau interzisă, vânzări forțate, delicte de inițiere, abuzul de putere, spionajul industrial,
obstrucționarea libertății la licitație).
În concepția lui Nicolas Queloz, criminalitatea economică își are originile în întreprinderi
active în viața economică, având drept scopuri obținerea de câștiguri, de profit și influență, chiar de
supraviețuire cu orice preț, prin utilizarea de mijloace legale și ilegale. Metodele utilizate sunt
viclenia, frauda, falsurile, abuzurile de încredere, corupția, spălarea banilor, iar valorile prejudiciate
sunt buna-credință, siguranța și credibilitatea economică și financiară, concurența loială și interesul
general.
Raymond Kendall, fost secretar general al Interpol, preciza următoarele: „Criminalitatea
organizată constituie un sistem economic paralel, care realizează cifre de afaceri și beneficii ilegale
care depășesc, în unele țări, produsul național brut al acestora”. Iar Jean Claude Monet, șef de
departament la Institutul de înalte Studii pentru Securitatea Internă din Franța, consideră că „ceea ce
caracterizează poate cel mai bine diferența între delicvența individuală și crima organizată este
natura strategică a acțiunii individuale diferită total de strategia grupului criminal, considerat ca un
ansamblu uman reperabil și caracterizat prin diviziunea sancțiunilor, ierarhizarea nivelurilor de
competență, existența și aplicarea riguroasă a procedurilor de coordonare și control și asigurarea
circulației fluxurilor ilicite”.
Criminalitatea organizată își are originile în asociații, carteluri și bande criminale și
societăți-paravan, având scopuri prioritar dirijate spre crimă, exploatarea slăbiciunilor sistemului
pentru obținerea de câștiguri și profituri, influență și putere prin mijloace legale și ilegale.
Metodele utilizate sunt: violență, eliminare, trafic organizat, extorcare, corupție, manipulări,
fraude, spălarea banilor. Valorile prejudiciate sunt: viața, libertatea, integritatea fizică, securitatea
publică, libertăți democratice.
Criminalitatea transnațională are o dimensiune internațională, care înseamnă că un grup
criminal acționează pe teritoriul mai multor state, înseamnă cooperarea pe care grupurile criminale
de diferite naționalități o realizează între ele pentru a controla anumite piețe.
În opinia lui Franco Roberti, „în criminalitatea organizată intră acele fenomene delictuale
asociative a căror structură organizatorică nu este destinată numai realizării programului delictual al
grupului, ci este refluxul unui plan complex ulterior, care transcende activitatea delictuală și
urmărește cucerirea unor spații de putere, găsind în logica antreprenorială a profitului, a îmbogățirii
și a piețelor ilegale valența lor comună, iar ca urmare a înaltului lor nivel de organizare (de tip
«întreprindere»), numitorul lor comun”.
Scopul fundamental al structurilor criminalității organizate îl reprezintă capitalizarea
continuă, respectiv acumularea de resurse prin mijloace ilegale. Pentru atingerea acestui scop, sunt

118
vizate atât domeniile tradiționale (trafic de droguri, contrabandă, evaziune fiscală, șantaj etc.), cât și
domeniile de noutate (privatizări, societăți de valori mobiliare, terorism etc.). Este evidentă
capacitatea extraordinară a grupărilor criminale de a identifica și de a exploata cu rapiditate noi
domenii care le oferă posibilități de a obține profituri uriașe (trafic de armament, trafic ilegal de
persoane, obținerea de fonduri și subvenții de la stat, trafic de organe umane, exploatarea
frauduloasă a sistemelor informatice etc.). Abordarea unor asemenea domenii și creșterea forței
organizatorice și financiare a crimei organizate sunt condiționate de realizarea unui climat favorabil
în zona sau în zonele de acțiune. Acest climat cuprinde elemente favorabile: vulnerabilitate
economico-financiară, politică și instituțională. Criminalitatea organizată prosperă într-un domeniu
economico-financiar și instituțional vulnerabil: perioade de criză, eșecuri în realizarea reformelor,
stări de conflict armat. Ea își dezvoltă un întreg arsenal, care conduce la creșterea gradului de
vulnerabilitate a societăților.
Criminalitatea organizată utilizează o gamă extrem de diversificată pentru a destabiliza
încrederea și siguranța: corupție, violență, șantaj, reușind să compromită statutul de economie
legală, de întreprindere sau instituție corectă. Potrivit raportului Uniunii Europene asupra
criminalității organizate, prezentat la Bruxelles pe 6 noiembrie 1998, „este cunoscut că grupurile
criminalității organizate explorează și exploatează noi spații criminale cu aceeași vigoare ca și
întreprinderile legale. Ele sunt preocupate să se implice în acele activități criminale care generează
mari profituri și prezintă riscuri mai reduse pentru răufăcătorii implicați”.
Alături de piața globală funcționează o piață ilegală, dar și o piață paralelă. Într-un studiu
publicat în lucrarea „Criminalitatea financiară”, Philippe Broyer explică diferențele dintre piețele
ilegale și piețele paralele, diferențe care sunt date de „natura bunurilor care circulă în aceste piețe”.
Astfel, piețele ilegale sunt cele în care se produc și se comercializează bunuri ilicite, ale căror
producție, comercializare și consum sunt interzise (droguri, unele categorii de medicamente,
pornografia infantilă etc.), iar piețele paralele sunt acelea în care tranzacțiile vizează bunuri licite,
dar comercializate ilegal, respectiv prin contrabandă (țigări, alcool, cafea, produse electronice,
calculatoare etc.), ca urmare a evitării procedurilor legale privitoare la declararea oficială a
produselor și plata taxelor aferente acestora. Aproximativ de la jumătatea deceniului opt al secolului
trecut, economiștii americani Buchanan și Rubin prezentau piețele ilegale ca fiind „de tip
monopolist, în sensul că o organizație criminală care controlează o asemenea piață elimină orice
altă grupare care intenționează să se infiltreze în această zonă a pieței, utilizând violența extremă”.
Adevărul, ca de obicei, este la mijloc. Orice organizație criminală este expusă permanent
unei concurențe (latentă sau deschisă), iar dacă deține o poziție de monopol pe un anumit segment
de piață, poate fi amenințată de ofensiva altor organizații care își cer dreptul să acționeze.
Să nu uităm lucrul cel mai important - acela că între rețelele organizațiilor criminale există
un sistem de comunicare și relaționare pe care nu îl găsim la nivelul autorităților de luptă
împotriva criminalității organizate. Potrivit lui Jean Cartier-Bresson, „o rețea criminală permite
contactul între un actor ilegal și un actor legal (politician, funcționar, întreprinzător), dar și cu un alt
actor ilegal (alte organizații criminale). Rețeaua se caracterizează prin îmbinarea activităților și prin
multiplicarea ocupațiilor (meseriilor) îndeplinite oficial de către membrii săi. Rețeaua este o
instanță care, pentru a acumula putere financiară și politică, se dezvoltă pe principiile solidarității și
ajutorării, instituind un sistem de drepturi și obligații pe care le impune individului”. în opinia
noastră, această cooperare în rețea reprezintă principiul fundamental al relaționărli structurilor
criminale.
Pornind de la lozinca „este loc pentru toată lumea”, care este explicată de către Franco
Roberti în privința „contrabandei cu țigări fabricate în străinătate”, autorul, doctor în drept și
funcționar superior în Direcția Națională Antimafia din Italia, fixează în expunerea sa următoarele
aspecte principale:
- statul a tolerat și a subevaluat acest fenomen, care s-a transformat într-o „manifestare
a economiei ilegale, pentru că este mai bănoasă și mai puțin riscantă”;
- trei organizații criminale (Camorra, Mafia și Sacra Corona Unita) controlează de
peste 25 de ani piața țigaretelor, obținând profituri enorme (peste 5 miliarde de euro), care sunt

119
reinvestite în alte activități ilicite (droguri, armament);
- organizațiile Camorrei gestionează și controlează toate fazele comercializării de
țigarete, de la tranzacții prin intermediul unor societăți financiare cu sediul în Elveția sau în alte
paradisuri fiscale, la depozitarea mărfii în Muntenegru, Albania, Grecia și până la distribuirea lor pe
întreg teritoriul național;
- o mare parte a pieței ilegale a fost tolerată și recunoscută de către autoritățile statului,
fiind una dintre cele mai importante resurse economice ale subproletariatului urban;
- păturile dominante și clasele conducătoare au fost convinse că respectarea legii nu
constituie un mecanism potrivit pentru a asigura controlul și administrarea unei realități sociale
complexe și dificile, cum este aceasta;
- s-a tolerat ilegalitatea, care a devenit o componentă constantă a zonei de acțiune a
crimei organizate, fiind acceptată ca o necesitate dură pentru a asigura supraviețuirea straturilor
celor mai sărace ale populației;
- acțiunea statului de combatere a Camorrei s-a tradus într-un fel de limitare și control
anemic asupra fenomenului, dar niciodată într-o voință serioasă de a-l elimina;
- statul a început să conștientizeze gravitatea fenomenului numai atunci când
criminalitatea organizată a început să se manifeste violent, punând în pericol grav ordinea publică,
creând spaimă și compromițând imaginea Italiei în străinătate;
- societățile criminale mai evoluate se orientează către realizarea de activități ilicite
diferite de cele tradiționale, chiar mai rentabile și mai puțin riscante, pentru simplul motiv că sunt
sancționate mai puțin aspru și mai dificil de dovedit. Acesta este domeniul fraudelor de credite;
- unul dintre sectoarele privilegiate ale criminalității organizate îl reprezintă strângerea
și reciclarea deșeurilor urbane și industriale;
- extorcarea și camăta reprezintă cea mai dramatică dezvoltare a pericolului criminal,
pentru că prin intermediul ei se dezvoltă riscul distrugerii întreprinderilor mici și mijlocii;
- dezvoltarea economiei criminale produce efecte devastatoare asupra economiei
legale: scurtcircuitează fluxurile financiare și de credit, alterează piața legală, încurajează economia
subterană. Acest lucru face să dispară frontiera dintre lumea criminală și lumea legală.
Se impun în continuare precizări referitoare la frauda fiscală, date fiind amploarea și
ponderea acestei infracțiuni în cadrul criminalității economico-financiare. Evaziunea fiscală este
unul dintre capitolele cele mai studiate din dreptul fiscal, atât de către tehnicieni, cât și de către
teoreticieni. Cu toate acestea, în pofida a tot ceea ce se scrie despre cauzele, modalitățile,
amploarea, controlul sau sancțiunile privitoare la evaziunea fiscală, cuvintele care desemnează acest
fenomen sunt imprecise, iar domeniul pe care îl exploatează este incert.
Totuși, pentru a facilita înțelegerea sensului acestei noțiuni, vom insista mai întâi asupra
corelației existente între frauda fiscală și evaziunea fiscală. „Dacă se vorbește într-adevăr de
fraudă, se vorbește în aceeași măsură de frauda legală sau legitimă, de frauda ilegală, de evaziunea
internațională, de evaziunea legală, de evaziunea ilegală, de paradisuri fiscale sau de refugii, de
abuzul dreptului de a fugi din fața impozitului, de libertatea alegerii căii celei mai puțin impozitate
sau subestimarea fiscală, frauda la lege ori economia subterană”. Într-o altă opinie, „frauda fiscală
presupune, dincolo de o violare a spiritului legii și a intenției legiuitorului, o încălcare directă și
deliberată a regulilor impuse pentru stabilirea și plata impozitului. Astfel, este cazul disimulării
materiei impozabile prin absența pur și simplu a declarației sau prin operațiuni fictive”. Pe de altă
parte, evaziunea fiscală constituie „totalitatea procedeelor licite și ilicite cu ajutorul cărora cei
interesați sustrag, total sau în parte, averea lor obligațiunilor stabilite prin legile fiscale”.
Din cele mai sus menționate rezultă că, lato sensu, noțiunea de fraudă fiscală înglobează
evaziunea fiscală. Totuși, cel mai adesea, frauda fiscală desemnează, stricto sensu, o infracțiune la
lege și se distinge în acest sens de evaziunea fiscală, ce se definește ca o utilizare abilă a
posibilităților oferite de lege pentru eludarea fiscului. Există și cazuri când anumiți autori
asimilează, în parte, cele două noțiuni.
Doctrinar, se susține că sustragerea de la impunere a materiei impozabile și încălcarea
egalității în fața impozitului pot fi nu numai ilegale, ci și legale, existând deci o evaziune fiscală

120
ilegală și o evaziune fiscală legală. Astfel, evaziunea fiscală legală se întemeiază, în principiu, pe
interpretarea și exploatarea unor dispoziții lacunare ale legii, în timp ce varianta ilegală a acesteia
constă în disimularea, subevaluarea cuantumului materiei impozabile sau în folosirea altor căi de
sustragere de la plata impozitului datorat statului de către un contribuabil .
Principalele cauze ale amplificării fenomenului de evaziune fiscală ar fi următoarele:
- excesivitatea sarcinilor fiscale;
- insuficiența educației cetățenești și a educației fiscale a contribuabililor.
Există o psihologie a contribuabilului de a nu plăti decât ceea ce nu poate să nu plătească.
Natura omenească are întotdeauna tendința să pună interesul general în urma interesului particular.
Ea este înclinată să considere impozitul mai mult ca un prejudiciu decât ca o legitimă contribuție la
cheltuielile publice. Cu toate acestea, în limitele legii, orice contribuabil are dreptul să își apere
patrimoniul de impunerile excesive, cu atât mai mult în lipsa unei reglementări clare, precise și
unitare, care să îngrădească acest fenomen și să îl interzică.
Evaziunea fiscală se reflectă în mod negativ nu numai asupra formării veniturilor statului,
dar și pe plan social, politic, economic. De asemenea, ea este principala sursă de alimentare a unei
economii parazitare, paralelă cu economia reală, numită în termeni uzuali economia neagră. Ca
formă de manifestare a evaziunii fiscale (munca la negru, prostituția, traficul de droguri și de arme,
jocurile de noroc), economia subterană este estimată la 8% din PIB în Marea Britanie, 13% în
Suedia, 11% în Italia, 9% în Franța, Olanda, Canada și Germania, 8,5% în SUA, 5% în Japonia, iar
în România, potrivit unui raport al Serviciul Român de Informații, la 38% din PIB. Pe de altă parte,
există țări care duc o politică fiscală care încurajează într-o anumită măsură evaziunea fiscală.
Astfel, unul dintre secretele japonezilor în ceea ce privește formarea capitalului este evaziunea
fiscală, care este încurajată oficial. În mod legal, un japonez adult este scutit de taxe pentru un cont
de economii medii. În consecință, Japonia are de cinci ori mai multe conturi de acest fel decât
numărul populației, inclusiv copiii. Din această cauză, au cea mai mare rată de formare a
capitalului. Orice țară care vrea să fie competitivă într-o eră antreprenorială trebuie să își
construiască un sistem de impozite de tipul celui japonez, care printr-o atitudine de ipocrizie
semioficială încurajează formarea capitalului.
Dicționarul de economie al celebrei reviste „The Economist” definește astfel evaziunea
fiscală frauduloasă sau ilegală (tax evasion): „Neplata obligației fiscale a unei persoane fizice sau
juridice către stat, prin metode frauduloase, de exemplu, nedeclararea profitului, micșorarea valoni
reale a profitului prin creșterea cheltuielilor sau diminuarea venitului prin fals ori uz de fals,
înregistrarea la organele fiscale a balanțelor și bilanțurilor contabile false, bancrută frauduloasă etc.”
Potrivit aceluiași dicționar, evaziunea fiscală legală (tax avoidance) reprezintă „structurarea
activităților financiare în conformitate cu legea, în scopul minimalizării obligației fiscale”. În acest
context, putem afirma că folosirea avantajelor fiscale oferite de legislația off-shore constituie un
mijloc legal de evitare a impozitului. Într-adevăr, cel care dirijează capitalul către jurisdicțiile off-
shore este un evazionist fiscal legal, dar reacția sa este un reflex Ia prevalările fiscale excesive din
teritoriile on-shore.
De altfel, există o axiomă în dreptul fiscal, care exprimă elocvent exilul contribuabilului:
„Când sarcinile fiscale apasă greu asupra unei materii impozabile, aceasta tinde să evadeze. Un
impozit excesiv pune pe fugă materia impozabilă. El trebuie să fie cu atât mai moderat, cu cât
această bogăție este mai fugitivă. Impozitul poate ajunge la acel punct la care, dacă adăugăm o
cifră, îi scădem produsul său (...) a impune mult înseamnă a primi puțin”. Un contribuabil își poate
dirija afacerile liber, din orice țară dorește, cu condiția să respecte legile atât în statul unde își
derulează afacerile, cât și în cel în care este rezident. Dacă autoritățile fiscale consideră că un
anumit contribuabil, acționând în limitele legii, prejudiciază bugetul, singura alternativă este să
ceară modificarea corespunzătoare a legilor care permit astfel de acțiuni.
Economia subterană din România este puternică, deoarece teritoriul său cel mai important
este ocupat nu de activitățile legale desfășurate, dar nedeclarate (banii negri), ci de fenomenul
criminalității în dimensiunea lui economică și financiară (banii murdari), caracterizat printr-un
foarte ridicat nivel al „ingineriilor financiare” realizate în zona privatizărilor, instituțiilor de

121
investiții, a celor financiar-bancare și utilizării fondurilor publice. În acest scop, sunt utilizate
mijloace, metode și instrumente eficiente de convertire și deturnare a fluxurilor de capital, în scopul
scoaterii ilegale a acestora din țară. „Este un mixt bine structurat de management modern cu practici
sofisticate de evaziune fiscală și clientelism politic, beneficiind de sprijinul și protecția unor
puternice grupuri de interese, în care oficialii puterii ocupă un loc important. Este sursa unor
substanțiale acumulări ilicite de capital, care contribuie la stratificarea societății românești”.
Fiind un concept atât de cuprinzător, dificil de a fi definit unitar din punct de vedere
normativ, sociologic, economic și criminologie, economia subterană trebuie abordată ca un
fenomen obiectiv al societății, ca un derapaj de la normalitate, imposibil de eradicat, dar posibil și
necesar de a fi redus până la o cotă suportabilă. Se acceptă faptul că știința economică nu poate să
măsoare matematic dimensiunea economiei subterane, dar are capacitatea și interesul de a fixa
cauzele dezvoltării acesteia. Olivier Jerez încearcă să identifice și să structureze pe categorii
„marile cauze ale economiei subterane” în:
- creșterea presiunii fiscale de către guvernanți (bancherii elvețieni spun că nu ar
exista paradisuri fiscale dacă statele nu ar mări fiscalitatea);
- excesul de reglementare din partea autorităților în domeniul comercial, fiscal,
bancar, financiar, prin creșterea numărului de interdicții, determină în paralel noi ocazii de fraudă și
evaziune;
- prohibiția, care se referă la droguri, vânzarea de arme, prostituție, pariuri, camătă și
altele;
- corupția, care se manifestă în toate economiile și care vizează bani dați pentru
obținerea de contracte publice, în domeniul formalităților vamale, autorizațiilor de construcție și
urbanism, licențe pentru investiții etc. Corupția poate face parte din tradiția culturală, politică și
economică națională și poate fi tolerată cu mai multă sau mai puțină seninătate, în diferite țări și
sectoare economice.
Studii recente fixează „cauzele economiei subterane în condițiile globalizării și creării pieței
unice europene:
- nivelul înalt al fiscalității și al contribuțiilor la fondurile de securitate socială
(influență asupra economiei subterane de 45-55%);
- sistemul fiscal a devenit mult prea complicat și prea dificil de interpretat (10-15%
influență asupra economiei subterane);
- gradul de acceptare a regulilor și instituțiilor naționale și europene este în descreștere
(euroscepticism - 5-10% influență);
- reducerea numărului de ore săptămânale de lucru și a vârstei de pensionare (5-10%
influență);
- reducerea nivelului de educație civică și de loialitate față de instituțiile și legile țării
(5-10% influență)”.
Cauzele economiei subterane prezentate mai sus sunt excesiv fixate pe mediul fiscalității și
politicilor reglementative în domeniul economico-financiar. Suntem de părere că în analiza
cauzalității economiei subterane trebuie incluse conceptele criminologice privitoare la cauzalitatea
criminalității economico-financiare, pentru simplul motiv că acest fenomen (criminalitatea
economico-financiară) reprezintă miezul economiei subterane. Soluția unei analize mai complete
(evident neexhaustivă) ar fi modelul psiho-socio-criminologic în care trebuie fixate atât cauzele
strict economice, cât și cele sociale, politice, criminologice și psihologice, care ar „desena” o
imagine mai corectă asupra unui fenomen de o asemenea complexitate.
În acest context, analiza economică realizată de către profesorul Mircea Coșea este de natură
a întregi conceptul de cauzalitate a economiei subterane. În opinia autorului citat, două sunt cauzele
principale ale apariției și dezvoltării economiei subterane:
- nivelul prea înalt al fiscalității;
- rigiditatea excesivă și birocratică a reglementărilor și controlului exercitate de către
diversele instituții și organe ale administrației publice.
Excesiva fiscalitate, acompaniată de absența politicilor de încurajare a investițiilor, poate

122
genera o cultură a ocolirii obligațiilor bugetare, ca o reacție de apărare față de o politică și un mediu
economic neprietenos. Dezvoltând „teoria și curba lui Laffer” completată de către Gutmann, care
include componenta psihologică a contribuabililor (persoane fizice și juridice), autorul
concluzionează: „Apropierea științei economice de alte științe sociale și, în primul rând, față de
psihologie și sociologie a accentuat importanța unor argumente care reflectă specificitatea naturii
umane”.
În cadrul modelului „psiho-socio-criminologic”, considerăm că factorii de natură psiho-
sociologică au importanța lor în explicarea cauzalității economiei subterane. Astfel, putem
identifica în realitatea socială din România practici, atitudini și reacții la nivel individual, de mică
entitate economică și chiar macro-social privitoare la politicile inițiate și aplicate de puterea
politică, comportamentul economic și social fiind influențat de:
- reacția individului față de natura și mărimea impozitului, care trebuie plasată în zona
impozitelor pe dividende, pe dobânzile bancare și creșterile bursiere;
- modul în care individul și entitatea economică cea mai simplă percep rolul și statutul
guvernului în societate, materializat în dezvoltarea rupturii între cetățean și administrație, situație
care generează refuzul cetățeanului sau al entității economice de a se achita de obligațiile fiscale;
- concepția conform căreia birocrația, corupția și lipsa de profesionalism a
guvernanților generează proasta gestionare a resurselor bugetare;
- ideea, deja înrădăcinată, potrivit căreia banii publici reprezintă cea mai sigură sursă
de îmbogățire a clasei politice și a grupurilor clientelare.
Economia subterană conduce la deteriorarea și la degradarea climatului politic și social, prin
stabilirea și consolidarea unor raporturi clientelare între puterea politică și actorii cei mai influenți,
care acționează în sfera afacerilor ilegale, a criminalității economico-financiare. Afacerile ilegale
generatoare de bani murdari au ca principală consecință destabilizarea sistemului legal, constituind
un grav pericol pentru societate, întrucât reprezintă nucleul corupției și al criminalității economice,
din această perspectivă, consecințele economiei subterane putând fi:
- deturnarea utilizării resurselor spre alte scopuri decât cele stabilite oficial;
- creșterea deficitului bugetar și reducerea potențialului de investiții publice;
- subminarea autorității publice și a prerogativelor statale;
- subminarea sistemului de asistență socială;
- creșterea gradului de insecuritate socială și al criminalității.
Evoluția dinamică și consecințele devastatoare ale economiei subterane au determinat
abordarea mai realistă a acestui fenomen și elaborarea unor strategii de limitare a celor mai
importante surse de alimentare și dezvoltare a acesteia.
După anul 2000, literatura economică a început să dezvolte așa-numita teorie Two Pillar
Strategf, care încearcă să ofere o viziune mai realistă asupra modului de acțiune împotriva
economiei subterane. Luând în calcul evoluțiile economiei mondiale, a climatului social și politic
existent în perioada de expansiune a globalizării la început de mileniu trei, autorii abordează
fenomenul economiei subterane din două perspective:
a) din perspectiva politicilor și măsurilor menite să reducă interesul agenților economici
pentru activitățile de economie subterană (exit-option);
b) din perspectiva îmbunătățirii și extinderii posibilităților de participare a cetățenilor la
procesul de reglementare și de funcționare a instituțiilor publice (voice-option).
Aceste două direcții de acțiune strategică presupun articularea acțiunii celor doi mari actori
sociali: statul și cetățeanul, fiecare având misiuni distincte, de egală importanță. Statul trebuie să
dezvolte politici pragmatice, care să aibă drept rezultat scăderea gradului de atractivi- tate a
economiei subterane. Acest lucru se poate realiza, în opinia autorilor citați, prin următoarele măsuri:
- reducerea fiscalității, simplificarea sistemului fiscal și reformarea sistemului
asigurărilor sociale;
- creșterea eficienței administrației publice și combaterea birocrației;
- îmbunătățirea condițiilor generale de viață;
- garantarea dreptului de proprietate și a beneficiului investițional;

123
 - flexibilitatea reglementărilor în domeniul timpului de muncă și al perioadei de
pensionare;
- continuarea și accelerarea reformei instituționale.
Al doilea pilon, acela în care autorul principal este cetățeanul, presupune realizarea
următoarelor obiective:
- stabilitatea mediului politic;
- descentralizare - dereglementare;
- perfecționarea sistemului democratic;
- dezvoltarea elementelor de participare a cetățenilor la rezolvarea problemelor
comunităților locale.
Profesorul Mircea Coșea, comentând „Two Pillar Strategy”, afirmă că „reprezintă o
strategie globală de limitare și eliminare a ponderii diferitelor activități de economie subterană,
aducând în prim-plan ideea responsabilității întregii societăți pentru calitatea și corectitudinea
mediului economic, considerat mediul primar în explicarea raporturilor de interacțiune între acesta
(mediul economic) și cel social și politic al unei națiuni”.
Strategia de limitare a economiei subterane ar trebui construită pe două direcții, care
vizează componentele reale ale economiei subterane:
a) prima componentă: cea a banilor negri;
b) a doua componentă: cea a banilor murdari.
Fiecare componentă trebuie definită și cuantificată, astfel încât reacția, respectiv tratamentul
să fie diferențiate, cu șanse de control din partea societății. Exprimăm opinia că marea criminalitate
economico-financiară, care este componenta principală a economiei subterane, nu poate fi
contracarată prin măsuri ce vizează „reducerea fiscalității, creșterea eficienței administrației și
reducerea birocrației”. Trebuie spus faptul că marile afaceri din zona economico-financiară nu au
nicio legătură cu fiscalitatea și birocrația. Criminalitatea economico-financiară are o altă geneză,
dificil de descifrat, dar care ne înfățișează o ecuație simplă: banii murdari, respectiv masa monetară
care dereglează sistemele economico-financiare, provin din următoarele surse, controlabile:
- banii curați (cei din averea statului), care generează banii murdari prin privatizări
frauduloase, licitații trucate, fonduri de investiții cheltuite, dar justificate prin documente fictive,
deturnarea fondurilor și utilizarea lor în afaceri ilegale, credite acordate cu dobânzi subvenționate de
stat, returnări ilegale de TVA, subvenții acordate pentru derularea unor afaceri aparent legale,
coruperea autorităților;
- afaceri murdare (traficul de droguri, actele de mare contrabandă, pirateria de soft,
traficul de ființe umane în scopul exploatării, falsificarea mijloacelor de plată, traficul cu opere de
artă, acte de delapidare și de falimentare frauduloasă etc.), care pot fi detectate, investigate și
cercetate, prin măsuri adecvate, de către instituțiile special constituite.
Deși în teoria economică se susține faptul că nu întărirea controlului și a represiunii sunt
soluțiile cele mai bune pentru limitarea economiei subterane, noi afirmăm că, în actuala configurație
a economiei globalizate, trebuie să se realizeze și conceptul de răspuns globalizat al autorităților
legale față de fenomenul criminalității doar prin instrumentul național. Subteranele economiilor
naționale au fuzionat între ele, iar imaginea creionată de cercetarea cazului „Parmalat” ne conduce
spre o concluzie radicală: aceea a necesității unei comunități de informații, de investigare și
cercetare penală la nivel continental (cazul Uniunii Europene) și chiar global (Interpol). Conceptul
de dereglementare, specific autorităților de orientare liberală, nu trebuie extins în zona luptei
împotriva criminalității economico-financiare. Considerăm că reacția autorităților SUA, constând în
adoptarea „Patriot Act’ în octombrie 2001, este ilustrarea adevărului că funcția de control și de
tratament represiv în legătură cu activitățile ilegale ce alimentează economia subterană, respectiv
finanțează actele de terorism trebuie exercitată cu maximă responsabilitate.
Prin multitudinea formelor de manifestare și a efectelor nocive pe care le propagă, economia
subterană blochează eforturile societății, în ansamblul ei, de a crea premisele organizării și
funcționării coerente a mecanismelor economiei de piață. Din cauza distorsiunilor grave pe care le
generează (denaturarea conținutului informațional al indicatorilor macroeconomici și crearea, în

124
consecință, a unei false percepții a realităților economice, erodarea bazelor de impozitare și
alterarea mecanismelor fundamentale ale pieței), economia subterană este nu numai ilegală, ci și
imorală.
În studiul intitulat „Moralitatea economiei subterane: pro sau contra?” s-a susținut: „Crima
organizată s-a orientat către criminalitatea afacerilor pe fondul genezei fenomenului de
internaționalizare a infracționalității economiei și a extinderii tot mai agresive a acestuia. În acest
context, criminalitatea economico-financiară a înregistrat o amploare fără precedent, prin forme noi
de manifestare și caracterul tot mai organizat al afacerilor murdare, care treptat tind să reprezinte o
amenințare directă la adresa instituțiilor democratice și, de ce nu, la adresa siguranței naționale.
Structurile crimei organizate, favorizate de ambiguitatea legislativă și volatilitatea normativă, dar
mai ales de imperfecțiunile administrării și coerciției fiscale, conduc la un grav dezechilibru al
cererii și ofertei pe piețele oficiale, precum și la diminuarea volumului de resurse financiare
publice”.
Apreciem că veniturile bugetare nu pot fi multiplicate dacă politica fiscală nu abordează
frontal și în mod decisiv limitarea dimensiunilor economiei subterane.
În opinia lui J. de Maillard, economia legală și economia subterană sunt astăzi dependente
una de cealaltă: „economia criminală s-a contopit cu economia legală. Criminalitatea a devenit o
rotiță indispensabilă a societăților contemporane. Criminalitatea și finanțele nu pot exista una fără
cealaltă. Dezvoltarea uneia a devenit necesară dezvoltării celeilalte”. Analiști financiari români au
susținut următoarele: „Economia noastră este împărțită în două mari sectoare. Unul formal,
contabilizat (...) și altul informal, necontabilizat, ambele fiind strâns legate prin mii de fire. Faptul
că numeroase canale din economia necontabilizată sunt alimentate de economia legală este cel mai
periculos. Există însă și un flux în sens invers. Foarte mulți bani murdari, proveniți din economia
informală, sunt folosiți la suprafață în circuite economice curate. Din această economie nevăzută
vin injecții de capital în economia de la suprafață. Legăturile dintre cele două sectoare ale
economiei se multiplică, se întăresc fără încetare. Și nu-i deloc ușor ca ele să fie separate. Sau
măcar să fie analizate separat. Rezultatele finale se topesc în PIB. Economia necontabilizată este
cuplată cu un mare tronson, ce se bazează în exclusivitate pe circuite subterane, ramificațiile lui
ducând până la crima organizată. Ar fi absurd să gândim că economia subterană ar putea fi învinsă.
Este însă nevoie ca ea să fie cunoscută bine, pentru că numai așa vor putea fi inițiate acțiuni care să
îi atenueze efectele”.
Principala evoluție a grupurilor criminale se observă în puterea lor financiară, datorită
acumulării de profituri. Ele s-au adaptat rapid, urmând evoluțiile economice și politice, integrân-
du-se perfect în lumea legală. Sistemele legale oferă toate oportunitățile necesare pentru plasarea
banilor proveniți din afaceri ilegale: reglementările bancare permit transferuri de fonduri în
străinătate, inclusiv în paradisurile fiscale, banii proveniți din economia subterană sunt plasați pe
piețele financiare. Considerăm că grupurile criminale din România, asemenea celor din străinătate,
exploatează inteligent oportunitățile create de evoluțiile mediului de afaceri, precum și pe cele
oferite de politicile economice promovate de guvernanți și cadrul legislativ generos. Spus mai
simplu, societatea în ansamblul ei furnizează instrumentele de care se servesc grupurile criminale în
inițierea, dezvoltarea și finalizarea afacerilor ilegale.
Din punct de vedere legislativ, raportat la multitudinea și diversitatea actelor normative ce
reglementează sau sancționează, de cele mai multe ori într-un mod neunitar, activitățile financiar-
contabile, este dificil de realizat o prioritizare a acestora în funcție de domeniul de interes
reglementat. Tocmai de aceea, propunem în continuare o selecție, dar și o analiză succintă a celor
mai importante acte normative în materie, plecând de la cadrul general asigurat prin Codul fiscal,
Codul de procedură fiscală și Codul vamal, continuând în mod progresiv cu partea de incriminare și
sancționare a fenomenului evazionist în general, respectiv Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și
combaterea evaziunii fiscale, analiză care va fi încheiată prin evaluarea normativelor în vigoare
referitoare la reciclarea și introducerea în circuitul civil a bunurilor sau sumelor de bani cu
proveniență frauduloasă, rezultat al operațiunilor de spălare a banilor, fapt incriminat prin Legea nr.
129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului.

125
 Codul fiscal constituie la acest moment fundamentul reglementării de ordin eminamente
tehnic în materia fiscalității naționale, iar adoptarea sa a reprezentat unul dintre cele mai importante
acte decizionale asumate de către legiuitor, care a permis crearea unei practici unitare atât la nivelul
organelor fiscale, cât și al celor de aplicare a legii.
Prin acest act normativ s-au comasat și unificat multiple dispoziții similare anterioare și s-a
instituit cadrul legal pentru stabilirea impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale obligatorii, care
constituie venituri la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul
Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, bugetul asigurărilor pentru șomaj și fondul
de garantare pentru plata creanțelor salariale. Complementar, au fost stabilite și categoriile de
contribuabilii care au obligația să plătească aceste impozite, taxe și contribuții sociale, precum și
modul de calcul și de plată ale acestora.
Principiile care guvernează toată activitatea fiscală sunt actuale și reflectă tendințele
europene, respectiv:
a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori și
capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiții egale investitorilor, capitalului român și
străin;
b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la
interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru
fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum și să
poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale;
c) echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor, în
funcție de mărimea acestora;
d) eficiența impunerii prin asigurarea stabilității pe termen lung a prevederilor Codului
fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru persoane
fizice și juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a unor decizii
investiționale majore.
Pentru evitarea unor interpretări eronate, Codul fiscal stabilește în mod detaliat categoriile
de impozite și taxe datorate de către contribuabili, după cum urmează:
a) impozitul pe profit;
b) impozitul pe venit;
c) impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;
d) impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți;
e) impozitul pe reprezentanțe;
f) taxa pe valoarea adăugată;
g) accizele;
h) impozitele și taxele locale;
i) impozitul pe construcții.
Contribuțiile sociale reglementate prin Codul fiscal sunt următoarele:
a) contribuțiile de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale de stat;
b) contribuțiile de asigurări sociale de sănătate datorate bugetului Fondului național
unic de asigurări sociale de sănătate;
c) contribuția pentru concedii și indemnizații de asigurări sociale de sănătate datorată
de angajator bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate;
d) contribuțiile asigurărilor pentru șomaj datorate bugetului asigurărilor pentru șomaj;
e) contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale datorată de
angajator bugetului asigurărilor sociale de stat;
f) contribuția la Fondul de garantare pentru plata creanțelor sala- riale, datorată de
persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajator.
În privința incriminării ca infracțiuni distincte a unor fapte antisociale, Codul fiscal
reglementează și prevede sancțiuni pentru activități desfășurate în domenii economice care
utilizează sau produc diferite categorii de produse accizabile (alcool, tutun, produse energetice
etc.).

126
 Astfel, conform art. 452:
(1) Constituie infracțiuni următoarele fapte:
a) producerea de produse accizabile care intră sub incidența regimului de antrepozitare prevăzut în
prezentul titlu în afara unui antrepozit fiscal autorizat de către autoritatea competentă;
b) achiziționarea de alcool etilic și de distilate în vrac de la alți furnizori decât antrepozitarii
autorizați pentru producție sau expeditorii înregistrați de astfel de produse, potrivit prezentului titlu;
c) livrarea produselor energetice prevăzute la art. 355 alin. (3) lit. a)-e) din antrepozitele fiscale sau
locurile de recepție în cazul destinatarilor înregistrați către cumpărători, persoane juridice, fără
deținerea de către antrepozitarul autorizat sau a destinatarului autorizat expeditor a documentului de
plată care să ateste virarea la bugetul de stat a valorii accizelor aferente cantității ce urmează a fi
facturată;
d) marcarea cu marcaje false a produselor accizabile supuse marcării ori deținerea în antrepozitul
fiscal a produselor marcate în acest fel;
e) refuzul sub orice formă a accesului autorităților competente cu atribuții de control pentru
efectuarea de verificări inopinate în antrepozitele fiscale;
f) livrarea reziduurilor de produse energetice pentru prelucrare în vederea obținerii de produse
accizabile, altfel decât se prevede în prezentul titlu;
g) achiziționarea reziduurilor de produse energetice pentru prelucrare în vederea obținerii de
produse accizabile, altfel decât se prevede în prezentul titlu;
h) deținerea de către orice persoană în afara antrepozitului fiscal sau comercializarea pe teritoriul
României a produselor accizabile supuse marcării, potrivit prezentului titlu, fără a fi marcate sau
marcate necorespunzător ori cu marcaje false peste limita a 10.000 țigarete, 400 țigări de foi de 3
grame, 200 țigări de foi mai mari de 3 grame, peste 1 kg tutun de fumat, alcool etilic peste 40 litri,
băuturi spirtoase peste 200 litri, produse intermediare peste 300 litri, băuturi fermentate, altele decât
bere și vinuri, peste 300 litri;
i) folosirea conductelor mobile, a furtunurilor elastice sau a altor conducte de acest fel, utilizarea
rezervoarelor necalibrate, precum și amplasarea înaintea contoarelor a unor canele sau robinete prin
care se pot extrage cantități de alcool sau distilate necontorizate;
j) eliberarea pentru consum, deținerea în afara unui antrepozit fiscal, transportul inclusiv în regim
suspensiv de accize, utilizarea, oferirea spre vânzare sau vânzarea, pe teritoriul României, a
produselor energetice prevăzute la art. 355 alin. (3) lit. g) sau asimilate acestora din punctul de
vedere al nivelului accizelor, nemarcate și necolorate sau marcate și colorate necorespunzător, cu
excepțiile prevăzute la art. 425 alin. (2);
k) nerespectarea prevederilor art. 427 alin. (5) și art. 430 alin. (4);
l) nerespectarea prevederilor art. 427 alin. (6) și art. 430 alin. (5).
(2) Infracțiunile prevăzute la alin. (1) se pedepsesc astfel:
a) cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, cele prevăzute la lit. f) și g);
b) cu închisoare de la un an la 5 ani, cele prevăzute la lit. b), e) și h)-k);
c) cu închisoare de la 2 ani la 7 ani, cele prevăzute la lit. a), c), d) și l).
(3) După constatarea faptelor prevăzute la alin. (1) lit. b)-e), g) și i), organul de control competent
dispune oprirea activității, sigilarea instalației în conformitate cu procedurile tehnologice de
închidere a instalației și înaintează actul de control autorității fiscale care a emis autorizația, cu
propunerea de suspendare a autorizației de antrepozit fiscal.
Într-o manieră similară normelor procesuale penale, Codul de procedură fiscală
completează dispozițiile Codului fiscal și instituie dispoziții neechivoce privind drepturile și
obligațiile părților rezultate din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și
taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal. De asemenea, acest
act normativ se aplică și pentru administrarea drepturilor vamale, precum și pentru administrarea
creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general
consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel.
La nivel de principii generale de reglementare a activității procesuale fiscale, Codul de
procedură fiscală instituie o serie de astfel de reguli, care vizează aplicarea unitară a legislației (art.

127
5), exercitarea dreptului de apreciere (art. 6), rolul activ al organului fiscal (art. 7), limba oficială în
administrația fiscală (art. 8), dreptul de a fi ascultat (art. 9), obligația de cooperare (art. 10), secretul
fiscal (art. 11), buna-credință (art. 12).
Conține totodată dispoziții exprese cu privire la noțiunea de tarif vamal. Astfel, tariful vamal
al României cuprinde:
- nomenclatura combinată a mărfurilor;
- orice altă nomenclatură care se bazează parțial sau integral pe Nomenclatura
combinată a mărfurilor sau care adaugă la aceasta orice subdiviziuni și care este stabilită prin
dispoziții legale naționale care reglementează domenii specifice în vederea aplicării măsurilor
tarifare legate de schimbul de mărfuri;
- taxele vamale și taxele cu efect echivalent cu al taxelor vamale aplicabile mărfurilor
cuprinse în Nomenclatura combinată a mărfurilor, precum și cele instituite în cadrul politicii
agricole sau prin reglementările specifice aplicabile anumitor mărfuri care rezultă din transformarea
produselor agricole, dacă este cazul;
- măsurile tarifare preferențiale cuprinse în acordurile încheiate de România cu
anumite țări sau grupuri de țări și care stipulează acordarea tratamentului tarifar preferențial;
- măsurile tarifare preferențiale care pot fi acordate unilateral de România pentru
anumite țări sau grupuri de țări;
- măsurile tarifare care prevăd o reducere sau o exonerare a drepturilor de import
aferente unor anumite mărfuri;
- alte măsuri tarifare prevăzute în legislația României.
La stabilirea normelor naționale a fost avut în vedere Regulamentul (CEE) nr. 2658/87 al
Consiliului din 23 iulie 1987 privind Nomenclatura tarifară și statistică și Tariful vamal comun.
Incriminarea faptelor specifice este realizată în art. 270-275 din Codul vamal (Legea
nr.86/2006), după cum urmează:
- art. 270: „(1) Introducerea în sau scoaterea din țară, prin orice mijloace, a bunurilor sau
mărfurilor, prin alte locuri decât cele stabilite pentru control vamal, constituie infracțiunea de
contrabandă și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.
(2) Constituie, de asemenea, infracțiune de contrabandă și se pedepsește potrivit alin. (1):
a) introducerea în sau scoaterea din țară prin locurile stabilite pentru controlul vamal,
prin sustragere de la controlul vamal, a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim
vamal, dacă valoarea în vamă a bunurilor sau a mărfurilor sustrase este mai mare de 20.000 lei în
cazul produselor supuse accizelor și mai mare de 40.000 lei în cazul celorlalte bunuri sau mărfuri;
b) introducerea în sau scoaterea din țară, de două ori în decursul unui an, prin locurile
stabilite pentru controlul vamal, prin sustragere de la controlul vamal, a bunurilor sau a mărfurilor
care trebuie plasate sub un regim vamal, dacă valoarea în vamă a bunurilor sau a mărfurilor sustrase
este mai mică de 20.000 lei în cazul produselor supuse accizelor și mai mică de 40.000 lei în cazul
celorlalte bunuri sau mărfuri;
c) înstrăinarea sub orice formă a mărfurilor aflate în tranzit vamal.
(3) Sunt asimilate infracțiunii de contrabandă și se pedepsesc potrivit alin. (1) colectarea,
deținerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea, predarea, desfacerea și vânzarea bunurilor
sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal cunoscând că acestea provin din
contrabandă sau sunt destinate săvârșirii acesteia”;
- art. 271: Introducerea în sau scoaterea din țară, fără drept, de arme, muniții, materiale
explozibile, precursori de explozivi restricționați, droguri, precursori, materiale nucleare sau alte
substanțe radioactive, substanțe toxice, deșeuri, reziduuri ori materiale chimice periculoase
constituie infracțiunea de contrabandă calificată și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și
interzicerea unor drepturi, dacă legea penală nu prevede o pedeapsă mai mare.
- art. 272: „Folosirea, la autoritatea vamală, a documentelor vamale de transport sau
comerciale care se referă la alte mărfuri sau bunuri ori la alte cantități de mărfuri sau bunuri decât
cele prezentate în vamă constituie infracțiunea de folosire de acte nereale și se pedepsește cu
închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi”;

128
 - art. 273: „Folosirea, la autoritatea vamală, a documentelor vamale de transport sau
comerciale falsificate constituie infracțiunea de folosire de acte falsificate și se pedepsește cu
închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi”;
- art. 274: „Faptele prevăzute la art. 270-273, săvârșite de una sau mai multe persoane
înarmate ori de două sau mai multe persoane împreună, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani
și interzicerea unor drepturi”;
- art. 275: „Tentativa la infracțiunile prevăzute la art. 270-274 se pedepsește”.
Legea nr. 241/2005 instituie măsuri de prevenire și combatere a infracțiunilor de evaziune
fiscală și a unor infracțiuni aflate în legătură cu acestea și întregește activitatea de legiferare din
celelalte acte normative anterioare. Actualizarea permanentă a normelor de incriminare adoptate
inițial a făcut ca, la acest moment, legea să reprezinte un instrument de lucru cu adevărat valoros
pentru autoritățile competente, cu atât mai mult cu cât accentul judiciar se pune pe recuperarea
prejudiciului cauzat prin infracțiune, sens în care, pe de o parte, în cazul în care s-a săvârșit o
infracțiune prevăzută de lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie (art. 11), iar, pe de altă
parte, în cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală, dacă în cursul urmăririi penale sau al
judecății, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretențiile părții civile,
limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate [art. 10 alin. (1)].
Terminologia specifică este prezentată în mod detaliat în art. 2 din lege:
a) buget general consolidat - este ansamblul tuturor bugetelor publice, componente ale
sistemului bugetar, agregate și consolidate pentru a forma un întreg;
b) contribuabil - este orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără
personalitate juridică ce datorează impozite, taxe, contribuții și alte sume bugetului general
consolidat;
c) documente legale - sunt documentele prevăzute de Codul fiscal, Codul de procedură
fiscală, Codul vamal, Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, și de reglementările elaborate
pentru punerea în aplicare a acestora;
d) formulare tipizate cu regim special utilizate în domeniul fiscal - sunt documente
legale ale căror tipărire, înseriere și numerotare se realizează în condițiile actelor normative în
vigoare;
e) obligații fiscale - sunt obligațiile prevăzute de Codul fiscal și de Codul de procedură
fiscală;
f) operațiune fictivă - reprezintă disimularea realității prin crearea aparenței existenței
unei operațiuni care în fapt nu există;
g) organe competente - sunt organele care au atribuții de efectuare a verificărilor
financiare, fiscale sau vamale, potrivit legii, precum și organele de cercetare penală ale poliției
judiciare.
Partea de incriminare și sancționare reprezintă un element important al legii, cu mențiunea
că, pentru generarea unui efect descurajant pentru potențialii autori ai faptelor de acest gen, limitele
de pedeapsă sunt mari, comparabile sau peste regimul sancționator al altor fapte de criminalitate
organizată (de exemplu, traficul ilicit de droguri sau traficul de persoane).
In mod concret, textele de incriminare sunt următoarele:
- art. 3: „Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani fapta
contribuabilului care nu reface, cu intenție sau din culpă, documentele de evidență contabilă
distruse, în termenul înscris în documentele de control”;
Conform alin. (2) al art. 10 din lege, „Dispozițiile prevăzute la alin. (1) nu se aplică dacă
făptuitorul a mal săvârșit o infracțiune prevăzută de prezenta lege într-un interval de 5 ani de la
comiterea faptei pentru care a beneficiat de prevederile alin. (1)”.
- art. 4: „Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 6 ani
refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente documentele legale și
bunurile din patrimoniu, în scopul împiedicării verificărilor financiare, fiscale sau vamale, în termen
de cel mult 15 zile de la somație”;
- art. 5: „Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 6 ani

129
împiedicarea, sub orice formă, a organelor competente de a intra, în condițiile prevăzute de lege, în
sedii, incinte ori pe terenuri, cu scopul efectuării verificărilor financiare, fiscale sau vamale”;
- art. 6: încetat efectele juridice;
- art. 7: „(1) Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 5 ani și
interzicerea unor drepturi deținerea sau punerea în circulație, fără drept, a timbrelor, banderolelor
ori formularelor tipizate, utilizate în domeniul fiscal, cu regim special.
(2) Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor
drepturi tipărirea, folosirea, deținerea sau punerea în circulație, cu știință, de timbre, banderole ori
formulare tipizate, utilizate în domeniul fiscal, cu regim special, falsificate”;
- art. 8: „(1) Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 ani la 10 ani
și interzicerea unor drepturi stabilirea cu rea-credință de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau
contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau
restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat.
(2) Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 5 ani la 15 ani și
interzicerea unor drepturi asocierea în vederea săvârșirii faptei prevăzute la alin. (1).
(3) Tentativa faptelor prevăzute la alin. (1) și (2) se pedepsește”;
- art. 9: „(1) Constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de
la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la
îndeplinirea obligațiilor fiscale:
a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;
b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente
legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;
c) evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu
au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive;
d) alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de
taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor;
e) executarea de evidențe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de
stocare a datelor;
f) sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin
nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare
ale persoanelor verificate;
g) substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terțe persoane a
bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală și ale Codului de
procedură penală.
(2) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000
euro, în echivalentul monedei naționale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita
maximă a acesteia se majorează cu 5 ani.
(3) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000
euro, în echivalentul monedei naționale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita
maximă a acesteia se majorează cu 7 ani”.
Fenomenul spălării banilor în România
Reglementarea spălării banilor prin legi speciale
Noul mileniu a adus nu doar o accentuată globalizare a piețelor lumii, dar și o adâncire fără
precedent a interdependențelor existente între economiile naționale. Creșterea neîncetată a
volumului capitalurilor obținute în urma activităților specifice crimei organizate a determinat o
creștere a necesității reciclării acestor fonduri, astfel încât s-a ajuns la situația îngrijorătoare ca
liderii lumii interlope și operatorii implicați în spălare de bani să poată controla și influența în unele
țări ale lumii sectoare importante din economie, finanțe, politică și administrație. Spălarea banilor
proveniți din activități ilegale afectează în mod direct liberul acces la investiții, afectează piața
muncii legale, desfacerea, consumul, dar și producția propriu-zisă.
Problema spălării banilor a fost abordată pentru prima dată cu ocazia adoptării, la data de 20
decembrie 1988, la Viena, a Convenției Națiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante și

130
substanțe psihotrope, care a fost adoptată în contextul sensibilizării comunității internaționale pentru
combaterea traficului de droguri. Părțile semnatare ale acestei convenții, fiind conștiente că traficul
ilicit reprezintă o sursă de câștiguri financiare considerabile, care permit organizațiilor criminale
transnaționale să penetreze și să corupă structurile de stat, activitățile comerciale și financiare
legitime, cât și societatea la toate nivelurile sale, au adoptat primele măsuri de împiedicare a
acțiunilor de reciclare a fondurilor provenite din comerțul cu droguri. În foarte scurt timp, sursele de
bani murdari, precum și posibilitățile de reciclare a acestora s-au extins și, astfel, importante
venituri provenind în principal din activități componente ale economiei subterane sunt infiltrate prin
diverse metode în economia reală.
Desigur, „spălarea banilor'’ nu este o activitate nouă, tendința de a ascunde originea ilicită a
unor sume și de a conferi acestora o aparentă legalitate și, implicit, onestitate și respectabilitate
posesorilor are origini vechi. Pot fi amintiți în acest context negustorii și cămătarii din Evul Mediu
care, pentru a ascunde dobânzile primite pentru împrumuturile pe care le atribuiau, în condițiile în
care Biserica Catolică interzisese cămătăria, apelau la o gamă variată de trucuri financiare, care
corespund în mare parte și azi tehnicilor de reciclare a fondurilor. Termenul de spălare a banilor a
început să fie folosit în anii 1920, când în SUA unele grupuri infracționale (foarte cunoscuți ar fi Al
Capone și Bugs Moran) au deschis spălătorii, fie auto, fie de rufe, care aveau rolul de a spăla „banii
murdari”, în fapt să își justifice banii proveniți din diverse activități criminale. Probabil că tocmai
de la aceste activități a rămas și denumirea de „money laundering (spălarea banilor), care în timp a
căpătat și o consacrare juridică.
Transparența și starea de sănătate a piețelor financiare sunt elemente-cheie în funcționarea
eficientă a economiilor, dar ele pot fi periclitate prin fenomenul spălării banilor. Obținerea „banilor
negri', în principal din economia subterană și corupție, este în general o activitate unanim
condamnată în toate statele lumii, dar procesul de reciclare a fondurilor, prin aspectul inofensiv pe
care îl îmbracă, poate scăpa atenției, mai ales pe fondul concurenței dure existente pe piața
internațională a capitalurilor. Spălarea banilor este un proces complicat, care parcurge mai multe
etape și implică multe persoane și instituții. Reciclarea fondurilor este un proces complex, prin care
veniturile provenite dintr-o activitate infracțională sunt transportate, transferate, transformate sau
amestecate cu fonduri legitime, în scopul de a ascunde proveniența sau dreptul de proprietate asupra
profiturilor respective.
Necesitatea de a recicla banii decurge din dorința de a ascunde o activitate infracțională.
Este cea mai periculoasă componentă a economiei subterane și cuprinde activitățile de producție,
distribuție și consum de droguri, traficul de arme, traficul de materiale nucleare, furtul de
automobile, prostituția, traficul de carne vie, corupția, șantajul, falsificarea de monede sau alte
valori, contrabanda.
O caracteristică importantă a activității criminale în discuție este caracterul organizat
transfrontalier putându-se astfel concluziona că principalele legături în plan internațional ale
economiei subterane sunt cele generate de criminalitatea organizată. Scopul tuturor acestor acțiuni
este, în mod evident, obținerea unor venituri importante și plasarea lor în economia oficială.
Istoria scurtă a acestui concept are ca origine creșterea fenomenului de trafic de droguri la
nivel internațional și, în consecință, spălarea banilor este operațiunea ce urmărește plasarea sumelor
astfel obținute în activități economice licite. Pătrunderea masivă a banilor negri în circuitele
financiare oficiale poate permite reprezentanților criminalității organizate accesul la deciziile
importante ce vizează funcționarea economiei mondiale. Consecințele pătrunderii capitalului
obținut din activități criminale în economia reală sunt similare efectelor devastatoare ale poluării
pentru natură și pot avea efect ireversibil. În cadrul activităților infracționale, numerarul este
principalul mijloc de schimb. Strategiile de spălare a banilor includ tranzacții care, prin volum, sunt
foarte profitabile și atractive pentru instituțiile financiare legale. Spălarea banilor orientează banii
dintr-o economie ilegală și îi plasează în investiții în economia legală. Cele două elemente majore
ale procesului de reciclare de fonduri sunt: ascunderea veniturilor ilicite și convertirea lor în bani, în
scopul de a le ascunde proveniența.
Definirea acestui fenomen s-a reușit prin explicarea în câteva cuvinte a modului de acțiune

131
și a scopului operațiunilor de spălare a banilor, care în timp, prin semnarea și ratificarea Convenției
Națiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope de la Viena din
anul 1988, a dobândit caracter de lege în cele mai multe dintre statele lumii: spălarea banilor
presupune conversia sau transferul de bunuri, în scopul de a disimula sau de a deghiza originea
ilicită a acestora. Detaliind această definiție, prin analiza fenomenului din punct de vedere
economic, spălarea banilor presupune ansamblul de tehnici și metode economice și financiare prin
care banii sau alte bunuri obținute din activități ilicite, frauduloase, precum economia subterană sau
corupția, sunt desprinse de originea lor, pentru ca apoi să li se dea o aparentă proveniență justificată
legal și economic, în scopul investirii lor în economia reală.
România nu este ocolită de fenomenul spălării banilor, așa cum nu este ocolită de niciuna
dintre formele crimei organizate. Reorganizarea vieții sociale și a economiei pe bazele și principiile
statului de drept și pe relațiile economiei de piață este însoțită de o creștere a criminalității în
România și în special a celei din domeniul econo- mico-financiar. Fenomenul de spălare a banilor
se datorează atât unor cauze de natură externă, cum ar fi globalizarea economiei, în special prin
intermediul mijloacelor informatice, care a condus la fuziunea piețelor financiare naționale într-un
sistem mondializat, ce rulează anual miliarde de dolari a căror proveniență este ilicită, cât și unor
cauze de ordin intern, care țin de funcționalitatea și complementaritatea instituțiilor abilitate să
prevină și să combată acest fenomen. Reformele din domeniul economic și social de după
decembrie 1989, mai ales în ceea ce privește libertatea persoanelor și a capitalurilor, a surprins țara
noastră nepregătită să facă față agresiunii la care a fost supusă de către cei care doreau să își
igienizeze capitalurile. În România, ca și în alte țări din Europa Centrală și de Est, a fost și este în
continuare nevoie de investiții străine pentru dezvoltarea economică, pentru privatizarea celei mai
mari părți a societăților de stat, ceea ce a atras și atrage în continuare fonduri legale, dar și ilegale.
În contextul preocupărilor pe plan mondial în combaterea spălării banilor, reacția României
a fost una reală și eficientă, prin incriminarea și sancționarea acestei forme de criminalitate
organizată. Primele măsuri au fost luate în anul 1999, odată cu apariția Legii nr. 21/1999, care, deși
a fost o creație legislativă ce a generat o serie de critici justificate (a fost stabilită limitativ o gamă
de infracțiuni-premisă a infracțiunii de spălare a banilor - traficul de stupefiante, contrabanda,
falsificarea de monedă sau de alte valori, bancruta frauduloasă, comerțul cu țesuturi umane ș.a.), are
meritul sancționării în premieră a unor astfel de fapte. Legiuitorul român a continuat politica
reglementării tuturor formelor de reciclare a capitalurilor, motiv pentru care incriminarea ulterioară
a fost una completă, modernă și în consens cu toate recomandările Grupului de Acțiune Financiară
Internațională (Financial Action Task Force - FATF).
Mai mult decât atât, a fost creat un organism național cu atribuții exclusive în materie -
Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor -, care funcționează ca organ de
specialitate cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are ca obiect de activitate „(...)
prevenirea și combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului, scop în care primește,
analizează, prelucrează informații și sesizează (...) Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și
Justiție”.
Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru
instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului a incriminat ca infracțiune
de spălare a banilor una dintre următoarele acțiuni (art. 29 din lege): schimbarea sau transferul de
bunuri, cunoscând că provin din săvârșirea de infracțiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării
originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul de a ajuta persoana care a săvârșit infracțiunea din care
provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei; ascunderea ori
disimularea adevăratei naturi a provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății
bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârșirea de
infracțiuni; dobândirea, deținerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din
săvârșirea de infracțiuni.
Coroborând dispozițiile art. 29 din Legea nr. 656/2002 cu cele ale art. 6-7 din Convenția
Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, se poate afirma cu privire la
sensul dat de legiuitor termenilor folosiți în cadrul legii:

132
 a) potrivit art. 2 lit. d) din Convenție, termenul bunuri înseamnă orice fel de bunuri,
corporale sau necorporale, mobile sau imobile, tangibile sau intangibile, precum și actele juridice
ori documentele care atestă proprietatea asupra acestor bunuri sau alte drepturi referitoare la ele;
este evident că în conceptul de bunuri sunt incluși și banii; ca urmare, în art. 2 lit. h) din Convenție
se definește expresia „infracțiunea principală” ca fiind orice infracțiune în urma căreia rezultă un
produs susceptibil de a deveni obiectul unei infracțiuni de spălare a produsului infracțiunii,
reglementate de art. 6 din Convenție. Cum Legea nr. 656/2002 nu precizează sfera infracțiunilor din
care provin bunurile ce fac obiectul spălării, în modalitățile prevăzute de art. 29 din lege,
considerăm că am putea apela la dispozițiile Convenției;
b) potrivit art. 2 lit. b) și art. 6 pct. 2 lit. a) și b) din Convenție, sfera infracțiunilor
principale este definită astfel:
- fiecare stat parte se străduiește să instituie infracțiunile de spălare a produsului
infracțiunii pentru bunurile ce provin din cea mai largă sferă de infracțiuni principale;
- fiecare stat parte include în infracțiunile principale toate infracțiunile grave, definite
ca un act care constituie o infracțiune pasibilă de o pedeapsă privativă de libertate al cărei maxim nu
trebuie să fie mai mic de 4 ani sau de o pedeapsă mai grea;
- fiecare stat parte va include în infracțiunile principale o „categorie completă de
infracțiuni legate de grupurile infracționale organizate”;
c) potrivit art. 2 lit. a) din Convenție, expresia „grup infracțional organizat”
desemnează orice grup structurat alcătuit din trei sau mai multe persoane, care există de o anumită
perioadă și acționează în înțelegere, în scopul săvârșirii uneia sau mai multor infracțiuni grave sau
infracțiuni prevăzute de Convenție, pentru a obține, direct sau indirect, un avantaj.
Modalitățile concrete de spălare a banilor și de denaturare a circuitelor economice sunt
variate și aproape imposibil de inventariat exhaustiv. Asemenea operațiuni sunt desfășurate nu
numai de autorii infracțiunilor principale, dar și de anumite organizații specializate în activități de
reciclare, care folosesc mijloace din ce în ce mai subtile și mai sofisticate pentru a-i satisface pe
clienții Ior.
Din experiența de până acum a organelor judiciare din țările avansate s-au conturat o serie
de metode de spălare a banilor și de denaturare pe această cale a circuitelor economice, dintre
care cele mai frecvent folosite ar fi:
a) Spălarea banilor prin intermediul tranzacțiilor monetare. Metoda constă, în
principal, în: schimbul unor sume de bani în valută fără niciun scop economic evident, în special
atunci când acest lucru se face frecvent; schimbul unor mari cantități de bancnote de valoare mică în
bancnote de valoare mare; depuneri de sume la diverse bănci pe numele unui mare număr de
persoane; depuneri și retrageri de numerar neobișnuit de mari făcute de clienți (persoane fizice sau
juridice) ale căror activități implică, în mod normai, folosirea cecurilor sau a altor instrumente de
plată fără numerar; creșterea substanțială a depunerilor în numerar, a tranzacțiilor în valută, fără
vreun motiv, în special dacă asemenea sume sunt transferate ulterior, într-un interval scurt de timp,
către o destinație care nu poate fi asociată, în mod normal, cu clientul.
b) Spălarea banilor prin conturi bancare. Această metodă implică folosirea unor
conturi care nu reflectă activități bancare sau comerciale normale, ci sunt utilizate doar pentru
depuneri sau retrageri efectuate mai mult în numerar decât prin cecuri, fie prin folosirea unui cont al
unei companii care desfășoară o activitate redusă sau inconsecventă din punct de vedere economic,
contul fiind utilizat în primul rând ca depozit temporar de fonduri care, ulterior, sunt transferate în
străinătate; se mai putea apela și la deschiderea mai multor conturi în mai multe bănci din aceeași
localitate sau la deschiderea și închiderea repetată de conturi în numele aceluiași client ori al unui
membru al familiei sale, fără vreun motiv plauzibil.
c) Spălarea banilor prin transferuri electronice bancare. Această metodă are la bază
transferuri frecvente din contul unei persoane juridice în contul unei persoane fizice, fără vreo
referire la natura transferurilor, depozitarea sau retragerea cu regularitate a unor sume mari prin
transferuri electronice către/din sau prin intermediul țărilor cunoscute ca surse ale drogurilor ori ale
căror legi privind secretul bancar facilitează spălarea banilor. Spălarea banilor folosind tranzacții

133
legate de investiții se realizează prin solicitarea de a beneficia de administrarea investițiilor în
valută, atunci când sursa fondurilor nu este clară sau nu este coordonată cu activitatea economică a
clientului, prin vânzarea neobișnuită a unor titluri de valoare contra numerar, care ulterior sunt
retrase, sau prin achiziționarea de valori mobiliare, păstrate cu siguranță de către bănci, atunci când
acest lucru nu este în concordanță cu activitatea clientului.
d) Spălarea banilor prin societăți de asigurare. Această metodă se caracterizează prin
operațiuni de achiziționare de polițe de asigurare de viață care necesită plata unor prime mari și care
par a fi în contradicție cu situația economică a clientului sau cu capacitatea sa de a obține venituri,
numirea unor beneficiari de polițe de asigurare pe viață pentru sume nejustificate de relația de
afaceri între client și beneficiari, semnarea unor polițe de asigurare cu plata primelor, folosind
cecuri emise de terți, în special unde nu există vreo legătură vizibilă între terți și clienți, sau cecuri
cu multiple semnături.
e) Spălarea banilor prin cazinouri. Această metodă presupune efectuarea în cazinou de
tranzacții în valută, respectiv cumpărarea cu numerar a fiselor, după care clientul pariază, având
șanse minime de a pierde (pariază și pe roșu și pe negru), după care încasează de la casă fisele în
bancnote de valoare mare sau deleagă alt client să încaseze o parte din fise, reprezentând câștigul
obținut, pentru a evita obligația de comunicare; încercarea unor clienți de a corupe ori de a influența
un angajat al cazinoului pentru a evita obligația acestuia de comunicare; folosirea altor persoane
pentru efectuarea în cazinouri a tranzacțiilor în numerar.
f) Spălarea banilor prin intermediul unor profesioniști (avocați, contabili, notari,
consultanți fiscali). Această metodă presupune operațiuni de cumpărare/vânzare de proprietăți,
transferuri, care fie că acoperă transferurile ilegale de fonduri, fie că reprezintă investiția finală a
veniturilor, după ce au trecut prin procesul de spălare. De asemenea, se poate proceda și la
efectuarea tranzacțiilor financiare în numele clienților, pentru a evita suspiciunile, caz în care
clientul se bazează pe credibilitatea profesională pentru a evita cerințele de identificare.
În contextul globalizării și al liberei circulații a capitalurilor, tipologiile generale de spălare
a banilor sunt utilizate de grupările criminale și pe teritoriul României, acestea fiind pe alocuri
adaptate specificului legislativ intern. Astfel, preponderente în cazuistica națională sunt spălarea
banilor prin operațiuni financiar-bancare, dar și cea prin intermediul operațiunilor externe.
a) Spălarea banilor prin operațiuni financiar-bancare. Lista operațiunilor care pot face
obiectul supravegherii din partea autorităților administrative și judiciare are la bază practica
judiciară, comercială și penală română și europeană, precum și studiile și documentele elaborate de
asociațiile bancare ale unor state din Europa de Vest.
Într-o primă fază, reciclarea se poate realiza prin folosirea de numerar, în principal prin:
- depozite lichide de o importanță deosebită, efectuate de persoane sau societăți ale
căror activități aparente nu generează astfel de venituri;
- creșterea masivă și subită a depozitelor cash aparținând unor persoane sau societăți,
fără cauză aparentă, în special în situațiile în care aceste depozite sunt transferate imediat către o
destinație fără nicio legătură aparentă cu activitatea clientului;
- plăți sau depuneri cash pentru acoperirea cecurilor bancare, transferuri de cash sau
alte instrumente monetare negociabile și încasabile imediat;
- schimbarea de cantități importante de bancnote cu valoare mică contra bancnote de
valoare mare;
- transferuri importante de sume cash către una sau mai multe țări străine, însoțite de
cecuri de încasare;
- depunerea și retragerea de sume importante care depășesc cu mult cifra de afaceri a
unei societăți sau a unei persoane particulare;
- operațiuni frecvente cu fonduri în cazul unui cont deschis de către un particular a
cărui activitate profesională declarată nu justifică funcționarea atât de activă a contului său;
- depuneri și retrageri de numerar, în principal cash, de către un particular sau o
societate care exercită o activitate ce dă naștere, în mod obișnuit, unor plăți sau transferuri de
fonduri prin intermediul cecurilor, viramentelor sau altor asemenea instrumente;

134
 - sucursale care efectuează mai multe tranzacții în numerar decât în mod obișnuit
(statisticile băncii centrale detectează aberații în tranzacțiile în numerar);
- clienți ale căror depuneri conțin bancnote false sau instrumente contrafăcute.
Utilizarea conturilor bancare implică:
- existența mai multor conturi, precum și importante depuneri globale de cash în
fiecare dintre aceste conturi;
- contul unei persoane sau al unei societăți care nu arată de fapt nicio activitate
personală normală sau în raport cu afacerile persoanei ori ale societății, dar care este utilizat pentru
a primi sau retrage importante sume de bani, în neconcordanță cu activitatea sa obișnuită;
- retrageri cash din conturi inactive sau creditate pe neașteptate cu sume provenind din
străinătate;
- emiterea de cecuri la purtător, către rețeaua străină;
- evitarea furnizării de informații corecte când se deschide un cont, furnizarea de
informații care sunt greu de verificat de către instituția financiară;
- concordanța dintre ieșirile și intrările de numerar în aceeași zi sau în ziua anterioară
etc.
Cazuistica actuală a înregistrat și cazuri în care introducerea banilor în circuitul civil se face
prin intermediul investițiilor în sectorul imobiliar, cel puțin în trei forme:
- utilizarea numerarului în tranzacții imobiliare în locul instrumentelor de decontare
bancară;
- achiziționarea unor terenuri sau clădiri la prețuri mici, urmată de vânzarea lor
imediată, dar la prețuri cu mult mai mari; diferența este utilizată pentru spălarea unor bani murdari;
- achiziționarea de imobile la prețul pieței, cu declararea parțială a prețului real în
contractul de vânzare-cumpărare, diferența reprezen- tând-o bani spălați etc.
În ultima perioadă de timp, infracțiunile de spălare a banilor prin intermediul firmelor off-
shore au devenit frecvente, în modalități alternative, cum ar fi:
- clientul introduce fonduri printr-o agenție străină, situată în țările unde producția
și/sau traficul de droguri pot fi practicate;
- utilizarea de acreditive și alte metode de finanțare pentru a face să circule banii între
diferite țări unde clientul nu își are activitățile curente;
- plăți regulate și importante, care nu pot fi identificate clar cu tranzacții reale;
constituirea de solduri creditoare importante, incompatibile cu cifrele de afaceri cunoscute
clientului, și transferul ulterior către conturi în străinătate.
b) Spălarea banilor prin intermediul operațiunilor externe. Controlul statului asupra
operațiunilor de comerț exterior, în general, a fost conceput pentru evitarea dezechilibrelor
economice între diferite țări, precum și a crizei de devize și, ca urmare, au apărut norme stricte
menite să restrângă libera circulație a mărfurilor și a banilor. În prezent, comerțul internațional este
condus de teoriile liberului schimb internațional, cu foarte puține controale sau cu controale numai
în cadrul statelor grupate în organizații economice și politice, dar și la nivel general, între toate
statele.
Sistemele legislative nu au avut în vedere faptul că au devenit posibile mișcări economice
foarte importante, bazate pe activități delictuale și, astfel, normele de control al schimburilor
internaționale pentru lupta împotriva acestor activități infracționale ajung să fie insuficiente. Astfel,
spălarea banilor prin operațiuni financiare se poate realiza prin: achiziționarea de devize pentru
cheltuieli de călătorie, utilizând fonduri ce provin din surse ilicite, devizele urmând a fi utilizate în
călătoriile de afaceri în străinătate; depozite în unități financiare din „paradisuri fiscale”; depozite în
conturi curente și mișcarea lor prin ordine succesive de transfer, utilizând identități false; trimiterea
fondurilor în „paradisuri fiscale” prin transferul fizic sau operațiuni financiare; investirea în titluri
de valoare, recuperarea sumelor investite și trimiterea fondurilor în străinătate.
Principalele metode de spălare a banilor prin operațiuni comerciale sunt cele ce vizează
cumpărarea-vânzarea internațională garantată (plătită) cu credit documentar, cumpărarea-vânzarea
internațională de mărfuri subevaluate, utilizarea cazinourilor și a unităților comerciale de vânzare

135
directă în numerar pentru reciclarea banilor obținuți din activități delictuale, transferurile de fonduri
din „paradisurile fiscale” în țara de origine, pentru plata unor exporturi, pentru a fi și mai dificilă
stabilirea circuitului financiar, constituirea într-o țară anume a unor întreprinderi controlate de către
cetățeni străini.
Spălarea banilor în reglementarea actuală
O.U.G. nr. 111/2020 transpune Directiva (UE) 2018/843 a Parlamentului European și a
Consiliului din 30 mai 2018 de modificare a Directivei (UE) 2015/849 privind prevenirea utilizării
sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanțării terorismului, precum și de modificare a
Directivelor 2009/138/CE și 2013/36/UE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L,
nr. 156 din 19 iunie 2018.
Art. 2 - În sensul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele
semnificații:
a) prin spălarea banilor se înțelege infracțiunea prevăzută la art. 49;
b) prin finanțarea terorismului se înțelege infracțiunea prevăzută la art. 36 din Legea nr.
535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, cu modificările și completările ulterioare;
c) bunuri înseamnă activele de orice fel, corporale sau necorporale, mobile ori imobile,
tangibile sau intangibile, precum și documentele juridice sau instrumentele sub orice formă, inclusiv
electronică sau digitală, care atestă un titlu ori un drept sau interese cu privire la acestea;...
Art. 49 - (1) Constituie infracțiunea de spălare a banilor și se pedepsește cu închisoare de la
3 la 10 ani:
a) schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârșirea de infracțiuni, în
scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul de a ajuta persoana
care a săvârșit infracțiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau
executarea pedepsei;
b) ascunderea ori disimularea adevăratei naturi, a provenienței, a situării, a dispoziției, a
circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile
provin din săvârșirea de infracțiuni;
c) dobândirea, deținerea sau folosirea de bunuri de către o altă persoană decât subiectul activ
al infracțiunii din care provin bunurile, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni.
(2) Tentativa se pedepsește.
(3) Dacă fapta a fost săvârșită de o persoană juridică, pe lângă pedeapsa amenzii, instanța
aplică, după caz, una sau mai multe dintre pedepsele complementare prevăzute la art. 136 alin. (3)
lit. a) - c) din Legea nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare.
(4) Cunoașterea provenienței bunurilor sau scopul urmărit trebuie stabilită/stabilit din
circumstanțele faptice obiective.
(5) Dispozițiile alin. (1) - (4) se aplică indiferent dacă infracțiunea din care provine bunul a
fost comisă pe teritoriul României sau în alte state membre sau state terțe.
Art. 50 - În cazul în care s-a săvârșit o infracțiune de spălare a banilor sau de finanțare a
terorismului, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie, în condițiile Legii nr. 135/2010 privind
Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare.
Art. 51 - (1) În cazul infracțiunilor de spălare a banilor și de finanțare a terorismului se
aplică dispozițiile privind confiscarea bunurilor din Legea nr. 286/2009, cu modificările și
completările ulterioare.
(2) Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, se confiscă echivalentul lor în bani sau
bunurile dobândite în locul acestora.
(3) Veniturile sau alte beneficii materiale obținute din bunurile prevăzute la alin. (2) se
confiscă.
(4) Dacă bunurile supuse confiscării nu pot fi individualizate față de bunurile dobândite în
mod legal, se confiscă bunuri până la concurența valorii bunurilor supuse confiscării.
(5) Dispozițiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător și veniturilor sau altor beneficii
materiale obținute din bunurile supuse confiscării, ce nu pot fi individualizate față de bunurile
dobândite în mod legal.

136
 Art. 52 - Hotărârea judecătorească definitivă privind infracțiunea de spălare a banilor sau de
finanțare a terorismului se comunică Oficiului.
Criminalitate economico-financiară
Pe fondul valorilor sociale lezate, infracțiunile asociate macrocriminalității economico-
financiare reprezintă fapte penale cu un grad de pericol social ridicat, ce aduc atingere atât bugetului
consolidat al statului, cât și intereselor legitime ale cetățenilor. Influența negativă a acestui fenomen
infracțional se manifestă nu numai prin faptul că lipsește bugetul statului de venituri substanțiale,
dar și prin distorsiunile semnificative produse activităților comerciale legale, prin practicarea unor
prețuri care exclud principiile concurenței legale și prin lipsa unui control asupra produselor
respective.
Ca parte semnificativă a criminalității economico-financiare, evaziunea fiscală este
încurajată de instabilitatea legislativă din domeniul vamal și fiscal; grupările de criminalitate
organizată din domeniu s-au adaptat în consecință, diversificându-și metodele de exploatare a
breșelor legislative și procedurale. În multe cazuri, acestea au deschis circuite care includ și o
componentă transfrontalieră, prin angrenarea de societăți fantomă și entități juridice off-shore.
Manifestarea fenomenului în perioada 2014-2019 a afectat domenii precum: construcții, agricol,
comerțul cu bunuri de larg consum, cu produse agro-alimentare și cu produse accizate (alcool,
petrol, tutun), transporturi și, implicit, piața forței de muncă (prin angajări la negru/gri).
Principalele tendințe ale fenomenului evazionist vizează:
- eludarea sistemului de taxe și impozite pe fondul reorganizării organelor fiscale și
ajustării sistemului fiscal;
- creșterea numărului fraudelor vamale, inclusiv al celor din categoria mărfurilor
subevaluate sau contrafăcute;
- creșterea numărului de rețelele infracționale implicate în activități evazioniste de
amploare, care acționează independent în România sau în conexiune cu structuri similare din state
comunitare ;
- frauda cu certificate verzi, prin intermediul cărora entitățile de tip evazionist reușesc
să sustragă sume mari de bani prin fraudarea TVA și să monopolizeze comercializarea acestor
certificate;
- transferul veniturilor impozabile la societăți nou create în cadrul aceluiași grup,
aflate în perioada de scutire de la plata impozitului pe profit, concomitent cu înregistrarea de
pierderi de către societatea-mamă;
- cesionarea societăților cu datorii către cetățeni străini sau persoane insolvabile;
- existența unor puncte de sprijin din zona funcționarilor publici sau a experților în
domeniul fiscal, financiar, juridic etc.;
- lipsa de transparență în deținerea titlurilor la purtător, anterior intrării în vigoare a
Legii nr. 129/2019.
Ca altă ramură importantă a criminalității economico-financiare, contrabanda cu produse
accizabile (în special țigarete și combustibili) s-a menținut la un nivel ridicat în ultimii ani, cu
fluctuații generate de măsurile ofensive de contracarare și combatere adoptate de către autoritățile
române și/sau ale statelor limitrofe. Extinderea la nivel național a fenomenului este favorizată de
conexarea grupărilor autohtone la rețelele transfrontaliere specializate în contrabandă, rutele
utilizate fiind modificate rapid, în funcție de breșele în securizarea frontierei. Cea mai mare pondere
din volumul contrabandei se înregistrează la frontiera de nord-est, și într-o măsură mai redusă, la
frontiera de sud a României.
Atât evaziunea fiscală, cât și infracțiunile la regimul vamal, se mențin constant la cote
ridicate în ansamblul stării infracționale, cu valori cumulate de 1.267 de persoane condamnate în
anul 2016, 1.377 în anul 2017, 1.110 în anul 2018 și 1.151 în anul 2019. Aceeași situație se constată
la nivelul activității de urmărire penală, cu o medie anuală de 1812 cauze în ultimii patru ani.
O altă formă de manifestare a criminalității economico-financiare care se profilează ca
vector de infracționalitate este camăta, un fenomen a cărui periculozitate transcende consecințele
negative patrimoniale produse victimei. Totodată, fiind o infracțiune de obicei, aceasta se săvârșește

137
într-un cadru sistematizat, care permite cămătarilor obținerea unor sume de bani importante, în
general sub forma lichidităților, care sunt ulterior ”investite” în noi împrumuturi având camătă
acordate altor persoane.
Atunci când sunt asociate activității grupurilor de crimă organizată, camăta este săvârșită, în
general, în concurs cu diverse alte infracțiuni (șantaj, tâlhărie, spălare a banilor, etc.), ceea ce
sporește gravitatea fenomenului infracțional. De asemenea, având în vedere că această infracțiune
presupune acordarea de împrumuturi având camătă, se generează o stare de concurență neloială
băncilor și altor instituții financiare care acordă împrumuturi conform prevederilor legale.
Din perspectiva activității de urmărire penală, constatăm că numărul cauzelor de soluționat
este în ușoară creștere, de la 457 în anul 2016 la 470 în anul 2019.
Spălarea banilor
Raportul privind România al Comitetului specializat al Consiliului Europei în materia
combaterii spălării banilor (Moneyval), publicat în anul 2014, apreciază că aproximativ 80% din
veniturile provenite din infracțiuni sunt generate de grupări de criminalitate organizată, ceea ce
crește probabilitatea săvârșirii în mod sistematic a faptelor de spălare de bani. Din perspectivă
jurisprudențială, în activitatea organelor de urmărire penală dosarele având ca obiect fapte de
spălare de bani reprezintă 2% din numărul dosarelor aflate în lucru, cu o medie anuală în perioada
2016-2019 de 425 cauze.

138
 10.Mijloace naționale specifice de investigare a criminalității organizate.
Instituții cu atribuții în acest domeniu.

Amploarea și diversificarea fenomenului infracțional, în general, a criminalității organizate

și a terorismului, în special, caracterul transfrontalier al rețelelor criminale, resursele logistice
deosebite alocate de acestea pentru consolidarea activităților ilicite au făcut ca procedeele
investigative clasice folosite de organele de urmărire penală să devină practic ineficiente și
nerealiste. De aceea, societatea modernă a impus crearea unor instrumente investigative complexe,
dublate de adoptarea unor decizii-standard la nivel național și internațional, menite a conferi
autorităților statale capacități sporite de control și combatere a infracționalității grave, chiar dacă, de
multe ori, adoptarea și utilizarea unor astfel de mijloace au ridicat serioase controverse în materia
încălcării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. În abordarea tehnică a acestei teme de
analiză trebuie plecat și de la ideea că, pentru forme speciale de criminalitate – și criminalitatea
organizată, ca cea mai gravă formă de criminalitate pe care a cunoscut-o vreodată omenirea, are
această caracteristică –, trebuie găsite forme speciale de combatere. Statul, confruntat cu această
revoluție a informației, trebuie să identifice noi tipuri de pattern-uri acționale, care să se plieze pe
nevoia de răspuns rapid, flexibilitate și organizare ce s-au impus în lumile postmoderne. Toate
procedeele investigative circumscrise noțiunii generale de tehnici speciale de investigație sunt
unanim aplicabile, în sensul că utilizarea lor poate avea loc atât în combaterea infracțiunilor grave,
așa cum sunt ele definite de dispo-zițiile art. 2 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și
combaterea criminalității organizate, dar și în materia infracțiunilor de drept comun; este adevărat
că, date fiind implicațiile de ordin cauzal (caracterul complex al faptelor cercetate), dar și cele ce țin
de costurile propriu-zise, folosirea acestor tehnici se realizează preponderent în materia
instrumentării infracțiunilor de criminalitate organizată. Având în vedere că, pe de o parte, tehnicile
speciale de investigare sunt ingerințe în viața privată, iar, pe de altă parte, aplicarea lor efectivă
atrage costuri bănești semnificative, utilizarea lor trebuie făcută cu respectarea a două principii-
standard: principiul proporționalității (alegerea graduală a uneia sau a unora dintre procedee, prin
raportare la gravitatea faptelor săvârșite), dar și principiul oportunității (ele trebuie utilizate doar
dacă faptele cercetate sunt de o anumită complexitate).
Potrivit Recomandării (2005) 10 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, prin
noțiunea de „tehnici speciale de investigare” se înțelege tehnicile aplicate de autoritățile competente
în cadrul anchetelor penale, vizând depistarea sau anchetarea unor infracțiuni grave și a unor
suspecți, în vederea strângerii de informații, de așa manieră încât persoanele în cauză să nu aibă
cunoștință de acest lucru.
Și alte instrumente internaționale fac referire la tehnicile speciale de investigare. Astfel,
prevederile art. 17-19 din cel de-al doilea Protocol adițional la Convenția europeană de asistență
judiciară în materie penală menționează supravegherea transfrontalieră, livrările supravegheate,
anchetele sub acoperire; art. 4[1] din Convenția europeană privind spălarea, descoperirea,
sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii vorbește despre competențe și tehnici speciale de
investigare; -([1] „Art. 4. Competențe și tehnici speciale de investigare. 1. Fie-care parte adoptă
măsurile legislative și măsurile care se dovedesc necesare pentru a împuternici instanțele sau alte
autorități competente să dispună accesul și ridicarea dosarelor bancare, financiare sau comerciale, în
scopul de a pune în aplicare măsurile vizate la art. 2 și 3. O parte nu va putea invoca secretul bancar
pentru a refuza să dea curs dispozițiilor prezentului articol. 2. Fiecare parte are în vedere adoptarea
măsurilor legislative și a celor care se dovedesc necesare pentru a-i permite să folosească tehnici
speciale de investigare care să ușureze identificarea și urmărirea produsului, precum și strângerea
probelor aferente acestuia. Dintre aceste tehnici pot fi menționate dispozițiile de supraveghere a
conturilor bancare, punerea sub observație, interceptarea telecomunicațiilor, accesul la sisteme
informatizate și dispozițiile prin care se solicită punerea la dispoziție a documentelor stabilite”. [2]
Ratificată prin Legea nr. 263/2002 (M. Of. nr. 353 din 28 mai 2002). [3] „Art. 23. Măsuri care
vizează facilitarea strângerii de probe și confiscarea produselor. 1. Fiecare parte adoptă măsurile
legislative și alte măsuri, inclusiv cele care permit utilizarea tehnicilor de investigație speciale

139
conform legislației naționale, care se dovedesc necesare pentru a facilita strângerea de probe
referitoare la infracțiunile stabilite în temeiul art. 2-14 și pentru a-i permite să identifice, să
cerceteze, să blocheze și să sechestreze instrumentele și produsele corupției sau bunurile a căror
valoare corespunde acestor produse, susceptibile să constituie obiectul măsurilor stabilite la
paragraful 3 al art. 19. 2. Fiecare parte adoptă măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc
necesare pentru a-și abilita tribunalele sau alte autorități competente să ordone comunicarea ori
sechestrarea dosarelor bancare, financiare sau comerciale, pentru a pune în practică măsurile
menționate la paragraful 1. 3. Secretul bancar nu va constitui un obstacol pentru măsurile definite la
paragrafele 1 și 2”);
Art. 23[3] din Convenția penală privind corupția[1] prevede măsuri care vizează facilitarea
strângerii de probe și confiscarea produselor.
În general, sunt considerate tehnici speciale de investigare: a) interceptarea și
înregistrarea convorbirilor și comunicațiilor; b) supravegherea video, audio sau prin fotografiere; c)
localizarea sau urmărirea prin GPS ori prin alte mijloa-ce tehnice de supraveghere; d) obținerea
listei apelurilor telefonice efectuate de la un anumit post telefonic; e) reținerea, predarea sau
percheziționarea trimiterilor poștale; f) conservarea imediată a datelor informatice ori a datelor
referitoare la traficul informațional; g) accesul într-un sistem informatic; h) reținerea datelor
generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului ori
rețele publice de comunicații; i) utilizarea investigatorilor sub acoperire; j) livrarea supravegheată;
k) percheziția.
Tehnicile speciale de investigare sunt instrumente vitale în lupta împotriva infracțiunilor
grave. Acestea presupun, prin modul de realizare, ingerințe în dreptul la viață privată, fiind astfel
necesar să fie respectate standardele europene de protecție prevăzute în art. 8 din Convenția
europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului. Supravegherea prin intermediul agenților statului sau prin mijloace
tehnice a activităților cotidiene ale persoanei, a convorbirilor telefonice, a corespondenței constituie
o ingerință în dreptul la viață privată și la corespondență. Simpla supraveghere în locuri publice a
activităților unei persoane, ce se desfășoară pe o durată scurtă de timp, fără ca autoritățile să
înregistreze imagini sau să facă fotografii, nu constituie prin ea însăși o ingerință în viața privată.
Tehnicile speciale de supraveghere sau cercetare sunt reglementate în noul Cod de
procedură penală (NCPP) în Capitolul IV la art. 138 – „Dispoziții generale” ce face parte din Titlul
IV intitulat „Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii”. Cum în Titlul IV menționat din
NCPP sub denumirea „Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii” se regăsesc
prevederile art. 97 alin. (1) ce reglementează probele, iar mijloacele de probă sunt expres prevăzute
în art. 97 alin. (2), rezultă implicit că procedeele probatorii ce completează ca și titlu probele și
mijloacele de probă, pot fi identificate în celelalte articole cuprinse în titlul IV cum sunt cele din
Capitolul IV vizând „Tehnici speciale de supraveghere sau cercetare” arătate în art. 138 din acest
capitol. Aceste procedee probatorii din NCPP se adaugă procedeelor probatorii clasice prevăzute și
de vechiul cod de procedură penală, cum ar fi percheziția, confruntarea ș.a., care se regăsesc și în
NCPP.
Rezultă astfel, că în noul cod s-a adăugat în mod expres categoria „procedeelor probatorii”,
printre care se regăsesc, așa cum s-a menționat, tehnicile speciale de supraveghere și cercetare
prevăzute de art. 138 alin. (1) .
De altfel, denumirea de „tehnici speciale de supraveghere sau cercetare” prevăzută de noul
cod corespunde unei denumiri generice de „tehnici speciale de investigare” așa cum rezultă din
Recomandarea 10 (2005) a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei.
În general, sunt considerate ca tehnici speciale de investigare : 1. interceptarea și
înregistrarea convorbirilor și comunicațiilor; 2. supravegherea video, audio sau prin fotografiere; 3.
localizarea sau urmărirea prin GPS sau prin alte mijloace tehnice de supraveghere; 4. obținerea
listei apelurilor telefonice efectuate de un anumit post telefonic; 5. reținerea, predarea sau
percheziționarea trimiterilor poștale; 6. conservarea imediată a datelor informatice ori a datelor
referitoare la traficul internațional; 7. accesul într-un sistem informatic; 8. reținerea datelor generate

140
sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele
publice de comunicații; 9. utilizarea investigatorilor sub acoperire; 10. livrarea supravegheată; 11.
percheziția și altele.
Aceste tehnici speciale de investigare prevăzute de reglementările internaționale sunt
preluate în genere și în NCPP sub denumirea de „metode speciale de supraveghere sau cercetare”
care se regăsesc în art. 138 alin. (1): a) interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare
la distanță;
b) accesul la un sistem informatic;
c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
d) localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;
e) obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane;
f) reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale;
g) utilizarea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor;
h) participarea autorizată la anumite activități;
i) livrarea supravegheată;
j) obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de
comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului.
(2) Prin interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare se înțelege interceptarea,
accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem
informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare.
(3) Prin acces la un sistem informatic se înțelege pătrunderea într-un sistem informatic sau mijloc
de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distanță, prin intermediul unor programe
specializate ori prin intermediul unei rețele, în scopul de a identifica probe.
(4) Prin sistem informatic se înțelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori
aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor,
cu ajutorul unui program informatic.
(5) Prin date informatice se înțelege orice reprezentare de fapte, informații sau concepte sub o formă
adecvată prelucrării într-un sistem informatic, inclusiv un program capabil să determine executarea
unei funcții de către un sistem informatic.
(6) Prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se înțelege fotografierea persoanelor,
observarea sau înregistrarea conversațiilor, mișcărilor ori a altor activități ale acestora.
(7) Prin localizare sau urmărire prin mijloace tehnice se înțelege folosirea unor dispozitive care
determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt atașate.
(8) Prin percheziționarea trimiterilor poștale se înțelege verificarea, prin mijloace fizice sau tehnice,
a scrisorilor, a altor trimiteri poștale sau a obiectelor transmise prin orice alt mijloc.
(9) Prin obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane se înțelege operațiunile
prin care se asigură cunoașterea conținutului tranzacțiilor financiare și al altor operațiuni efectuate
sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituții de credit ori al altei entități
financiare, precum și obținerea de la o instituție de credit sau de la altă entitate financiară de
înscrisuri ori informații aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacțiile sau operațiunile unei
persoane.
(10) Prin utilizarea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor se înțelege folosirea unei
persoane cu o altă identitate decât cea reală în scopul obținerii de date și informații cu privire la
săvârșirea unei infracțiuni.
(11) Prin participarea autorizată la anumite activități se înțelege comiterea unei fapte similare laturii
obiective a unei infracțiuni de corupție, efectuarea de tranzacții, operațiuni sau orice fel de înțelegeri
privind un bun sau privind o persoană despre care se bănuiește că ar fi dispărută, că este victima
traficului de persoane ori a unei răpiri, efectuarea de operațiuni privind droguri, precum și prestarea
unui serviciu, desfășurate cu autorizarea organului judiciar competent, în scopul obținerii de
mijloace de probă.
(12) Prin livrare supravegheată se înțelege tehnica de supraveghere și cercetare prin care se permit
intrarea, circulația sau ieșirea de pe teritoriul țării a unor bunuri în privința cărora există o

141
suspiciune cu privire la caracterul ilicit al deținerii sau obținerii acestora, sub supravegherea ori cu
autorizarea autorităților competente, în scopul investigării unei infracțiuni sau al identificării
persoanelor implicate în săvârșirea acesteia.
(13) Prin supraveghere tehnică se înțelege utilizarea uneia dintre metodele prevăzute la alin. (1) lit.
a)-d).
În legătură cu natura juridică a acestor instituții noi, trebuie precizat că nu sunt nici probe,
nici mijloace de probă. Ele seamănă mai degrabă cu procedee probatorii clasice regăsite de multă
vreme în reglementările juridice penale. Aici apare o notă specifică, în sensul că o cercetare la fața
locului, reconstituire, confruntare, ridicare de obiecte sau percheziție are loc cu deplina cunoaștere a
acestei activități de către persoana investigată, pe când, în cazul tehnicilor speciale, ele rămân oculte
pentru subiectul vizat.
În activitatea procesual penală, tehnicile speciale de investigare constituie ingerințe ale
autorității în exercițiul unor drepturi fundamentale ale individului, având, pe cale de consecință, un
caracter de excepție. Introducerea acestor Excepții de la inviolabilitatea convorbirilor telefonice și a
comunicațiilor, de la respectarea vieții private și familiale, a domiciliului și a corespondenței, dacă
măsurile sunt necesare pentru securitatea națională, siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea
faptelor penale, este prevăzută și de Convenția europeană a drepturilor omului. În schimb, în
materie procesuală, tehnicile speciale de investigare răspund funcțiilor și scopului procesului penal,
astfel cum sunt ele arătate la art. 1 alin. (1) C. proc. pen. – constatarea la timp și în mod complet a
faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie
pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Pe lângă tehnicile speciale de investigare cunoscute în activitatea procesual penală, există și tehnici
speciale de investigare în materia securității naționale, atât unele, cât și celelalte fiind apte de a
furniza probe în cadrul procesului penal.
În materia securității naționale sunt considerate tehnici speciale de investigare:
a) interceptarea și înregistrarea comunicărilor;
b) accesul într-un loc, la un obiect sau document;
c) ridicarea și repunerea la loc a unui obiect;
d) instalarea de obiecte;
e) reținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de servicii de comunicații
electronice destinate publicului sau de rețele publice de comunicații.
După cum rezultă din dispozițiile art. 53 din Constituție:
(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se
impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a
drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei
calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică.
Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod
nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Domeniul special al combaterii criminalității organizate, multitudinea de forme și tipuri sub
care se manifestă, dar și specificul investigativ propriu fiecărei astfel de infracțiuni – trafic de
droguri, trafic de persoane, criminalitatea informatică, terorismul și finanțarea acestuia,
criminalitatea afacerilor, fenomenul spălării banilor – au determinat, sub aspect legislativ, adoptarea
unor reglementări multiple, cele mai multe dintre acestea regăsindu-se în norma cu caracter general
– Codul de procedură penală. Pe de altă parte, în contextul modificărilor legislative impuse de
necesitatea noii politici penale a statului, cea mai mare parte a normelor procesual penale din legile
speciale au fost preluate și unificate în dispozițiile noului Cod de procedură penală, lucru cu efecte
pozitive, lesne de anticipat, mai ales pentru practicienii dreptului. Atunci când acest lucru nu a fost
posibil, în principal, datorită caracterului complex al reglementărilor juridice speciale, s-a recurs la
varianta completării acestora prin Legea de punere în aplicare a noului cod.

142
 Arhitectura instituțională de prevenire și combatere a fenomenului criminalității
organizate în România
Din perspectiva rolului pe care îl dețin în sistemul instituțional românesc și în limitele de
competență recunoscute de lege, autoritățile și instituțiile publice competente desfășoară activități
care pot fi subsumate mai multor planuri: elaborarea de politici specifice, prevenirea fenomenului,
culegerea și schimbul de informații, cercetarea și urmărirea penală a faptelor de criminalitate
organizată, tragerea la răspundere penală și asigurarea punerii în executare a pedepselor și măsurilor
dispuse de organele judiciare, protecția și asistența victimelor unor astfel de infracțiuni etc.
Ca organ al puterii executive, Ministerul Justiției elaborează politicile publice, strategiile și
planurile de acțiune în domeniul justiției, al prevenirii și combaterii corupției și formelor grave de
criminalitate, inclusiv prin raportare la obiectivele programului de guvernare. În subordinea
Ministerului Justiției, își desfășoară activitatea Agenția Națională de Administrare a Bunurilor
Indisponibilizate (ANABI), care are drept scop asigurarea unei creșteri a ratei de executare a
ordinelor de confiscare dispuse în materie penală, printr-o administrare eficientă a bunurilor
sechestrate care sunt repartizate Agenției de procurori și judecători.
La nivelul Ministerului Public, cele mai grave forme de criminalitate organizată sunt date în
competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism,
structură specializată de parchet - traficul de persoane, traficul de minori, traficul de droguri,
traficul de arme, dar și la infracțiuni clasice care prezintă gravitate sporită atunci când fac parte din
obiectul unui grup infracțional organizat. Pentru celelalte forme de criminalitate organizată,
competența aparține parchetelor regulare, care dețin o competență generală, acoperind alte fapte
săvârșite de grupări infracționale organizate decât cele date în competența DIICOT sau fapte
săvârșite de entități nestructurate.
Ministerul Afacerilor Interne elaborează politici publice în materie și are în subordine
structuri care abordează în mod specializat diferite segmente ale activității de combatere a
criminalității organizate, după cum urmează:
- Inspectoratul General al Poliției Române (IGPR) exercită atribuții de prevenire și
descoperire a infracțiunilor prin intermediul Direcției de Combatere a Criminalității Organizate
(DCCO), Direcției de Investigații Criminale (DIC), Direcției de Investigare a Criminalității
Economice (DICE), Direcției Operațiuni Speciale (DOS), Direcției Arme, Explozivi și Substanțe
Periculoase (DAESP) și Centrului de Cooperare Polițienească Internațională (CCPI). Totodată, prin
Oficiul Național pentru Protecția Martorilor (ONPM) asigură protecția și asistența martorilor a căror
viață, integritate sau libertate este amenințată ca urmare a colaborării cu organele judiciare;
- Inspectoratul General al Poliției de Frontieră (IGPF) desfășoară activități de
investigare și cercetare a infracțiunilor deosebit de grave circumscrise crimei organizate, migrației
ilegale și criminalității transfrontaliere comise în zona de competență teritorială a Poliției de
Frontieră;
- Inspectoratul General pentru Imigrări (IGI) asigură implementarea politicilor
naționale în domeniul migrației, azilului și integrării străinilor, desfășurând activități de prevenire și
depistare a infracțiunilor săvârșite la/în legătură cu regimul străinilor;
- În subordinea MAI funcționează și două agenții specializate în prevenirea traficului
de persoane (Agenția Națională Împotriva Traficului de Persoane - ANITP) și traficului de droguri
(Agenția Națională Antidrog - ANA);
- De asemenea, Direcția Generală Anticorupție (DGA) din cadrul MAI exercită
atribuții de prevenire și combatere a corupției la nivelul MAI, desfășurând activități de investigare
și cercetare a faptelor de corupție săvârșite de personalul MAI;
- Totodată, în cadrul MAI funcționează Direcția Generală de Protecție Internă (DGPI),
structură specializată cu atribuții în domeniul securității naționale, care desfășoară activități de
informații și contrainformații privind identificarea, contracararea și înlăturarea amenințărilor,
vulnerabilităților și factorilor de risc la adresa informațiilor, patrimoniului, personalului, misiunilor,
procesului decizional și capacității operaționale a MAI, precum și a celor care pot conduce la
tulburarea gravă a ordinii publice.

143
 În vederea cunoașterii, prevenirii si înlăturării amenințărilor interne și externe la adresa
securității naționale, SRI și SIE acționează în scopul culegerii și valorificării de date și informații
referitoare la fenomenul criminalității organizate.
Ministerul Finanțelor Publice are în subordine structuri care pot sesiza organele de urmărire
penală competente cu relevanță din perspectiva prevenirii și combaterii criminalității organizate, în
măsura în care apreciază că sunt indicii pentru săvârșirea unor infracțiuni, după cum urmează:
- Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor (ONPCSB), care
analizează și prelucrează informații financiare, iar atunci când constată existența unor indicii de
spălare a banilor sau de finanțare a terorismului, informează autoritățile competente, potrivit legii.
- Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF), care exercită atribuțiile de
autoritate vamală, precum și controlul operativ și inopinat privind prevenirea, descoperirea și
combaterea oricăror acte și fapte care au ca efect evaziunea fiscală și frauda fiscală și vamală,
precum a altor fapte date prin lege în competența sa.
Există, de altfel, o serie de alte autorități ale statului care pot interveni și prezintă relevanță
în efortul de combatere, prin semnalarea către organele judiciare a indiciilor pentru săvârșirea unor
infracțiuni.
Departamentul pentru lupta antifraudă - DLAF organizat ca structură cu personalitate
juridică în cadrul aparatului de lucru al Guvernului, îndeplinește următoarele funcții:
a) funcția de coordonare a luptei antifraudă, în scopul asigurării unei protecții efective și
echivalente a intereselor financiare ale Uniunii Europene în România;
b) funcția de control, în scopul identificării de nereguli, fraude și alte activități ilicite ce aduc
atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene în România.
Având în vedere componenta de prevenire și educație a acestui demers strategic,
implementarea măsurilor necesită sprijinul punctual și al altor parteneri instituționali, precum:
Ministerul Muncii și Protecției Sociale, Ministerul Educației și Cercetării, Ministerul Sănătății și
Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației.

Un cadru unitar urmează să fie dat de Strategia națională împotriva criminalității

organizate 2021-2024
Viziunea acestei strategii este de a consolida și garanta siguranța persoanelor și de a susține
un mediu social și economic dezvoltat în condiții de legalitate, prin prevenirea și contracararea
eficientă a riscurilor, amenințărilor și vulnerabilităților circumscrise criminalității organizate grave.
Resursele statului trebuie mobilizate coerent și eficient în vederea investigării și tragerii la
răspundere penală a persoanelor implicate în activități circumscrise criminalității organizate inclusiv
prin consolidarea mecanismelor de cooperare interinstituțională și a capacităților instituțiilor și
autorităților competente, astfel încât să se asigure abordarea integrată a fenomenului. Suplimentar
măsurilor de combatere a criminalității organizate, strategia include măsuri care vizează latura de
prevenire, respectiv de educare a populației cu privire la fenomenul criminalității organizate, cu
scopul de a spori intoleranța față de organizațiile de criminalitate organizată și activitățile acestora.
Totodată, anumite măsuri au drept scop protejarea victimelor crimei organizate și reintegrarea lor
ulterioară în societate.
Principiile generale ale acestei strategii sunt următoarele:
Principiul priorității – Prevenirea, combaterea și destructurarea criminalității organizate este
asumată ca o prioritate de autoritățile române competente.
Principiul profesionalizării - Lupta împotriva criminalității organizate presupune pregătirea
profesională corespunzătoare a specialiștilor, precum și diseminarea și asimilarea experienței,
bunelor practici, lecțiilor învățate și a instrumentelor de lucru validate la nivel internațional.
Principiul comunicării publice – Instituțiile publice vor comunica public permanent aspecte
privind eforturile de combatere a criminalității organizate și rezultatele obținute, în vederea
consolidării încrederii publicului în capacitatea și eforturile instituționale de combatere a
criminalității organizate.
Principiul asigurării resurselor - Îndeplinirea obiectivelor propuse presupune o alocare

144
continuă, judicioasă și oportună de resurse umane, logistice, informaționale și tehnologice pentru
toți actorii instituționali responsabilizați.
Principiul continuității - Activitățile desfășurate în vederea combaterii fenomenului vor avea
un caracter permanent.
Principiul legalității – Măsurile luate pentru implementarea prezentei strategii trebuie să
respecte tratatele internaționale la care România este parte, prevederile Constituției și legislația
națională în materie.
Principiul coerenței de acțiune inter-instituționale - Măsurile de prevenire și combatere a
criminalității organizate sunt adoptate de către instituțiile cu diferite atribuții și responsabilități de o
manieră sinergică și sincronizată, pentru evitarea redundanțelor, precum și pentru maximizarea
efectelor în atingerea obiectivelor asumate.
Principiul eficienței de acțiune - Atingerea obiectivelor strategiei se realizează prin
adoptarea direcțiilor de acțiune și măsurilor cu impact semnificativ în limitarea fenomenului
criminalității organizate, în condiții de asigurare a unui raport optim între resursele utilizate și
rezultatele operaționale obținute.
Principiul cooperării internaționale active - Cooperarea activă în formatele operaționalizate
la nivelul Uniunii Europene și a celorlalte organizații europene și internaționale la care România
este parte (INTERPOL, OSCE, ONU etc.), precum și asigurarea unui rol activ al României la nivel
internațional.
La nivel național, criminalitatea organizată se manifestă în majoritatea sectoarelor vieții
economice și sociale, încercând controlarea unor zone și piețe financiare, precum și infiltrarea în
economia reală, prin folosirea intimidării și coruperii în scopul obținerii de profit și influență.
Libera circulație a mărfurilor și persoanelor a facilitat dezvoltarea acestor grupări la nivel european.
Se remarcă apetența tot mai mare a grupărilor infracționale organizate pentru deținerea și utilizarea
ilegală de arme de foc, în special la nivelul grupărilor specializate în fapte săvârșite cu violență.
GCO regăsite la nivel național prezintă următoarele trăsături specifice:
- sunt specializate pe unul sau mai multe segmente infracționale;
- funcționează, în egală măsură, atât ierarhizat, cât și colaborativ;
- acționează în areale geografice prestabilite;
- au mobilitate, urmărind identificarea de noi zone unde își pot derula activitățile
infracționale;
- au preocupări permanente de diversificare a modurilor de operare și de reorientare
către noi sfere infracționale;
- utilizează produsul financiar obținut pentru atât pentru realizarea unor noi activități
infracționale, cât și prin spălarea banilor obținuți, reinvestirea profitului infracțional în activități
legale și corupția unor oficiali pentru a-și asigura protecție și extinde influența;
- recrutează cu ușurință noi membri pentru înlocuirea celor vechi din structura
grupării;
- cele care activează în sfera criminalității economico-financiare vizează toate
segmentele societății, utilizând toate instrumentele financiare disponibile și chiar lacunele
legislative;
- acționează în regim transfrontalier, în exterior, organizațiile din România fiind
cunoscute, în principal, pentru activitățile din sfera traficului de persoane și a criminalității
informatice.
Ca principale tendințe pe care le remarcăm în evoluția fenomenului infracționalității
organizate transfrontaliere, precizăm următoarele:
- creșterea interesului rețelelor de crimă organizată autohtone de a depăși granițele UE
și a se extinde la nivel macro, precum și de a-și recicla veniturile ilicite;
- diversificarea și specializarea continuă a grupărilor în ceea ce privește comiterea de
infracțiuni de trafic de migranți, trafic de ființe umane, proxenetism și asocierea acestora cu diverse
alte forme de infracționalitate;
- schimbarea permanentă a rutelor utilizate pentru traficul de migranți și traficul ilicit

145
de mărfuri, în funcție de formele de manifestare a infracționalității internaționale;
- diversificarea mijloacelor și a modalităților de comitere a faptelor, ermetizarea
excesivă a acțiunilor grupărilor și investirea resurselor financiare obținute în criptomonede.
Contextul legislativ: Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității
organizate reglementează măsurile specifice de prevenire și combatere a criminalității organizate la
nivelul României. În completare, există o serie de legi speciale sectoriale care includ măsuri
specifice de prevenire și combatere a formelor cele mai pregnante de manifestare a criminalității
organizate, precum: Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului
ilicit de droguri, Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării
terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, Legea nr. 678/2001
privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și
combaterea evaziunii fiscale. De asemenea, la nivelul combaterii, funcționează încă din 2004 un
organism de parchet specializat, a cărui activitate este reglementată în prezent în special de
Ordonanța de Urgență nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a
Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea
unor acte normative.
Unul din cele mai importante obiective strategice îl reprezintă dezvoltarea capacității
instituționale la nivel național de a lupta împotriva criminalității organizate, respectiv
consolidarea intervenției împotriva criminalității organizate, cu următoarele direcții de
acțiune:
- analiza și, după caz, îmbunătățirea legislației incidente penale, procesual penale și a
altor acte normative relevante, inclusiv din următoarele perspective: definiția grupului infracțional
organizat, limitele de pedeapsă ale anumitor infracțiuni, măsurile de supraveghere tehnică,
percheziția informatică, durata procedurii de cameră preliminară, prevenirea și redefinirea
amenințărilor la adresa securității naționale generate de fenomenul criminalității organizate prin
raportare la noile realități sociale;
- revizuirea legislației relevante în vederea reducerii utilizării firmelor fantomă, a celor
de tip off-shore și a celor din paradisuri fiscale și a creșterii măsurilor de control și transparență cu
privire la acestea;
- analiza și, după caz, îmbunătățirea legislației relevante pentru activitatea societăților,
cu accent pe: cesiunea părților sociale în scopul sustragerii de la plata datoriilor, procedura
insolvenței, creșterea transparenței societăților comerciale și sporirea mijloacelor de verificare a
veridicității informațiilor privind activitatea comercială;
- descurajarea acțiunilor de facilitare a activităților ilegale desfășurate de grupările de
criminalitate organizată sau de deturnare a unor activități legale spre fenomene de criminalitate
organizată;
- eficientizarea interacțiunii inițiale a oficialilor publici cu victimele și martorii
infracțiunilor săvârșite în condiții de criminalitate organizată;
- consolidarea normelor deontologice ale tuturor participanților la înfăptuirea justiției
care vizează relația cu victimele sau martorii, și a mecanismelor eficiente de verificare a respectării
acestora;
- acordarea efectivă a măsurilor de asistență și protecție a victimelor infracțiunilor
săvârșite în condiții de criminalitate organizată și evitarea revictimizării;
- consolidarea măsurilor de asistență și protecție a martorilor infracțiunilor săvârșite în
condiții de criminalitate organizată;
- consolidarea modului de interacțiune cu participanții minori la procesul penal și a
infrastructurii aferente;
- dezvoltarea instrumentelor de identificare respectiv de colectare a datelor tehnice din
mediul online cu privire la materialele pornografice cu minori;
- dezvoltarea cunoștințelor și a capacității de contracarare privind fenomenele
infracționale care au loc în mediul informatic, cu accent pe darknet, atacuri asupra sistemelor
informatice, infracționalitatea privind instrumente de plată electronică;

146
 - consolidarea capacității de prevenire și combatere a infracționalității de mediu
săvârșită în condițiile criminalității organizate, cu accent pe fenomene precum: defrișări ilegale,
exploatarea și vânzarea ilegală a minereurilor, pescuitul ilegal, traficul de deșeuri și produse
chimice periculoase;
- eficientizarea prevenirii și combaterii activității grupurilor de criminalitate
organizată care desfășoară activități ilicite în legătură cu domeniul farmaceutic, cu accent pe:
fluxurile ilicite de anabolizante și steroizi, contrabanda cu și contrafacerea de produse farmaceutice,
traficul de medicamente oncologice și eliberarea ilegală a prescripțiilor medicale;
- creșterea capacității autorităților, în special a autorității vamale și poliției de
frontieră, de identificare a fluxurilor ilegale de persoane și mărfuri în/din România, săvârșite în
context de crimă organizată;
- limitarea evoluției fenomenelor infracționale legate de regimul proprietății
intelectuale săvârșite de grupuri de criminalitate organizată, în contextul demersurilor de
digitalizare;
- creșterea capacității de cunoaștere și investigare a fluxurilor ilicite de droguri,
precursori și substanțe psihoactive, cu accent pe cele care sunt distribuite de și către minori;
- dezvoltarea capacității de prevenire și combatere a manifestărilor în spațiul public,
fizic sau virtual, a grupurilor de crimă organizată, cu accent pe faptele săvârșite de persoane
înarmate sau prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante.
Un alt obiectiv important îl reprezintă limitarea accesului grupurilor de crimă organizată
la resurse financiare, cu următoarele direcții de acțiune:
- dezvoltarea capacității de identificare și monitorizare a circulației de bunuri și valori
suspectate a proveni din activități ilicite;
- creșterea disciplinei și responsabilității financiar-contabile, a transparenței fiscale și a
măsurilor de control a evidențelor contabile;
- creșterea capacității de cunoaștere a fluxurilor ilicite de bunuri și valori
obținute/generate de membrii grupurilor de criminalitate organizată;
- dezvoltarea capacității de investigare financiară a activității grupurilor de
criminalitate organizată;
- uniformizarea tehnicilor de investigații financiare specifice documentării activităților
de criminalitate organizată;
- facilitarea accesului autorităților competente la informațiile financiare și la
informațiile privind conturile bancare, cuprinse în registrul național centralizat de conturi bancare;
- eficientizarea modului de informare a autorităților cu privire la rezultatul analizării
tranzacțiilor suspecte de către entitățile raportoare;
- cooptarea ANABI în acțiunile concrete de combatere a GCO pe direcția
competențelor legale ale acestei instituții, în scopul descoperirii și anihilării resurselor financiare și
materiale dobândite ilegal și de care dispun sau ar putea dispune GCO;
- eficientizarea comunicării hotărârilor judecătorești definitive către instituțiile
abilitate de lege să le pună în aplicare;
- creșterea gradului de recuperare a creanțelor statului constatate prin hotărâri
judecătorești definitive în materie penală în cazuri de condamnare.

Consolidarea cooperării naționale și internaționale privind criminalitatea organizată

Direcții de acțiune:
- dezvoltarea cooperării interinstituționale inclusiv la nivel strategic și asigurarea unui
mediu eficient de schimb de informații;
- dezvoltarea și aplicarea coordonată a măsurilor de prevenire, cercetare științifică și
combatere a formelor de manifestare a criminalității organizate;
- interconectarea unor sisteme informatice sau accesul la unele baze de date, după caz,
pentru asigurarea unui suport optim de corelare și valorificarea informațiilor;
- îmbunătățirea procedurilor comune de lucru la nivel intra și interinstituțional;

147
 - optimizarea cooperării cu sectorul public și privat pentru promovarea înțelegerii
riscurilor de securitate și îmbunătățirea sistemului de raportare a incidentelor cyber;
- îmbunătățirea schimbului de informații și cooperării cu autoritățile și structuri
similare din alte state, organismele și agențiile internaționale;
- creșterea gradului de utilizare a instrumentelor prevăzute în documentele adoptate la
nivel regional sau internațional care vizează cooperarea internațională în combaterea criminalității
transnaționale organizate;
- asigurarea interoperabilității cu bazele de date/ sistemele de informații ale UE;
- îmbunătățirea cooperării cu autoritățile polițienești și judiciare corespondente din
jurisdicțiile recunoscute ca fiind de tip ”off-shore”;
- asigurarea unei prezențe active în formule de cooperare internațională dedicate
prevenirii și combaterii criminalității organizate.
Strategia este așteptată să aibă următoarele rezultate:
La finalul perioadei de implementare a strategiei, instituțiile responsabile vor fi în măsură să
arate că și-au consolidat capacitățile de prevenire și contracarare a fenomenului în regim integrat,
precum și că au la dispoziție instrumente legale și tehnice moderne, care să asigure un răspuns
adecvat în raport cu evoluția fenomenului criminalității organizate.
Autoritățile responsabile vor avea angajați suficienți și mai bine pregătiți, precum și dotările
logistice necesare combaterii fenomenului infracționalității organizate, atât ca urmare a unei alocări
judicioase a resurselor financiare, cât și prin implicarea în parteneriate public-private.
Cooperarea cu partenerii externi va fi mai intensă și mai eficientă atât la nivel european, cât
și internațional, iar România va consolida percepția de actor credibil, implicat și activ în procesul de
contracarare a grupărilor infracționale transnaționale.
Victimele acțiunilor întreprinse de rețele de criminalitate organizate vor beneficia de măsuri
de protecție comprehensive ce le vor asigura redobândirea sentimentului de siguranță și de
încredere în autorități.
Martorii vor beneficia, de asemenea, de măsuri de protecție proporționale cu riscurile
asumate în cadrul procesului penal și necesare pentru o mai mare deschidere către cooperarea cu
autoritățile judiciare și, ulterior, reintegrarea acestora în societate.
Cetățenii se vor simți mai în siguranță și vor asocia efectele pozitive ale reducerii
fenomenului de criminalitate organizată cu eforturile susținute din partea autorităților pe această
linie.

148
 11.Strategii internaționale privind combaterea criminalității organizate

Conceptul de strategie definește ansamblul operațiunilor de stabilire a obiectivelor, a

instrumentelor și mijloacelor de atingere a unor obiective.
Strategia penală este, în contextul subiectului discutat, un mijloc de definire a politicii
penale de combatere a criminalității organizate.
La nivelul Uniunii Europene, conturarea unei strategii de combatere a criminalității
organizate a fost un proces de durată, aflat în continuă evoluție, în raport cu dezvoltarea formelor de
manifestare a criminalității organizate.
Dacă Tratatul de la Maastricht își propunea în cadrul Pilonului III privind Cooperarea în
domeniul justiției și al afacerilor interne (QAI) să ofere cetățenilor un nivel ridicat de protecție într-
un spațiu de libertate, de securitate și de justiție pe calea cooperării judiciare în materie penală,
Tratatul de la Lisabona autorizează instituțiile europene să adopte, în anumite condiții, norme
minime în materie de drept penal privind definițiile infracțiunilor și sancțiunile, în cazul în care
normele Uniunii Europene nu sunt aplicate în mod efectiv, precum și să intervină în definirea unor
reguli comune în ceea ce privește derularea procedurilor penale.
Conturarea unei strategii penale privind prevenirea și combaterea criminalității organizate
presupune nu numai definirea incriminărilor și a sancțiunilor, ci și crearea cadrului instituțional de
urmărire a aplicării normelor europene, stabilirea modului de realizare a schimbului de informații
privind evoluția fenomenului criminalității organizate, respectiv a modului de realizare a cooperării
între organismele judiciare naționale.
Dintre obiectivele strategiei Uniunii Europene privind prevenirea și combaterea
criminalității organizate ne-am oprit asupra armonizării legislațiilor naționale privind incriminarea
participării la constituirea grupărilor infracționale, privind procedeele probatorii de dovedire a
infracțiunilor săvârșite de grupările criminale și confiscarea extinsă a produselor infracțiunii.
Forme instituționale la nivelul Uniunii Europene cu atribuții în prevenirea și
combaterea criminalității organizate
La nivel european s-au creionat, treptat, diverse forme de cooperare în materie penală.
Ulterior, ca urmare a atentatelor din Statele Unite ale Americii din 11 septembrie 2001, aceste
proiecte s-au materializat în ritm accelerat în mecanisme comune care să asigure menținerea unui
spațiu de libertate și securitate.
Un prim demers în acest sens l-a constituit înființarea grupului Trevi, ca urmare a reunirii
Consiliului European la Roma, la data de 1 decembrie 1975. Inițial, rolul acestui grup, format din
reprezentanți ministeriali ai statelor membre, era de a găsi modalități de cooperare în materia
combaterii terorismului. Ulterior, în anul 1985, au fost înființate alte două grupuri, respectiv Grupul
Trevi II și Grupul Trevi III, organisme care urmau să elaboreze strategii în scopul combaterii
imigrației ilegale și menținerii ordinii publice, precum și în scopul combaterii criminalității
organizate.
Un alt demers european important l-a constituit Acordul Schengen, semnat la data de 14
iunie 1985, inițial de către 5 state, respectiv Franța, Luxemburg, Germania, Belgia și Olanda, care
au decis crearea unui spațiu fără frontiere externe. Ulterior, spațiul Schengen s-a extins, incluzând
în prezent aproape toate statele membre ale Uniunii Europene. Semnarea Acordului Schengen nu a
vizat doar eliminarea controalelor la frontierele interne, ci și implementarea unui sistem de
cooperare judiciară în materia extrădării, precum și înființarea și dezvoltarea Sistemului de
Informații Schengen.
Acordul Schengen, precum și Convenția de implementare semnată la data de 19 iunie 1990,
au fost încorporate în cadrul legislativ și instituțional al Uniunii Europene în anul 1997, cu ocazia
semnării Tratatului de la Amsterdam.
Căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est a contribuit semnificativ la
regândirea structurii Comunităților Europene. Baza legală a noii Uniuni Europene o constituie
adoptarea Tratatului de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992. Conform Tratatului de la
Maastricht, Uniunea are la bază trei piloni: Pilonul I: Comunitățile Europene; Pilonul II: Politica

149
externă și de securitate comună (PESC); Pilonul III: Cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor
interne (JAI).
În fapt, grupul Trevi III a avut un rol covârșitor în înființarea celui de-al treilea pilon al
Uniunii Europene.
Unul dintre cele mai semnificative rezultate ale politicii JAI îl reprezintă înființarea
Oficiului Europol (Oficiul de Poliție al Uniunii Europene), care are rolul de a gestiona informațiile
din domeniul criminalității internaționale și de a îmbunătăți, astfel, cooperarea la nivel european în
combaterea criminalității organizate.
Ulterior, tratatul de Ia Maastricht a fost modificat prin adoptarea Tratatului de la Amsterdam
(1997), a Tratatului de la Nisa (2003) și a Tratatului de la Lisabona (2007).
Ca urmare a adoptării Tratatului de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 și ratificat la
1 mai 1999, o parte din sectoarele de activitate ale celui de-al treilea pilon au fost transferate
primului pilon, în scopul concentrării întregului organism spre cooperarea în domeniul combaterii
criminalității. Așadar, noul obiectiv al celui de-al treilea pilon nu mai este denumit „Justiție și
Afaceri Interne", ci „Cooperarea judiciară și polițienească în materie penală".
În anul 2002, în baza Deciziei Consiliului 2002/187/JAI, a fost înființat Eurojust, unitate
judiciară la nivelul Uniunii Europene, cu caracter permanent, menită să asigure coordonarea dintre
autoritățile naționale, în lupta împotriva formelor grave de criminalitate organizată la nivelul
Uniunii Europene. Eurojust a fost creat ca organism al Uniunii Europene în scopul consolidării
luptei împotriva formelor grave de criminalitate organizată, ca organism complementar Europol,
alcătuit din procurori, judecători sau ofițeri de poliție, reprezentanți ai statelor membre, în scopul de
a spori eficienta autorităților statelor membre cu privire la cercetarea și urmărirea penală a
infracțiunilor de crimă organizată și transfrontalieră.
Totodată, la nivelul Uniunii Europene, a fost adoptată Decizia-cadru 2002/584/JAI privind
mandatul european de arestare, transpusă în legislația română prin Legea nr. 302 din 28 iunie 2004
privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată în M. Of. rom. nr. 377 din
31 mai 2011 și procedurile de predare între statele membre, în scopul simplificării procedurilor
politice și administrative de extrădare. Astfel, fiecare stat membru are obligația, ca urmare a unei
proceduri judiciare de verificare sumară a condițiilor de extrădare, de a răspunde solicitării
formulate de un alt stat membru de predare a unei persoane.
Strict în materia combaterii criminalității organizate, cooperarea europeană la nivelul JAI s-a
materializat în adoptarea mai multor decizii-cadru, dintre care amintim Decizia-cadru 2006/783/JAI
a Consiliului din 6 octombrie 2006 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce pentru
hotărârile de confiscare, Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind
confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea, Decizia-cadru
2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii
reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri
privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, precum și Decizia-cadru
2008/841/JAI a Consiliului din 24 octombrie 2008 privind lupta împotriva crimei organizate și care
au fost transpuse în dreptul intern.
În urma atentatelor din anul 2001 din America, în anul 2004, la doar 5 ani după reunirea
Consiliului de la Tampere, liderii europeni au adoptat Programul de la Haga. Acest program are ca
scop sporirea libertății, securității și justiției în Uniunea Europeană și prevede expres 10 obiective
care trebuie implementate și realizate de către statele membre în domeniul libertății, securității și
justiției în perioada 2005-2010. Acestea sunt: întărirea drepturilor fundamentale și cetățenești; lupta
împotriva terorismului; definirea unei abordări echilibrate a migrației; stabilirea unei proceduri
comune în domeniul azilului; maximizarea impactului pozitiv al migrației; dezvoltarea unui
management integrat al frontierelor externe ale Uniunii; realizarea unui echilibru în domeniul
schimbului de informații; dezvoltarea unei strategii în abordarea problematicii crimei organizate;
stabilirea unei arii europene de justiție; împărțirea responsabilității.
Obiectivul Programului de la Haga este de a îmbunătăți capacitățile comune ale Uniunii și
ale statelor membre în combaterea crimei organizate transnaționale. Acest obiectiv este urmărit în

150
special prin armonizarea legislației. Este necesară o cooperare mai strânsă între statele membre ale
Uniunii Europene pentru a contracara pericolele și extinderea organizațiilor criminale și pentru a
răspunde în mod eficient așteptărilor cetățenilor europeni și cerințelor proprii. În acest sens, la
punctul 14 al concluziilor Consiliului European de la Bruxelles din 4-5 noiembrie 2004, se arată că
cetățenii Europei se așteaptă ca Uniunea Europeană, continuând să garanteze respectul pentru
libertățile și drepturile fundamentale, să adopte, în ceea ce privește problemele transfrontaliere, cum
ar fi crima organizată, o abordare mai eficientă, combinată.
Instrumente juridice internaționale și forța lor obligatorie
Anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, instituțiile europene puteau adopta 14
tipuri de acte juridice. Conform Tratatului de la Amsterdam (Decizia-cadru 2008/841/JA1 a
Consiliului din 24 octombrie 2008 privind lupta împotriva crimei organizate, publicată în J. Of. nr.
L 300 din 11 noiembrie 2008), decizia și decizia-cadru înlocuiau acțiunile comune în cadrul
cooperării poliției și a organelor judiciare în materie penală. Aceste instrumente juridice erau de tip
interguvernamental. Decizia și decizia cadru erau adoptate de Consiliul Uniunii Europene în
unanimitate, la inițiativa Comisiei sau la propunerea unui stat membru. Decizia-cadru lega statele
membre cu privire la rezultatul propus și lăsa instituțiilor naționale libertatea de a decide cu privire
la forma și mijloacele prin care pot fi aduse la îndeplinire obiectivele propuse.
Ca urmare a modificării Tratatului privind Uniunea Europeană, prin adoptarea tratatului de
la Lisabona, la nivelul organismelor Uniunii Europene nu se vor mai adopta decizii-cadru și
convenții, ci regulamente, decizii și directive.
Tratatul de la Lisabona ( Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea
Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene, publicat în J. Of. nr. C 306 din 17
decembrie 2007, în vigoare din data de 1 decembrie 2009) introduce o nouă clasificare a actelor
juridice ale Uniunii Europene. Instituțiile adoptă cinci tipuri de acte normative, respectiv
regulamentul, directiva, decizia, recomandarea și avizul, dintre care, potrivit articolului 288 din
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, doar regulamentul, directiva și decizia sunt acte cu
caracter juridic obligatoriu, iar recomandarea și avizul nu sunt obligatorii din punct de vedere
juridic pentru destinatarii acestora.
Ca noutate, este de remarcat, în acest context, că decizia, care era inițial un act derivat cu
caracter pur individual, cunoaște o modificare, în sensul în care Tratatul de la Lisabona vorbește și
de decizii cu caracter general. Această inovație permite, tocmai, integrarea în nomenclatura
instituită de art. 288 sus-menționat a actelor adoptate în cadrul pilonului de politică externă și de
securitate comună, cărora le conferă, astfel, forță obligatorie.
Tratatul de la Lisabona sporește semnificativ rolul Uniunii Europene în ceea ce privește
cooperarea judiciară în materie penală. În acest sens, conform art. 83 din Tratatul Uniunii Europene,
Parlamentul European și Consiliul, prin directive, „pot stabili norme minime cu privire la definirea
infracțiunilor și a sancțiunilor în domenii ale criminalității de o gravitate deosebită, de dimensiune
transfrontalieră, ce rezultă din natura sau impactul acestor infracțiuni ori din nevoia specială de a le
combate pornind de la o bază comună".
De asemenea, conform art. 83 alin. [2] din Tratatul Uniunii Europene, „în cazul în care
apropierea actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre în materie
penală se dovedește indispensabilă pentru a asigura punerea în aplicare eficientă a unei politici a
Uniunii într-un domeniu care a făcut obiectul unor măsuri de armonizare, prin directive se pot
stabili norme minime referitoare la definirea infracțiunilor și a sancțiunilor în domeniul în cauză".
Cu toate acestea, dreptul penal al Uniuni Europene nu poate conduce direct la incriminarea
unor fapte sau impunerea unor sancțiuni penale, decât după transpunerea dispozițiilor europene în
legislația națională, statele membre fiind suverane, în continuare, în materie penală.
În continuare, vom trece în revistă cele mai semnificative instrumente juridice internaționale
prin care s-a conturat strategia Uniunii Europene de prevenire și combatere a criminalității
organizate.

151
 Instrumente juridice internaționale privind incriminarea participării la constituirea
grupărilor infracționale
Acțiunea Comună 98/733/JAI privind incriminarea participării la o organizație criminală în
statele membre ale Uniunii Europene (Acțiunea Comună 98/733/JAI din 21 decembrie 1998
adoptată de Consiliu în temeiul articolului K.3 din Tratatul Uniunii Europene, publicată în J. Of. nr.
L 351 din 29 decembrie 1998)
În anul 1998, Consiliul Uniunii Europene a adoptat un prim document oficial care propunea
o definiție a organizației criminale, îndemnând, astfel, statele să adopte măsurile necesare pentru
sancționarea comportamentelor descrise în Acțiunea comună, în conformitate cu art. 6 din Tratatul
privind Uniunea Europeană, astfel încât acestea din urmă să fie pasibile de sancțiuni penale
efective.
La nivelul Consiliului Uniunii Europene se propune, deci, pentru prima dată, o definiție a
organizației criminale. Astfel, conform art. 1, „organizație criminală înseamnă o asociere structurată
a mai mult de două persoane, stabilă în timp, care acționează concertat în vederea comiterii de
infracțiuni pasibile de o pedeapsă privativă de libertate sau de aplicarea unei măsuri de siguranță
privative de libertate al cărei maxim este de cel puțin patru ani sau de o pedeapsă mai severă,
indiferent dacă aceste infracțiuni reprezintă un scop în sine sau un mijloc de obținere a unor
avantaje materiale și, după caz, de influențare ilegală a funcționării autorităților publice".
Scopul acestei Acțiuni Comune este de a îndemna statele membre, în conformitate cu art. 6
din Tratatul privind Uniunea Europeană, să incrimineze diversele forme de participare la organizații
criminale, chiar și în situația în care persoana respectivă nu participă la comiterea propriu-zisă a
infracțiunilor în cauză sau când executarea infracțiunilor în cauză nu se realizează efectiv.
Conform art. 2 pct. 1 lit. b), incriminarea ar trebui să vizeze și activitatea de încheiere a unui
acord „cu privire la exercitarea unei activități care, în cazul în care ar fi pusă în aplicare, ar echivala
cu comiterea infracțiunilor menționate la articolul 1, chiar atunci când persoana respectivă nu
participă la executarea propriu-zisă a respectivei activități".
În consecință, Acțiunea Comună 98/733/JAI propune incriminarea alternativă sau simultană
atât a participării conștiente și intenționate la activitățile organizației, chiar și atunci când nu există
o participare efectivă la comiterea infracțiunii scop, dar și incriminarea acordului încheiat cu privire
la executarea acțiunilor criminale.
Decizia-cadru 2008/841/JAI privind lupta împotriva crimei organizate
Ca urmare a Programului de la Haga, Consiliul Uniunii Europene a adoptat la data de 24
octombrie 2008 Decizia-cadru 2008/841/JAI a Consiliului privind lupta împotriva crimei
organizate, arătând în art. 1 din preambulul său, că obiectivul Programului de la Haga este de a
îmbunătăți capacitățile comune ale Uniunii și ale statelor membre în combaterea crimei organizate
transnaționale, în special, prin armonizarea legislației.
În cuprinsul art. 2 din preambulul Deciziei-cadru se arată explicit că dispozitivul de luptă
împotriva crimei organizate din cadrul Uniunii Europe trebuie consolidat, sens în care a fost
elaborată această Decizie-cadru, care să înlocuiască Acțiunea Comună 98/733/JAI din 21 decembrie
1998, ce incrimina participarea la o organizație criminală pe teritoriul statelor membre ale Uniunii
Europene.
Pentru a nu minimaliza rolul Organizației Națiunilor Unite, tot în preambulul Deciziei-
cadru, în art. 6, se arată că Uniunea Europeană ar trebui să profite de realizările semnificative ale
organizațiilor internaționale, în special de Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva
criminalității transnaționale organizate din anul 2000 de la Palermo. Ba mai mult, în cuprinsul art.
7, se arată că, „de vreme ce obiectivele prezentei Decizii-cadru nu pot fi realizate în mod
satisfăcător de către statele membre, la nivelul Comunității se pot adopta măsuri, în conformitate cu
principiul subsidiarității".
Decizia-cadru 2008/841/JAI reprezintă o nouă tentativă de definire a crimei organizate. În
cuprinsul art. 1 se propune atât o definiție a organizației criminale, cât și a asociației structurate,
fără însă a se impune alegerea unui model de conduită ce trebuie incriminat sau incriminarea
simultană a acestora. Astfel, conform art. 1, „organizație criminală desemnează o asociație

152
structurată, stabilă în timp, de mai mult de două persoane, care acționează concertat în vederea
comiterii de infracțiuni pasibile de o pedeapsă privativă de libertate sau de aplicarea unei măsuri de
siguranță privative de libertate cu o durată maximă de cel puțin patru ani sau de o pedeapsă mai
severă, pentru a obține, direct sau indirect, un beneficiu financiar sau de altă natură materială''.
În schimb, prin asociație structurată se înțelege „o asociație care nu este formată la
întâmplare pentru comiterea imediată a unei infracțiuni și care nu prezintă în mod necesar roluri
definite formal pentru membrii săi sau o structură dezvoltată".
În consecință, Decizia-cadru propune două modele de incriminări, unul ce se pliază pe
sistemul continental, respectiv organizația criminală, iar altul pe sistemul common-law, respectiv
asociația structurată (conspiracy).
Observăm că, în privința organizației criminale, singurele diferențe față de propunerea
Convenției de Palermo constau în reducerea numărului membrilor grupării la un minim de două
persoane, precum și în circumscrierea infracțiunii scop exclusiv în funcție cuantumul pedepsei
privative de libertate prevăzut sau de cel al măsurii de siguranță privative de libertate.
Noutățile aduse de Decizia-cadru constau, mai ales, în obligația statelor de incriminare a
tuturor formelor de participare la o organizație criminală.
Astfel, în cuprinsul art. 2, se arată că prin participarea la o organizație criminală se înțelege
„comportamentul oricărei persoane care, în mod intenționat și în cunoștință de cauză privind fie
scopul și activitatea generală a organizației criminale, fie intenția sa de a comite infracțiunile
respective, participă în mod activ la activitățile criminale ale organizației, inclusiv prin furnizarea
de informații și mijloace materiale, recrutarea de noi membri, precum și toate formele de finanțare
ale activităților acesteia, cunoscând că această participare va contribui la realizarea activităților
infracționale ale organizație". Totodată, art. 2 lit. b) propune incriminarea „încheierii unui acord cu
una sau mai multe persoane cu privire la exercitarea unei activități care, în cazul în care ar fi pusă în
aplicare, ar echivala cu comiterea infracțiunilor menționate la articolul 1, chiar dacă persoana
respectivă nu participă la executarea propriu-zisă a respectivei activități".
Remarcăm faptul că Decizia-cadru prevede în cuprinsul art. 3 un maxim al pedepsei
prevăzute pentru aceste forme de participare, respectiv o pedeapsă maximă privativă de libertate de
cel puțin doi până la cinci ani sau, în cazul infracțiunii prevăzute în art. 2 lit. b), același termen
maxim de pedeapsă privativă de libertate ca al infracțiunii în vederea căreia este încheiat acordul
sau un termen maxim de pedeapsă de cel puțin doi până la cinci ani.
Remarcăm, totodată, faptul că nu se face referire explicită și la participarea la o organizație
criminală sub forma conducerii acesteia.
O altă noutate constă în recomandarea adresată statelor de a prevedea circumstanțe atenuante
sau cauze de nepedepsire pentru membrii organizației criminale care doresc să colaboreze cu
autoritățile în vederea obținerii unor informații utile, pe care autoritățile statului nu ar fi în măsură
să le obțină și care ar contribui la prevenirea, stoparea sau limitarea efectelor infracțiunii, precum și
la tragerea la răspundere a altor membri ai grupării.
Decizia-cadru propune și tragerea la răspundere a persoanelor juridice responsabile pentru
infracțiunile menționate în articolul 2, chiar și în situația în care fapta a fost comisă de un terț, dar
acest lucru s-a datorat lipsei de supraveghere sau control, fapt care a permis, de altfel, comiterea
infracțiunii.
De remarcat, în acest context că opțiunea legiuitorului român de includere a textului de lege
privitor la incriminarea grupului infracțional organizat în noul Cod penal, precum și renunțarea la
incriminarea distinctă a asocierii în vederea săvârșirii de infracțiuni, reprezintă consecința
transpunerii în dreptul intern a Deciziei-cadru 2008/841/JAI.
Rezoluția Parlamentului European din 23 octombrie 2013 referitoare la crima organizată,
corupție și spălarea de bani: recomandări cu privire la acțiunile și inițiativele care se impun.
În data de 23 octombrie 2013, Parlamentul European a adoptat o Rezoluție referitoare la
crima organizată, corupție și spălare de bani, prin care îndeamnă Comisia la elaborarea unui plan de
acțiune european, pentru perioada 2014-2019, de eradicare a crimei organizate și care să includă
măsuri legislative care să aibă ca scop combaterea crimei organizate. Parlamentul European

153
argumentează necesitatea reformării cadrului legislativ și al unificării acestuia la nivel european,
arătând că, potrivit Raportului SOCTA al Europol din 2013, în Uniunea Europeană există un număr
de 3.600 de organizații criminale internaționale active, 70 % dintre acestea având o componență și o
rază de acțiune eterogene din punct de vedere geografic, iar 30 % desfășurând activități
infracționale multiple.
În acest scop, planul de acțiune european pentru perioada 2014-2019 ar trebui să vizeze, cu
precădere, aspectele enunțate în cuprinsul art. 131 din Rezoluție, printre care: 1. stabilirea unei
definiții a crimei organizate [incluzând interalia infracțiunea de asociere la o organizație de tip
mafiot"), a corupției și a spălării banilor [inclusiv autospălarea banilor]; 2. eliminarea secretului
bancar; 3. eliminarea paradisurilor fiscale din întreaga Uniune Europeană și stoparea evaziunii
fiscale și a eludării impozitării prin adoptarea principiului originii bogăției, recomandat de OCDE;
4. garantarea accesului deplin la informațiile privind titularii efectivi ai societăților, fundațiilor și
trusturilor [așa-numiții beneficiari reali), inclusiv prin adaptarea și interconectarea registrelor
comerțului din statele membre; 5. promovarea instrumentelor de sechestrare și confiscare a
activelor ilicite, inclusiv a metodelor de confiscare suplimentare, precum cele de drept civil, și
reutilizarea bunurilor confiscate în scopuri sociale, în conformitate cu principiul subsidiarității.
Convenția Națiunilor Unite de la Palermo împotriva criminalității transnaționale organizate
Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate
adoptată prin Rezoluția 55/25 a Adunării Generale din 15 noiembrie 2000 la New York. Convenția
a fost deschisă spre semnare statelor membre din 12 până la 15 decembrie 2000 la Palermo (Italia)
(2013/2107(IN1),
Deși Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate nu este un
act propriu al Uniunii Europene, prin semnarea ei de către Consiliu, în numele Uniunii Europene,
prin Decizia 2004/579/CE din 24 aprilie 2004 (Decizia 2004/579/CE a Consiliului din 29 aprilie
2004 privind încheierea, în numele Comunității Europene, a Convenției Organizației Națiunilor
Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, publicată în J. Of. nr. L 261 din 6 august
2004), se recunoaște acesteia rolul în armonizarea incriminărilor privind criminalitatea organizată în
legislațiile naționale ale statelor membre ale Uniunii, pentru a facilita cooperarea între state în
materie de aplicare a legii, prin stabilirea de proceduri de asistență reciprocă și extrădare la nivel
mondial, precum și prin înființarea de organisme comune de anchetă.
Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, adoptată la
New York la data 15 noiembrie 2000 și deschisă spre semnare la data de 12 decembrie 2000 la
Palermo, reprezintă instrumentul internațional care a promovat pentru prima dată la nivel
internațional o definiție a grupului infracțional organizat.
Convenția, ratificată de majoritatea statelor membre ale Organizației Națiunilor Unite,
reprezintă prima realizare majoră a acesteia, întrucât incriminează trei tipuri de fapte, respectiv
participarea la un grup infracțional organizat, spălarea produsului infracțiunii și corupția,
propunând, totodată, modificarea legislației în materia confiscării și a extrădării.
Pe de altă parte, Convenția Națiunilor Unite de la Palermo a transformat sintagma crimă
organizată într-un concept juridic, idee reluată ulterior de Consiliul Uniunii Europene în rezoluțiile
și deciziile cadru adoptate la nivelul acestei instituții, care, de altfel, și-a exprimat poziția de
susținere a elaborării acestei Convenții, precum și poziția de recunoaștere a contribuției acestei
Convenții la armonizarea legislațiilor statelor membre ale Uniunii. Ulterior, Convenția Organizației
Națiunilor Unite a fost completată de trei Protocoale adiționale (Protocolul privind prevenirea,
reprimarea și pedepsirea traficului de persoane; Protocolul împotriva traficului ilegal de migranți pe
cale terestră, pe calea aerului și pe mare; Protocolul împotriva fabricării și traficului ilicit de arme
de foc, de piese și componente pentru acestea și de muniții) care vizează același domeniu, respectiv
combaterea criminalității organizate.
Scopul acestei Convenții, astfel cum este acesta definit în cuprinsul art. 1, este promovarea
cooperării în scopul prevenirii și combaterii mai eficiente a criminalității organizate transnaționale.
Cooperarea în scopul prevenirii și combaterii criminalității organizate se realizează prin
armonizarea legislațiilor penale, sens în care Convenția propune o definiție a grupului infracțional

154
organizat și incriminarea participării la o astfel de organizație, conduită care nu era sancționată încă
în majoritatea statelor europene. în consecință, Convenția are meritul de a defini explicit această
formă de asociere și de a o denumi, diferențiind-o, astfel, de alte forme de asociere, cunoscute în
literatura de specialitate sub denumirea de asociere în scopul săvârșirii de infracțiuni, entitate
criminală sau organizație criminală.
În sensul acestei Convenții, grupul infracțional organizat desemnează „un grup structurat
alcătuit din trei sau mai multe persoane, care există de o anumită perioadă și acționează în
înțelegere, în scopul săvârșirii uneia ori mai multor infracțiuni grave sau infracțiuni prevăzute de
prezenta convenție, pentru a obține, direct ori indirect, un avantaj financiar sau un alt avantaj
material".
Definiția propusă vizează nu doar caracteristicile structurale ale asocierii, fapt care ar putea
să o diferențieze de celelalte forme de asociere incriminate, ci și obiectivele, scopul asocierii.
Totodată, individualizarea obiectivelor, respectiv comiterea de infracțiuni grave, se face pe baza
unor criterii formale, astfel cum rezultă din art. 2 lit. b), respectiv o infracțiune pasibilă de o
pedeapsă privativă de libertate al cărei maxim nu trebuie să fie mai mic de 4 ani sau de o pedeapsă
mai grea.
Convenția propune și un standard de incriminare al conduitelor de participare la un grup
infracțional organizat, astfel încât să anticipeze răspunsurile normative ale statelor membre ale
Națiunilor Unite. Așadar, conform art. 5, Convenția propune incriminarea înțelegerii în vederea
săvârșirii unei infracțiuni grave, participarea activă a unei persoane la activitatea infracțională a
grupului, dar și organizarea, conducerea, facilitarea, încurajarea sau favorizarea prin ajutor ori
sfaturi a unui grup infracțional organizat.

Instrumente juridice internaționale privind procedeele probatorii utilizate pentru

dovedirea infracțiunilor săvârșite de grupările criminale
Investigarea proactivă a infracțiunilor de criminalitate organizată
Nu putem vorbi de o strategie propriu-zisă a Uniunii Europene de armonizare a procedurilor
naționale privind investigarea specială a criminalității organizate, dar, prin reglementări secvențiale
sau recomandări ale Consiliului, respectiv prin reglementări apărute în cadrul Consiliului Europei,
s-a conturat conceptul de investigare proactivă, ca metodă specifică de cercetare a criminalității
organizate.
Metodele de investigare proactivă a criminalității organizate presupun identificarea
posibilelor riscuri și luarea de măsuri anticipative, dar, în aceeași măsură, și identificarea
oportunităților de a acționa penal, fără a aștepta ca lucrurile să se schimbe de la sine.
Atât în cadru european, cât și în cadrul Organizației Națiunilor Unite, au fost adoptate, în
încercarea de a stopa activitățile crimei organizate, instrumente specifice care vizează armonizarea
nu doar a incriminării activităților infracționale, dar și a procedeelor de descoperire, cercetare și
judecare a infracțiunilor la nivelul statelor membre.
Pericolul generat de criminalitatea transfrontalieră semnalează nevoia de amplificare a
formelor de prevenție, regândirea acestora într-un cadru organizat și adoptarea de instrumente
comune la nivelul statelor membre. Adoptarea unor tipare de instrumente internaționale, promovată
în Convenții sau Rezoluții ale Consiliului, este subordonată compatibilității acestora cu legislația
națională, cu principiile juridice ale fiecărui stat parte.
În domeniul combaterii criminalității organizate, mai precis în domeniul procedeelor
probatorii, au fost promovate o serie de instrumente noi, precum livrarea supravegheată,
supravegherea transfrontalieră, înregistrările ambientale, supravegherea electronică, folosirea
agenților sub acoperire, dar și diverse forme de protecție pentru martori împotriva tuturor formelor
de amenințare, presiune sau intimidare. Convenția de la Palermo propune, pentru cauzele care fac
obiectul anchetelor, urmăririlor sau oricărei alte proceduri judiciare, în unul sau mai multe state,
stabilirea de instituții de anchetă comune.
Cele mai semnificative acte normative internaționale în domeniu sunt cele expuse în
continuare.

155
 Convenția de la Viena contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope
Deși Convenția de la Viena (întocmită la Viena la 20 decembrie 1988, ratificată de România
prin Legea nr. 118 din 15 decembrie 1992, publicată în M. Of. rom. nr. 338 din 30 decembrie 1992)
contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope nu este un act al Uniunii Europene,
merită a fi menționată pentru că este primul act internațional ratificat de toate statele Uniunii
Europene care prevede posibilitatea utilizării în investigarea traficului de droguri, una dintre
infracțiunile-scop specifice criminalității organizate, a unei metode proactive de investigare și
anume livrarea supravegheată.
Așadar, instituția livrării supravegheate a fost introdusă în legislația internațională prin
adoptarea Convenției de la Viena, care definește explicit noțiunea de livrare supravegheată. Astfel,
conform art. 1 lit. k], expresia livrare supravegheată desemnează „metodele care constau în
permiterea trecerii prin teritoriul uneia sau al mai multor țări a stupefiantelor sau substanțelor
psihotrope sau a substanțelor care le sunt substituite, expediate în mod ilicit sau suspectate de
aceasta, cu știința și sub controlul autorităților competente din țările indicate, în scopul identificării
persoanelor implicate în comiterea infracțiunilor stabilite în Convenție”.
În consecință, conform art. 11 din Convenție, în măsura în care principiile fundamentale ale
sistemelor lor juridice interne o permit, statele părți iau măsurile necesare, ținând cont de
posibilitățile lor, pentru a permite recurgerea adecvată la livrări supravegheate pe scară
internațională, pe bază de acorduri sau angajamente pe care le-au încheiat, în scopul identificării
indivizilor implicați în asemenea infracțiuni și al începerii urmăririi împotriva lor.
Convenția penală de la Strasbourg privind corupția
Semnată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999 și transpunând în practică Programul de acțiune
împotriva corupției adoptat de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei în luna noiembrie 1996,
Convenția cuprinde măsuri de cercetare proactivă a infracțiunilor de corupție, generalizate apoi și în
combaterea criminalității organizate, corupția fiind principalul vector prin care criminalitatea
organizată penetrează mediul politic și își asigură monopolul piețelor.
Convenția prevede obligația statelor semnatare de a lua măsurile legislative, dar și alte
măsuri care se dovedesc a fi necesare, pentru a asigura o protecție efectivă și corespunzătoare a
persoanelor care furnizează informații referitoare la infracțiunile de corupție sau colaborează în alt
mod cu autoritățile însărcinate cu investigații sau urmăriri, precum și măsuri de protecție a
martorilor care fac o depoziție privind astfel de infracțiuni.
De asemenea, Convenția prevede obligația statelor de a adopta măsurile legislative, inclusiv
cele care permit utilizarea tehnicilor de investigație speciale, conform legislației naționale, care se
dovedesc necesare pentru a facilita strângerea de probe referitoare la infracțiunile de corupție,
pentru a le permite să identifice, să cerceteze, să blocheze și să sechestreze instrumentele și
produsele corupției sau bunurile a căror valoare corespunde acestor produse, susceptibile să
constituie obiectul măsurilor de înghețare și confiscare.
Rezoluția Consiliului din 23 noiembrie 1995 privind protecția martorilor în cadrul luptei
împotriva criminalității organizate internaționale
Consiliul Uniunii Europene solicită statelor membre să garanteze o protecție
corespunzătoare martorilor împotriva tuturor formelor de amenințare, presiune sau intimidare,
directe sau indirecte, înainte, dar și pe parcursul și în urma procesului.
Această protecție trebuie să fie garantată și părinților, copiilor sau altor rude apropiate ale
martorilor, dacă este necesar, în scopul evitării tuturor formelor de presiune indirectă.
Rezoluția definește și termenul de martor, astfel că, potrivit pct. 1, prin acest termen se
înțelege orice persoană, indiferent de statutul său juridic, care deține relații sau informații
considerate de autoritatea competentă ca importante într-un proces penal și pasibile să pună
persoana în cauză în pericol în cazul divulgării acestora.
La punctul 8 din Rezoluție, se propune ca și formă de protecție „depunerea mărturiei într-un
alt loc decât cel unde se găsește persoana aflată sub urmărire prin utilizarea, dacă este necesar, a
metodelor audio-vizuale, cu condiția respectării principiului de opozabilitate, în interpretarea dată
acestuia de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului".

156
 Rezoluția Consiliului din 20 decembrie 1996 privind colaboratorii în procesul penal în cadrul
luptei contra criminalității organizate (Rezoluția Consiliului 97/C10/01, publicată în J. Of. nr. C 10
din 11 ianuarie 1997)
Asemenea reglementării anterioare, Rezoluția Consiliului Uniunii Europene din 20
decembrie 1996, abordează problema combaterii criminalității organizate prin prisma
colaboratorilor, prevăzând beneficii și forme de protecție pentru contribuția lor la destructurarea
grupărilor infracționale.
În accepțiunea acestei rezoluții, prin termenul de colaborator se înțelege „persoana care
furnizează autorităților informații utile în scopul anchetei sau administrării de probe privitoare la:
componența, structura sau activitățile organizației criminale; legăturile, în special cele
internaționale, cu alte grupări infracționale; infracțiunile pe care această organizație le-a comis sau
urmează să le comită".
Colaborator este denumită, totodată, și persoana care ajută în mod concret autoritățile
pentru privarea organizațiilor de profitul obținut din activități ilicite.
Rezoluția prevede obligativitatea pentru statele membre de a adopta, în raport cu principiile
de drept naționale, măsuri de protecție pentru colaboratori și familiile acestora. La adoptarea
dispozițiilor interne se vor avea în vedere și dispozițiile Rezoluției din 23 noiembrie 1995.
Convenția Națiunilor Unite de la Palermo împotriva criminalității transnaționale organizate
Convenția a fost asumată de Uniunea Europeană prin semnarea ei de către Consiliu, în
numele Uniunii Europene, prin Decizia 2004/579/CE din 29 aprilie 2004.
Convenția de la Palermo generalizează, în cuprinsul art. 2 lit. i), în scopul promovării
cooperării și combaterii eficiente a criminalității transnaționale organizate, conceptul de livrare
supravegheată, astfel că acesta se referă la metoda care constă în permiterea trecerii pe teritoriul
unuia sau al mai multor state a unor expedieri ilicite ori suspecte de a fi ilicite, cu știrea și sub
controlul autorităților competente ale acestor state, în vederea anchetării unei infracțiuni și
identificării persoanelor implicate în săvârșirea ei. În consecință, livrarea supravegheată poate avea
ca obiect nu doar stupefiante sau substanțe psihotrope, ci orice expediere ilicită sau suspectă de a fi
ilicită.
Totodată, Convenția de la Palermo invită statele membre să adopte, conform art. 20, tehnici
de anchetă speciale, precum „livrările supravegheate și, când consideră potrivit, alte tehnici de
anchetă speciale cum sunt supravegherea electronică sau alte forme de supraveghere, operațiunile
de infiltrare, în vederea combaterii eficiente a criminalității organizate". în acest sens, se impune
semnarea de acorduri sau angajamente bilaterale sau multilaterale corespunzătoare pentru
recurgerea Ia tehnici de anchetă speciale în cadrul cooperării internaționale.
Convenția de la Palermo propune, de asemenea, în cuprinsul art. 19, pentru cauzele care fac
obiectul anchetelor, urmăririlor sau procedurii judiciare în unul sau mai multe state, stabilirea de
echipe de anchetă comune.
Convenția de la Palermo are meritul invocării necesității de a adopta și măsuri care să
întărească cooperarea cu serviciile de investigații și de reprimare. Aceste măsuri privesc forme de
încurajare a persoanelor care au participat sau au calitatea de participant la grupările infracționale de
a colabora cu organele de anchetă, în scopul furnizării către acestea de informații, în schimbul unor
beneficii. Conform art. 26 din Convenție, fiecare stat parte ia măsuri corespunzătoare pentru a
încuraja persoanele care participă sau au participat la grupuri infracționale organizate:
a) să furnizeze informații utile autorităților competente în sprijinul anchetei și al
culegerii de probe privind unele chestiuni, cum sunt:
(i) identitatea, natura, alcătuirea, structura sau activitățile grupurilor infracționale
organizate ori locul unde se află ele;
(ii) legăturile, inclusiv la nivel internațional, cu alte grupuri infracționale organizate;
(iii) infracțiunile pe care grupurile infracționale organizate le-au săvârșit sau ar putea să
le săvârșească;
b) acordarea unui ajutor efectiv și concret autorităților competente, care ar putea
contribui la privarea grupurilor infracționale organizate de resursele lor sau de produsul infracțiunii.

157
 Recomandarea Consiliul Europei nr. R (2005) 10 privind tehnicile speciale de anchetă
în legătură cu infracțiunile grave, inclusiv acte de terorism

Consiliul Europei, apreciind că tehnicile de investigare sunt numeroase și, în consecință,

susceptibile să afecteze drepturile constituționale ale unei persoane, sugerează, în cap. II al acestei
Recomandări, respectarea de către state, în adoptarea normelor interne, a următoarelor principii
generale și condiții de implementare:
1. definirea în dreptul intern a circumstanțelor și a condițiilor în care autoritățile
competente sunt îndreptățite să folosească tehnicile speciale de anchetă;
2. utilizarea tehnicilor speciale de investigare, ca fiind necesară într-o societate
democratică;
3. tehnicile speciale de investigare trebuie să facă obiectul unui control din partea
autorităților competente, prin autorizarea lor prealabilă, și a unui control a posteriori;
4. tehnicile speciale de anchetă nu trebuie folosite decât în cazul în care există indicii
suficiente privitoare la comiterea unei infracțiuni;
5. folosirea tehnicilor speciale de investigare trebuie să fie proporțională cu
consecințele utilizării acestora;
6. statele membre vor avea în vedere tehnicile de investigare cele mai puțin intruzive,
dacă astfel de tehnici permit descoperirea infracțiunilor și sancționarea autorilor.
Decizia-cadru 2002/465/JAI privind echipele comune de anchetă
Consiliul Uniunii Europene consideră că pentru combaterea infracționalității transfrontaliere
se impune a fi adoptat un instrument specific, respectiv echipele comune de anchetă, care ar trebui
să se aplice în materie de trafic de droguri, trafic de persoane și terorism.
În acest sens, conform art. 1 din Decizia-cadru, „autoritățile competente din cel puțin două
state membre pot, de comun acord, să constituie o echipă comună de anchetă, cu un obiectiv precis
și pentru o durată limitată, care poate fi prelungită cu acordul tuturor părților, în vederea
desfășurării cercetărilor penale într-unul sau mai multe dintre statele membre care constituie
echipa".
Scopul acestui instrument specific, astfel cum este acesta definit de art. 1 alin. (9) din
prezenta Decizie-cadru, este ca un membru detașat în echipa comună de anchetă să poată, în
conformitate cu legislația sa internă și în limitele competențelor sale, să furnizeze echipei informații
disponibile în statul membru care l-a detașat, în scopul desfășurării cercetărilor penale de echipă.

Instrumente juridice internaționale privind confiscarea produselor infracțiunii

Atât în cadru european, cât și în cadrul Organizației Națiunilor Unite, au fost adoptate
instrumente specifice, în încercarea de a stopa activitățile crimei organizate, care vizează
confiscarea veniturilor, bunurilor sau chiar a întregului patrimoniu obținut din activități ilicite.
Acestea urmăresc, totodată, și recunoașterea reciprocă a ordinelor de sechestrare și de confiscare de
către statele membre, ca măsură operațională necesară în vederea combaterii fenomenului.
Scopul acestor demersuri legislative a fost crearea unui cadru normativ armonizat, omogen
și coerent, întrucât indisponibilizarea activelor de origine criminală constituie o activitate complexă,
ce nu poate fi combătută doar prin acțiuni individuale ale statelor membre, întrucât „se observă o
tendință tot mai pronunțată de ajutor reciproc între diversele organizații criminale care, inclusiv,
prin noile lor ramificații internaționale și prin diversificarea activităților, reușesc să depășească
diferențele lingvistice sau de interese comerciale, orientându-se către traficuri comune, diminuând
astfel costurile și maximizând profiturile, într-o perioadă de criză economică mondială".
În conformitate cu articolul 5 alineatul (3) din Tratatul asupra Uniunii Europene, care
instituie principiul subsidiarității, Uniunea trebuie să acționeze doar în cazul în care acțiunea
propusă nu poate fi realizată în mod satisfăcător de către statele membre. Or, astfel cum se arată la
pct. 2.4 din Propunerea de Directivă a Parlamentului European și a Consiliului 2012/0036 (COD),
„Uniunea Europeană este mai în măsură decât statele membre în mod individual să reglementeze
înghețarea și confiscarea activelor provenite din săvârșirea de infracțiuni".

158
 Asistăm, așadar, în ultimii ani, la o intensificare normativă în materie de confiscare, precum
și la o varietate de forme de confiscare. Începând cu anul 2001 au fost propuse spre reglementare
confiscarea prin echivalent, confiscarea extinsă, confiscarea ante delictum și confiscarea directă de
la terți.
Cadrul legislativ actual al Uniunii Europene privind înghețarea și confiscarea produselor
provenite din săvârșirea de infracțiuni rezidă în patru Decizii-cadru ale Consiliului, o Decizie a
Consiliului și o Directivă:
1. Decizia-cadru 2001/500/JAI;
2. Decizia-cadru 2005/212/JAI;
3. Decizia-cadru 2003/577/JAI;
4. Decizia-cadru 2006/783/JAI;
5. Decizia 2007/845/JAI;
6. Directiva 2014/42/UE.
Acestor instrumente legislative ale Uniunii Europene li s-au alăturat, de-a lungul timpului, și
acte ale altor organisme ale Uniunii, dar și ale Organizației Națiunilor Unite, dintre care cele mai
relevante sunt:
1. Convenția contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope din anul 1988,
conform căreia „fiecare parte poate avea în vedere răsturnarea sarcinii probei în ceea ce privește
originea ilicită a produselor presupus ilicite sau a altor bunuri care pot face obiectul unei confiscări,
în măsura în care aceasta are loc conform principiilor dreptului său intern și naturii procedurii
juridice și a altor proceduri";
2. Recomandarea 19 din Planul de acțiune 2000, intitulat „Prevenirea și controlul
criminalității organizate: o strategie a Uniunii Europene pentru începutul noului mileniu", care a
fost adoptat de Consiliu la 27 martie 2000 și care propune adoptarea unui instrument care „să
prevadă posibilitatea introducerii în dreptul penal, civil sau fiscal, după caz, a unei reduceri a
sarcinii probei în ceea ce privește sursa bunurilor deținute de o persoană condamnată pentru o
infracțiune ce are legătură cu criminalitatea organizată";
3. Convenția Națiunilor Unite de la Palermo propune statelor membre „modificarea
legislației în sensul prevederii posibilității de a solicita autorului unei infracțiuni să dovedească
originea licita a produsului prezumat al infracțiunii sau a altor bunuri care pot face obiectul
confiscării";
4. Rezoluția Parlamentului European din 25 octombrie 2011 referitoare la
criminalitatea organizată în Uniunea Europeană promovează ideea unei confiscări civile
fundamentată nu pe o hotărâre de condamnare, ci pe prezumții, conform modelului juridic adoptat
în țările anglo-saxone. în consecință, bunurile sunt indisponibilizate independent de acțiunea penală
și supuse probei provenienței licite. în măsura în care proveniența licită nu poate fi dovedită, aceste
bunuri vor fi confiscate și reutilizate în scopuri sociale;
5. Propunerea de Directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind
înghețarea și confiscarea produselor provenite din săvârșirea de infracțiuni în Uniunea Europeană
(2012/0036 (COD). Propunerea vizează stabilirea unor norme minime pentru consolidarea și
armonizarea cadrului legislativ al statelor membre în vederea eficientizării procesului de confiscare
în ceea ce privește confiscarea extinsă, confiscarea aplicată terților și confiscarea ce nu se bazează
pe o hotărâre de condamnare.
Toate aceste instrumente ale Uniunii Europene subliniază necesitatea unei abordări comune
a instituției confiscării la nivel european, pentru a facilita cooperarea internațională în domeniul
confiscării, întrucât recunoașterea reciprocă a hotărârilor de înghețare și de confiscare nu se poate
aplica atâta timp cât există diferențe între legislațiile statelor membre.
Decizia-cadru 2001/500/JAI privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, înghețarea,
sechestrarea, confiscarea instrumentelor și a produselor infracțiunii
Decizia-cadru 2001/500/JAI a Consiliului promovează ideea „confiscării valorii în cauză".
în consecință, la nivel european, se propune introducerea unei noi instituții, confiscarea prin
echivalent și recunoașterea reciprocă a acestei instituții.

159
 Conform art. 3 din Decizia-cadru 2001/500/JAI, „fiecare stat membru adoptă măsurile
necesare pentru ca legislația și procedurile sale privind confiscarea produselor infracțiunii să
permită, cel puțin în cazul în care aceste produse nu pot fi sechestrate, confiscarea unor bunuri de
valoare corespunzătoare valorii produselor, atât în cadrul procedurilor pur interne, cât și în cadrul
procedurilor inițiate la cererea altui stat membru, inclusiv a cererilor de executare a ordinelor de
confiscare străine. Cu toate acestea, statele membre pot exclude confiscarea bunurilor de valoare
corespunzătoare valorii produselor infracțiunii, în cazurile în care această valoare ar fi mai mică de
4000 EUR".
Decizia-cadru 2005/212/JAI privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor
având legătură cu infracțiunea
Decizia-cadru 2005/212/JAI abordează în manieră diferită instituția confiscării. în acest
sens, se face distincție între confiscare și confiscare sporită, ca măsură ce va fi dispusă în cazul
organizațiilor criminale. Așadar, conform art. 2 din Decizia-cadru, confiscarea vizează
instrumentele și produsele care sunt rezultatul unei infracțiuni sancționate cu o pedeapsă privativă
de libertate cu o durată mai mare de un an.
În schimb, în cuprinsul art. 3, intitulat „atribuții de confiscare sporite", se propune
confiscarea în totalitate sau în parte a bunurile deținute de o persoană condamnată pentru o
infracțiune comisă în cadrul unei organizații criminale, astfel cum este definită în Planul de acțiune
98/733/JAI din 21 decembrie 1998 privind incriminarea participării la o organizație criminală din
statele membre ale Uniunii Europene.
În consecință, confiscarea extinsă, astfel cum rezultă din amintita Decizie-cadru, vizează
totalitatea bunurilor deținute de o persoană condamnată pentru participare la o organizație
criminală, în măsura în care o instanță națională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte
specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activități infracționale desfășurate de persoana
condamnată în cursul unei perioade anterioare condamnării, considerată rezonabilă de către
instanță, chiar și în situația în care bunurilor au fost transferate unei persoane juridice asupra căreia
persoana respectivă exercită o influență determinantă.
Rezoluția Parlamentului European din 25 octombrie 2011 referitoare la criminalitatea
organizată în Uniunea Europeană
În ciuda intervențiilor anterioare, cele două forme ale confiscării, dar cu precădere
confiscarea extinsă, au fost adoptate relativ târziu și reglementate în manieră diferită, neunitară de
majoritatea statelor membre. Pentru a răspunde acestei situații, Rezoluția Parlamentului European
din 25 octombrie 2011 referitoare la criminalitatea organizată în Uniunea Europeană propune
adoptarea unei Directive care să regândească instituția confiscării, sens în care, în cuprinsul pct 8,
face Consiliului următoarele propuneri:
- „să elaboreze norme privind utilizarea eficientă a instrumentelor precum confiscarea
extinsă și confiscarea care nu se bazează pe o hotărâre de condamnare;
- să încurajeze introducerea de instrumente în cadrul sistemelor juridice naționale, care
să reducă pentru autorități sarcina probei în ceea ce privește originea bunurilor deținute de o
persoană acuzată de o infracțiune legată de criminalitatea organizată;
- să includă norme care să permită reținerea și confiscarea ulterioară a bunurilor
atribuite unor terțe persoane, sens în care acțiunile intermediarului să fie incriminate ca și
infracțiuni distincte;
- să se prevadă că orice venit, legat direct sau indirect de comiterea de infracțiuni în
relație cu crima organizată, poate face obiectul reținerii și confiscării".
În consecință, propunerea vizează o regândire a instituției confiscării și reglementarea uneia
noi la nivel național, respectiv confiscarea civilă, mecanism juridic adoptat în țările anglo-saxone,
fundamentat pe non-condamnare, ca formă de recuperare a activelor la nivelul Uniunii Europene.
Rezoluția Parlamentului European din 23 octombrie 2013 referitoare la crima organizată,
corupție și spălarea de bani: recomandări cu privire la acțiunile și inițiativele care se impun.
Această rezoluție reiterează, asemenea Rezoluției anterioare, necesitatea unei abordări
comune la nivel european, respectiv crearea unui cadru legislativ omogen și coerent în materie.

160
 Promovează, de asemenea, ideea unei confiscări civile, sens în care, conform pct. 27 din
Rezoluție, „invită statele membre, pe baza celor mai avansate dispoziții legislative naționale, să
introducă modele de confiscare nu pe bază de sentință de condamnare, în situațiile în care, în
temeiul probelor disponibile și a unei decizii emise de autoritatea judiciară, se poate stabili că
bunurile în discuție provin din activități infracționale sau sunt utilizate pentru desfășurarea unor
astfel de activități".
Totodată, conform pct. 29, solicită Comisiei adoptarea de instrumente care să garanteze în
mod eficace recunoașterea reciprocă a ordinelor de sechestru și de confiscare în Uniunea
Europeană.
Directiva 2014/42/UE privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor
infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană (Directiva Macovei)
Astfel cum se arată la punctul 9, Directiva 2014/42/UE vizează revizuirea și extinderea
dispozițiilor Deciziilor-cadru 2001/500/JAI și a Deciziei-cadru 2005/212/JAI. Aceste Decizii-cadru
ar trebui să fie parțial înlocuite pentru statele membre care nu au obligații în temeiul directivei
respective.
Obiectivul principal al noului instrument legislativ european constă în extinderea instituției
confiscării în sensul neutralizării tuturor bunurilor provenite din infracțiuni prin extinderea sferei de
incidență a acestei măsuri la toate tipurile de bunuri care provin din activități infracționale, chiar
dacă se află în posesia unor terți și indiferent de localizarea geografică a acestora, în Uniunea
Europeană sau în state terțe. Principalii piloni ai acestei directive sunt:
Bunurile supuse confiscării
Conform art. 4 alin. (1) din Directivă, statele membre au obligația de a adopta măsurile
necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parțială, a instrumentelor și a produselor
infracțiunii sau a unor bunuri care reprezintă din punct de vedere valoric echivalentul unor astfel de
instrumente sau produse.
Directiva prevede o definiție extinsă a bunurilor care pot face obiectul înghețării
(sechestrării] și al confiscării. Noțiunea de bunuri, astfel cum este circumscrisă în cuprinsul art. 2
alin. (2) din Directivă, desemnează bunuri de orice fel, corporale sau necorporale, mobile sau
imobile, precum și acte sau instrumente juridice care dovedesc un titlu sau un drept asupra acestor
bunuri. Prin noțiunea de produse, astfel cum este descrisă în cuprinsul art. 2 alin. (1) din Directivă,
se înțelege orice avantaj economic obținut, în mod direct sau indirect, din săvârșirea unei
infracțiuni. Acest avantaj privește orice tip de bun, indiferent de forma acestuia, dobândită în urma
transformării și reinvestirii sale, precum și orice alt beneficiu de valoare.
Proveniența bunurilor
Conform art. 5 din Directiva 2014/42/UE, confiscarea vizează bunurile unei persoane
condamnate pentru o infracțiune susceptibilă să genereze beneficii economice, dacă în baza
circumstanțelor cauzei rezultă că acestea provin din activități infracționale.
Așadar, bunurile supuse confiscării trebuie să provină din activități infracționale, fără a se
circumscrie expres sfera acestora. Cu toate acestea, în cuprinsul art. 5 alin. (2), se arată că noțiunea
de infracțiune include cel puțin:
a) corupția activă și pasivă din sectorul privat, precum și corupția activă și pasivă care
implică funcționari ai instituțiilor Uniunii sau ai statelor membre; b) infracțiunile legate de
participarea la o organizație criminală; c) incitarea sau recrutarea unui copil în scopul participării la
spectacole pornografice, obținerea de foloase sau exploatarea unui copil în orice alt fel în acest
scop; d) afectarea ilegală a integrității unui număr semnificativ de sisteme informatice și afectarea
ilegală a integrității unor astfel de date; e) o infracțiune pasibilă de o pedeapsă maximă privativă de
libertate de cel puțin patru ani.
În consecință, orice activitate infracțională poate genera confiscarea, limita de pedeapsă,
respectiv pedeapsa închisorii de cel puțin 4 ani, alături de alte activități, fiind condiții arătate cu titlu
exemplificativ pentru situația în care legiuitorul intern ar dori să limiteze sfera de incidență a
confiscării.
O altă condiție pentru a putea fi dispusă confiscarea este convingerea instanței că bunurile

161
provin din activități infracționale. Convingerea instanței se formează în baza circumstanțelor cauzei,
inclusiv a elementelor de fapt și a probelor disponibile, disproporția vădită între venitul legal și
valoarea bunurilor deținute fiind evidențiată în Directivă cu titlu de exemplu.
În concluzie, Directiva lărgește sfera de incidență a instituției confiscării extinse la un număr
mai mare de infracțiuni, cu atât mai mult cu cât limita de pedeapsă de 4 ani nu este o condiție
obligatorie, statele având competența de a reglementa aplicarea acestei măsuri și în cazul altor
infracțiuni, altele decât cele expres prevăzute în Directivă. Totodată, Directiva oferă instanțelor de
judecată posibilitatea de a aprecia asupra provenienței ilicite a bunurile prin raportare la toate
circumstanțele cauzei, instanțele nefiind ținute doar de disproporția vădită între venitul licit și
valoarea bunurilor deținute. Noutatea adusă de Directivă constă în faptul că măsura confiscării
poate fi pronunțată și în lipsa unei hotărâri de condamnare, cel puțin în situația în care
imposibilitatea condamnării este rezultatul bolii sau al sustragerii persoanei suspectate sau învinuite,
cu condiția ca față de aceasta să se fi inițiat proceduri penale care, în cazul prezenței persoanei
cercetate, ar fi putut conduce la o hotărâre de condamnare.
Confiscarea aplicată terților
Directiva instituie obligativitatea de a reglementa măsura confiscării directe din patrimoniul
terților, astfel încât să existe posibilitatea legală de a confisca direct bunurile transferate de o
persoană suspectată sau învinuită în patrimoniul unor terți în scopul sustragerii acestor bunuri de la
confiscare. Directiva prevede obligativitatea reglementării acestei măsuri, cel puțin în cazurile în
care terții știau sau ar fi trebuit să știe faptul că scopul transferului sau al achiziționării era evitarea
confiscării. Reaua credință a terților poate fi dedusă din elemente de fapt sau circumstanțe concrete,
exemplificându-se în acest sens transferul cu titlu gratuit sau dobândirea unui bun la un preț evident
mai mic decât prețul pieței.
Reutilizarea socială a bunurilor confiscate
Unul dintre obiectivele acestei Directive este reglementarea expresă în dreptul intern al
statelor membre a reutilizării bunurilor confiscate în scop economic și social. Bunurile confiscate ar
trebui distribuite entităților locale, care să le valorifice în scopuri instituționale și sociale, astfel
încât acestea să fie folosite în interesul comunităților locale. în acest scop, se impune înființarea
unei agenții specializate în colectarea și distribuirea acestor bunuri confiscate autorităților locale sau
asociațiilor, agenție care să se preocupe de valorificarea economică, culturală și socială a acestor
bunuri.

162
12.Modele legislative de incriminare a infracțiunilor de criminalitate organizată.
Drept comparat.

Infracțiunile asociative. Relevanță normativă și caracteristici structurale

Infracțiunile asociative sunt infracțiuni care sancționează diverse conduite de participare la
acțiuni infracționale care reclamă un anumit grad de organizare și care domină piețele ilicite.
Majoritatea legislațiilor penale ale statelor europene au sancționat, de-a lungul timpului, asocierile
infracționale prin incriminări precum asocierea subversivă, complotul sau banda armată, incriminări
care, cu trecerea anilor, s-au dovedit ineficiente în raport cu realitatea socială. în ciuda intervențiilor
suprastatale în sensul definirii asocierilor infracționale complexe și al diferențierii lor de alte forme
de asocieri infracționale, legislațiile europene nu au ajuns la un numitor comun în privința denumirii
lor. Cu toate acestea, indiferent de denumirea lor, participarea ia o asociere infracțională este
apreciată în toate legislațiile europene ca fiind o infracțiune-obstacol, de pericol social abstract,
distinctă de infracțiunea materială-scop, dar incriminată tocmai pentru a proteja o valoare socială
concretă.
Ca răspuns instituțional la noile forme de criminalitate organizată, majoritatea statelor
europene au reglementat alte infracțiuni, precum asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni și
grupul infracțional organizat. Excepție fac state precum Franța sau Elveția, care reglementează doar
asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni, în timp ce banda organizată este prevăzută ca fiind o
circumstanță agravantă, respectiv o dispoziție de drept penal general, aplicabilă în cazul comiterii
anumitor infracțiuni, sau Germania, care sancționează doar asocierea în vederea săvârșirii de
infracțiuni, iar banda organizată este o circumstanță agravantă specială, de recalificare a anumitor
infracțiuni, prevăzută expres în textele de lege care le reglementează. Majoritatea legislațiilor
includ, însă, aceste fapte ilicite comise de grupări infracționale în categoria infracțiunilor contra
ordinii publice.
Infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni reglementează o activitate
criminală domestică, națională și, de cele mai multe ori, temporară. Așadar, asocierea sancționează
comiterea în bandă a anumitor infracțiuni, fără a prezenta, însă, periculozitatea infracțiunilor de
crimă organizată.
În contextul noilor manifestări sociale ale grupărilor infracționale, această incriminare s-a
dovedit ineficientă, astfel că majoritatea legislațiilor europene au incriminat și participarea la un
grup infracțional organizat, cu precădere după adoptarea Convenției de la Palermo.
Grupul infracțional organizat se deosebește de asocierea infracțională prin periculozitate,
varietatea obiectivelor și a instrumentelor folosite în atingerea acestor obiective.
În acest context social, se impun noi intervenții legislative care să înfrunte aceste situații de
anvergură. În consecință, în cazul legislațiilor care au incriminat participarea la un grup infracțional
organizat, remarcăm o continuă completare a conduitelor participative, de la simplul participant sau
autor al infracțiunii scop, la finanțator sau lider al grupării infracționale, în acest sens, dificultatea
de a trage la răspundere autorul moral al infracțiunii a fost surmontată prin incriminarea tuturor
contribuțiilor, directe sau indirecte, materiale sau morale. Astfel, spre exemplu, Codul penal spaniol
distinge sub aspect sancționator între membros activos și o conduită externă en todo caso rilevante,
iar Codul penal german distinge între o conduită de susținere untersluztsau de propaganda fur sie
wirbt.
Remarcăm și faptul că legiuitorul italian a incriminat explicit în cuprinsul art. 416 bis C.
pen. It., care reglementează asocierea la un grup mafiot, activități care au un scop aparent licit, dar
care au fost comise prin metode de tip mafiot, precum intimidarea, supunerea și devotamentul.
Așadar, deși scopul acțiunii grupării este unul aparent licit, aceasta este incriminată, date fiind
modalitățile operative de comitere ale grupării, precum forța de intimidare, supunere și devotament,
considerate, de altfel, și elemente structurale ale grupării.
Elementele comune ale celor două infracțiuni, asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni
și grupul infracțional organizat sunt elementul subiectiv și consumarea infracțiunii. Ambele
infracțiuni pot fi comise doar cu intenție și se consumă în momentul aderării sau favorizării

163
grupării, indiferent de comiterea infracțiunii scop.
Asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni
Asocierea în scopul săvârșirii de infracțiuni a fost incriminată în majoritatea legislațiilor
europene anterior demarării luptei împotriva crimei organizate. Participarea la aceste grupări a fost
incriminată fie sub forma unei activități infracționale distincte ce intră în concurs cu infracțiunea
scop, dar și ca circumstanță de agravare a represiunii și de recalificare a unei alte infracțiuni,
precum în legislația franceză, elvețiană sau germană.
În toate legislațiile supuse prezentei analize, infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de
infracțiuni face parte din categoria infracțiunilor contra ordinii publice, infracțiuni ce amenință
drepturile altora, fără însă a le aduce o atingere concretă. Excepție face Spania, care include această
infracțiune în categoria infracțiunilor privitoare la exercitarea drepturilor fundamentale și a
libertăților publice, distinct de organizația criminală care este inclusă în categoria infracțiunilor
contra ordinii publice.
Asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni este apreciată ca fiind o infracțiune obstacol,
care permite reprimarea unui comportament înainte ca acesta să se materializeze în fapte concrete
ce ar putea aduce atingere altor valori sociale. Pe de altă parte, asocierea în vederea săvârșirii de
infracțiuni nu este sancționată ca act preparator, ci ca infracțiune sui generis.
Din punct de vedere obiectiv, asocierea se distinge de alte asocieri infracționale, cu
precădere față de grupul infracțional organizat, prin:
- elemente de tip structural
Asocierile infracționale sunt, în general, organizații simple, fragile și mobile. Ierarhizarea
structurii este una mai puțin riguroasă, fapt care determină, implicit, o relație mai apropiată, de
colaborare între membrii grupării.
Pluralitatea de agenți nu reprezintă un element constitutiv al normei de incriminare.
Majoritatea legislațiilor analizate nu prevăd ca și cerință structurală un anumit număr de membri. În
acest context, asocierea poate fi constituită doar de către două persoane care sunt animate de același
obiectiv, respectiv desăvârșirea unui plan delictual prestabilit.
Așadar, preexistența unui obiectiv și a unui plan delictual, fie el și minimalist, distinge
asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni de pluralitatea ocazională de făptuitori. Structura
asocierilor infracționale, fie ea și rudimentară, este aptă să concretizeze planul infracțional.
Asocierile infracționale simple nu sunt fundamentate pe principul autorității, ci pe principiul
colaborării în realizarea unui plan comun. În consecință, profitul nu e dirijat diferențiat spre anumiți
membri ai grupării, preponderent spre liderii grupării, ci împărțit între participanții la infracțiune.
- program infracțional
Programul infracțional al asocierilor infracționale este unul generic, respectiv comiterea de
infracțiuni. Scopul comiterii de infracțiuni nu este precizat. Asocierea nu trebuie să vizeze în mod
obligatoriu o îmbogățire personală, criteriu care, de altfel, o diferențiază de grupul infracțional
organizat.
În cazul acestor asocieri nu se impun cerințe cu privire la modalitatea de realizare a
infracțiunilor scop, prin mijloace specifice precum violență, amenințare sau intimidare.
Totodată, în cazul asocierilor infracționale, nu se impune o continuitate a conduitei
membrilor asocierii, în scopul obținerii unor profituri sau avantaje care ar putea contribui la
consolidarea structurii. Cu toate acestea, asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni „este o
infracțiune continuă, care persistă atâta timp cât persistă gruparea, căci implică o succesiune de
atitudini, deliberări, rezoluții legate printr-o unitate de scopuri și concepții".
- element moral
Elementul moral cerut pentru tragerea la răspundere a unei persoane este cunoașterea naturii
grupării, a activității sale sau a obiectivelor criminale.
Criteriul subiectiv este elementul comun al acelor două forme de organizare infracțională,
respectiv asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni și grupul infracțional organizat. Voința și
dorința de a contribui la realizarea unei sinergii criminale este, de altfel, elementul dominant în
sânul grupării. Toți membrii asocierii sunt animați de voința de a contribui la realizarea planului

164
delictual, fie el și minimal, precum în cazul asocierii în vederea săvârșirii de infracțiuni.
Grupul infracțional organizat
În ciuda numeroaselor intervenții suprastatale, legislațiile europene nu au ajuns la un
numitor comun în privința încadrării formelor de asociere complexe sau a denumirii acestora. Un
prim demers în acest sens l-a constituit Convenția de la Palermo din anul 2000, care denumește
această formă de asociere ca fiind un grup infracțional organizat și o diferențiază de alte asocieri
prin elemente de tip structural, precum criteriul numeric, structura organizatorică sau gravitatea
infracțiunii scop, precum și în funcție de scopul asocierii, respectiv obținerea, direct ori indirect, a
unui avantaj financiar sau a unui alt avantaj material.
Consiliul Uniunii Europene, în încercarea de armonizare a legislațiilor penale europene, a
propus o definiție a acestei asocieri infracționale în Acțiunea Comună 98/733/JAI din 21 decembrie
1998 și în Decizia-cadru 2008/841/JAI.
Decizia-cadru 2008/841/JAI, care înlocuiește Acțiunea Comună 98/733/JAI din 21
decembrie 1998 a Consiliului Uniunii Europene, și care reclamă necesitatea incriminării participării
la o organizație criminală de către statele membre ale Uniunii Europene, propune o nouă definiție a
organizației criminale, dar și a unei alte forme de asociere, denumită asociere structurată. Chiar
dacă denumirea propusă de Convenția de la Palermo pentru acest tip de asociere este de grup
infracțional organizat, iar cea propusă de Decizia-cadru 2008/841/JAI este de organizație
criminală, singurele diferențe față de propunerea Convenției de Palermo constau în reducerea
numărului membrilor grupării la un minimum de două persoane, precum și în circumscrierea
infracțiunii scop exclusiv în funcție de cuantumul pedepsei privative de libertate sau de cel al
măsurii de siguranță privative de libertate.
În consecință, în ambele variante, grupul infracțional organizat se diferențiază de alte
asocieri infracționale, prin:
- elemente de tip structural
În privința elementelor de tip structural, grupul infracțional organizat se caracterizează prin
componența grupării, ierarhizare a sarcinilor și a funcțiilor, dar și prin mijloacele de comitere a
infracțiunii. Elementul organizatoric reprezintă, așadar, elementul definitoriu al acestei dialectici
criminale.
Majoritatea legislațiilor europene apreciază că se impune un minim de trei persoane pentru
ca o grupare infracțională să cadă sub incidența unei astfel de norme, conform modelului propus de
Convenția de la Palermo, deși propunerea Deciziei-cadru 2008/841/JAI este de reducere a
numărului de membri la doi. De cele mai multe ori, organizațiile criminale sunt structuri complexe,
a căror adevărată componență este necunoscută grație legii tăcerii, care domină în cadrul lor, dar al
căror număr depășește, cu siguranță, cifra trei. Acest fenomen „pare o problemă de calitate, dar,
înainte de toate, este o problemă de cantitate".
Ierarhizarea sarcinilor și a funcțiilor constituie un alt element definitoriu al structurilor
complexe, aspect care, evident, are ca și consecință și o ierarhizare a profiturilor. În timp ce în cazul
asocierilor infracționale profitul este împărțit între participanții la asociere, în cazul grupurilor
infracționale organizate acesta este dirijat disproporționat, dar proporțional cu funcția deținută, între
membri grupării. Tot referitor la profit, caracteristic organizațiilor criminale este reinvestirea unei
părți din profit în activități licite în scopul prosperității acestora.
Absența transparenței vizează nu numai existența și componența grupării, ci și actele ilicite
întreprinse. Disimularea calificată și sistematică a activităților ilicite se realizează, de cele mai
multe ori, prin activități de spălare a produsului infracțiunii și de reinvestire a acestuia în activități
legale.
Pertinente sunt, evident, și mijloacele de comitere a infracțiunii, respectiv violența și forța de
intimidare, mijloace care contribuie în mod semnificativ la atingerea scopurilor ilicite ale grupării,
respectiv dobândirea unor foloase injuste. Mijloacele de săvârșire a infracțiunii au un rol covârșitor
în exercitarea unei influențe asupra politicului, administrației publice sau justiției, în scopul deținerii
unui monopol asupra unor sectoare de activitate productive de capital.
Activitățile grupărilor de tip infracțional au, de cele mai multe ori, un caracter transnațional,

165
fapt care permite spălarea produsului infracțiunii și, evident, reinvestirea acestuia în alte activități
cu caracter aparent legal.
O altă caracteristică a grupărilor infracționale constă în fizionomia infracțiunilor scop,
modalitatea de comitere a acestora, caracterul, de cele mai multe ori, transnațional al acestor fapte,
dar și flexibilitatea membrilor grupării de a exploata realitatea socială și de a comite fapte ilicite
productive de capital.
Dincolo de elementele clasice, identificabile în normele de incriminare, putem distinge și
alte caracteristici ale grupărilor organizate, precum livrarea de bunuri și servicii ilegale. Producerea
și distribuirea de bunuri sau servicii răspunde solicitărilor de pe piața neagră, în corelație strânsă cu
activitatea legală. Astfel, grupările infracționale vizează, cu precădere, exploatarea zonei gri a
economiei, în acest fel fiind reduse și riscurile. Protecția este, însă, sporită prin cooptarea în cadrul
structurilor a personajelor influente din zona politicului, administrației sau poliției. Strategia de
cooptare a pieței, de marketing, diferă, însă, de strategia de coordonare a grupării, aceasta din urmă
fiind organizată după norme subculturale, precum violența pentru menținerea coeziunii de grup,
acorduri tacite de loialitate, supunere. Problema este, însă, alta, respectiv că „acestea nu încearcă să
creeze o contra-putere în afara statului, ci tind să domine puterea în interiorul statului”.
Criminalitatea organizată în perspectiva legislațiilor europene - scopul asocierii
Scopul principal vizat de grupările infracționale este stabilirea de parteneriate și legături cu
structurile decizionale statale, fapt care permite acapararea structurilor comerciale în legătură
directă cu administrațiile locale, respectiv atrage cu ușurință de fonduri publice, dar și aparența de
legalitate. Au fost abandonate, treptat, de către marile grupări infracționale, activități precum
prostituția, jocurile de noroc sau traficul de persoane în favoarea altor activități mai productive,
precum exportul, monopolul serviciilor publice, al privatizărilor sau contrafacerea de produse, iar,
pe plan extern, exportul de materii prime și produse contrafăcute sau schimburi intracomunitare
între societăți fictive în scopul rambursării ilegale de TVA.
Evident este faptul că între infracțiunile scop, chiar dacă sunt aparent diferite, vizând
sectoare de activitate contrastante, există o legătură funcțională, întrucât au același obiectiv,
respectiv obținerea unor avantaje financiare pentru grupare.
Organizațiile criminale sunt descrise în Rezoluția Parlamentului European din 23 octombrie
2013 ca fiind organizații „cu o structură reti- culară, caracterizată prin niveluri ridicate de
flexibilitate, mobilitate, relaționare și interetnicitate, precum și cu capacitate de infiltrare și
mimetism accentuate”, sens în care „reușesc să depășească diferențele lingvistice sau de interese
comerciale, orientându-se către traficuri comune, diminuând astfel costurile și maximizând
profiturile, într-o perioadă de criză economică mondială".
Modele legislative de incriminare a infracțiunilor de criminalitate organizată
Cu toate eforturile în vederea armonizării legislației europene, există diferențe semnificative
în ceea ce privește sistemele legislative naționale, încercând o prezentare comparativă a legislațiilor
naționale ale unor state membre ale Uniunii Europene, dar și a unui stat care nu este membru al
Uniunii Europene, Elveția, în materia incriminării activităților de criminalitate organizată, am
semnala existența a două categorii de modele legislative: un model de incriminare unic, având ca
bază fie incriminarea asocierii în vederea săvârșirii de infracțiuni, fie numai a grupului infracțional
organizat, și un model dual de incriminare, în care infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de
infracțiuni coexistă cu incriminarea infracțiunii de grup infracțional organizat. Este de remarcat
faptul că și în cazul modelelor unitare de incriminare, de regulă, infracțiunea de asociere în vederea
săvârșirii de infracțiuni este dublată de incriminarea, ca circumstanță agravantă, generală sau
specială, a comiterii infracțiunilor în bandă organizată.
În privința surselor legislative, este de menționat că toate statele au recurs, pe lângă
incriminările existente sau introduse în Codurile penale, și la legiferarea prin legi speciale având ca
obiect de reglementare exclusiv criminalitatea organizată sau modificarea codurilor existente.

166
 Modele legislative de incriminare unice
România
Contextul legiferării
La origine, lupta împotriva criminalității organizate în România a îmbrăcat modelul dual de
incriminare, alături de infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni existentă în Codul
penal din anul 1968, în vigoare până în anul 2014, existând și infracțiunea de grup infracțional
organizat incriminată prin Legea nr. 39/2003.
Noul Cod penal, intrat în vigoare la 1.02.2014, a renunțat la incriminarea infracțiunii de
asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, preluând în cuprinsul său doar infracțiunea de
constituire a unui grup infracțional organizat, într-o definiție sensibil diferită de cea prevăzută de
Legea nr. 39/2003.
Codul penal din 1968, asemeni altor Coduri penale europene, conținea incriminarea
infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni.
Articolul 323 din acest Cod incrimina „fapta de a se asocia sau de a iniția constituirea unei
asocieri în scopul săvârșirii uneia sau mai multor infracțiuni, altele decât cele arătate în art. 167 C.
pen. rom., ori aderarea sau sprijinirea sub orice forma a unei astfel de asocieri", pedepsind-o cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani, fără a se putea depăși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea
ce intra în scopul asocierii.
Dacă fapta de asociere era urmată de săvârșirea unei infracțiuni, se aplica celor care au
săvârșit infracțiunea respectivă pedeapsa pentru acea infracțiune, în concurs cu pedeapsa prevăzută
pentru infracțiunea de asociere. Nu se pedepseau persoanele care denunțau autorităților asocierea
mai înainte de a fi descoperită și de a se fi început săvârșirea infracțiunii care intra în scopul
asocierii.
La 14 decembrie 2000, România a semnat la Palermo Convenția Națiunilor Unite împotriva
criminalității transnaționale organizate, Protocolul adițional privind prevenirea, reprimarea și
pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și al copiilor, precum și Protocolul adițional
împotriva traficului de migranți pe calea terestră, a aerului și pe mare.
În vederea reprimării actelor de criminalitate organizată se impunea, pe lângă ratificarea
Convenției Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate și a celor două
Protocoale adiționale semnate de România, elaborarea unui act normativ care să asigure, pe de o
parte, crearea cadrului juridic corespunzător în domeniu, iar, pe de altă parte, transpunerea în
dreptul intern a prevederilor documentelor juridice internaționale menționate.
Acest proiect de act normativ a fost înscris în Programul acțiunilor prioritare pentru
pregătirea aderării României la NATO, având ca termen pentru intrarea în vigoare data de 15
septembrie 2002.
Reacția autorităților a fost destul de târzie, întrucât abia prin Legea nr. 39/2003 s-a creat
cadrul legislativ privind prevenirea și combaterea criminalității organizate,- iar prin Legea nr.
508/2004 s-a înființat Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și
Terorism, în cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, ca unică structură din
cadrul Ministerului Public specializată în combaterea și investigarea infracțiunilor de criminalitate
organizată și terorism.
Legea nr. 39/2003 incrimina în art. 7 infracțiunea de constituire a unui grup infracțional
organizat, definită ca fiind activitatea de inițiere sau constituire a unui grup infracțional organizat
ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup. Infracțiunea se pedepsea cu
închisoare de la 5 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi, fără ca pedeapsa aplicată să fie mai mare
decât sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intra în scopul grupului
infracțional organizat.
Grupul infracțional organizat era definit în mod identic cu prevederile art. 2 din Convenția
Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate ca fiind grupul structurat, format
din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă și acționează în mod coordonat în
scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a obține direct sau indirect un
beneficiu financiar sau alt beneficiu material.

167
 Infracțiunile în scopul cărora era constituit grupul infracțional organizat erau infracțiuni
grave, precum infracțiunile de omor, trafic de organe, trafic de droguri sau precursori, spălarea
banilor, infracțiuni de corupție, contrabanda, evaziunea fiscală, bancruta frauduloasă, infracțiuni
săvârșite prin intermediul sistemelor și rețelelor informatice sau de comunicații, precum și orice altă
infracțiune pentru care legea prevedea pedeapsa închisorii al cărei minim special era de cel puțin 5
ani. Dacă constituirea grupului infracțional organizat era urmată de săvârșirea unei infracțiuni
grave, se aplicau regulile de la concursul de infracțiuni.
Potrivit legii, nu constituia grup infracțional organizat grupul format ocazional în scopul
comiterii imediate a uneia sau mai multor infracțiuni și care nu avea continuitate sau o structură
determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului.
Legea prevedea, de asemenea, că nu se pedepsea persoana care denunța autorităților grupul
infracțional organizat mai înainte de a fi fost descoperit și de a se fi început săvârșirea infracțiunii
grave care intra în scopul acestui grup. Persoana care a săvârșit infracțiunea de constituire a
grupului infracțional organizat și vreuna din infracțiunile programate, dacă în cursul urmăririi
penale sau al judecății denunța și facilita identificarea și tragerea la răspundere penală a unuia sau
mai multor membrii ai unui grup infracțional organizat, beneficia de reducerea la jumătate a
limitelor pedepsei prevăzute de lege.
După intrarea în vigoare a noului Cod penal, în condițiile în care prin art. 126 pct. 2 din
Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal au fost
abrogate art. 7 și 8 din Legea nr. 39/2003, iar infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de
infracțiuni (art. 323 din C. pen. anterior) nu se mai regăsește în noul Cod penal, s-a pus problema
dezincriminării infracțiunilor prevăzute de art. 323 C. pen. rom. din 1968 și de art. 8 din Legea nr.
39/2003, din moment ce în noul Cod mai incriminează prin art. 367 doar constituirea unui grup
infracțional organizat.
Întrucât soluțiile jurisprudențiale nu erau unitare, unele instanțe considerând că cele două
infracțiuni au fost dezincriminate, iar altele că, dimpotrivă, au fost preluate în cuprinsul art. 367 C.
pen. rom., s-a impus intervenția înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin Decizia nr. 12 din 2 iunie
2014, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că „faptele
prevăzute de art. 323 C. pen. anterior și art. 8 din Legea nr. 39/2003, în reglementarea anterioară
modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind
Codul penal, se regăsesc în incriminarea din art. 367 C. pen. rom., nefiind dezincriminate".
Prin decizia supusă analizei, înalta Curte ajunge la concluzia că între pluralitatea constituită
reglementată de art. 7 din Legea nr. 39/2003 și cea incriminată prin art. 323 C. pen. rom. din 1968
nu au existat alte diferențe decât cea dată de tipul infracțiunii scop (infracțiune gravă, în ceea ce
privește art. 7 din legea specială) și cea privind obținerea unui beneficiu financiar sau material (tot
în privința infracțiunii din legea specială).
De asemenea, s-a concluzionat și că între pluralitatea prevăzută de art. 8 din Legea nr.
39/2003 și cea incriminată prin art. 323 C. pen. rom. din 1968 nu există diferențe, ci, dimpotrivă,
cele două dispoziții legale se suprapun, neincriminând infracțiuni distincte. S-a apreciat că și
anterior intrării în vigoare a Legii nr. 39/2003 doctrina și jurisprudența defineau asocierea prin
aceleași elemente care se regăsesc în art. 2 lit. a), respectiv grupare de persoane, organizare,
disciplină internă, reguli specifice în privința ierarhiei și a atribuțiilor, elemente ce deosebeau
pluralitatea constituită de cea ocazională; în aceeași ordine de idei, s-a considerat de către Curte că
existența tezei finale a art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003, care prevedea că nu constituie grup
infracțional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor
infracțiuni, și care nu are continuitate sau structură determinată ori roluri prestabilite pentru
membrii săi în cadrul grupului, nu poate impune concluzia că aceasta era definiția grupului prevăzut
în art. 8 din lege, întrucât, de fapt, aceste elemente aveau rolul de a distinge pluralitatea constituită
de cea ocazională (participația penală). S-a concluzionat, astfel, că distincțiile cu care a operat
practica judiciară după apariția Legii nr. 39/2003 în ceea ce privește modul de organizare al celor
două forme de pluralitate constituită (distincții referitoare la dezvoltarea, organizarea pe verticală în
cadrul grupului și pe orizontală în ipoteza asocierii din Codul penal, o mai bună organizare și roluri

168
prestabilite în cazul art. 7) nu ar fi fost justificate, deoarece textele de lege nu impuneau asemenea
distincții.
Soluția și argumentele care o susțin, respectiv negarea unor diferențe reale între cele trei
infracțiuni, în afară de scopul comiterii unor infracțiuni grave și de urmărirea unui beneficiu
material, dovedesc cu certitudine faptul că, fie anterior intrării în vigoare a noului Cod penal
doctrina și jurisprudența au operat în privința identificării tipului de pluralitate constituită cu
distincții care în realitate nu existau, fiind vorba de o lungă practică fundamental greșită, inclusiv la
nivelul instanței supreme, fie faptul că argumentele aduse prin Decizia nr. 12/2014 nu sunt corecte,
fiind menite a forța, contrar practicii majoritare instituite la nivelul Curților de Apel și chiar la
nivelul înaltei Curți, o argumentație în sensul negării dezincri- minării art. 323 C. pen. rom. din
1968 și a art. 8 din Legea nr. 39/2003, pentru a răspunde nevoii de apărare a ordinii sociale.
Concluzia apare ca firească în condițiile în care cele două opinii delimitate temporal de intrarea în
vigoare a noului Cod penal sunt diametral opuse, ireconciliabile, astfel încât ele nu pot fi deopotrivă
corecte.
Astfel, este de observat că însăși înalta Curte a pronunțat hotărâri prin care s-a considerat că
trebuie reținută existența infracțiunii prevăzute de art. 323 C. pen. rom., iar nu a celei prevăzute de
art. 7 din Legea nr. 39/2003, chiar și în situația în care scopul grupării constituite din mai mult de
trei membri îl reprezenta comiterea de infracțiuni grave, iar acestea au adus un beneficiu material
membrilor săi (ceea ce, conform opticii actuale, ar fi trebuit să conducă spre o soluție contrară),
distincția fiind făcută în mod explicit pe baza criteriului structurii piramidale, constatându-se că în
concret aceasta lipsește. Cu titlu de exemplu, indicăm Decizia penală nr. 2226 din 12.06.2009, prin
care înalta Curte de Casație și Justiție a decis că „inițierea și constituirea de către trei persoane a
unui grup, în vederea săvârșirii de infracțiuni privind traficul de persoane, grup care nu îndeplinește
condițiile prevăzute de lege pentru existența unui grup infracțional organizat, urmate de săvârșirea,
de către aceleași persoane împreună, a infracțiunilor de trafic de persoane și trafic de minori, prin
înșelăciune, exploatarea victimelor constând în obligarea la practicarea prostituției, întrunește atât
elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323
C. pen. de la 1968, cât și elementele constitutive ale infracțiunilor de trafic de persoane și trafic de
minori, aflate în concurs real de infracțiuni". Condițiile la care s-a referit Curtea, în sensul
constatării neîntrunirii lor pentru ca gruparea să îndeplinească cerințele grupului infracțional
organizat, sunt cele referitoare la structura piramidală, deci la un element ce privește structura
grupului, iar nu scopul său. S-a considerat, așadar, că asociindu-se în vederea obținerii de câștiguri
ilicite prin limitarea dreptului de voință și acțiune a celor patru victime, între care una minoră, deci
sub forma unui grup cu o anume specializare, dar fără o structură piramidală conformă cu art. 7 din
Legea nr. 39/2003, condamnarea inculpaților, care au obținut beneficii în sumă de 20.000 euro,
3.000 euro și respectiv 17.000 euro, trebuie să se facă pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de
persoane, trafic de minori, inițiere și constituire a unui grup în vederea săvârșirii de infracțiuni
prevăzută în art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat laart. 323 alin. (1) C. pen. rom. Or, dacă s-ar fi
aplicat argumentele prezentate în cuprinsul Deciziei nr. 12 din 2 iunie 2014, ar fi trebuit să se
concluzioneze că pluralitatea de infractori întrunește condițiile pentru a se reține existența unui grup
infracțional organizat, deoarece infracțiunea scop era una considerată gravă în sensul art. 2 lit. b)
pct. 12 din Legea nr. 39/2003 (infracțiuni privind traficul de persoane și infracțiuni în legătură cu
traficul de persoane).
Într-o altă cauză, prin Decizia penală nr. 924/18.03.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a
menținut Sentința penală nr. 158/25.06.2012 a Curții de Apel Timișoara, însușindu-și, astfel,
motivarea potrivit căreia cea mai importantă distincție între un grup infracțional organizat și o
asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni este organizarea pe verticală a grupului infracțional
organizat, decurgând din voința proprie a celor care l-au creat și îl formează, organizare care în
speță nu exista, neputându-se confunda organigrama profesională cu o organizare pe verticală a
activității infracționale. Prin urmare, în cauză a fost schimbată încadrarea juridică a faptei dată prin
rechizitoriu, reținându-se existența infracțiunii prevăzute de art. 323 din vechiul Cod penal, iar nu a
celei prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, fiind vorba de o pluralitate constituită ai cărei

169
membri cooperau de pe poziții de egalitate. Trebuie subliniat că s-a reținut incidența prevederilor
art. 323 C. pen. rom., deși infracțiunea scop era tot una gravă, potrivit art. 2 lit. b) pct. 16 din Legea
nr. 39/2003 (contrabanda), iar membrii asocierii, care erau în număr mai mare de trei, au obținut
beneficii financiare din activitățile desfășurate. Pe cale de consecință, și în acest caz, distincția între
cele două infracțiuni a fost făcută pe considerente ce țin de structura și organizarea grupului, iar nu
pe baza criteriilor enunțate de Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014.
În ceea ce ne privește, considerăm că opiniile doctrinare și jurisprudențiale anterioare intrării
în vigoare a noului Cod penal sunt cele corecte și, implicit, că infracțiunile prevăzute de art. 323 C.
pen. rom. de la 1968 și cele ale art. 8 din Legea nr. 39/2003 au fost dezincriminate. Astfel, deși
suntem de părere că, într-adevăr, între asocierea prevăzută de art. 323 C. pen. rom. anterior și grupul
infracțional neorganizat prevăzut de art. 8 din Legea nr. 39/2003 nu există diferențe, considerăm că
între art. 323 C. pen. rom de la 1968 și art. 7 din Legea nr. 39/2003 există și diferențe date de tipul
de organizare, altele decât cele prevăzute explicit de legiuitor (scopul comiterii de infracțiuni grave
și urmărirea unui beneficiu material).
Considerăm că este doar parțial adevărată afirmația că existența tezei finale a art. 2 lit. a) din
Legea nr. 39/2003, care prevedea că nu constituie grup infracțional organizat grupul format
ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracțiuni, și care nu are continuitate
sau structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului, nu poate
impune concluzia că aceasta era definiția grupului prevăzut în art. 8 din Lege, ci, de fapt, aceste
elemente aveau rolul de a distinge pluralitatea constituită de cea ocazională (participația penală].
Susținerea apare ca justificată, în opinia noastră, numai cu privire la primele aspecte enumerate de
textul legal, respectiv caracterul ocazional al grupării și constituirea acesteia în scopul comiterii
imediate a uneia sau mai multor infracțiuni, acestea fiind, într-adevăr, criterii ce diferențiază
pluralitatea ocazională de cea constituită. Restul criteriilor, însă, nu mai au aceeași menire, ci sunt
necesare distincției între diferitele forme ale pluralității constituite, căci continuitatea, structura
determinată ori rolurile prestabilite pentru membrii săi sunt elemente ce diferențiază grupul
organizat de simpla asociere, ele fiind pe paliere diferite în primul rând ca și structură, ca și nivel de
organizare, fiind la un nivel superior în cazul grupului.
Deși în prezent înalta Curte contestă utilitatea și chiar realitatea criteriilor ce țin de structura
și organizarea grupărilor, considerând că ele nu permit diferențieri între infracțiuni, este de remarcat
faptul că și în doctrina de actualitate se mențin opiniile potrivit cărora „existența unei discipline
interne, a unei subordonări ierarhice sau a unor reguli privind rolurile membrilor grupului
condiționează infracțiunea rezultând din cerința coordonării acțiunii acestuia". Deși comentariul
privește art. 367 C. pen. rom., el este pe deplin aplicabil și fostului art. 7, în condițiile în care
cerințele la care ne referim, ce țin de structura grupării, de gradul său superior de organizare,
indiferent de scopul urmărit, au rămas neschimbate, între cele două norme neexistând diferențe sub
acest aspect.
Însuși faptul că a fost necesară intervenția legislativă din 2003, prin incriminarea unei noi
infracțiuni, a fost un răspuns la realitățile sociale, la evoluția criminalității organizate, vechile forme
de incriminare nemaifiind suficiente pentru a le combate, deși simpla menținere a art. 323 C. pen.
rom. de la 1968 ar fi permis sancționarea asocierilor și atunci când scopul era comiterea de
infracțiuni grave (căci textul nu distingea între diferitele tipuri de infracțiuni], și atunci când
gruparea acționa în vederea obținerii unui beneficiu financiar sau material (căci norma nu era
limitată în nici un fel ca sferă de incidență din această perspectivă], și atunci când erau cel puțin trei
membri (din moment ce textul existent la acea dată permitea sancționare inclusiv a unei asocieri de
două persoane]. Or, rațiunea pentru care a apărut noua incriminare a fost alta, respectiv aceea a
combaterii grupărilor cu o formă de organizare complexă, de tip mafiot, cu ierarhii și roluri bine
stabilite, forme asociative mult mai eficiente în mediul infracțional și, evident, mai periculoase, cu
perspective de proliferare în lipsa unei reacții energice.
Prin urmare, la momentul incriminării infracțiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003,
legiuitorul a urmărit să distingă între cele două forme asociative și prin prisma organizării acestora,
art. 323 C. pen. rom de la 1968 continuând să se aplice structurilor care, deși depășesc simpla

170
participație penală, nu au, totuși, un grad ridicat de structurare, de organizare, nu au o ierarhie clară
și roluri prestabilite ale membrilor, iar art. 7 din Legea nr. 39/2003 preluând în sfera sa de incidență,
după cum îi spune și numele, grupurile organizate, cu structură determinată și roluri prestabilite
pentru cei ce o compun.
Pe de altă parte, dacă singurele diferențe ar fi fost cele invocate recent de înalta Curte, iar
structura grupării nu ar fi permis o asemenea diferențiere, fiind aceeași în cazul ambelor infracțiuni,
ar fi însemnat că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 39/2003 sfera de incidență a art. 323 C. pen.
rom. de la 1968 să fie mult restrânsă, nemaiputându-se aplica în nicio situație în care scopul
asocierii era comiterea de infracțiuni grave sau când s-a urmărit obținerea unui beneficiu financiar
sau material (deoarece aceste elemente ar fi plasat automat gruparea în sfera art. 7), ceea ce în
realitate nu s-a întâmplat. Altfel spus, ori de câte ori o grupare ar fi vizat obținerea de beneficii
financiare, ar fi fost exclusă aplicarea art. 323 C. pen. rom. de la 1968, această normă păstrându-și
sfera de incidență exclusiv pentru situațiile în care gruparea nu urmărea un beneficiu financiar sau
material, însă nici legiuitorul nu credem că a avut o asemenea intenție, și nici practica nu a dat o
asemenea interpretare normelor, continuând să fie sancționate în baza art. 323 C. pen. rom. de la
1968, inclusiv grupări care vizau obținerea unui beneficiu material. De altfel, după cunoștința
noastră, în practică nici nu au fost identificate situații în care să fie sancționate grupări care să nu
vizeze și obținerea de beneficii materiale, fapt care ar fi trebuit să se traducă în lipsa condamnărilor
în baza art. 323 C. pen. rom. de la 1968, ceea ce nu este cazul.
Chiar dacă în Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 se mai arată că, potrivit expunerii de motive a
Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, explicația
abrogării vechilor dispoziții ale art. 7-10 din Legea nr. 39/2003 constă în faptul că ipotezele
reglementate de legea specială se regăsesc în incriminarea din art. 367 C. pen. rom., idee care,
deducem noi, ar avea aplicabilitate și în ceea ce privește art. 323 C. pen. de la 1968, considerăm că
un asemenea deziderat al legiuitorului este lipsit de efecte în măsura în care nu este transpus adecvat
în legislație. Așadar, deși este posibil ca legiuitorul să nu fi intenționat să scoată din sfera ilicitului
penal activitățile care anterior erau sancționate de art. 323 C. pen. de la 1968, simpla sa dorință
urmată de edictarea unor norme deficitare nu poate duce spre concluzia că dezincriminarea nu a
operat.
În fine, mai este de remarcat și faptul că însăși practica înaltei Curți s-a dovedit a fi
refractară la interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014, și nu ne referim aici la soluțiile
pronunțate între momentul intrării în vigoare a noului Cod penal și pronunțarea Deciziei amintite, ci
la hotărâri ulterioare. Astfel, prin Sentința penală nr. 430/9.05.2014, pronunțată de înalta Curte de
Casație și Justiție în Dosarul nr. 7744/325/2012, s-a dispus achitarea inculpaților pentru comiterea
infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, prevăzută de art. 323 C. pen. rom.,
apreciindu-se că fapta nu mai este prevăzută de legea penală, fiind dezincriminată. Soluția a rămas
definitivă la data de 30.06.2014 prin Decizia penală nr. 77 a aceleiași instanțe, respingându-se
apelul declarat în cauză de partea civilă, cu toate că între momentul pronunțării sentinței și cel al
respingerii apelului declarat în defavoarea inculpaților a fost pronunțată Decizia nr. 12 din 2 iunie
2014 și nu exista nici un impediment procedural pentru ca aceasta să nu poată fi aplicată în sensul
modificării soluției de achitare întemeiate pe dezincriminarea faptei.
Față de aceste considerente, apreciem că, odată cu intrarea în vigoare a dispozițiilor art. 367
din noul C. pen. rom. și abrogarea concomitentă a art. 7 și 8 din Legea nr. 39/2003, respectiv
renunțarea la reglementarea asocierii în vederea săvârșirii de infracțiuni (art. 323 C. pen. rom. de la
1968), a intervenit dezincriminarea faptei prevăzute anterior de art. 323 C. pen. rom. de la 1968,
întrucât, cu toate că noul art. 367 C. pen. rom. a lărgit sfera de incidență a vechiului art. 7 din Legea
nr. 39/2003 (prin renunțarea la prevederea ca element constitutiv a scopului comiterii de infracțiuni
grave și urmărirea obținerii unui beneficiu financiar), extinderea sferei nu a fost de asemenea natură
încât să înglobeze și grupările, asocierile ce nu aveau o structură bine definită, cu ierarhii și roluri
prestabilite pentru membri săi, acestea rămânând în afara sferei de incidență a noii norme penale.
Constituirea unui grup infracțional organizat
Art. 367 din noul C. pen. rom. incriminează inițierea sau constituirea unui grup infracțional

171
organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup, pedepsindu-le cu
închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. În cazul în care infracțiunea ce
intră în scopul grupului infracțional organizat este sancționată de lege cu pedeapsa detențiunii pe
viață sau cu închisoarea mai mare de 10 ani, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și
interzicerea exercitării unor drepturi.
Elemente definitorii
- structură organizatorică
Grupul infracțional organizat este definit în cuprinsul art. 367 alin. (6) C. pen. rom. ca fiind
grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de
timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni.
Elemente definitorii ale grupului infracțional organizat se regăsesc în însăși definiția
legiuitorului, astfel: caracterul structurat, durată în timp, caracterul coordonat al acțiunilor.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, dar și de alte reglementări europene, legiuitorul
a renunțat la enunțarea explicită a scopului asocierii, respectiv comiterea de fapte grave și obținerea
unui beneficiu financiar sau a altui beneficiu material.
Caracterul structurat implică asocierea a cel puțin trei persoane, care acționează coordonat,
printr-o structură ierarhizată, în scopul evident al obținerii unor beneficii materiale. în literatura de
specialitate s-a susținut necesitatea unei ierarhizări a membrilor grupului, o subordonare ierarhică
prestabilită, chiar și cu caracter temporar, căci în cadrul grupului influența exercitată de către unul
sau altul dintre membri poate fi diferită și fluctuantă.
- conduite tipice
Modalitățile normative de comitere a infracțiunii sunt alternative și privesc acțiunile de
inițiere, constituire, aderare sau sprijinire sub orice formă a unui astfel de grup.
Acțiunile de aderare sau sprijinire a unui grup infracțional organizat se pot face sub orice
formă, „expresie care, însă, semnifică, fără dubiu, caracterul enunțiativ, și nu exhaustiv al acțiunilor
prin care se poate adera sau sprijini un astfel de grup".
Întrucât legea nu impune, în cazul aderării, acceptul membrilor grupului cu privire la
aderarea unei alte persoane, putem aprecia, având în vedere termenul neechivoc folosit de legiuitor,
că voința unilaterală a unei persoane este suficientă pentru existența elementului material al
infracțiunii. Cu toate acestea, în opinia noastră, aderarea presupune o altă abordare, atât din partea
celui care își manifestă dorința de a face parte din gruparea organizată, cât și din partea membrilor
grupării, astfel încât contribuția pe plan subiectiv a celui care dorește să facă parte din asociere
trebuie să fie urmată și de o contribuție pe plan obiectiv a membrilor grupării, care să se
materializeze în recunoașterea calității de membru de către organele de conducere ale grupării prin
facta concludentia. în același sens, într-o opinie exprimată în literatura de specialitate se arată că
„legea a considerat periculoasă aderarea ca manifestare și acțiune unilaterală a făptuitorului și
datorită imboldului, întăririi, consolidării, hotărârii și forței de acțiune a grupului".
Ajutorul oferit unei grupări de către o persoană lipsită de affectio societatis, respectiv de
conștiința și dorința de a face parte din asociere, fiind o contribuție exclusivă pe plan obiectiv, poate
fi calificată drept o contribuție externă, mai precis complicitate prin sprijinire. Diferența dintre un
membru al grupării și un participant extern constă în atitudinea subiectivă a participantului. Acesta
furnizează un ajutor grupării, fără însă a-și manifesta dorința de a face parte din grupare, respectiv
are o contribuție ocazională, autonomă, individuală, lipsită de dorința de a contribui la consolidarea
sau menținerea grupării. Contribuția sa singulară diferă de cea a unui membru al grupării, fiind
lipsită de animus, de dorința de a da viață și de a menține în viață gruparea. într-o opinie contrară se
arată că, „complicitatea prin sprijinire nu este posibilă, fiind asimilată cu însăși săvârșirea ca autor a
infracțiunii", complicitatea în cazul acestei infracțiuni fiind posibilă doar prin tăinuire sau
favorizare.
- scopul asocierii
Incriminarea prevăzută de noul Cod penal se diferențiază sub acest aspect de reglementarea
anterioară, în sensul că, în reglementarea anterioară, definirea grupului infracțional organizat cerea
ca acesta să fie constituit „în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a

172
obține direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material", scop care nu se mai
regăsește în noua incriminare, cerința acesteia fiind doar aceea a constituirii „în scopul comiterii
uneia sau mai multor infracțiuni", grupul infracțional organizat fiind, practic, redus la orice asociere
infracțională. Nu intră sub incidența acestei norme, ca efect al principiului specialității, faptele
incriminate prin Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului 1, respectiv
comiterea de acte de terorism.
- regim sancționator
Pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea în cauză este diferențiată în funcție de infracțiunea
care intră în scopul grupului infracțional organizat, astfel că, în cazul în care aceasta este
sancționată cu pedeapsa închisorii de până la 10 ani, pedeapsa pentru grupul infracțional organizat
este închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. In cazul în care
infracțiunea ce intră în scopul grupului infracțional organizat este sancționată de lege cu pedeapsa
detențiunii pe viață sau cu închisoarea mai mare de 10 ani, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10
ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Noul Cod penal reglementează în alin. (4) și (5) ale art. 367 C. pen. rom. cauze de
impunitate și de reducere a pedepsei pentru infractorii care colaborează cu organele de urmărire
penală.
În consecință, denunțarea grupului infracțional înainte ca acesta să fi fost descoperit și să se
fi început săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile care intră în scopul grupului, constituie, conform
alin. (4), cauză de impunitate. în schimb, dacă denunțarea are loc în cursul urmăririi penale,
conform alin. (5), limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.
Franța
Contextul legiferării
Încă din Evul Mediu, bandele de infractori au atras atenția prin tipologia infracțiunilor
comise, ce presupuneau o organizare a grupării.
Legiuitorul francez a sancționat acest comportament prin incriminarea în Codul penal din
1810 (în vigoare până în 1994) a asocierii în vederea săvârșirii de infracțiuni (association de
malfaiteurs), formă de asociere sancționată independent de comiterea ulterioară a infracțiunii scop.
Incriminarea acestui comportament a fost percepută în literatura de specialitate a vremii ca
fiind destinată „bandelor sau asocierilor, acelor ființe perverse, care, comițând un furt sau o tâlhărie,
au convenit să pună în comun produsul infracțiunii".
Așadar, „deși conceptul de crimă organizată este vechi, expresia este recentă", întrucât
formele grave de criminalitate organizată sunt cunoscute doar de câteva decenii în Franța, evoluând
de la infracțiuni devenite deja clasice, precum traficul de droguri, traficul de ființe umane, la
infracțiuni precum traficul de organe, traficul de produse medicale sau traficul de bunuri de
patrimoniu, respectiv de la forme de organizare restrânse, locale, la forme de organizare
transnaționale.
Infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni a fost incriminată în art. 265 C.
pen. fr. din anul 1810 ca o infracțiune contra ordinii publice. Ulterior, acest text de lege a fost
modificat prin Legea nr. 81-82 din 2 februarie 1981, fără însă a fi inclus în altă categorie de
infracțiuni.
Remarcăm faptul că nici în noul Cod penal francez, în vigoare din anul 1994, nu există o
definiție a grupului infracțional organizat, considerându-se că incriminările existente oferă mijloace
suficiente pentru combaterea criminalității organizate, astfel că definirea unui cadru juridic special
în acest sens nu a constituit o prioritate pentru legiuitor.
Noul Cod penal francez din 1994 definește conceptul de crimă organizată prin două norme
penale distincte, respectiv asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni și banda organizată.
Asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni, prevăzută de art. 450-1 C. pen. fr., este o
normă de drept penal special, ce incriminează asocierea în vederea săvârșirii de crime sau delicte
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de minimum 5 ani sau, în forma agravată, de zece ani,
în timp ce banda organizată este prevăzută ca fiind o circumstanță agravantă, respectiv o dispoziție
de drept penal general, prevăzută de art. 132-71 C. pen. fr., aplicabilă în cazul comiterii oricăror

173
infracțiuni.
Asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni, spre deosebire de banda organizată, este o
infracțiune autonomă și permite reprimarea participanților înainte de comiterea infracțiunii scop. în
plus, legea prevede posibilitatea reținerii infracțiunii de asociere și în cazul existenței unei înțelegeri
în vederea comiterii de infracțiuni, care, evident, va putea fi dovedită prin existența unuia sau mai
multor acte materiale.
Cele două norme prezintă asemănări majore sub aspectul elementelor constitutive,
diferențele fiind date de natura faptelor ce pot fi comise de cele două organizații. Așadar, în timp ce
asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni sancționează gruparea formată sau înțelegerea în
vederea pregătirii de crime sau delicte pentru care pedeapsa prevăzută este de minimum 5 ani sau de
zece ani în forma agravată, banda organizată agravează răspunderea celor care participă la gruparea
constituită sau înțelegerea stabilită în vederea comiterii oricăror infracțiuni.
Cea de-a doua diferență constă în lipsa autonomiei incriminării bandei organizate, aceasta
fiind doar o circumstanță agravantă. Asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni, denumită și
infracțiune obstacol, este o infracțiune autonomă, independentă de orice altă infracțiune, sancționată
ca și infracțiune suigeneris, și nu ca act preparator sau tentativă.
În cazul comiterii infracțiunii scop, infracțiunea obstacol, respectiv asocierea în vederea
săvârșirii de infracțiuni, devine circumstanță agravantă a infracțiunii scop, respectiv bandă
organizată.
Asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni (association de malfaiteurs)
Codul penal francez de la 1810 prevedea în cuprinsul art. 265 C. pen. fr. că „orice asociere
de infractori, de natură să aducă atingere persoanelor sau proprietății, este o crimă împotriva ordinii
publice". Codul reglementa comiterea faptei în bandă organizată doar ca element de calificare în
cazul formei agravate a infracțiunii de furt (art. 384-385 C. pen. fr.], nu și al altor infracțiuni.
Conform art 266 C. pen. fr., „această cerință există prin simplul fapt al organizării bandei, a
corespondenței între șefi sau comandanți, precum și în cazul convențiilor cu privire la distribuirea
produsului infracțiunii".
Art. 265 C. pen. fr. califica asocierea ca fiind o crimă, Codul penal francez structurând
infracțiunile în crime, delicte și contravenții.
Prin Legea nr. 81-82 din 2 februarie 1981, infracțiunea a fost redefinită. Astfel, art. 265 C.
pen. fr. modificat incrimina participarea la o asociere formată sau la o înțelegere stabilită în vederea
pregătirii, prin unul sau mai multe acte materiale concrete, a uneia sau mai multor crime împotriva
persoanelor sau bunurilor. Participarea la o asociere formată sau înțelegere stabilită era sancționată
cu închisoarea de la 5 la 10 ani și interzicerea dreptului de a se afla în anumite localități.
Remarcăm, și după această modificare, caracterul limitat al infracțiunilor scop, acestea
putând fi doar crime contra persoanei sau a proprietății, nu și delicte.
Articolul 266 C. pen. fr. modificat prin Legea nr. 81-82 din 2 februarie 1981 prevedea
pedeapsa închisorii cuprinsă între 1 și 5 ani și pedeapsa amenzii cuprinsă între 5000 și 100000 de
franci în cazul asocierii sau înțelegerii stabilite în vederea comiterii următoarelor infracțiuni:
proxenetism, viol în formă agravată, distrugere în formă agravată, tâlhărie.
Complicitatea era incriminată distinct în prevederile art. 267 C. pen. fr. modificat, având
calitatea de complice persoana care, în mod voluntar, procură, știind că vor servi Ia săvârșirea
crimei sau delictului, mijloacele necesare comiterii crimelor sau delictelor în vederea cărora s-a
constituit asocierea sau s-a stabilit înțelegerea.
Codul penal francez anterior cuprindea reglementarea unei cauze de nepedepsire în
cuprinsul art. 268 C. pen. fr. pentru persoanele care, făcându-se vinovate de comiterea infracțiunii
de asociere sau complicitate la asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni, denunțau asocierea sau
înțelegerea, permițând identificarea celorlalți participanți.
Cu referire la definirea asocierii în vederea comiterii de infracțiuni, în literatura franceză se
arată că denumim astfel „orice reuniune de indivizi organizată ierarhic și care are ca scop atacarea
persoanelor sau a proprietății private".
În doctrina penală dezvoltată sub incidența vechiului Cod penal francez s-a exprimat opinia

174
conform căreia asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni presupune existența unei ierarhii, a unui
plan prestabilit și o funcționare durabilă în timp. Trăsăturile enumerate se referă la caracterul stabil
și solidar al acesteia, asocierea nefiind formată în scopul comiterii unor infracțiuni izolate, ci în
scopul dezvoltării acesteia prin implicarea solidară a membrilor săi.
Actualul Cod penal francez, intrat în vigoare la 1 martie 1994, aduce unele modificări în
privința infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni.
Conform dispozițiilor art. 450-1 C. pen. fr., în vigoare și în prezent, constituie asociere în
vederea săvârșirii de infracțiuni orice grupare formată sau înțelegere stabilită în vederea pregătirii,
prin unul sau mai multe acte materiale caracteristice, a uneia sau mai multor crime sau a unuia sau
mai multor delicte sancționate cu pedeapsa închisorii de minimum 5 ani.
În situația în care infracțiunea scop este pedepsită cu închisoarea de minimum 5 ani,
participarea la asociere este sancționată cu pedeapsa închisorii de 5 ani și amendă în cuantum de
75.000 euro, pedepsele fiind cumulative.
În cazul în care infracțiunile scop sunt crime sau delicte pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii mai mare de 10 ani, participarea la asociere este sancționată cu pedeapsa închisorii de 10
ani și cu amendă în cuantum de 150.000 euro [art. 450-1 alin. (2) C. pen. fr.].
Se menține cauza de impunitate pentru persoanele care denunță asocierea înainte de
începerea urmăririi penale sau ajută la identificarea altor participanți la asociere (art. 450-2 C. pen.
fr.).
Pe lângă pedepsele principale, membrilor grupării li se aplică și pedepse complementare
prevăzute de art. 450-3 C. pen. fr.
Codul penal francez prevede în mod expres răspunderea persoanei juridice în cazul comiterii
infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni (art. 450-4 C. pen. fr.).
Persoanelor fizice sau juridice vinovate de săvârșirea infracțiunii de asociere în vederea
săvârșirii de infracțiuni li se aplică și pedeapsa complementară a confiscării, în tot sau în parte, a
bunurilor, cu excepția celor dobândite în mod licit (art. 450-5 C. pen. fr.).
Elemente definitorii
- criteriul numeric
Pluralitatea de agenți constituie, ca în orice altă legislație europeană, esența incriminării.
Surprinzător este faptul că legiuitorul francez nu face referire expresă la un număr minim de
participanți la gruparea formată sau înțelegerea stabilită, astfel încât se apreciază că un minim de
două persoane ar fi suficient. În plus, în literatura de specialitate, se apreciază și că „nu este necesar
ca membrii să fie identificați", atâta timp cât înțelegerea este dovedită. Pe de altă parte, legiuitorul
denumește această infracțiune association de malfaiteurs. Termenul malfaiteurs presupune dovada
unui comportament delictual anterior al membrilor grupării, fapt care denotă, evident, un grad de
periculozitate sporit.
Evident, periculozitatea este factorul determinant în incriminarea unei astfel de grupări. Spre
deosebire de o simplă reuniune, în cazul grupării formate este necesară dovedirea unor acte
materiale care relevă existența unei anumite organizații, a unui plan delictual, ceea ce presupune,
evident, conjugarea eforturilor mai multor persoane. Forța rezultantă din conjugarea eforturilor mai
multor persoane este și motivul pentru care acestea se asociază.
Pluralitatea și, implicit, periculozitatea pe care o manifestă gruparea „explică și justifică
natura preventivă a incriminării asocierii în vederea săvârșirii de infracțiuni".
- structură organizatorică
În cele trei reglementări propuse de legiuitorul francez de-a lungul timpului pentru asocierea
în vederea săvârșirii de infracțiuni, remarcăm o schimbare a denumirii grupării infracționale
incriminate. Astfel, dacă în Codul penal de la 1810 legiuitorul francez folosea termenul de asociere
organizată, întrucât asocierea „exista prin simplu fapt al organizării bandei", după modificarea din
anul 1981 aceasta a devenit asociere formată, iar în actualul Cod penal, aceasta este grupare formată
sau înțelegere stabilită. în nici una dintre cele trei reglementări, legiuitorul francez nu face referire
la structura acestor forme de asociere. în acest context, cerințe precum organizarea asocierii,
ierarhizare, diviziune a muncii sau permanență nu sunt reclamate expres în dreptul penal francez.

175
 Așadar, legiuitorul francez nu s-a inspirat din conținutul art. 2 lit. a] al Convenției Națiunilor
Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, potrivit căruia noțiunea de grup infracțional
organizat desemnează un grup structurat, alcătuit din trei sau mai multe persoane, care există pentru
o anumită perioadă și acționează în înțelegere, în scopul săvârșirii uneia ori mai multor infracțiuni
grave, pentru a obține, direct ori indirect, un avantaj financiar sau un alt avantaj material.
- conduite tipice
Elementul material al infracțiunii în discuție distinge această infracțiune de incriminări
similare din peisajul legislativ european. în reglementarea actuală, legiuitorul francez incriminează
nu doar gruparea formată, ci și înțelegerea stabilită în vederea pregătirii, prin unul sau mai multe
acte materiale caracteristice, a uneia sau mai multor crime sau a unuia sau mai multor delicte.
Așadar, ceea ce distinge reglementarea franceză de alte reglementări europene, este
incriminarea înțelegerii în vederea comiterii de infracțiuni.
În acest context și având în vedere „suplețea concepției grupării", ne întrebăm dacă „există o
diferență reală între structura grupării și intelectualitatea înțelegerii".
Înțelegerea, pentru a fi sancționată, poate fi dedusă din circumstanțe factuale obiective.
Astfel de circumstanțe sunt identificate în practică în diverse manifestări: reuniunile regulate,
propaganda, strângerea de fonduri sau orice altă contribuție la susținerea organizației.
- scopul asocierii
Scopul asocierii sau al înțelegerii îl constituie comiterea uneia sau mai multor crime sau a
unuia sau mai multor delicte.
Remarcăm, așadar, o lărgire a sferei de incidență a normei, astfel că, spre deosebire de
reglementările anterioare, actuala reglementare sancționează asocierea sau înțelegerea în vederea
comiterii de crime sau delicte.
Pe de altă parte, scopul poate fi doar comiterea unei singure crime sau a unui singur delict.
în acest context, scopul asocierii „este incompatibil cu noțiunea de crimă organizată". Cu referire la
pluralitatea infracțiunilor scop, același autor arată că noțiunea de crimă organizată se identifică mai
degrabă cu noțiunea de întreprindere criminală, cu un proiect criminal durabil, decât cu cea de
înțelegere stabilită în vederea comiterii unei singure infracțiuni.
Pe de altă parte, organizațiile criminale sunt orientate spre profit. Or, legiuitorul francez,
referindu-se la scopul asocierii, precizează că acesta este doar comiterea de infracțiuni.
În schimb, actuala reglementare condiționează incriminarea asocierii de pedeapsa prevăzută
pentru infracțiunea scop, astfel că aceasta trebuie să fie închisoarea de minimum 5 ani.
Sub acest aspect, incriminarea asocierii în vederea săvârșirii de infracțiuni este în
concordanță cu prevederile art. 2 din Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității
transnaționale organizate, potrivit căreia infracțiune gravă înseamnă un act care constituie o
infracțiune pasibilă de o pedeapsă privativă de libertate al cărei maxim nu trebuie să fie mai mic de
4 ani.
Totodată, actuala incriminare nu mai este condiționată de împrejurarea ca infracțiunea scop
să fie o infracțiune contra persoanelor sau bunurilor, asemeni reglementărilor precedente.
Banda organizată (bande organisée)
În Codul penal francez din 1994, săvârșirea unei infracțiuni în bandă organizată constituie o
circumstanță agravantă generală și este descrisă în cuprinsul art. 132-71 C. pen. fr.
Conform art. 132-71 C. pen. fr., „constituie bandă organizată în sensul legii orice grupare
formată sau orice înțelegere stabilită în vederea pregătirii, prin unul sau mai multe acte materiale
caracteristice, a uneia sau mai multor infracțiuni".
Banda organizată, asemenea asocierii, sancționează pregătirea colectivă a uneia sau mai
multor infracțiuni, fără nici o limită de pedeapsă a infracțiunii scop. Doctrina penală califică drept
bandă organizată un grup de cel puțin trei persoane constituit în scopul comiterii de infracțiuni. Cu
toate că circumstanța agravantă a comiterii infracțiunilor în bandă organizată poate fi reținută în
cazul oricăror infracțiuni, implicațiile reținerii acestei agravante sunt mai semnificative pe plan
procesual penal.
În cazul infracțiunilor comise în bandă organizată, procedura aplicabilă criminalității și

176
delincvenței organizate, reglementată în cuprinsul art. 706-73 C. pr. pen. fr., permite folosirea
tehnicilor de investigare proactivă.
Între infracțiunile comise cu circumstanța agravantă a bandei organizate, regăsim omorul,
tortura și tratamentele inumane, producerea sau fabricarea ilegală de stupefiante, importul sau
exportul de stupefiante, răpirea sau sechestrarea de persoane, traficul de ființe umane,
proxenetismul, exploatarea cerșetoriei, coruperea de minori, înregistrarea sau transmiterea unei
imagini pornografice a unui minor, furtul, tâlhăria, înșelăciunea, distrugerea, transportul, deținerea
sau punerea în circulație de monede falsificate sau contrafăcute, evaziunea, tăinuirea, spălarea de
bani, delicte în materie de arme, delicte privitoare la intrarea, circulația sau sejurul ilegal al unui
străin pe teritoriul Franței, pariuri clandestine la cursele de cai, organizarea de jocuri de noroc,
importul, fabricarea sau punerea la dispoziție de jocuri de noroc, contrabanda, importul sau
exploatarea de mărfuri periculoase pentru sănătate, moralitate sau siguranță publică. Legiuitorul
francez a preferat, în lipsa unei definiții a grupului infracțional organizat, să prevadă expres
infracțiunile în cazul cărora se poate recurge la mijloacele anchetei proactive [supravegherea,
infiltrarea agenților acoperiți, perchezițiile, interceptarea corespondenței și a convorbirilor
telefonice, înregistrările audio-video). Cu toate acestea, art. 706-74 C. pr. pen. fr. prevede
posibilitatea extinderii procedurilor de excepție ale anchetei proactive și în cazul infracțiunii de
asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni în forma sa agravată [art. 450-1 alin. (2) C. pen. fr.].
Obiectivul urmărit prin această dispoziție derogatorie este acela de a permite anchetatorilor să
investigheze toate ramificațiile structurilor criminale, respectiv ale infracțiunilor conexe celor
expres prevăzute de lege. Așadar, această circumstanță transformă infracțiuni uzuale în infracțiuni
de crimă organizată atunci când acestea sunt comise de o pluralitate de agenți.
Pluralitatea de agenți nu este definită nici de art. 132-71 C. pen. fr., de unde putem
concluziona că gravitatea faptei este dată mai degrabă de actele materiale sistematice de pregătire a
infracțiunii scop. Totodată, și în cazul bandei organizate, dimensiunea temporală a grupării sau a
înțelegerii nu constituie o cerință structurală, astfel că „generalitățile dispozițiilor art. 132-71 C.
pen. fr. caracterizează acest grup ca fiind unul efemer și format în vederea unei operațiuni
determinate".
În literatura de specialitate, dimensiunile structurale și temporale ale grupării sunt
caracterizate ca fiind omisiuni de natură să conducă la o lipsă de identitate a normei, care, fiind
imprecisă, "nu subliniază suficient specificitatea crimei organizate".
Dreptul penal francez, în ciuda prevederilor internaționale și ale altor reglementări europene,
nu face referire, nici în cazul bandei organizate, la un număr minim de participanți, de unde putem
concluziona că simpla asociere a două persoane, respectiv concursul acestora, în scopul descris de
textul de lege, este suficientă pentru atragerea răspunderii penale.
Germania
Contextul legiferării
Germania se remarcă, în contextul european, prin lipsa unor reglementări privitoare la
incriminarea organizațiilor criminale, în ciuda ratificării convențiilor internaționale care vizează
aceste aspecte. Totodată, Germania este singurul stat dintre cele analizate, care nu prevede norme
de incriminare a răspunderii persoanei juridice.
În ceea ce privește infracțiunile asociative cu aplicabilitate și în domeniul combaterii
criminalității organizate, Germania incriminează doar asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni,
în timp ce banda organizată constituie o circumstanță agravantă aplicabilă în cazul mai multor
infracțiuni expres prevăzute de lege.
În privința asocierii în vederea săvârșirii de infracțiuni, aceasta a fost introdusă în Codul
penal german în anul 1974 prin art. 8 al Legii de punere în aplicare a Codului penal din 2 martie
1974, alături de alte infracțiuni contra ordinii și securității publice.
Forme de asociere au fost incriminate, de-a lungul timpului, de legislația germană, dar
scopul lor era unul exclusiv politic. Astfel, reglementarea din Codul penal Reich din anul 1871 viza
sancționarea „celui care ia parte la o reuniune a cărei activitate constă în evitarea aplicabilității
regulamentelor administrației sau a legilor sau în diminuarea eficacității acestora prin mijloace

177
ilicite”. Legea privind prevenirea și condamnarea grupărilor secrete care aduc atingere securității
statului din 30 august 1951 viza sancționarea grupărilor al căror scop era comiterea de acte ilicite
ce aduceau atingere securității statului. Ulterior, asocierea ilicită în scopul comiterii de infracțiuni
contra Statului a fost reglementată prin Legea din 5 august 1964 privitoare la asocieri, legiuitorul
continuând să-i atribuie un caracter politic.
Reglementarea asocierii în vederea săvârșirii de infracțiuni, în forma propusă în actualul
Cod penal german, se remarcă prin modificări substanțiale, în sensul că denumirea grupării nu mai
este cea de reuniune, ci de asociere, iar scopul asocierii este comiterea de infracțiuni. Totodată,
noua reglementare incriminează și ajutorul oferit asocierii.
Asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni (Bildung krimineller Vereinigungen)
Conform art. 129 alin. (1] C. pen. germ, „cel care pune bazele asocierii al cărei scop este
comiterea de infracțiuni, cel care are calitatea de membru al unei astfel de asocieri, recrutează
membri sau susținători sau oferă ajutor asocierii va fi sancționat cu pedeapsa închisorii de 5 ani sau
mai mare ori cu amendă”.
Conform alin. (2) al aceluiași articol, dispozițiile alin. [1) nu sunt incidente în următoarele
situații:
- organizația este un partid politic care nu a fost declarat ilegal de către Curtea
Constituțională Federală;
- comiterea de infracțiuni reprezintă un scop secundar al asocierii;
- scopurile și activitățile organizației se refera la art. 84-87 C. pen. germ.
Constituirea unei asocieri este apreciată și în dreptul penal german ca fiind o infracțiune de
pericol abstract și incriminată în considerarea pericolului generat de dinamica unei voințe comune a
mai multor persoane, precum și de efectul grupului exercitat asupra colectivității. Raportat la
conținutul său, norma de incriminare este apreciată în literatura de specialitate ca fiind „o normă
lacunară, având în vedere obiectivul său de a avea o extinsă aplicabilitate în domeniul criminalității
organizate".
Elemente definitorii
- structura asocierii
În ceea ce privește caracteristicile acestei forme de asociere, raportat la modelul european,
legiuitorul german se limitează la descrierea elementului material, a conduitelor participative, fără a
face referire și la alte elemente de natură structurală necesare pentru tragerea la răspundere penală.
Această sarcină revine, în consecință, doctrinei de specialitate.
În ciuda unor referințe concrete la modelul european de incriminare propus de Convenția de
la Palermo, precum și de actele subsecvente ale Uniunii Europene, asocierea este descrisă în
literatura de specialitate germană ca fiind „o grupare durabilă sub forma unei structuri organizate cu
mai mult de trei persoane, care urmăresc același obiectiv criminal sau care exercită aceleași
activități criminale, subordonând propria voință voinței colective".
În privința ierarhizării structurii, au fost exprimate și opinii contrare, în sensul că o
ierarhizare presupune o subordonare a participanților voinței conducătorilor acelei structuri, și nu
voinței comune, aspect incompatibil cu însăși natura asocierii. Totodată, un alt element obstacol în
formarea voinței comune este secretul. În privința numărului minim de participanți, acesta este
apreciat ca fiind 3, tocmai pentru a distinge această formă de asociere de asocierea în bandă.
- conduite participative
Legiuitorul german distinge în cadrul asocierii patru forme de participare: fondarea unei
asocieri, participarea la asociere, recrutarea de membri sau susținători, precum și furnizarea unui
ajutor asocierii. Limitele de pedeapsă în cazul tuturor acestor forme de participare sunt aceleași,
respectiv pedeapsa cu închisoarea de 5 ani sau mai mare ori amenda.
În privința publicității, ca formă de recrutare a membrilor, aceasta poate fi la vedere sau
ascunsă și poate fi și una negativă, în sensul transmiterii sentimentului de autoritate, supremație,
care să inducă, evident, sentimentul de teamă și supunere în rândul populației.
Deținerea calității de conducător sau de instigator este analizată distinct doar în privința
regimului sancționator, care nu va mai fi unul alternativ, pedeapsa fiind doar închisoarea între 6 luni

178
și 5 ani.

- regim sancționator
Pedeapsa prevăzută în cazul celor patru conduite descrise anterior este închisoarea de 5 ani
sau mai mare ori amenda. în cazul în care autorul infracțiunii are calitatea de conducător sau
instigator, regimul sancționator nu va mai fi unul alternativ, iar limitele pedepsei cu închisoarea vor
fi cuprinse între 6 luni și 5 ani. Doar pedeapsa privativă de libertate se poate dispune și în situația în
care scopul asocierii este comiterea de infracțiuni prevăzute de art. 100 c alin. (2) C. pen. germ.
Ceea ce particularizează legislația germană este prevederea conform căreia, în anumite
situații expres prevăzute de lege, instanța poate reduce după propria apreciere pedeapsa sau poate
renunța la aplicarea unei pedepse.
Astfel, conform art 129 alin. (3) C. pen. germ, instanța poate renunța la pedepsirea
participanților a căror contribuție și vinovăție sunt minore. Totodată, conform alin. (4) al aceluiași
articol, instanța are posibilitatea de a reduce pedeapsa după propria apreciere sau să renunțe la
aplicarea unei pedepse dacă autorul infracțiunii contribuie la destrămarea organizației sau împiedică
comiterea infracțiunilor scop prin denunțarea programului infracțional.
Banda organizată (organisierte Bandenkriminalität)
În dreptul penal german, banda organizată este o circumstanță agravantă prevăzută în
conținutul normei de incriminare a anumitor infracțiuni.
Termenul de bandă este asociat luptei împotriva criminalității organizate începând cu anul
1992, odată cu adoptarea legii privind lupta împotriva traficului de droguri și altor forme de
criminalitate organizată. Până la acea dată, banda era prevăzută ca și circumstanță agravantă doar în
cazul a patru infracțiuni, respectiv furt, tâlhărie, contrabandă, precum și în cazul infracțiunii de
trafic de droguri.
Prin Legea OrgKG din anul 1992, legiuitorul german a prevăzut această circumstanță
agravantă și în cazul altor infracțiuni, precum furt calificat, tăinuire, spălare de bani, jocuri de
noroc. Ca urmare a adoptării Legii OrgKG, această circumstanță a fost introdusă și în cazul altor
infracțiuni. Prin Legea din 28 octombrie 1994, a fost adăugată această circumstanță și în cazul
infracțiunii de șantaj, apreciată ca fiind una dintre infracțiunile comise de o grupare criminală.
Ulterior, aceasta a fost adăugată și altor infracțiuni, precum difuzarea de materiale pornografice,
gestiune frauduloasă, fals în înscrisuri oficiale, corupția activă sau pasivă, fals de monedă,
falsificarea de cărți de credit sau de cecuri, trafic de copii, înșelăciune.
Legiuitorul german nu definește, însă, noțiunea de bandă organizată, astfel că acest aspect
rămâne în sarcina practicii și a doctrinei. În lipsa unor indicii concrete, este greu de diferențiat în ce
măsură criminalitatea organizată în bandă e diferită de cea comisă în asociere, chestiunea fiind
dificilă, cu atât mai mult cu cât „organizațiile criminale provin adesea din bande și continuă să le
poarte numele, dar și simbolurile". Același autor arată că „violența în bandă organizată este mai ales
de natură tactică și vizează atingerea unor obiective pe termen scurt, în timp ce organizațiile
criminale folosesc violența în mod strategic, în scopul de a-și întări obiectivele pe termen lung".
Pe de altă parte, sunt și bande bine organizate și care comit în mod sistematic infracțiuni
grave.
Într-o altă opinie exprimată în literatura de specialitate banda este o organizație mai puțin
structurată și mai puțin organizată, astfel că „un cuplu necăsătorit poate constitui o bandă".
Dincolo de aspectele de ordin structural comune ce există între o asociere în bandă și o
asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, infracțiunile scop sunt infracțiuni independente, cărora
le lipsește coeziunea, voința comună, astfel că „în timp ce în asocierea criminală se asistă la
supunerea voinței singulare, voinței comune și, într-un stadiu succesiv, celui genetic, în bandă
scopul unitar se determină invers, într-un constant aport structural, chiar în fază genetică, a voinței
singulare spre cea comună, contribuind astfel la definirea acesteia".
Totodată, obiectul juridic al acestor infracțiuni este diferit, în funcție de infracțiunile comise.
Elementul subiectiv este, însă, comun și constă în voința și conștiința de a avea calitatea de
membru al unei bande.

179
 Elveția
Contextul legiferării
Elveția, deși nu este un stat membru al Uniunii Europene, este un stat parte la acordul
Schengen, precum și la acordul de cooperare cu Europol, participând, astfel, la arhitectura de
securitate a Europei. Totodată, Elveția a ratificat și Convenția de la Palermo, apreciată ca fiind
instrumentul legislativ principal în lupta împotriva criminalității organizate, la care, de altfel, și
Uniunea Europeană a aderat, precum și alte Convenții ale Organizației Națiunilor Unite.
O definiție a organizației criminale a fost vehiculată în dreptul penal elvețian încă din anul
1973 și a fost cuprinsă în art. 6 alin. (3) din TEJUS, Tratatul încheiat la 25 mai 1973 între Elveția și
Statele Unite ale Americii, privind asistența judiciară în materie penală. Conform TEJUS, asistența
judiciară în materia combaterii criminalității organizate putea avea loc chiar în lipsa unei duble
incriminări. Astfel, grupul infracțional organizat era definit ca fiind „o asociere de persoane
constituită pentru o perioadă relativ lungă sau nedeterminată, în scopul procurării de avantaje
financiare pentru sine sau pentru alții prin mijloace ilicite și care ascunde aceste activități, precum și
care, în mod sistematic sau metodic, încearcă să atingă aceste scopuri". Au urmat, evident, mai
multe propuneri de incriminare a acestei infracțiuni și în dreptul penal elvețian, dar toate au fost
respinse de Consiliul Federal. Astfel, anterior acestui Tratat, dar și ulterior acestuia, au fost propuse
mai multe moțiuni privind incriminarea asocierii în vederea săvârșirii de infracțiuni, dar și a actelor
preparatorii delictuale, propuneri care au fost, însă, respinse de Consiliul Federal.
În decursul anilor, s-a constatat că activitatea grupărilor infracționale pe teritoriul Statului
Elvețian este una tot mai intensă, iar numărul investițiilor organizațiilor criminale în economia
Elveției este alarmant, fapt care a determinat legiuitorul elvețian să includă printre modificările
aduse Codului penal în anul 1994 și incriminarea organizației criminale, precum și revizuirea
instituției confiscării.
Organizația criminală a fost incriminată în dreptul penal elvețian în anul 1994, anterior
ratificării Convenției de la Palermo și a fost inclusă în titlul XII, alături de alte crime și delicte
contra ordinii publice. De remarcat este faptul că înainte de această dată Codul penal elvețian nu
prevedea nicio incriminare care să reprime activitatea grupărilor de crimă organizată. Ulterior, ca
urmare a atentatelor din Statele Unite ale Americii din 11 septembrie 2001, această dispoziție a fost
completată și cu prevederea cuprinsă în alin. (3) al art. 260 ter C. pen. elv., conform căreia sunt
sancționate și persoanele care au comis infracțiunea în străinătate, în situația în care organizația
criminală își exercită activitatea, total sau parțial, pe teritoriul Elveției. în ceea ce privește alte forme
de asocieri infracționale, Codul penal elvețian face referire în cuprinsul art. 139 alin. (3) C. pen. elv.
și art. 140 alin. (3) C. pen. elv., care reglementează infracțiunea de furt, respectiv tâlhărie, precum și
în cazul infracțiunii de spălare de bani prevăzută de art. 305 bis C. pen. elv. sau al celei de trafic de
droguri, la banda organizată, fără a circumscrie precis această formă de organizare. Banda
organizată, mai precis calitatea de afiliat la o astfel de bandă, constituie în cazul acestor patru
infracțiuni o cauză de agravare a pedepsei. Diferența între cele două forme de organizare a fost
făcută de practică.
În consecință, banda organizată este reglementată în dreptul penal elvețian ca fiind o
circumstanță agravantă specială, incidență în cazul infracțiunilor de furt, tâlhărie, spălare de bani
sau trafic de droguri.
Totodată, legiuitorul elvețian reglementează o altă formă de asociere, respectiv gruparea
ilicită, descrisă în cuprinsul art. 275 ter C. pen. elv. Conform art. 275 ter C. pen. elv, cel care
înființează un grup a cărui activitate constă în îndeplinirea actelor reprimate în art. 265 C. pen. elv.
(înaltă trădare), art. 266 C. pen. elv. (Atentat la independența Confederației), art. 266 bis C. pen.
elv. (Acțiuni împotriva securității Elveției), art. 271 C. pen. elv. (Acte executate fără drept pentru un
stat străin), art. 272 C. pen. elv. (Spionaj), art. 273 C. pen. elv. (Transmiterea de informații
economice) și art. 275 C. pen. elv. (Punerea în pericol a ordinii constituționale), cel care a aderat la
o asemenea grupare, s-a asociat sau a fondat o astfel de grupare, ori s-a conformat instrucțiunilor
acesteia, va fi sancționat cu pedeapsa închisorii de trei ani sau mai mare sau cu pedeapsa amenzii.
După cum se poate observa, toate aceste infracțiuni scop ale asocierii infracționale vizează

180
acte care aduc atingere statului și siguranței naționale, fiind, de altfel, cuprinse în Titlul 13 al
Codului penal elvețian, denumit Crime și delicte împotriva statului și siguranței naționale.
Totodată, Codul penal elvețian incriminează și inițierea unei asocieri, respectiv actele
preparatorii delictuale în vederea asocierii comiterii anumitor infracțiuni contra persoanei. Conform
art. 260 bis C. pen. elv., este sancționată cu pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani sau cu pedeapsa
amenzii luarea, conform unui plan, de dispoziții concrete de ordin tehnic sau organizatoric, a căror
amploare și natură indică faptul că se pregătește comiterea uneia dintre următoarele infracțiuni:
omor (art. 111 C. pen. elv.), omor prin cruzimi (art. 112 C. pen. elv.), vătămare corporală gravă (art.
122 C. pen. elv.), mutilarea organelor genitale (art. 124 C. pen. elv.), tâlhărie (art. 140 C. pen. elv.),
lipsire de libertate (art. 183 C. pen. elv.), luare de ostatici (art. 185 C. pen. elv.), incendiere (art. 221
C. pen. elv.), genocid [art. 264 C. pen. elv.), crime împotriva umanității (art. 264 a C. pen. elv.),
crime de război [art. 264 c-264 h C. pen. elv.).
În concluzie, atât banda organizată, cât și gruparea ilicită sau actele preparatorii incriminate
ca delict distinct nu vizează, în dreptul penal elvețian, comiterea de infracțiuni de crimă organizată.
Așadar, singura infracțiune în măsură să reprime activitățile grupărilor de crimă organizată este
infracțiunea de participare la o organizație criminală.
Organizația criminală (organisation criminelle)
Conform art. 260 ter C. pen. elv., „cel care participă la o organizație a cărei structură și
număr de persoane este secret și care are ca scop comiterea de acte de violență criminale sau
procurarea de venituri prin mijloace criminale, precum și cel care va susține o astfel de organizație
în activitatea sa infracțională, va fi pedepsit cu pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani sau cu
amendă".
Definiția propusă de legiuitorul elvețian pentru organizația criminală nu este una exhaustivă,
descrierea acesteia putând fi făcută în funcție de mai multe elemente, mai mult sau mai puțin
explicite.
Elemente definitorii
- pluralitatea de agenți
În privința numărului de participanți, în practică se apreciază că acesta trebuie să fie mai
mare de trei. Acest minim prevăzut pentru organizația criminală se impune tocmai pentru a
diferenția organizația criminală de alte forme de asociere infracțională reglementate de legislația
elvețiană, precum banda organizată sau gruparea ilicită, în cazul cărora minimul prevăzut este de
două persoane. Numărul membrilor grupării, precum și profesionalismul acestora sunt elemente
care complinesc imaginea unei structuri solide, ierarhizate, capabile să acționeze în manieră
sistematică și conform unui plan, fiind de o periculozitate sporită, precum cea a organizației
criminale, în plus, relația dintre membrii grupării „trebuie să depășească stadiul de simple
cunoștințe".
În acest sens, Consiliul Federal arată că art. 260 ter C. pen. elv.„exclude de sub incidența sa
grupările infracționale de o mai mică importanță, precum bandele de rockers sau cele de
skinheads", precum și faptul că există suficiente mijloace pentru reprimarea unor astfel de
comportamente, precum art. 260 bis C. pen. elv., care incriminează actele preparatorii delictuale,
sau art. 139 alin. (3) C. pen. elv. și art. 140 alin. (4) C. pen. elv., care sancționează comiterea
infracțiunii de furt sau tâlhărie în calitate de afiliat la o bandă.
- scopul asocierii
Scopul asocierii este comiterea de acte de violență criminale sau procurarea de venituri prin
mijloace criminale. Scopul este același în cazul tuturor organizațiilor criminale, indiferent unde își
desfășoară acestea activitatea, respectiv îmbogățirea prin mijloace criminale. Legiuitorul elvețian a
înțeles, însă, să disocieze cele două obiective, respectiv comiterea de acte de violență criminale de
procurarea de venituri prin mijloace criminale.
- periculozitatea fenomenului
Această trăsătură poate fi desprinsă atât din caracterul secret al structurii și al componenței
grupării, precum și din scopul asocierii sau, mai precis, din modalitatea de comitere a infracțiunilor
scop.

181
 Secretul sau legea tăcerii este, de fapt, elementul fundamental al incriminării și elementul
central al oricărei organizații criminale, dar, cu toate acestea, nu este prevăzut explicit de alte
legislații europene, cu excepția legislației italiene.
Termenul secret folosit de legiuitorul elvețian „nu se referă la discreția referitoare la
activitățile infracționale, ci la disimularea sistematică și calificată, care favorizează un înalt grad de
specializare și de diviziune a sarcinilor 1”. Secretul este, de altfel, elementul care diferențiază
organizația criminală constituită legal de una constituită ilegal, întrucât organizația constituită legal
disimulează doar actele ilicite comise ocazional, în timp ce organizația criminală constituită ilegal
disimulează însăși existența organizației și a componenței acesteia.
Gravitatea infracțiunilor scop reprezintă una dintre caracteristicile infracțiunilor de crimă
organizată. Periculozitatea acestor grupări derivă din formele de violență la care acestea recurg în
atingerea scopului, respectiv comiterea de acte criminale sau procurarea de venituri prin mijloace
criminale.
- elementul subiectiv
Legiuitorul elvețian sancționează voința și conștiința de a face parte dintr-o organizație
criminală și de a contribui la consolidarea acesteia prin ajutorul moral sau material oferit în
realizarea obiectivelor sale.
Așadar, art. 260 ter C. pen. elv. reprimă participarea conștientă la o astfel de organizație,
indiferent de comiterea infracțiunii scop sau de participarea directă la comiterea acesteia, indiferent
dacă aceasta are loc pe teritoriul Elveției sau în străinătate, atâta timp cât organizația exercită și
activități infracționale în Elveția. Astfel, conform alin. (3) al art. 260 ter C. pen. elv., este, de
asemenea, sancționat și cel care a comis infracțiunea în străinătate, dacă organizația exercită sau
trebuie să exercite activități infracționale, în totalitate sau în parte, în Elveția.
Legiuitorul elvețian reprimă explicit două conduite: participarea la o organizație criminală și
susținerea unei astfel de organizații în activitatea sa infracțională. Participarea presupune, evident,
un ajutor material sau moral furnizat de către cineva din sânul grupării și care, prin activitatea lui,
contribuie la atingerea scopurilor grupării infracționale.
Susținerea organizației este o formă de participare externă la organizație și, indiferent de
forma acesteia, morală sau materială, nu presupune o contribuție cauzală directă la comiterea
infracțiunii. Ba mai mult, în literatura de specialitate se apreciază că cele două, respectiv
„complicitatea la o infracțiune concretă și susținerea unei organizații criminale sunt infracțiuni
distincte, în concurs ideal". Același autor mai arată că „un astfel de concurs va fi reținut doar în
situația în care participarea la o organizație criminală excede participării la un delict concret, în caz
contrar acest ajutor fiind absorbit în infracțiunea scop".
- regim sancționator
Conform alin. (2) al art. 260 ter C. pen. elv., instanța va putea reduce liber pedeapsa în cazul
celui care se străduiește să împiedice continuarea activității infracționale. Efortul depus în
împiedicarea activității infracționale constă fie în denunțarea activității infracționale a organizației
infracționale, înainte ca autoritățile să se fi sesizat în acest sens, fie în avertizarea victimei
infracțiunii asupra pericolului la care este expusă. Această libertate acordată judecătorului în a
dispune asupra reducerii pedepsei, fără a fi constrâns de un minim special, constituie o noutate
pentru legislația europeană. Reducerea pedepsei se va dispune, evident, proporțional cu contribuția
inculpatului la împiedicarea continuării activității infracționale de către o organizație criminală.
Totodată, norma în discuție nu face distincție, sub aspect sancționator, între diverse conduite
participative, astfel încât, indiferent de calitatea participantului, organizator, finanțator sau simplu
membru al grupării, acesta va răspunde raportat la aceleași limite de pedeapsă.

Modele legislative de incriminare binare

Belgia
Contextul legiferării
Belgia, asemenea majorității statelor europene, s-a confruntat în cursul ultimelor decenii cu
noi forme de infracționalitate, care, din păcate, nu puteau fi contracarate, în lipsa unei legislații

182
adaptate evoluției fenomenului. Dacă până la începutul anilor ’90 grupările infracționale erau bazate
pe o structură celulară, familială, a căror modalitate de impunere era intimidarea și violența, în
ultimii 20 ani, în Belgia, au fost identificate tot mai multe formațiuni stabile, organizate piramidal,
cu ierarhii severe și sistem de sancționare intern, cu ramificații internaționale și care au renunțat la
mijloacele brutale de comitere a infracțiunilor, precum intimidarea și violența, în favoarea corupției,
șantajului sau influenței politice. Spre deosebire de comportamentul diriguit prin legislație,
organizațiile criminale acționează în baza unei politici anticipative și foarte flexibile, astfel încât
reușesc să eludeze reglementările existente.
Totodată, modificarea legislației belgiene era reclamată și de instituțiile internaționale care
au adoptat în decursul ultimilor ani numeroase instrumente de combatere a criminalității organizate.
În urma anchetelor penale desfășurate și a constatărilor organelor de anchetă, la data de 18
iulie 1996 senatul belgian a instituit o comisie parlamentară cu scopul de a analiza evoluția și
amploarea fenomenului de crimă organizată. Ca urmare a concluziilor comisiei, în același an
guvernul belgian a elaborat un plan de acțiune în lupta împotriva criminalității organizate, apreciind
că incriminarea existentă, respectiv asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni, nu este în măsură
să combată eficient fenomenul de crimă organizată, considerând oportună „transpunerea definiției
operaționale a crimei organizate într-o normă penală".
Grație planului de acțiune al Guvernului din anul 1996, combaterea criminalității organizate
a ocupat un loc important în dezvoltarea politicii penale criminale, astfel că, începând cu anul 2001,
ministrul justiției belgian prezintă anual în fața parlamentului un raport privitor la evoluția
fenomenului de crimă organizată în Belgia, menit să ofere o imagine asupra evoluției acestuia,
precum și a mijloacelor legale de combatere.
În Codul penal belgian regăsim în prezent în Titlul VI, Capitolul I, intitulat Despre
asocierea formată în scopul atentării Ia persoane sau proprietăți și despre organizația criminală,
două infracțiuni: asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni și organizația criminală.
Organizația criminală a fost introdusă în Codul penal belgian prin Legea nr. 49/1999 și a
fost ulterior modificată prin Legea nr. 61/2005, ca urmare a concluziilor comisiei parlamentare de
anchetă instituite în scopul analizării fenomenului de crimă organizată în Belgia. Articolele 324 bis
C. pen. be și 324 ter C. pen. be., introduse în Codul penal prin această lege, permit justiției să
sancționeze distinct apartenența la o organizație criminală, participarea la activități licite ale
organizației criminale, luarea unei decizii în cadrul organizației, precum și deținerea unei funcții de
conducere în cadrul organizației.
Asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni (l'association formée dans le but
d'attenter aux personnes ou aux propriétés)
Infracțiunea de asociere în vederea atentării la persoane sau la proprietăți se regăsește în
toate Codurile penale anterioare. în actualul Cod penal, aceasta este reglementată în titlul VI,
intitulat Crime și delicte contra ordinii publice, alături de organizația criminală (art. 324 bis C. pen.
be.), în cuprinsul articolelor 322-324 C. pen. be.
Incriminarea acestui comportament a vizat reprimarea faptelor comise de o grupare
infracțională de natură a aduce atingere ordinii publice. Așadar, pentru sancționarea grupării s-a
apreciat de-a lungul timpului că nu este necesară dovedirea comiterii unei infracțiuni consumate,
nici a unui act preparator, logica legiuitorului fiind cea de a „estima pericolul ce emană dintr-o
astfel de asociere suficient de importantă pentru a o incrimina, din momentul în care ea capătă o
anumită stabilitate".
Articolul 322 din C. pen. be. incriminează asocierea formată în scopul atentării la persoane
sau proprietăți ca fiind o crimă sau un delict care există prin simplul fapt al organizării grupării.
Calificarea faptei ca fiind crimă sau delict se face în funcție de gravitatea infracțiunii scop.
Descrierea conduitelor infracționale, precum și modalitatea particulară de sancționare a
acestora în funcție de forma lor sau de infracțiunea scop sunt cuprinse în articolele 323 și 324 C.
pen. be.
Astfel, conform articolului 323 C. pen. be., în cazul în care asocierea are ca scop săvârșirea
de infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau închisoarea între 10 și 15

183
ani, instigatorii, conducătorii asocierii sau cei care au exercitat o funcție de conducere oarecare vor
fi pedepsiți cu închisoarea cuprinsă între 5 și 10 ani. Pedeapsa va fi cuprinsă între 2 și 5 ani în cazul
în care asocierea a fost constituită pentru a comite alte crime, iar în cazul în care asocierea a fost
constituită pentru a comite delicte, pedeapsa va fi cuprinsă între 6 luni și 3 ani de închisoare.
În cuprinsul art. 324 C. pen. be. sunt descrise conduitele penale incriminate. Astfel, sunt
sancționate, atât participarea la o asociere, cât și ajutorul voluntar furnizat bandei sub formă de
arme, muniții, instrumente, adăpost sau loc pentru întruniri.
Așadar, Codul penal belgian incriminează distinct participația extranee la asocierea
infracțională, respectiv activitatea acelor persoane care, fără a fi membri ai asocierii, ajută membrii
asocierii infracționale. Conform art. 324 C. pen. be., dobândește calitatea de participant persoana
care, în mod conștient și voluntar, procură asocierii arme, muniții, instrumente în vederea comiterii
de infracțiuni, cazare sau spații pentru întruniri. Este, astfel, clarificată posibilitatea participației
ocazionale la o pluralitate constituită de infractori.
Remarcăm, așadar, că infracțiunea de asociere în vederea săvârșiri de infracțiuni, astfel cum
este ea reglementată în dreptul penal belgian, se caracterizează prin existența unei asocieri mai mult
sau mai puțin stabile, care s-a constituit în vederea comiterii unor crime sau delicte sui generis
contra securității publice, respectiv în scopul atentării la persoane sau la proprietăți.
Răspunderea penală pentru infracțiunea de asociere este atrasă indiferent de contribuția
materială sau morală la comiterea infracțiunii scop, în virtutea calității de participant la asociere și a
imputabilității indirecte a infracțiunilor comise de alți participanți.
Așadar, și în dreptul penal belgian, asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni este o
infracțiune obstacol, o formă de intervenție preventivă în scopul obstaculării unor acte criminale.
Elemente definitorii
- existența unei asocieri
În privința organizării grupării, remarcăm faptul că nu se impun condiții precum criteriul
numeric, criteriul stabilității sau al ierarhizării membrilor. Este adevărat faptul că legiuitorul belgian
nu prevede în conținutul incriminării condiții structurale privitoare la asociere, însă acesta folosește
termenul de association formée, de unde putem deduce că nu este vorba de o pluralitate ocazională
de făptuitori.
În privința numărului de participanți, în practică se arată că „este suficient ca două persoane
să se organizeze, printr-un ansamblu de acte preparatorii, în scopul de a fi apte să funcționeze în
momente propice pentru desăvârșirea infracțiunii proiectate".
Totodată, nu este necesar ca identitatea membrilor să fie cunoscută, doar existența lor
trebuie să fie certă. Ba mai mult, în literatura de specialitate se arată că identificarea unui singur
membru este suficientă pentru atragerea răspunderii penale, din moment ce existența celorlalți e
sigură.
Totodată, în raportul din 2007 privitor la criminalitatea organizată în Belgia, se arată că
asocierea nu trebuie să vizeze în mod obligatoriu o îmbogățire personală, criteriu care, de altfel, o
diferențiază de grupul infracțional organizat.
- voința de a avea calitatea de membru al unui grup care vizează comiterea unor
crime sau delicte contra persoanelor sau proprietăților*
Pentru atragerea răspunderii penale, se impune dovedirea elementului moral, respectiv
dovedirea intenției de a face parte din asociere. Această voință nu trebuie să fie însoțită și de
participarea la alte activități ale organizației, precum realizarea planului infracțional. Din contră, se
apreciază că elementul moral „este, de fapt, conștientizarea riscului de a face parte dintr-o astfel de
grupare și de a se supune în acest fel voinței criminale colective".
- scopul asocierii
Scopul asocierii este circumscris categoriei infracțiunilor care aduc atingere persoanelor sau
proprietății.
Identificarea infracțiunii scop este obligatorie în dreptul penal belgian, întrucât infracțiunea
scop încadrează fapta ca fiind crimă sau delict, dar și sancțiunea. Astfel, conform art. 323 C. pen.
be., dacă asocierea are ca scop comiterea de infracțiuni sancționate cu pedeapsa detențiunii pe viață

184
sau închisoarea cuprinsă între 10 și 15 ani, instigatorii, șefii bandei sau cei care au exercitat o formă
de conducere oarecare vor fi sancționați cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 5 și 10 ani. în cazul în
care asocierea este formată în scopul comiterii altor crime, pedeapsa cu închisoarea va fi cuprinsă
între 2 și 5 ani, iar pentru comiterea de delicte între 6 luni și 3 ani.
Totodată, conform art. 324 C. pen. be., ajutorul furnizat bandei va fi sancționat diferențiat, în
funcție de criteriile enunțate în art. 323 C. pen. be, respectiv gravitatea infracțiunii scop.
Organizația criminală (organisation criminelle)
Infracțiunea de constituire a unei organizații criminale a fost introdusă în Codul penal
belgian prin Legea nr. 49/1999, fiind ulterior modificată prin Legea nr. 61/2005, ca urmare a
ratificării de către Belgia a Convenției de la Palermo, și este reglementată în cuprinsul art. 324 bis și
324 ter C. pen. be. în timp ce majoritatea legislațiilor europene reglementează această infracțiune în
cuprinsul unui singur articol, legiuitorul belgian descrie în cuprinsul art. 324 bis C. pen. be.
organizația criminală, structura acesteia, în timp ce în cuprinsul art. 324 ter C. pen. be. enumeră
limitativ conduitele sancționabile.
Astfel, conform art. 324 bis C. pen. be., constituie organizație criminală asocierea formată
din mai mult de două persoane, cu stabilitate în timp, formată în scopul comiterii în mod concertat
de crime și delicte sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 3 ani, pentru obținerea în mod
direct sau indirect de avantaje patrimoniale. Totodată, conform art. 324 ter C. pen. be, sunt
incriminate distinct patru comportamente, dintre care primele două sunt delicte, iar următoarele
două crime: apartenența la o organizație criminală, participarea la pregătirea sau la realizarea unei
activități licite în cadrul organizației, respectiv luarea unei decizii în cadrul organizației și deținerea
calității de conducător în cadrul organizației.
Incriminarea participării la activități licite a vizat, în principal, prevederea posibilității
sancționării unor comportamente aparent licite, precum desfășurarea unor activități licite prin
acapararea în manieră ilicită a unor structuri statale, amestecul activităților licite cu cele ilicite fiind
o caracteristică a modului de funcționare a acestor organizații.
Articolul 324 ter alin. [1] C. pen. be. incriminează participarea conștientă și voluntară la o
organizație criminală atunci când organizația uzează de metode precum intimidarea, amenințarea,
violența, manopere frauduloase sau corupție, ori recurge la structuri comerciale pentru a disimula
sau a facilita comiterea infracțiunilor. Așadar, participarea este pedepsită indiferent de existența sau
absența intenției de a comite o infracțiune în cadrul organizației. Se impun, însă, alte două condiții:
participarea voluntară și conștientă la organizație și cunoașterea modului de operare a grupului
criminal organizat.
Articolul 324 ter alin. (2) C. pen. be. incriminează participarea la pregătirea sau la realizarea
unei activități licite a organizației criminale, atunci când participarea este voluntară și conștientă și
contribuie la realizarea obiectivelor prevăzute de art. 324 bis C. pen. be.
Conform art. 324 ter alin. (3) C. pen. be., este pedepsită cu pedeapsa închisorii cuprinsă între
5 și 10 ani participarea conștientă la luarea deciziilor în cadrul organizației criminale, în măsură în
care contribuie la îndeplinirea obiectivelor prevăzute de art. 324 bis C. pen. be.
Articolul 324 ter alin. (4) C. pen. be. incriminează deținerea calității de conducător în cadrul
organizației criminale.
Dacă prin Legea din 10 august 2005 a fost suprimată condiția modului de operare în cazul
grupului infracțional organizat, întrucât aceasta nu era prevăzută în definiția propusă de Convenția
de la Palermo, această cerință a fost introdusă în cazul delictului privind participarea la o
organizație criminală.
Aceste cerințe de operare lipsesc, însă, în cazul celorlalte trei infracțiuni prevăzute de art.
324 ter C. pen. be., prin care sunt incriminate activități distincte de participare la activitățile
grupului infracțional organizat. Așadar, spre deosebire de prima infracțiune reglementată de același
articol, respectiv apartenența la o organizație criminală, în cazul acestor ultime trei infracțiuni nu se
impune dovedirea cunoașterii de către autorul faptei a modului de operare a grupului criminal
organizat, precum intimidarea, amenințarea, violența, manoperele frauduloase sau corupția, ci doar
cunoașterea faptului că face parte dintr-o organizație criminală.

185
 În raportul Belgiei întocmit cu ocazia Colocviului preparator al celui de-al XVlII-lea
Congres al Asociației Internaționale de Drept penal de la Cortina, Spania, se arată că nu trebuie să
ne lăsăm induși în eroare de semnificația cuvântului participare folosit de legiuitorul belgian pentru
a încadra un anumit comportament în aceste texte de lege, întrucât ceea ce incriminează legiuitorul
belgian este, de fapt, cunoașterea existenței unei organizații criminale care are ca scop dobândirea
directă sau indirectă a unor avantaje patrimoniale.
Elemente definitorii
- criteriul numărului de participanți
Organizația criminală reclamă contribuția a minimum trei persoane. Acest criteriu se
raportează la întreaga componență a grupării, și nu la numărul participanților în concret la
infracțiunea scop.
- criteriul stabilității în timp
În lipsa unui reper concret, respectiv o lună, un an sau mai mult, doctrina belgiană apreciază
că această condiție trebuie interpretată raportat la alte elemente, precum structura grupului
infracțional organizat, actele comise de gruparea infracțională sau finalitatea asocierii sub forma
unui grup infracțional organizat, aspecte care ar putea contura caracterul stabil sau efemer al
asocierii.
- criteriul ierarhizării structurii
Chiar dacă acest criteriu nu este unul explicit, acesta poate fi dedus din termenii folosiți de
legiuitor pentru delimitarea conduitelor participative. Astfel, apartenența la o organizație criminală
este sancționată diferit de participarea la o organizație criminală sau de deținerea calității de
conducător. Așadar, în cadrul grupării pot fi identificate mai multe tipologii infracționale care,
alături de alte criterii, precum cel al stabilității, converg spre existența unei structuri complexe,
ierarhizate, cu atât mai mult cu cât legiuitorul belgian incriminează distinct și o altă formă de
asociere, respectiv asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni.
- criteriul conduitelor participative
Legiuitorul belgian sancționează, în cuprinsul art. 324 ter C. pen. be, patru conduite distincte
în cadrul grupării, în funcție de calitatea deținută de membrii săi:
1. apartenența la o organizație criminală
Legiuitorul belgian sancționează distinct apartenența la o organizație criminală care
abuzează de mijloace de tip mafiot, specifice grupărilor infracționale organizate, precum
intimidarea, amenințarea, violența, manoperele frauduloase sau corupția, ori recurge la structuri
comerciale în scopul disimulării naturii bunurilor. Apartenența la o organizație criminală este
sancționată chiar dacă autorul infracțiunii nu are intenția de a comite o infracțiune scop în sânul
organizației.
Incriminarea simplei apartenențe la o organizație criminală este justificată în literatura de
specialitate prin nevoia de a putea sancționa acele misiuni periferice care nu pot fi calificate ca
forme de participare la o organizație criminală. Același autor arată că „apartenența se deduce, cel
mai adesea, din existența unei relații bazate pe forme de remunerație".
Articolul 324 bis C. pen. be., în forma sa inițială, prevedea și descrierea modului de operare
a grupului infracțional organizat, respectiv intimidare, amenințare, violență, manopere frauduloase
sau corupție, aspect la care legiuitorul a renunțat prin modificarea textului de lege în anul 2005, ca
urmare a ratificării Convenției de la Palermo de către Belgia.
În ciuda acestei renunțări explicite la definirea unor forme de operare a grupării în cazul
infracțiunii de asociere la un grup infracțional organizat, activitățile acesteia se caracterizează tot
prin astfel de metode. Totodată, acest mod de operare este incident și în cazul derulării unor
activități licite, întrucât acapararea unor sectoare comerciale se face tot prin astfel de metode.
2. participarea la pregătirea sau la realizarea unei activități licite în cadrul organizației
Art. 324 ter C. pen. be. vizează sancționarea acelor persoane care contribuie la dezvoltarea
socio-economică a grupării, desfășurând activități legale în scopul descris de art. 324 bis C. pen.
be., ca paravan pentru a ascunde activitățile ilegale ale asocierii. Așadar, scopul acestei incriminări
este sancționarea persoanelor care, fără a face parte din asociere, furnizează un ajutor acesteia, chiar

186
și licit, cunoscând faptul că prin ajutorul furnizat contribuie la realizarea obiectivului asocierii
infracționale.
3. luarea unei decizii în cadrul organizației
Luarea unei decizii în cadrul organizației prin care se aduce o contribuție la atingerea
obiectivelor acestei forme asociative este sancționată mai aspru decât alte conduite, precum
apartenența la o organizație criminală.
4. deținerea calității de conducător în cadrul organizației.
- criteriul specialității activităților
Obiectivul organizației criminale este dobândirea unor avantaje patrimoniale directe sau
indirecte, pe când asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni are ca obiectiv săvârșirea de
infracțiuni contra persoanei și a proprietății.
Obținerea unor astfel de avantaje poate avea loc prin desfășurarea unor activități legale sau
ilegale. Ceea ce particularizează, însă, grupul infracțional organizat este abilitatea de a se orienta
spre toate sectoarele de activitate, cu precădere spre cele economice. Obiectivul final al grupării,
respectiv dobândirea de avantaje patrimoniale, constituie un element esențial, cu atât mai mult cu
cât în cuprinsul art. 324 bis alin. [2] C. pen. be. se arată că nu constituie organizație, în sensul legii
penale, o organizație al cărei scop este exclusiv de ordin politic, sindical, filantropic, filozofic sau
religios sau care urmărește orice alt scop legitim.
- cauze de nepedepsire
Legiuitorul belgian reglementează în cuprinsul art. 326 C. pen. be. o cauză de nepedepsire,
în cazul acelor persoane care se fac vinovate de comiterea infracțiunii descrise anterior, dar care au
o contribuție semnificativă, anterioară intervenției autorităților, la dezvăluirea identității
organizației, precum și a identității comandanților sau șefilor grupării.

Italia
Contextul legiferării
Pe scena criminală a Italiei au fost identificate, de-a lungul istoriei, grupări infracționale
puternice, care au evoluat diferit, în funcție de contextul economic regional în care s-au dezvoltat.
Astfel, principalele grupări de tip mafiot sunt: Cosa Nostra în Sicilia, Camorra în Campania,
'ndrangheta în Calabria și Sacra Corona Unita în Puglia. Când se face vorbire despre aceste asocieri
infracționale, se folosește termenul generic de mafie, termen devenit propriu dreptului penal.
În decursul anilor, grupările infracționale au evoluat, mafia rurală, latifundiară devenind
industrială, ajungându-se la adevărate „întreprinderi ale crimei", cu consecința acaparării
structurilor economice și a celor politice. Termenul de mafie a fost introdus pentru prima dată de
legiuitorul italian în Legea nr. 575/1965, denumită Dispoziții împotriva mafiei, care reglementează
noi măsuri preventive în cazul asocierilor de tip mafiot, fără, însă, a încerca să definească în vreun
fel acest tip de asocieri.
În lipsa unei intervenții a legiuitorului italian, a revenit jurisprudenței sarcina să definească
astfel de grupări, relevantă în acest sens fiind o Decizie a Curții Supreme din anul 1974, care
anticipează definiția propusă de legiuitorul italian în anul 1982 prin reglementarea asocierii de tip
mafiot în cuprinsul art. 416 bis din C. pen. it.
În ciuda tardivității intervenției legiuitorului italian, raportat la intervențiile practicii,
incriminarea asocierii de tip mafiot a constituit o noutate în peisajul legislativ european, anticipând
intervențiile organismelor suprastatale. Prin incriminarea asocierii de tip mafiot în anul 1982, într-
un peisaj autohton care reclama o astfel de intervenție, legiuitorul italian a calificat în termeni
riguroși tipologia scopurilor asocierilor de acest gen, scopuri generice, dar în același timp precise,
astfel încât să se evite probatio diabolica, mai ales odată cu nașterea societăților aparent legale. Prin
incriminarea asocierii de tip mafiot, alături de asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni,
legiuitorul italian a încercat să surprindă vitalitatea și variabilitatea scopurilor, generate de
schimbări sociale și economice, încercându-se astfel reducerea zonelor gri din țesutul economic.
Această incriminare este mult anterioară și mult mai complexă decât varianta propusă de Acțiunea
Comună împotriva criminalității organizate sau de Convenția Națiunilor Unite de la Palermo.

187
 Cu toate acestea, incriminarea asocierii de tip mafiot, mai precis definirea structurii și a
scopului asocierii, a fost percepută, la începutul anilor '80, în literatura de specialitate a vremii, ca
fiind „analogă celei prevăzute pentru asocierile secrete, neofasciste și de tip militar".
Asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni (associazione per delinquere)
Adoptarea Codului penal Zanardelli, ca urmare a unificării politice a Italiei, a condus la
incriminarea în cuprinsul art. 248 C. pen. it. a infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de
infracțiuni.
Art. 248 din C. pen. it. Zanardelli sancționa „cu închisoare de la unu la cinci ani asocierea a
cinci sau mai multe persoane pentru a comite delicte împotriva administrării justiției sau a ordinii
publice, a sănătății publice, a obiceiurilor sau a siguranței familiei, împotriva persoanelor sau a
proprietății".
Incriminarea acestei asocieri era necesară, astfel cum se arată în expunerea de motive a
Codului penal Zanardelli, întrucât „un număr important de persoane se asociază, nu pentru a comite
o singură infracțiune, ci pentru o serie de fapte delictuale sau, altfel spus, pentru a urma meseria de
delincvent".
În perspectiva acelor vremuri, sub influența regimului fascist, criminalitatea organizată nu
era socotită de către puterea politică o reală amenințare, întrucât propagarea fenomenului
infracțional era, în opinia lor, aproape imposibilă.
Cu toate acestea, reglementarea fiind una abstractă, de natură a combate toate formele de
asocieri infracționale, a permis dezvoltarea fenomenului, astfel încât, în această perioadă,
fenomenul de tip mafiot a atins apogeul. Incriminarea era apreciată, totuși, ca fiind de natură „nu să
eradicheze fenomenul, ci să-l mențină sub supraveghere, în scopul de a împiedica orice tentativă
individuală de agățare de structurile de putere, în care mafia era deja cooptată, și de invadare a
spațiilor de putere".
Evoluția fenomenului infracțional și multiplicarea formelor de manifestare a acestuia, au
condus, însă, la modificarea conținutului incriminărilor existente odată cu intrarea în vigoare a
Codului Rocco.
Codul penal Rocco, în vigoare din anul 1930, modifică textul de lege, astfel încât acesta să
permită sancționarea tuturor membrilor asocierilor infracționale, indiferent de contribuția lor directă
sau indirectă la comiterea infracțiunilor program. După adoptarea Codului Rocco, textul de lege nu
a mai suferit alte modificări, întrucât legiuitorul italian și-a focalizat atenția pe grupările
infracționale de anvergură, care se încadrează în conținutul normei de asociere de tip mafiot.
Așadar, în actualul Cod penal, infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni
(associazione per delinquere) este reglementată în art. 416 C. pen. it. din Titlul V al Părții speciale a
Codului penal italian, intitulat Delicte împotriva ordinii publice.
Conform art. 416 C. pen. it., când trei sau mai multe persoane se asociază în scopul de a
comite mai multe infracțiuni, pentru cei care promovează, constituie sau organizează asocierea
pedeapsa prevăzută este închisoarea între 3 și 7 ani. Pentru simplul fapt de a participa la asociere,
pedeapsa este închisoarea între 1 și 5 ani. Conducătorii sunt sancționați cu aceeași pedeapsă
prevăzută și pentru promotori.
Infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni este o infracțiune de pericol,
independentă de infracțiunile scop, incriminată tocmai pentru pericolul social generat de
posibilitatea comiterii infracțiunilor scop.
Elemente definitorii - criteriul numeric
Spre deosebire de reglementarea anterioară, noua reglementare reduce numărul
participanților la asociere la trei și nu circumscrie sfera infracțiunilor scop la anumite infracțiuni. De
remarcat este faptul că legiuitorul italian condiționează existența infracțiunii de un număr minim de
participanți, respectiv trei, numărul maxim al acestora putând varia în raport cu natura infracțiunilor
ce formează scopul asocierii. Depășirea numărului de zece asociați atrage agravarea răspunderii
[art. 416 alin. [5) C. pen. it.].
- structura organizatorică
Raportat la alte reglementări europene, remarcăm, însă, ca și noutate, elementul

188
organizatoric, ierarhizarea participanților în funcție de calitatea acestora în cadrul asocierii. în acest
context, nu este suficientă doar comiterea de acte preparatorii în vederea săvârșirii de infracțiuni, ci
și dovada existenței unei structuri organizatorice.
Așadar, pentru tragerea la răspundere se impune nu doar dovada unor acte preparatorii, ci și
dovada existenței unei organizații structurate și a unui plan delictual, ceea ce deosebește această
formă de asociere de pluralitatea ocazională. Organizarea constă „nu într-un fenomen fizic, ci într-
un complex de relații și reguli"1, precum și într-un „minim de disciplină, ca în orice societas".
În privința structurii organizatorice a asocierii, într-o opinie contrară exprimată în literatura
de specialitate, se arată că „nu se impune crearea unei organizații, fie ea și rudimentară, fiind
suficientă o structură care este anterioară programului infracțional și cu scop licit, și nici ca aceasta
să aibă stabilitate, fiind suficientă o activitate asociativă care se desfășoară pentru o perioadă scurtă
de timp".
Ceea ce este evident este faptul că, deși în legislația italiană este incriminată și asocierea de
tip mafiot, o formă de asociere complexă, și în cazul acestei forme de asociere se impune existența
unei structuri organizatorice, fie ea și minimalistă, fapt care rezultă din numărul minim de
participanți impus de norma de incriminare, precum și din conduitele tipice incriminate.
- conduite tipice
În privința conduitelor tipice, acestea sunt indicate expres în conținutul normei de
incriminare, respectiv promovarea, constituirea, organizarea, conducerea și participarea, fără a fi
însoțite și de descrierea conținutului acestora.
Promotorul asocierii este, astfel cum este descris în literatura de specialitate, atât persoana
care are inițiativa formării asocierii, precum și persoana care instigă, ulterior formării asocierii, alte
persoane să ofere sprijin acesteia. Fondatorul asocierii este persoana care desfășoară activități
subsecvente inițierii, activități necesare formării, consolidării și menținerii organizației.
Organizatorul este persoana care coordonează activitatea grupării, iar conducătorul este persoana
care deține o funcție de conducere în cadrul său.
Calitatea de membru al asocierii nu rezultă dintr-o adeziune formală la o anumită
organizație, ci din perseverența activităților desfășurate, de natură să denote affectio societatis,
apartenența și integrarea organică în asociere. Participant este persoana care "are cunoștință de
valența pe care o dobândește propria conduită prin asocierea cu alte persoane".
În consecință, cel care ajută sau înlesnește săvârșirea unei infracțiuni, având cunoștință de
existența asocierii, dar căruia îi lipsește affectio societatis, elementul subiectiv necesar dobândirii
calității de autor al acestei infracțiuni, va răspunde pentru complicitate la această infracțiune.
- elementul moral
În ceea ce privește forma de vinovăție, aceasta este intenția directă și este indicată Claris
verbis în norma de incriminare, prin prevederea expresă a scopului asocierii. Vinovăția rezultă din
dorința de a susține asocierea prin comiterea de fapte descrise în norma de incriminare, având
cunoștință de finalitatea și scopul asocierii.
Totodată, având în vedere componența numerică obligatorie a structurii, alături de conștiința
și voința de a face parte dintr-o asociere, se impune și obligativitatea cunoașterii de către autorul
infracțiunii a împrejurării că și alte două persoane urmăresc aceeași finalitate, fără a se impune,
însă, și cunoașterea personală a acestora.
În dreptul penal italian, apartenența la asociere este determinată de elementul subiectiv,
volitiv, mai puțin de o contribuție materială, sens în care autorul infracțiunii trebuie să posede
affectio societatis sceleris, conștiința și voința de a face parte dintr-o astfel de grupare, precum
dorința de a contribui la realizarea planului infracțional. în caz contrar, orice contribuție materială
externă va fi calificată ca formă de complicitate la infracțiune, și nu de autorat. Participant extern
este persoana care „nu vrea să facă parte din asociere, iar asocierea la rândul ei nu-l cheamă în sânul
său, dar căreia i se adresează pentru a umple anumite goluri temporare, într-un anumit rol, într-o
fază patologică, susceptibilă de depășire prin contribuția temporară, limitată la o singură intervenție
a acestuia”.
- regimul sancționator

189
 Diferențele dintre participant, instigator, conducător și organizator sunt evidențiate sub
aspect sancționator, astfel că, în timp ce pedeapsa cu închisoarea prevăzută pentru participant este
cuprinsă între 1 și 5 ani, pentru ceilalți pedeapsa prevăzută este cuprinsă între 3 și 6 ani. Conform
art. 416 alin. (5] C. pen. it., pedeapsa este sporită dacă numărul participanților este mai mare de 10.
În situația în care asocierea are ca scop comiterea unor infracțiuni precum sclavie, trafic de
persoane, pornografie infantilă ori vânzare sau cumpărare de sclavi, pedeapsa cu închisoarea va fi
cuprinsă între 5 și 15 ani.
În cazul în care asocierea are ca scop comiterea altor infracțiuni, precum prostituție infantilă,
pornografie infantilă, deținere de materiale pornografice, pornografie virtuală, inițiative în scopul
exploatării turistice a minorilor sau implicarea minorilor în activități de cerșetorie, pedeapsa cu
închisoarea va fi cuprinsă între 4 și 8 ani.
În concluzie, elementele care particularizează infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii
de infracțiuni din dreptul penal italian sunt:
a. existența unei structuri organizatorice, fie ea și rudimentară, compusă din minim 3
persoane;
b. affectio societatis, respectiv existența unei legături asociative stabile și a
sentimentului de apartenență la grupare;
c. pactum sceleris, respectiv existența unui program delictual. Acesta, însă, este lipsit
de precizie, în sensul că legiuitorul italian nu circumscrie sfera infracțiunilor scop la anumite
infracțiuni.
Asocierea de tip mafiot (associazione di tipo mafioso)
Infracțiunea de asociere de tip mafiot [associazione di tipo mafioso] este reglementată în
cuprinsul art 416 bis C. pen. it, alături de infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni
(art 416 C. pen. it], în Titlul V al Părții speciale a Codului penal italian, intitulat Delicte împotriva
ordinii publice.
Textul de lege, respectiv articolul 416 bis C. pen. it., introdus prin Legea nr. 646/1982,
incriminează asocierea de tip mafiot formată din trei sau mai multe persoane, inițierea, conducerea
sau organizarea unei astfel de asocieri. Asocierea este de tip mafiot atunci când membrii acesteia se
prevalează de forța de intimidare a legăturii asociative, de condiția de supunere și complicitate ce
rezultă din comiterea infracțiunilor pentru a dobândi în mod direct sau indirect gestiunea sau
controlul activităților economice, concesiunilor, autorizațiilor, contractelor de antrepriză și
serviciilor publice, pentru a realiza profituri sau avantaje injuste pentru sine sau pentru alții, cu
scopul de a împiedica sau obstacula liberul exercițiu de vot sau pentru a procura voturi pentru sine
sau pentru alții cu ocazia alegerilor electorale.
Elemente definitorii
- structură organizatorică
Așadar, spre deosebire de reglementarea anterioară, mai precis cu privire la dimensiunea
temporală și cea organizatorică a grupării, observăm diferențe notabile între cele două incriminări.
Astfel, realizarea scopurilor grupării de tip mafiot, astfel cum sunt ele enunțate, presupune o
ierarhizare piramidală a structurii, respectiv o repartizare a sarcinilor și a funcțiilor și, evident,
resurse economice.
Grupul infracțional de tip mafiot reclamă prezența a trei sau mai multe persoane, dar a căror
asociere nu este una temporară sau ocazională și care acționează după un plan prestabilit, conform
unor reguli care, de altfel, reglementează și raporturile sociale între membrii grupării.
Elementul indispensabil al asocierii de tip mafiot nu constă în complexitatea structurii, ci în
stabilitate, permanență, care permite perpetuarea existenței, menținerea autonomiei acesteia, în
raport de infracțiunile scop.
- conduite tipice
Elementul material al infracțiunii de asociere la un grup mafiot este definit în modalitățile
inițierii, participării, organizării și conducerii unei structuri de tip mafiot.
Forma tip a infracțiunii se realizează prin simplul fapt de a face parte dintr-o asociere de tip
mafiot (chiunque fa parte di un'associazione di tipo mafiosoj. Celelalte forme de participare,

190
precum inițierea, organizarea și conducerea unei structuri de tip mafiot (coloro che promuovono,
dirigono o organizzano Vassociazione] sunt apreciate ca fiind forme agravate ale infracțiunii
prevăzute de art. 416 bis alin. (2) C. pen. it. Legiuitorul italian nu face referire expresă în textul de
incriminare la modalitățile aderării sau sprijinirii unui asemenea grup, revenind juris- prudenței
sarcina de a stabili dacă ajutorul este calificat ca fiind act de participare la activitatea infracțională a
grupării sau un act de conduita externă.
Opinia exprimată în literatura de specialitate este unitară în sensul că va răspunde pentru
complicitate la săvârșirea infracțiunii de asociere la un grup mafiot cel care ajută sau înlesnește
săvârșirea unei infracțiuni, având cunoștință de existența organizației, dar căruia îi lipsește ajfectio
societatis, legătura asociativă necesară dobândirii calității de autor al acestei infracțiuni.
În motivarea hotărârii Mannino, de referință în jurisprudența italiană, se arată că
„dobândește calitatea de extraneus persoana care, fără a fi integrată în structura organizatorică a
asocierii și lipsită de affectio societatis, ajută în mod concret, voluntar și conștient asocierea''. în
consecință, diferența între intraneus și extraneus este dată, astfel cum se arată într-o altă hotărâre,
de „intenția specifică, proprie participantului, dedusă din voința de a face parte din asociere, de a o
menține în viață și de a atinge scopurile previzionate și cea generică, specifică participantului
extern, dedusă din conștiința și voința de a-și aduce contribuția la realizarea scopurilor asocierii".
În privința răspunderii membrilor organizației care dețin funcții de conducere, se pune
întrebarea dacă aceștia ar trebui să răspundă pentru infracțiunile scop ale asocierii, în calitate de
autori morali ai acestor fapte. Curtea de Casație a tranșat această problemă și a indicat termenii în
care o astfel de contribuție morală ar trebui calificată ca fiind formă de participare la comiterea
infracțiunii de asociere de tip mafiot.
Aceste condiții sunt:
a) infracțiunile scop au făcut obiectul deliberării organelor de conducere;
b) membrii cupolei au fost informați în prealabil asupra comiterii acestor infracțiuni și
asupra modalității de comitere a acestora; c) membrii cupolei și-au exprimat, chiar și tacit, acordul
cu privire la comiterea acestora.
- modus operandi
Grupările de tip mafiot, dincolo de aspectul organizatoric, se caracterizează prin modus
operandi, respectiv prin recurgerea la violență și intimidare, precum și prin scopul acestor acțiuni,
respectiv dobândirea controlului asupra activităților economice, concesiunilor, autorizațiilor,
contractelor de antrepriză și serviciilor publice sau pentru a împiedica sau obstacula liberul exercițiu
de vot. Metoda de tip mafiot este apreciată ca fiind motorul organizației, elementul central al
acesteia, dar, cu toate acestea, „nu poate fi apreciată ca un element substitutiv al structurii
organizatorice a asocierii". Așadar, caracteristicile asocierilor de tip mafiot sunt violența,
reglementarea internă și legea tăcerii [omertă).
În practica Curții de Casație se subliniază faptul că o asociere de tip mafiot trebuie să
întrunească trei elemente: forța de intimidare care rezultă din legătura asociativă [si awalgano
dellaforza di intimidazione del vincolo associativo), condiția de supunere [condizione di
assoggettamento) și omertă.
Totodată, infracțiunea de asociere de tip mafiot, spre deosebire de infracțiunea de asociere în
vederea săvârșirii de infracțiuni, „reclamă o exercitare efectivă a mijloacelor de tip mafiot, astfel că
infracțiunea nu ar exista prin simpla organizare a grupării, ci se impune ca ea să-și manifeste în
exterior periculozitatea".
Așadar, în cazul grupărilor de tip mafiot, acestea acționează pre- valându-se de forța de
intimidare a legăturii asociative, respectiv de condiția de supunere și teamă ce derivă din această
legătură asociativă. Cum forța de intimidare derivă din legătura asociativă, se impune ca asocierea
să fie în măsură să transmită un astfel de sentiment, prin atitudini anterioare, faimă sau violență, atât
în cadrul grupării, între participanți, cât și în exterior.
într-o altă opinie exprimată în literatura de specialitate se arată că „întreprinderea de tip
mafiot pare a fi caracterizată prin monopolul violenței, care devine o resursă utilizată pentru a
modifica în interes propriu oportunitățile și regulile economice atât de pe piețele legale, cât și de pe

191
cele ilegale".
- obiective
Asocierea de tip mafiot reglementată de dreptul italian se distinge în peisajul legislativ
european nu doar prin modul de operare, ci și prin obiectivul asocierii, norma de incriminare
prevăzând în mod alternativ obiective ilicite [per commettere delittf), cât și obiective licite,
enumerate generic și realizate prin metode ilicite (per acquisire in modo diretto o indiretto la
gestione o comunque il controllo di attivită economiche, di concessioni, di autorizzazioni, appalti e
servizi pubblici).
Așadar, scopul grupărilor de tip mafiot este, astfel cum este descris în norma de incriminare,
comiterea de infracțiuni, dobândirea în mod direct sau indirect a gestiunii sau controlului
activităților economice, concesiunilor, autorizațiilor, serviciilor publice pentru obținerea unor
avantaje injuste pentru sine sau pentru alții. Totodată, un alt scop enunțat de legiuitor este cel al
împiedicării exercitării liberului exercițiu de vot sau obținerea unor voturi pentru sine sau pentru
alții cu ocazia alegerilor electorale.
- regim sancționator
Diferențele dintre participant, instigator, conducător și organizator sunt evidențiate sub
aspect sancționator, astfel că, în timp ce pedeapsa cu închisoarea prevăzută pentru participant este
cuprinsă între 7 și 12 ani, pentru ceilalți pedeapsa prevăzută este cuprinsă între 9 și 14 ani.
Legiuitorul italian a prevăzut și două agravante. Astfel, pedeapsa va fi cuprinsă între 9 și 15
ani în cazul în care membrii asocierii dispun de arme sau armament și va fi sporită cu până la
jumătate din pedeapsa prevăzută inițial, în cazul în care activitățile economice derulate sunt
finanțate, în tot sau în parte, cu profitul obținut din activități infracționale.
Asocierea se consideră armată când aceasta are la dispoziție arme sau materiale explozive
necesare pentru realizarea scopului organizației, fără ca ascunderea sau depozitarea armelor să fie
necesară. Agravanta se va reține față de toți coparticipanții la o acțiune armată, chiar dacă numai
unul sau unii dintre coparticipanți erau înarmați.
Agravanta privitoare la finanțarea unor activități licite din banii obținuți prin comiterea de
infracțiuni va opera independent de reținerea infracțiunii de spălare a banilor [riciclaggio - art. 648
bis C. pen. it.) și de cea de reinvestire a banilor, bunurilor sau altor valori de proveniență ilicită
[impiego di denaro, beni o utilită di provenienza illecita - art. 648 ter C. pen. it.). Agravanta vizează
dimensiunea antreprenorială a organizațiilor mafiote și avantajul lor competitiv pe piață datorită
accesului la resurse financiare fără costuri.
Schimbul electoral politico-mafiot
Norme destinate să reprime acordurile politico-mafiote au fost introduse în Codul penal
italian prin Legea nr. 356/19921, respectiv art. 416 ter C. pen. it, cu scopul sancționării și a aceluia
care obține promisiunea de voturi în schimbul unei sume de bani. Textul de lege propus inițial a fost
modificat prin Legea nr. 62 din 17 aprilie 2014, ca urmare a raportului întocmit de Comisia
ministerială însărcinată cu elaborarea unei propuneri de intervenții în materie de criminalitate
organizată, la data de 10 iunie 2013.
Așadar, articolul 416 ter C. pen. it. sancționează fapta celui care acceptă promisiunea de a
procura voturi prin modalitățile descrise în alin. (3] al articolului 416 bis C. pen. it. în schimbul
obținerii unei sume de bani sau a promisiunii de a obține bani sau alte avantaje materiale.
Influențarea exercitării dreptului de vot nu va avea loc doar prin amenințare sau violență,
forme de intimidare specifice asocierii de tip mafiot, ci și prin oferirea unei sume de bani. Prin
incriminarea obținerii promisiunii de vot în schimbul unei sume de bani, legiuitorul preîntâmpină,
în fapt, încercarea unei asociații de tip mafiot de a oferi susținere electorală unui candidat prin
obstacularea liberului exercițiu al dreptului de vot al altora sau prin determinarea anumitor persoane
să-l voteze pe cel care a oferit susținere grupării mafiote, în schimbul serviciilor pe care această
grupare i le oferă.
Așadar, elementul material al infracțiunii constă în acceptarea promisiunii procurării de
voturi prin metode de tip mafiot, în schimbul obținerii unei sume de bani sau a promisiunii obținerii
unei sume de bani sau altor bunuri. Schimbul nu vizează doar bani, ci și alte bunuri, precum și

192
promisiunea obținerii unor astfel de bunuri. Conform alineatului 2 al aceluiași articol, legiuitorul
incriminează și promisiunea procurării de voturi.
În acest sens, legiuitorul italian a dorit să sancționeze orice formă de susținere, atât din
partea politicului, cât și din partea grupărilor de tip mafiot. Disponibilitatea arătată de un politician
reprezintă pentru asociație o susținere morală și, implicit, un ajutor prin dobândirea unui raport
privilegiat cu o instituție statală, în timp ce îndeplinirea promisiunii de către politician reprezintă o
conduită sancționabilă distinctă, subsecventă conduitei în discuție. Pedeapsa prevăzută pentru
infracțiunea de schimb electoral politico-mafiot este cuprinsă între 4 și 10 ani de închisoare.
Codul Legilor antimafia și al măsurilor de prevenție
Practica recentă s-a confruntat cu noi grupări infracționale, organizații infracționale
internaționale care nu mai acționează conform metodelor specifice grupărilor de tip mafiot italiene,
respectiv prin intimidare, supunere și reducere la tăcere. În acest caz, este aproape imposibil de
încadrat activitatea infracțională a acestor grupări în norma prevăzută de art. 416 bis. C. pen. it.
Pe de altă parte, indiferent de modul de acțiune al grupării, tradițional sau inovativ, astfel
cum afirma Giovanni Falcone, "adevăratul călcâi al lui Ahile al organizațiilor de tip mafiot este
constituit din urmele lăsate de mișcările banilor, legate de activitățile criminale cele mai bănoase".
În scopul contracarării noilor forme de manifestare a crimei organizate, prin Legea nr. 136
din 13 august 2010 privind Planul extraordinar împotriva mafiei, precum și delegarea Guvernului în
materie de normative antimafia, s-a prevăzut obligativitatea pentru Guvern de a adopta, în termen
de un an de la data intrării în vigoare a legii, un Cod antimafia și al măsurilor de prevenție.
Conform art. 3 al aceleiași legi, se instituie obligativitatea armonizării legislației în materie,
potrivit următoarelor principii și criterii: a) acțiunea de prevenție poate fi exercitată independent de
exercițiul acțiunii penale; b) măsurile de prevenție personale și patrimoniale pot fi cerute și,
respectiv, dispuse separat, iar în cazul măsurilor de prevenție patrimoniale, acestea pot fi dispuse
independent de pericolul social al subiectului la momentul solicitării acestei măsuri; c) măsurile
patrimoniale pot fi dispuse chiar și în caz de deces al subiectului, astfel încât, în cazul în care
procedura este demarată, aceasta va continua și va viza moștenitorii; d) definirea în manieră
organică a categoriei destinatarilor măsurilor de prevenție personale și patrimoniale, iar în cazul
măsurilor personale prevederea obligativității pericolului social; e) prevederea posibilității de a
desfășura anchete patrimoniale directe în scopul dezvăluirii activităților fictive sau transferuri de
bunuri fictive.
Totodată, conform articolului 3 lit. b) Cod antimafia, confiscarea trebuie dispusă în orice
moment, indiferent dacă bunurile se află în posesia unor terți care dețin acele bunuri în baza unui
transfer fictiv sau dacă acestea se află pe teritoriul altui stat.
Legiuitorul italian indică expres și cazurile în care revocarea măsurii confiscării preventive
poate fi dispusă. Astfel, revocarea poate fi dispusă în cazul în care: a) au fost descoperite noi probe
decisive, chiar și după finalizarea procedurii de confiscare; b) fapte confirmate printr-o hotărâre
penală exclud aplicabilitatea acestei măsuri; c) motivarea deciziei de confiscarea a avut ca
fundament dovezi false.
În consecință, în anul 2011, a fost adoptat Codul legilor antimafia și al măsurilor de
prevenție. Acesta cuprinde 5 titluri care privesc măsurile de prevenție personale, măsurile de
prevenție patrimoniale, administrarea, gestiunea și destinația bunurilor sechestrate sau confiscate,
raporturile cu terții și sancțiunile.
Redactarea unui Cod antimafia a avut ca principal scop gruparea și adaptarea legislației
naționale, atât a celei din Codurile penale, cât și a celei din Legi speciale, astfel încât să se evite
contradicțiile rezultate din aplicarea numeroaselor legi existente. Unificarea legislației în domeniu a
vizat și armonizarea întregii legislații cu principiile constituționale.
În Titlul I din Codul antimafia sunt reglementate măsurile de prevenție personale. Acestea
sunt analizate separat, în funcție de autoritatea competentă a le dispune, respectiv chestorul sau
autoritatea judiciară, precum și în funcție de pericolul social care generează o astfel de măsură,
respectiv pericol social comun sau calificat.
În Titlul II din Codul Antimafia sunt analizate măsurile patrimoniale, respectiv sechestrul și

193
confiscarea. în cazul acestora, legiuitorul italian nu a adus modificări importante, cu privire la
natura lor, dar, în schimb, a introdus noi posibilități de a dispune asemenea măsuri, astfel cum au
fost propuse în Legea nr. 136/2010.
Așadar, conform art. 18 din Codul antimafia, măsurile de prevenție personale și cele
patrimoniale pot fi aplicate distinct. Totodată, măsurile patrimoniale pot fi aplicate independent de
pericolul social pe care îl prezintă subiectul acestei măsuri, la momentul la care această măsură este
dispusă. Măsurile de prevenție patrimoniale pot fi dispuse și în cazul în care subiectul acestor
măsuri decedează, caz în care procedura va continua și va viza moștenitorii cu titlu universal al
persoanei în cauză în termen de 5 ani de la deces.
Conform articolului 24 Cod antimafia, confiscarea bunurilor va fi dispusă în cazul în care, în
termen de 1 an și 6 luni de la data punerii sub sechestru a bunurilor, persoana în cauză nu reușește
să facă dovada provenienței licite a acestora. Acest termen poate fi prelungit, prin decret motivat, de
două ori, pe o durată de 6 luni.
În cartea a Il-a, intitulată Noi dispoziții în materie antimafia, legiuitorul reglementează
condițiile de funcționare a unei „bănci de date" care să conțină informații despre persoanele juridice
decăzute din dreptul de a accesa fonduri publice, precum și informații privitoare la documentația
antimafia care trebuie întocmită de fiecare entitate locală sau societate aflată în subordinea statului,
cu ocazia încheierii unui contract de servicii publice. în acest fel, se încearcă identificarea și
împiedicarea grupărilor infracționale de infiltrare în activități publice.
În ciuda acestui demers, Comisia ministerială însărcinată cu elaborarea unei propuneri de
intervenții în materie de criminalitate organizată a întocmit la data de 10 iunie 2013 un raport în
care menționează următoarele modificări ce ar trebui aduse legislației în vigoare, unele dintre ele
fiind deja concretizate.
Astfel, se preferă, pentru moment, păstrarea art. 416 bis C. pen. it. în forma actuală.
În schimb, însă, a fost modificat art. 416 ter C. pen. it. prin Legea nr. 62/2014, respectiv
infracțiunea de schimb electoral politico-mafiot, în modalitatea descrisă anterior.
Aceeași Comisie propune modificarea normei privitoare la infracțiunea de spălare de bani
prevăzută de art. 648 bis C. pen. it. și a celei privitoare la infracțiunea de introducere în circuitul
economic a banilor, bunurilor sau a profitului care au o proveniență ilicită, prevăzută de art. 648 ter
C. pen. it. Comisia a propus și modificarea Decretului Legislativ nr. 159/2011 privitor la Codul
legilor antimafia și a măsurilor de prevenție, deși acesta a fost introdus în legislația italiană în anul
2011.
Completarea normelor existente, precum și introducerea unor instituții noi, sunt justificate
de către Comisie prin nevoia de a introduce instituții ultramoderne care să mențină un echilibru
între nevoile sociale și garanțiile procesuale.
Spania
Contextul legiferării
Instrumentele internaționale, respectiv instrumentele legale adoptate la nivelul Uniunii
Europene, mai precis Convenția de la Palermo, obligă statele membre la incriminarea grupurilor
infracționale organizate. Chiar și după ratificarea Convenției de la Palermo, legislația spaniolă nu a
dispus de mecanismele procedurale necesare în materie de prevenție și represiune a fenomenului de
crimă organizată, atât de evoluat în ultimele decenii. Legislația spaniolă existentă înaintea reformei
din 2010 nu permitea sancționarea organizatorului sau a celui care ordonă comiterea unei
infracțiuni, ci doar a autorului mediat.
În acest context, nevoia unei schimbări, precum și necesitatea sancționării tuturor acelora
care au o contribuție cauzală la comiterea infracțiunii nu puteau fi neglijate de legiuitorul spaniol, în
ciuda „riscului de hipertrofie a răspunderii penale”.
Ratificarea Convenției de la Palermo și, cu precădere, Decizia-cadru 2008/841/JA1 a
Consiliului Uniunii Europene, au determinat legiuitorul spaniol să incrimineze alături de asocierea
în vederea săvârșirii de infracțiuni și alte asocieri infracționale.
Legiuitorul spaniol a înțeles, însă, să abordeze diferit această problematică, spre deosebire
de alte legislații europene și să incrimineze distinct organizația criminală și grupul infracțional

194
organizat, alături de infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni.
Aceste două infracțiuni au fost incriminate prin Legea nr. 5/2010 și au fost introduse într-un
capitol distinct, capitolul VI, în Titlul XII, alături de infracțiunile contra ordinii publice. Apare,
astfel, pentru prima dată în Codul penal o definiție a grupului infracțional organizat și sunt
incriminate activitățile specifice organizațiilor criminale.
Astfel, în urma reformei din anul 2010, au fost introduse în Codul penal spaniol art. 570 bis
C. pen. sp., care definește noțiunea de organizație criminală, și art. 570 ter C. pen. sp., care
definește noțiunea de grup criminal, alături de infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de
infracțiuni.
Asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni (asociaciones ilícitas)
Infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, în forma sa actuală, a fost
introdusă în Codul penal spaniol prin Legea nr. 10/1995 în Titlul III, Cap. IV - Infracțiuni
privitoare la exercitarea drepturilor fundamentale și a libertăților publice, în art. 515 alin. (1) C.
pen. sp., alături de alte reglementări privitoare la asocierile ilicite. Codurile penale anterioare,
respectiv Codul penal spaniol din anul 1822 și cel din 1944, incriminau asocierea ilicită cu referire
explicită la asocierile care aduc atingere regimului politic, această reglementare fiind inclusă, de
altfel, în Titlul II - Infracțiuni contra securității statului, cap. II - Infracțiuni comise cu ocazia
exercitării drepturilor recunoscute persoanei prin Lege.
Așadar, conform art. 515 alin. (2] C. pen. sp., asocierea capătă caracter ilicit atunci când are
ca scop comiterea de infracțiuni sau, după constituirea acesteia, instigarea la comiterea de
infracțiuni, precum și în cazul în care are ca scop comiterea de contravenții în formă organizată,
coordonată și continuă. Totodată, conform art. 515 alin. [4] C. pen. sp., sunt apreciate ca fiind ilicite
și organizațiile cu caracter paramilitar.
Conform alin. [3] al aceluiași articol, asocierea este ilicită în cazul în care aceasta, deși are
scop licit, folosește mijloace precum violența sau constrângerea.
Obiectul juridic al infracțiunii este, așadar, dreptul constituțional la asociere, căruia i se
aduce atingere, evident, prin exercitarea abuzivă a acestuia, dincolo de limitele constituționale.
Reglementarea asocierii în vederea săvârșirii de infracțiuni este una foarte cuprinzătoare,
întrucât nu impune condiții privitoare la structura asocierii sau scopul său. Singura cerință reclamată
este existența intenției de a comite infracțiuni, la momentul constituirii asocierii.
În lipsa unor referințe concrete ale legiuitorului la structura asocierii, în literatura de
specialitate se apreciază că norma prevăzută în art. 515 C. pen. sp. reclamă trei cerințe: pluralitate de
persoane, structură organizată, stabilitate. Având în vedere aceste cerințe desprinse din textul de
lege, doctrina apreciază că numărul minim este de trei persoane, întrucât o asociere relativ
complexă reclamă concursul mai multor persoane, cu siguranță mai mare de două.
Legiuitorul spaniol stabilește cazurile în care o asociere este ilicită, respectiv dacă are ca
scop comiterea de infracțiuni sau dacă are ca scop comiterea de contravenții în mod organizat,
coordonat și continuat, fără a descrie structura asocierii sau conduita ilicită a membrilor grupării.
Totodată, legiuitorul spaniol, în cazul asocierii, nu încadrează infracțiunile scop ale acesteia prin
prevederea explicită a cuantumului pedepsei sau prin denumirea expresă a lor.
În schimb, legiuitorul spaniol distinge sub aspect sancționator între formele de participație,
astfel că fondatorii, directorii și președinții asocierii vor fi pedepsiți cu pedeapsa închisorii cuprinsă
între 2 și 4 ani și amendă, care va fi plătită într-un interval de 12-24 de luni, și interdicția dreptului
de a ocupa o funcție publică pe o perioadă cuprinsă între 6 și 12 luni. Membrii activi ai asocierii vor
fi pedepsiți cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 1 și 3 ani și pedeapsa amenzii, care va fi plătită
într-un interval de 12-24 luni. De precizat este faptul că, potrivit dreptului penal spaniol, amenda va
fi plătită eșalonat, în intervalul prevăzut în norma de incriminare pentru fiecare infracțiune în parte,
astfel cum stabilește instanța.
Indiferent de cuantumul pedepsei prevăzute, remarcăm faptul că legislația spaniolă,
asemenea altor legislații europene, nu sancționează doar persoana care săvârșește nemijlocit fapta,
ci și membrii asocierii, indiferent de funcția ocupată de aceștia, organizatori, conducători sau simpli
participanți, întrucât răspunderea este atrasă de conduita ilicită a propriei organizații.

195
 Organizația criminală (organizaciones criminales)
Reglementarea organizației criminale și a grupului infracțional organizat într-un capitol
distinct, iar nu alături de infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, a fost apreciată
în literatura de specialitate ca fiind firească, datorită faptului că infracțiunea de asociere
sancționează mai degrabă „exercitarea abuzivă a dreptului de asociere consacrat în art. 22 din
Constituție". În al doilea rând, grupările infracționale organizate „nu sunt simple asocieri în vederea
săvârșirii de infracțiuni, ci grupări care au o natură penală intrinsecă și care sunt lipsite de cele mai
multe ori de formă juridică, tocmai pentru a induce în eroare cu privire la activitățile desfășurate".
Conform art. 570 bis C. pen. sp., legiuitorul spaniol definește organizația criminală ca fiind
grupul format din mai mult de două persoane, cu caracter stabil și care, într-o manieră concertată și
coordonată, și-au împărțit sarcinile și funcțiile în scopul de a comite infracțiuni grave, precum și
comiterea repetată de alte infracțiuni. De remarcat este faptul că, potrivit art. 13 coroborat cu art. 33
C. pen. sp., legiuitorul spaniol distinge între infracțiuni grave, infracțiuni mai puțin grave și
contravenții, în funcție de sancțiunea prevăzută pentru acestea, respectiv pedeapsa cu închisoarea
mai mare de 5 ani, pedeapsa cu închisoarea între 3 și 5 ani, iar în cazul contravențiilor, alte pedepse
precum amenda, munca în folosul comunității, localizarea permanentă între o lună și 3 luni,
interdicția de a conduce autovehicule etc.
Elemente definitorii
- structura organizatorică
Organizația criminală se distinge de alte asocieri infracționale prin stabilitatea grupării,
precum și prin modus operandi, respectiv prin diviziunea muncii și a funcțiilor și prin maniera
concertată și coordonată de comitere a infracțiunilor. Complexitatea structurii constă în numărul
membrilor și în coordonarea activităților prin diviziunea muncii.
Definiția organizației criminale propusă de legiuitorul spaniol este una dintre cele mai
complexe din legislația europeană, întrucât conține numeroase elemente de identificare a acestei
structuri, dar și de diferențiere în raport cu alte asocieri infracționale, cu precădere față de grupul
infracțional organizat. Astfel, organizația criminală este formată din mai mult de două persoane, are
caracter stabil, iar membrii acesteia și-au împărțit sarcinile și funcțiile, acționând astfel într-o
manieră concertată, coordonată și eficientă. Aceste aspecte se regăsesc, de altfel, și în definiția
propusă în Decizia-cadru 2008/841/JAI a Consiliului Uniunii Europene, instrumentul legislativ care
a determinat incriminarea organizației criminale în dreptul penal spaniol.
Cu referire la modus operandi în cazul organizațiilor criminale, în literatura de specialitate
se arată că acțiunile membrilor acestora sunt mai degrabă individuale, „ca formă de a garanta un
beneficiu mare care să reducă costurile și riscurile”. Același autor arată că „procesul ciclic al crimei
organizate constă în continuitate".
Cu referire la structura piramidală a grupării, în literatura de specialitate se arată că nu este
vorba de o construcție în care directorii transferă atribuțiile subordonaților, ci construcția pare mai
degrabă „un sistem instituționalizat fundamentat pe contribuții individuale cumulate, care
favorizează comiterea infracțiunilor scop", cu efect evident asupra răspunderii penale. Într-o opinie
contrară, se arată că norma nu reclamă „o structură ierarhizată, ci o relație verticală, un centru
decizional de unde emană odinele pentru subordonați”, fapt evidențiat, de altfel, și prin regimul
sancționator diferențiat.
Totodată, structura organizatorică reprezintă elementul de diferențiere între organizația
criminală și grupul infracțional organizat, în cazul organizației criminale constatându-se „o mai
mare intensitate a voinței criminale" ce rezultă din elemente precum program infracțional elaborat,
diviziune a muncii și relații ierarhizate, precum și din prezența unui „aparat de putere, categorie
dogmatică distinctă de coautorat".
În cazul organizației criminale, subiect activ al infracțiunii nu este doar organizatorul,
conducătorul, finanțatorul sau autorul infracțiunii scop, ci și persoana care, cunoscând faptul că face
parte dintr-o astfel de organizație, este conștientă de faptul că prin prezența sa ori prin fapta sa ajută
organizația la menținerea structurii organizatorice.
- scopul asocierii

196
 Scopul organizației criminale este comiterea de infracțiuni grave sau comiterea repetată de
alte infracțiuni. Sunt apreciate ca fiind infracțiuni grave, conform art. 13 C. pen. sp. coroborat cu
art. 33 C. pen. sp., infracțiunile al căror minim prevăzut de lege este mai mare de 5 ani. Astfel,
limita de pedeapsă este majorată față de propunerea Convenției de la Palermo, însă legiuitorul
spaniol nu reduce sfera de incidență doar la categoria infracțiunilor grave, ci răsfrânge sfera și
asupra altor infracțiuni, mai puțin grave, atunci când acestea sunt comise în mod sistematic.
Totodată, remarcăm faptul că legiuitorul spaniol nu face referire explicită la scopul
subsecvent al asocierii, respectiv obținerea de avantaje sau foloase materiale.
- regim sancționator
în privința regimului sancționator, legiuitorul spaniol diferențiază cuantumul pedepsei în
funcție de natura participării la organizație, precum și de gravitatea faptelor comise. Așadar,
conform art. 570 bis C. pen. sp., cel care promovează, constituie, organizează, coordonează sau
conduce o organizație criminală va fi pedepsit cu pedeapsa închisorii între 4 și 8 ani, dacă are ca
scop comiterea de infracțiuni grave, și cu pedeapsa închisorii între 3 și 6 ani în celelalte cazuri.
Totodată, cel care participă activ la menținerea organizației, face parte din ea sau o susține
economic ori în orice alt mod va fi pedepsit cu închisoarea cuprinsă între 2 și 5 ani, dacă are ca scop
comiterea de infracțiuni grave și cu pedeapsa închisorii între 1 și 3 ani în celelalte cazuri.
Conform alin. (2) al aceluiași articol, pedepsele prevăzute în alin. (1) vor fi majorate, fiind
aplicate spre maximul special, în situația în care organizația: a) este formată dintr-un număr mai
mare de persoane; b] dispune de arme și instrumente periculoase; c) dispune de instrumente tehnice
avansate de comunicații și transport, care, prin natura lor, ajută la comiterea infracțiunilor și la
sustragerea vinovaților. Totodată, conform alin. (3), pedeapsa va fi sporită spre maximul special în
cazul în care infracțiunile comise de organizația criminală sunt din categoria infracțiunilor contra
vieții sau integrității persoanei, libertății, vieții sexuale sau traficului de persoane.
Legislația spaniolă se distinge în contextul european prin prevederea a trei agravante, dintre
care prima cu totul particulară. Astfel, pedeapsa va fi sporită spre maximul special în situația în care
organizația este formată dintr-un număr mai mare de persoane, fără a se preciza însă limita minimă
a acestuia. Numărul de persoane se apreciază, însă, după cum se arată în Circulara nr. 2/2011 a
Guvernului spaniol, raportat la gravitatea faptei, facilitatea comiterii infracțiunii și a sustragerii
membrilor grupării, precum și la șansele de reușită.
Grupul infracțional organizat (grupos criminales)
Conform opiniei dominante din jurisprudența spaniolă, grupul infracțional organizat este
definit ca fiind „o structură de patrimonii și persoane, cu funcții diverse în cadrul planului
infracțional și care urmăresc obținerea unor câștiguri financiare sau, după caz, a puterii, aspect care,
de altfel, diferențiază infracțiunea de participare la un grup infracțional organizat de alte acte
preparatorii incriminate de legislația spaniolă". Potrivit dispozițiilor art. 570 ter C. pen. sp., prin
grup infracțional organizat se înțelege asocierea a două sau mai multor persoane, care, fără a
îndeplini cerințele impuse de articolul anterior, respectiv cel referitor la organizația criminală, are ca
scop comiterea concertată de infracțiuni sau comiterea concertată și continuă de contravenții.
Numărul de membri, care nu este neapărat mai mic decât în cazul organizației criminale, se
apreciază nu la data comiterii infracțiunii, ci la data conceperii planului delictual.
Din analiza celor două texte de lege, constatăm că diferența între organizația criminală și
grupul criminal constă în structura organizatorică a grupării, mai precis organizația criminală se
caracterizează prin stabilitate și ierarhizare a funcțiilor și sarcinilor, în timp ce grupul criminal
organizat are, mai degrabă, caracter tranzitoriu, iar între membrii grupului nu există un raport de
subordonare de tip ierarhic. în ciuda aparenței relativ fragile a structurii, în comparație cu
organizația criminală, grupul infracțional organizat are ca scop comiterea concertată de infracțiuni
sau comiterea concertată de contravenții. Totodată, o altă diferență constă în prevederea expresă a
scopului subsecvent, respectiv obținerea unor câștiguri financiare sau, după caz, a puterii. Lipsa
dovezii acestui aspect subsecvent atrage răspunderea penală pentru o altă formă de asociere, atâta
timp cât doar în cazul grupului infracțional este prevăzută expres această cerință.
Totodată, remarcăm faptul că, sub aspect sancționator, în cazul grupului infracțional

197
organizat, legiuitorul spaniol nu diferențiază pedeapsa în funcție de natura participației, astfel că,
atât celui care finanțează gruparea, cât și celui care constituie sau are calitatea de simplu participant,
i se aplică o pedeapsă raportat la aceleași limite.
Omisiunea legiuitorului de a diferenția regimul sancționator, raportat la rolul participantului
în grupare, evidențiază diferența de natură organizatorică între cele două structuri. în timp ce în
cazul organizației criminale, inițiatorii, organizatorii și conducătorii sunt sancționați mai aspru decât
simpli participanți, în cazul grupului infracțional organizat, cei care constituie, participă sau
finanțează grupul, vor fi sancționați plecându-se de la aceleași limite de pedeapsă.
În consecință, în ceea ce privește regimul sancționator, cel care constituie, finanțează sau
face parte dintr-un grup infracțional organizat va fi sancționat, în funcție de scopul asocierii, după
cum urmează: a) dacă este vorba de una sau mai multe infracțiuni grave, descrise în alin. (3) al art.
570 bis C. pen. sp., respectiv infracțiuni contra vieții, integrității corporale și libertății persoanei, cu
pedeapsa închisorii cuprinsă între 2 și 4 ani, iar dacă este vorba de infracțiuni mai puțin grave, cu
pedeapsa închisorii între 1 și 3 ani; b) cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 6 luni și 2 ani, dacă
finalitatea grupării este comiterea altor infracțiuni grave.
Conform art. 570 ter alin. (3) C. pen. sp., comiterea de infracțiuni mai puțin grave, altele
decât cele prevăzute la lit. a, sau comiterea repetată de contravenții va fi sancționată cu pedeapsa
închisorii cuprinsă între 3 luni și 1 an, cu precizarea că, în cazul contravențiilor, aceasta va fi
dispusă spre minimul special prevăzut de lege.
Totodată, în cazul organizațiilor criminale, legiuitorul spaniol incriminează mai multe fapte,
respectiv inițierea, constituirea, organizarea, coordonarea, conducerea, participarea și finanțarea, în
timp ce în cazul grupului infracțional organizat acesta incriminează doar trei conduite, respectiv
constituirea, finanțarea sau participarea la un grup infracțional organizat.
În ceea ce privește agravantele, acestea sunt identice cu cele prevăzute în cazul organizației
criminale. Așadar, pedepsele vor fi majorate, aplicându-se spre maximul special, în situația în care
grupul infracțional organizat: a) este format dintr-un număr mai mare de persoane; b] dispune de
arme și instrumente periculoase; c] dispune de instrumente tehnice avansate de comunicații și
transport, care, prin natura lor, ajută la comiterea infracțiunilor și la sustragerea vinovaților.

198
 13. Procedee probatorii utilizate pentru dovedirea infracțiunilor săvârșite de
grupările criminale. Drept comparat.

Armonizarea legislațiilor penale naționale privind procedeele probatorii utilizate pentru

dovedirea infracțiunilor săvârșite de grupările criminale
De la procedura clasică de investigare și de cercetare a infracțiunilor, la ancheta proactivă
Procedurile penale tradiționale s-au dovedit ineficace în ceea ce privește investigarea
criminalității organizate și a terorismului, motiv pentru care, cu precădere după atentatele de la 11
septembrie 2001 din America, au fost prevăzute în legislațiile europene proceduri care oferă mai
multe prerogative organelor de anchetă în detrimentul drepturilor constituționale ale persoanei.
Ancheta proactivă a cunoscut o evoluție fulminantă, fiind extinsă treptat la toate infracțiunile
de crimă organizată, în numele luptei împotriva criminalității organizate și a terorismului, astfel că
aceasta nu mai este percepută ca o procedură derogatorie, ci ca o a doua procedură penală.
Convenția de la Palermo din anul 2000 subliniază nu doar necesitatea incriminării
participării la o grupare infracțională, dar și extinderea anchetei penale proactive la toate formele de
manifestare a criminalității organizate, astfel încât să fie identificați toți membrii grupărilor
infracționale.
Organizația Națiunilor Unite recomandă „o abordare holistică și proactivă pentru a identifica
un număr cât mai mare de persoane implicate și de conduite ilicite ale membrilor grupărilor
infracționale, astfel încât justiția penală să aibă un rol eficient în strategia ce vizează destructurarea
organizațiilor și prevenirea altor infracțiuni".
Ancheta proactivă a fost definită în literatura de specialitate ca fiind acțiunea organelor de a
interveni „în amonte, înainte de a avea cunoștință despre o tentativă sancționabilă, fie pentru că nu
există informații privitoare la o eventuală infracțiune comisă, fie atunci când se presupune că o
anumită infracțiune va fi comisă, dar pregătirea sa nu este încă la stadiul de începere a executării,
respectiv de tentativă". Scopul acestui tip de anchetă este unul preventiv și de eficientizare a luptei
împotriva criminalității grave. în cazul anchetei proactive, punctul de plecare poate fi un indiciu, un
autor sau o grupare, în scopul descoperirii și dovedirii unor fapte ilicite. În schimb, în cazul anchetei
reactive sau clasice, intervenția organelor de anchetă are loc ulterior comiterii unei infracțiuni sau în
cursul executării acesteia, în scopul identificării autorului infracțiunii: „reactivitatea conduce adesea
la izolarea autorului infracțiunii și a actului comis din contextul în care se înscriu, neglijând astfel
semnificația lor".
Majoritatea statelor au adoptat dispoziții care au permis în cazul infracțiunilor de crimă
organizată trecerea de la o anchetă represivă, la o anchetă proactivă prin introducerea tehnicilor
speciale de investigație. Aceste măsuri sunt integrate în Codul de procedură penală alături de
procedurile clasice sau sunt reglementate într-un capitol separat, având în vedere traiectoria diferită
pe care o urmează, cum este cazul Franței, care reglementează aceste proceduri derogatorii într-un
capitol cu totul distinct. în schimb, dintre statele analizate, doar Belgia definește noțiunea de
anchetă proactivă. Conform art. 28 bis C. pr. pen. be., „ancheta proactivă constă în cercetarea,
colectarea, înregistrarea și prelucrarea datelor, pe baza unei suspiciuni rezonabile că fapte ilicite vor
fi comise sau au fost comise, dar nu sunt încă cunoscute, dar care sunt sau vor fi comise de către o
organizație criminală, astfel cum este aceasta definită prin lege".
În acest context, „este de remarcat faptul că o noțiune prea largă și imprecisă a proactivității
riscă să încalce frontiera între cercetarea judiciară și informare, or într-o societate democratică nu e
de dorit să facem informări sub umbrela cercetării judiciare, pe motiv că aceasta dispune de
mijloace legale eficiente".
În Raportul întocmit de Oficiului Națiunilor Unite împotriva drogurilor și a criminalității în
anul 2012, se arată că în cazul anchetei proactive pot fi reținute două aspecte generale: primul
constă în inițiative polițienești în baza unor indicii, precum componența grupării, mijloacele de
operare, activitățile ilicite anterioare; cel de-al doilea vizează extinderea anchetei, indiferent care ar
fi originea acesteia, la întreaga structură, precum și la totalitatea conduitelor criminale ale grupării,
în scopul prevenirii infracțiunilor viitoare, ceea ce presupune și o extindere a cazurilor de folosire a

199
tehnicilor speciale de investigare.
În principiu, tehnicile de investigare adoptate de majoritatea legislațiilor în lupta împotriva
crimei organizate sunt ancheta proactivă, mijloacele speciale de investigare, mărturia anonimă și
ancheta patrimonială.
În categoria mijloacelor speciale de investigare regăsim supravegherea audio-video,
interceptarea convorbirilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță, utilizarea investigatorilor sub
acoperire sau a colaboratorilor, obținerea datelor privind tranzacțiile bancare. Aceste mijloace au
fost extinse treptat nu numai la toate rețelele de crimă organizată, ci și în ceea ce privește grupările
care au acționat ocazional.
Aceste măsuri au fost catalogate în literatura de specialitate ca fiind „măsuri care
influențează costurile și beneficiile celor care săvârșesc infracțiuni", întrucât „creează riscuri
suplimentare pentru infractorii care, în cazul în care decid să acționeze, vor trebui să facă eforturi și
cheltuieli suplimentare pentru a le evita sau anihila".
Condițiile adoptate de majoritatea legislațiilor pentru dispunerea mijloacelor speciale de
investigare sunt următoarele: existența unor suspiciuni rezonabile sau a unor indicii temeinice,
proporționalitatea și necesitatea. Termenul de suspiciuni rezonabile este utilizat în egală măsură cu
termenul de indicii temeinice. Italia renunță la această condiție în cazul infracțiunilor de crimă
organizată și nu condiționează admisibilitatea înregistrării ambientale de existența unor suspiciuni
privitoare la comiterea unei infracțiuni în acel loc.
Există, însă, state care au înțeles să utilizeze aceste mijloace speciale și în cercetarea altor
infracțiuni, nu doar a infracțiunilor grave. în acest sens, remarcăm Elveția, care reglementează
posibilitatea de a dispune măsurile de supraveghere secrete în cazul a peste 60 de infracțiuni, dintre
cele mai variate, respectiv al infracțiunilor contra vieții și integrității corporale, al infracțiunilor
contra proprietății, contra libertății sau al infracțiunilor contra statului. Și România, de altfel,
permite utilizarea metodelor de supraveghere sau cercetare în cazul infracțiunilor de criminalitate
organizată, dar și în cazul tuturor infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5
ani sau mai mare. În plus, legislația română permite, conform art. 140 alin. (9) C. pr. pen. rom., la
cererea motivată a persoanei vătămate, autorizarea interceptării comunicațiilor ori înregistrării
acestora, precum și a oricăror tipuri de comunicări efectuate de aceasta, prin orice mijloc de
comunicare, indiferent de natura infracțiunii ce formează obiectul cercetării. în ciuda faptului că
noțiunea de colaborator al justiției nu este menționată în codurile penale naționale, cum este, spre
exemplu, cazul Codului de procedură penală belgian și a celui elvețian, toate țările au prevăzut
beneficii fie sub forma reducerii pedepsei, fie sub cea a prevederii unei cauze de nepedepsire pentru
infractorii pocăiți care sprijină autoritățile judiciare să clarifice aspecte privind infracțiunile pe care
ei înșiși sau alții le-au comis. Această strategie normativă poate fi „o posibilă consecință a
conștientizării faptului că în cazul anumitor infracțiuni, în special al celor grave, colaborarea este un
instrument privilegiat, pentru că permite cunoașterea și infiltrarea în structuri care, altfel, ar fi foarte
greu de identificat". De asemenea, state precum Elveția sau Belgia, care au ales să nu adopte legi
privind colaboratorii justiției, prevăd, totuși, măsuri de protecție pentru aceștia, recurgând în fapt la
acest mijloc de investigare.
În schimb, există și state, precum Italia, care au deja o tradiție în acest sens, aceasta fiind una
dintre țările precursoare și în materia colaboratorilor, ca și instrument de anchetă, instituția fiind
reglementată încă din anul 1965.
Depozițiile colaboratorilor au constituit de-a lungul timpului sursele principale de informare
în descoperirea infracțiunilor de crimă organizată. Toate legislațiile analizate au adoptat în privința
colaboratorului tehnici de recompensă în schimbul obținerii de probe, ceea ce „implică o
transformare a dreptului premial, din criteriu de determinare a pedepsei, în instrument de luptă
împotriva criminalității organizate".
Astăzi, în schimb, tăcerea este un element definitoriu, structural al grupărilor criminale. în
acest context, mărturisirea nu mai constituie un mijloc probatoriu principal. Pe de altă parte, teama
de repercusiuni este un alt factor inhibitor, care descurajează mărturia. în consecință, a fost adoptat
un sistem de camuflaj total al colaboratorului și al familiei acestuia, prin schimbarea identității, a

200
domiciliului și a locului de muncă. Totodată, identitatea de împrumut oferită poate fi cu titlu
permanent, la fel cum pot fi și celelalte facilități de reinserție socială.
Atribuirea unor beneficii în schimbul colaborării este apreciată în literatura de specialitate ca
fiind de natură a afecta raportul dintre infracțiune și pedeapsă, bazat pe principiul legalității,
„pedeapsa fiind în acest caz determinată de fapte anterioare și externe procesului și, cu precădere,
de disponibilitatea colaboratorului de a furniza informații".
În privința informatorilor, deși toate legislațiile recunosc instituția și recurg la aceasta, ele nu
fac și referire expresă în codurile de procedură penală. Astfel, majoritatea legislațiilor, deși nu
definesc în codul de procedură noțiunea de informator, arată care este rolul acestuia, respectiv
prevăd posibilitatea ca organele judiciare să se folosească de informatori în activitatea lor. în
schimb, în dreptul penal italian, conform art. 267 C. pr. pen. it., informațiile furnizate de informatori
pot constitui indicii temeinice care fundamentează luarea unei măsuri preventive.
Pe de altă parte, în toate legislațiile analizate găsim reglementată activitatea agentului sub
acoperire. Acesta, însă, nu trebuie să aibă decât o incidență minoră în adoptarea deciziei finale ce-l
privește pe autorul infracțiunii, provocarea fiind, cel puțin teoretic, interzisă și sancționată în toate
legislațiile. Totodată, în scopul câștigării credibilității, agentul sub acoperire poate acționa exclusiv
în limitele mandatului autorizat de judecător sau procuror, după caz, respectiv pentru a face achiziții
probatorii sau în scopul infiltrării într-o anumită organizație.
În majoritatea legislațiilor, investigatorul sub acoperire este un ofițer din cadrul poliției
judiciare. În Elveția, însă, calitatea de investigator sub acoperire o poate avea, cu titlu provizoriu, și
o altă persoană decât una încadrată în structurile judiciare. în schimb, doar un membru al corpului
de poliție poate avea calitatea de persoană de contact. Germania este singura țară dintre cele
analizate, în care instituția poliției judiciare nu există. Mijloacele de investigație reglementate de
Codul de procedură penală german, respectiv ancheta în cazul acestora, se face de către ministerul
public, cu sau fără ajutorul poliției.
De remarcat este faptul că legiuitorul francez prevede expres, în cuprinsul art. 706-87 C. pr.
pen. fr., faptul că nici o condamnare nu poate fi pronunțată doar pe baza declarațiilor ofițerului de
poliție judiciară care a acționat în calitate de agent sub acoperire, cu excepția situației în care acesta
își dezvăluie identitatea.
În privința mijloacelor de supraveghere tehnică, remarcăm faptul că anumite state limitează
tehnica de supraveghere video, audio sau prin fotografiere doar la spații private, în timp ce altele,
printre care și România, nu restricționează această metodă, cum, de altfel, nici o altă metodă la
condiții de loc sau timp.
În privința condițiilor în care se poate dispune interceptarea convorbirilor telefonice,
reglementările spaniole existente, mai precis dispozițiile art. 579 C. pr. pen. sp., sunt foarte evazive
și nu prevăd expres infracțiunile în cazul cărora se poate dispune o astfel de măsură, precum și
condițiile de stocare și de redare a acestora, în ciuda numeroaselor condamnări la Curtea Europeană
a Drepturilor Omului pentru lipsă de reglementare și reglementare insuficientă în materie de
interceptări telefonice.
Punctul comun al acestor metode investigative, în ceea ce privește respectarea dispozițiilor
constituționale, îl reprezenta, însă, conceptul de pătrundere în interiorul locuinței ca modalitate de
realizare a ingerinței în drepturile protejate. Conform art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său
și a corespondenței. Ingerința este admisă, conform aceluiași articol, doar dacă măsura este necesară
pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și
prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora.
Astfel, chiar dacă proporționalitatea nu este prevăzută explicit, această condiție se deduce
din coroborarea celorlalte dispoziții ale Convenției.
În privința necesității unei măsuri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat în
propria jurisprudență că „adjectivul necesar nu este sinonim cu indispensabil și nici nu are
flexibilitatea unor expresii ca admisibil, util, rezonabil sau dezirabil”.
În ciuda numeroaselor intervenții ale organismelor internaționale, măsurile de combatere

201
interne nu prezintă o difuzare omogenă și o compoziție identică, fiind diferite atât în conținut, cât și
în număr sau intensitate.
În acest context, o sumedenie de garanții procedurale au fost îndepărtate, fiind apreciate ca
fiind obstacole în prevenirea și anchetarea infracțiunilor de crimă organizată. Au fost reglementate,
așadar, măsuri precum sechestrarea, confiscarea sau reținerea în baza unor indicii, prezumția de
nevinovăție fiind înlocuită cu prezumția de vinovăție. Se constată, astfel, o creștere a măsurilor
punitiv-preventive în faza de anchetă.
Standardele de probă naționale variază mult de la un stat la altul, astfel încât constrângerile
legale nu au același efect intimidant în toate legislațiile statelor membre.
În privința eficacității acțiunilor investigatorilor sub acoperire sub forma infiltrării într-o
grupare infracțională, aceasta încă nu a fost dovedită, potrivit unor opinii exprimate în doctrină,
căci, din contră, „dincolo de riscul Ia care sunt supuși agenții, putem afirma că această procedură
mai degrabă provoacă o acțiune ilicită, în loc să o stopeze”.
Procedura clasică de administrare a probelor este inundată de tehnicile speciale de
supraveghere sau cercetare, astfel că, în mod inevitabil, drepturile și libertățile fundamentale ale
persoanei sunt afectate prin dezechilibrul creat între investigare și apărare. în literatura de
specialitate se apreciază că, mai mult decât Codul penal, Codul de procedură penală este „hârtia de
turnesol" a gradului de democrație. „Doar acolo unde există un echilibru al mijloacelor folosite în
acuzare și al celor folosite în apărare, unde există libertatea aprecierii probelor de către un tribunal
imparțial și independent de puterea politică, putem vorbi de un stat de drept cu adevărat
democratic".
O chestiune deosebit de disputată o reprezintă faptul că în lupta împotriva crimei organizate,
„o luptă adesea fără victorie", asistăm la o schimbare a „regulilor jocului" prin acordarea unei
importanțe majore probei și nu mijloacelor de probă sau principiilor de drept, exigențele de echitate
fiind sacrificate în numele descoperirii faptelor grave pentru care se desfășoară, fiind greu de
dovedit depășirea limitei de toleranță, cu atât mai mult în cazul acelor persoane care au manifestat o
predispoziție în acest sens prin existența unor condamnări anterioare pentru fapte similare.
Astfel, ar trebui avut în vedere faptul că normalizarea tehnicilor de investigare invazive are
ca și consecință și normalizarea interferenței acestora cu drepturile și libertățile fundamentale și,
implicit, cu atingerea adusă acestora.
În consecință, în Recomandarea (2005] 10 a Comitetului de miniștri ai statelor membre
referitoare la tehnicile speciale de anchetă în cazul infracțiunilor grave, se semnalează faptul că,
întrucât „tehnicile de anchetă sunt numeroase, variate și evolutive, iar caracteristicile comune sunt
caracterul secret și susceptibilitatea de a interfera cu drepturile și libertățile fundamentale", dar și
pentru că „utilizarea tehnicilor speciale de anchetă constituie un instrument crucial pentru a lupta
împotriva formelor grave de criminalitate", se impune definirea în dreptul intern a circumstanțelor
și a condițiilor în care aceste tehnici trebuie folosite, precum și respectarea principiilor
proporționalității, subsidiarității și necesității.
România
Tehnicile speciale de investigare au apărut treptat în legea procesual penală română, întâi în
legile speciale, fiind apoi preluate și în Codul de procedură penală.
Semnificativă în acest sens este Legea nr. 39/2003 privind combaterea criminalității
organizate, în urma căreia tehnicile speciale de supraveghere și cercetare s-au amplificat,
cuprinzând întreaga gamă a acestor mijloace: interceptarea convorbirilor și comunicărilor; accesul
la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere; localizarea sau urmărirea
prin mijloace tehnice; obținerea listei convorbirilor telefonice; reținerea, predarea sau
percheziționarea trimiterilor poștale; solicitarea și obținerea, potrivit legii, a datelor referitoare la
tranzacțiile financiare, precum și a datelor financiare ale unei persoane; utilizarea investigatorilor
sub acoperire; livrarea supravegheată și identificarea abonatului, proprietarului sau utilizatorului
unui sistem de telecomunicații sau a unui punct de acces la un computer.
Actualmente, aceste mijloace de investigare sunt reglementate cumulat în Partea generală a
Codului de procedură penală, în Titlul IV, intitulat - Probele, mijloacele de probă și procedeele

202
probatorii, în capitolul IV, intitulat - Metode speciale de supraveghere sau cercetare.
Metodele speciale de supraveghere sau cercetare sunt procedee probatorii și au fost
calificate ca fiind speciale datorită „nivelului de intruziune în viața privată a persoanelor cercetate".
Remarcăm faptul că metodele speciale de supraveghere sau cercetare reglementate de art.
138 C. pr. pen. rom. sunt împărțite la rândul lor în metode de supraveghere [art. 138 alin. [1) lit. a)-
e] C. pr. pen. rom.] și metode de cercetare [art. 138 alin. (1) lit. f]-j) C. pr. pen. rom.].
Celelalte procedee probatorii sunt reglementate în același titlu, dar în capitolele următoare,
astfel: Cap. VI - Percheziția și ridicarea de obiecte și înscrisuri; Cap. VII - Expertiza și
constatarea.

Conform art. 138 C. pr. pen. rom., constituie metode speciale de supraveghere sau cercetare
următoarele:
a) interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță;
b) accesul la un sistem informatic;
c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
d) localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;
e) obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane;
f) reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale;
g) utilizarea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor;
h) participarea autorizată la anumite activități;
i) livrarea supravegheată;
j) obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de
comunicații.
Metode speciale de supraveghere sau cercetare
Supravegherea tehnică
Conform art. 138 alin. (13) C. pr. pen. rom., prin supraveghere tehnică se înțelege utilizarea
uneia dintre metodele prevăzute la alin. (1) lit. a)-e). Astfel, condițiile instituite în cuprinsul art. 139
C. pr. pen. rom. sunt comune tuturor acestor metode de supraveghere.
Potrivit art. 139 C. pr. pen. rom., supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de
drepturi și libertăți atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni
dintre cele prevăzute la alin. (2);
b) măsura să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale,
date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute
sau gravitatea infracțiunii;
c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți
deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor
bunuri de valoare.
Art. 139 alin. (2) C. pr. pen. rom. prevede că supravegherea tehnică se poate dispune în
cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, precum
și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism,
spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, falsificarea de instrumente de plată
electronică, șantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție,
infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracțiunilor care se
săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică ori în cazul unor alte
infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
Acest procedeu probator se dispune în cursul urmăririi penale de către judecătorul de
drepturi și libertăți pentru o perioadă de 30 de zile și va putea fi valorificat din punct de vedere al
probațiunii prin procesul-verbal în care se consemnează rezultatele activităților efectuate.
România s-a conformat dispozițiilor internaționale în materie și a condiționat admisibilitatea
acestui procedeu probator de îndeplinirea cumulativă a trei condiții: existența unor suspiciuni
rezonabile cu privire la comiterea unei infracțiuni, proporționalitatea și necesitatea. Observăm că

203
termenul de suspiciune rezonabilă adoptat de noul Cod de procedură penală înlocuiește sintagma
indicii temeinice folosită în reglementările anterioare, noua terminologie fiind adesea folosită și în
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Proporționalitatea măsurii raportat la restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale se
apreciază în funcție de importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau
gravitatea infracțiunii. Aceste criterii sunt prevăzute cu titlu alternativ.
Conform art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, o ingerință este
proporțională cu scopul urmărit doar „în condițiile în care atingerea acestuia nu este posibilă prin
alte mijloace, mai puțin restrictive, aflate la dispoziția autorităților statului"1.
Intruziunea neautorizată în viața persoanei a fost sancționată de curând în legislația română,
astfel că noul Cod penal al României incriminează infracțiunea de violare a vieții private,
incriminare care se regăsește în majoritatea legislațiilor europene.
Folosirea investigatorilor sub acoperire
Conform art. 148 C. pr. pen. rom., autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire se
poate dispune de procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, pe o perioadă de
maximum 60 de zile, dacă:
a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni
contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul
infracțiunilor de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a
banilor, falsificare de monede ori alte valori, falsificare de instrumente de plată electronică, șantaj,
lipsire de libertate, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor împotriva
intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme
informatice sau mijloace de comunicare electronică ori în cazul unor alte infracțiuni pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori există o suspiciune rezonabilă că o
persoană este implicată în activități infracționale ce au legătură cu infracțiunile enumerate mai sus;
b) măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților
fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce urmează
a fi obținute ori gravitatea infracțiunii;
c) probele sau localizarea și identificarea făptuitorului, suspectului ori inculpatului nu
ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia
ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
Remarcăm faptul că acest procedeu probator se poate dispune, asemenea celui precedent, în
aceleași condiții, respectiv existență unei suspiciuni rezonabile, proporționalitate și necesitate, dar la
care se adaugă și subsidiaritatea. Reținem, deci, că folosirea investigatorilor sub acoperire este
limitată doar la infracțiunile prevăzute expres de lege, dar, totodată, folosirea lor este subsidiară
pentru infracțiunile grave ce nu pot fi descoperite sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificați prin
alte mijloace: „Expresia necesară într-o societate democratică înseamnă că pentru a fi compatibilă
cu Convenția Europeană ingerința trebuie să corespundă inter alia unei nevoi sociale imperioase și
să fie proporțională cu scopul legitim urmărit".
Faptele cu caracter infracțional ale investigatorului, altele decât cele prevăzute în actul de
autorizare, cad sub incidența legii penale și vor fi pedepsite ca atare.
Totodată, limita pedepsei închisorii în cazul infracțiunilor pentru care se poate dispune o
astfel de măsură este de 7 ani, și nu de 5 ani, ca în cazul procedeului anterior.
Asemenea altor legislații, investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul
poliției judiciare. Noutatea constă în prevederea expresă, în același text de lege, a posibilității
folosirii investigatorilor cu identitate reală. Rolul investigatorului este de a culege date și informații
în baza ordonanței emise de procuror. Instituția investigatorului acoperit a cunoscut o reglementare
proprie prin adoptarea Legii nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de
droguri. În conformitate cu art. 1 lit. k) din această lege, termenul de investigator acoperit are
următorul înțeles: „polițist special desemnat să efectueze, cu autorizarea procurorului, investigații în
vederea strângerii datelor privind existența infracțiunii și identificarea făptuitorilor și acte
premergătoare sub o altă identitate decât cea reală, atribuită pentru o perioadă determinată".

204
 Ulterior, dispoziții privitoare la competența investigatorilor sub acoperire au fost consacrate
în mai multe acte normative, printre care și Legea nr. 78/2000, singura care în cuprinsul art. 26 1 face
referire la folosirea investigatorilor sub acoperire sau a investigatorilor cu identitate reală, celelalte
legi făcând referire doar la investigatorii sub acoperire.
În activitatea sa, în măsura în care folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă,
procurorul poate dispune ca investigatorul să fie ajutat de un colaborator.
Întrucât instituția colaboratorului nu este definită de Codul de procedură penală, revine
doctrinei să o definească, astfel că într-o opinie exprimată în literatura de specialitate se arată că
acesta „este o persoană care a interacționat cu suspecții sau cu zona infracțională și poate, prin
contribuția lui, să aducă probe pentru dovedirea faptelor".
În cazul în care activitatea de investigare presupune participarea la anumite activități,
această formă de intervenție este reglementată și autorizată separat, conform art. 150 C. pr. pen.
rom. în plus, conform art. 150 alin. (3) C. pr. pen. rom., activitățile autorizate pot fi desfășurate de
un organ de cercetare penală, de un investigator cu identitate reală, de un investigator sub acoperire
sau de un colaborator.
Cu privire la intervenția agentului sub acoperire sau a colaboratorului, aceasta trebuie să nu
depășească limitele actului de autorizare. Activitatea acestora nu poate consta în activități de
organizare, inițiere sau constrângere. Cu privire la intervenția agentului sub acoperire și la dreptul la
un proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în repetate rânduri în
sensul că activitatea acestora nu poate consta într-o influență exercitată într-o manieră instigatoare și
că activitățile acestora trebuie să se rezume exclusiv Ia activități ce nu sunt în contradicție cu
ordinea de drept, respectiv la cele prevăzute expres ca fiind cauze justificative ori la activități
conexe acestora. Totodată, în cauza Constantin și Stoian contra României, Curtea de la Strasbourg
face referire la conceptul de înscenare ca fiind unul distinct de folosirea tehnicilor legale sub
acoperire, precum și la obligația instanțelor interne de a analiza acuzațiile de folosire a mijloacelor
de constrângere din partea investigatorilor sub acoperire în raport de jurisprudența sa recentă.
Folosirea colaboratorilor
În activitatea sa, în măsură în care folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă,
procurorul poate dispune ca investigatorul să fie ajutat de un colaborator.
Întrucât instituția colaboratorului nu este definită de Codul de procedură penală, revine
doctrinei să o definească, astfel că, după cum am arătat, într-o opinie exprimată în literatura de
specialitate s-a subliniat că acesta „este o persoană care a interacționat cu suspecții sau cu zona
infracțională și poate, prin contribuția lui, să aducă probe pentru dovedirea faptelor".
Totodată, conform art. 150 alin. [3] C. pr. pen. rom., activitățile autorizate pot fi desfășurate
de un organ de cercetare penală, de un investigator cu identitate reală, de un investigator sub
acoperire sau de un colaborator.
Într-o Decizie a înaltei Curți de Casație și Justiție, în mod corect se arată că „o soluție de
condamnare propusă nu s-ar putea întemeia pe probe indirecte, incerte, administrate în condiții ce
nu răspundeau exigențelor asigurării efectivei exercitări a dreptului la apărare, pe declarația unui
investigator acoperit despre care nu există certitudinea că a perceput direct implicarea inculpatului
în comiterea faptei. Totodată, nu se poate admite ca soluția de condamnare să se întemeieze decisiv
și preponderent pe declarațiile unui martor ce avea calitatea de colaborator și căruia nici apărarea și
nici instanțele nu i-au putut adresa întrebări în nicio etapă procesuală, aceasta încălcând atât
imperativul administrării și, deci, perceperii probelor în mod nemijlocit de instanță, cât și pe cel al
exercitării reale a dreptului la apărare și la un proces echitabil, ceea ce, potrivit jurisprudenței
C.E.D.O., constituie o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor
Omului și a Libertăților Fundamentale și constituie, deci, o practică inadmisibilă și inacceptabilă”.
În privința beneficiilor pentru colaboratori, prin art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind
protecția martorilor s-a introdus cauza de reducere la jumătate a limitelor de pedeapsă, dispoziții de
care poate beneficia „persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a] pct. 1, și care a
comis o infracțiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecății denunță și
facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de

205
infracțiuni". Infracțiune gravă, în accepțiunea Legii nr. 682/2002, este, potrivit art. 2 lit. h),
infracțiunea care face parte din una dintre categoriile expres prevăzute de lege, respectiv genocid și
infracțiuni contra umanității și infracțiuni de război, infracțiunile contra securității naționale,
terorism, omor, infracțiunile privind traficul de droguri, traficul de persoane, traficul de minori,
spălarea banilor, falsificarea de monede ori de alte valori, infracțiunile privitoare la nerespectarea
regimului armelor, munițiilor, materialelor explozive, nucleare sau al altor materii radioactive,
infracțiunile de corupție, precum și orice altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii al cărei maxim special este de cel puțin 10 ani.
În practica judiciară, soluțiile dispuse nu au fost unitare în ceea ce privește aplicarea cerinței
ca infracțiunea comisă de martor să fie una gravă, pentru ca acesta să poată beneficia de reducerea
limitelor de pedeapsă, divergențe de opinie apărând în situația în care martorul era judecat pentru
comiterea mai multor infracțiuni, dintre care numai unele erau considerate grave în sensul
dispozițiilor legale enunțate. într-o opinie, exprimată în cuprinsul Deciziei penale nr.
1488/19.04.2010 pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție, s-a apreciat că „dacă inculpatul -
care denunță sau facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane ce au
săvârșit infracțiuni grave - a comis două infracțiuni, dintre care numai una este considerată
infracțiune gravă în sensul art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002, cauza de reducere a pedepsei
prevăzută în art. 19 din aceeași lege nu operează decât pentru fapta care constituie infracțiune
gravă". în schimb, prin Decizia penală nr. 3166/17.10.2013 a aceleiași instanțe, a fost menținut
beneficiul dispozițiilor art. 19 acordat pentru toate infracțiunile de Curtea de Apel Timișoara prin
Sentința penală nr. 258/24.10.2012, cu toate că doar o parte dintre acestea se încadrau în categoria
infracțiunilor grave, potrivit legii speciale. Este de menționat, totuși, că cele din urmă hotărâri nu
oferă argumente pentru această opțiune.
Această aparentă dispută jurisprudențială nu mai este, însă, de actualitate, din momentul în
care s-au produs efectele obligatorii ale Deciziei nr. 67 din 26.02.2015 a Curții Constituționale,
aceasta extinzând beneficiul art. 19 din Legea nr. 682/2002 în privința tuturor infracțiunilor pentru
care martorul este judecat în altă cauză, indiferent că acestea sunt sau nu grave. Ceea ce contează și,
evident, a rămas neschimbat, este doar ca infracțiunea comisă de persoana identificată de martor
pentru a fi trasă la răspundere să fie una dintre cele grave.
Pentru a statua în acest sens, Curtea Constituțională a observat, corect, în opinia noastră, că,
deși contribuie la furnizarea unor informații importante pentru organele de urmărire penală atât
martorul ce a comis o infracțiune gravă, cât și cel care a comis o infracțiune ce nu intră în această
categorie, între cele două categorii de martori există o diferență de tratament juridic, doar cel din
prima categorie obținând beneficiul cauei de reducere a limitelor de pedeapsă. Or, o asemenea
situație nu satisface exigențele dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 alin. (1) din legea
fundamentală, dispoziții ce consacră principiul egalității în drepturi, deoarece deosebirea de
tratament juridic nu se bazează pe un criteriu obiectiv și rațional, ambele categorii de martori
contribuind în egală măsură la atingerea scopului legii de a institui un instrument eficient de
combatere a infracțiunilor grave prin cointeresarea persoanelor ce dețin informații decisive în sensul
punerii acestora la dispoziția organelor judiciare, indiferent de caracterul faptelor comise de ei
înșiși. Curtea conchide că atingerea obiectivului urmărit de legiuitor, respectiv combaterea
infracțiunilor grave ca urmare a colaborării martorilor, se realizează și în situația în care martorul nu
a comis o infracțiune gravă, astfel că diferența cu care operează norma supusă controlului de
constituționalitate nu se justifică, nefiind bazată pe un criteriu rațional, ci dimpotrivă, cele două
categorii de martori se găsesc în situații juridice identice.
Pe cale de consecință, remediul constituțional pentru discriminarea neconstituțională
nejustificată ce decurge din norma enunțată este acordarea sau accesul la beneficiul dreptului, ca
efect al deciziei Curții. Prin urmare, efectul acesteia nu îl constituie abrogarea în totalitate a
articolului 19 din Legea nr. 682/2002, ci doar excluderea sintagmei și care a comis o infracțiune
gravă, astfel încât să beneficieze de cauza legală de reducere a limitelor de pedeapsă orice persoană
care are calitatea de martor în sensul legii speciale, contribuind la tragerea la răspundere a
persoanelor ce au comis infracțiuni grave, indiferent că el însuși a comis o astfel de infracțiune sau

206
o infracțiune care nu intră în această categorie.
Prin urmare, între cele două orientări jurisprudențiale anterioare Deciziei din 26.02.2015 a
Curții Constituționale, s-a impus cea cu efecte extinse, ce vizează o plajă mai largă de persoane ce
au comis infracțiuni, ceea ce nu poate să aibă decât un efect pozitiv în privința atingerii scopului
legii de a încuraja colaborarea cu organele judiciare și, implicit, de a combate săvârșirea de
infracțiuni grave.
Beneficii pentru colaboratori sunt reglementate și în cuprinsul Legii nr. 143/2000 privind
prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, conform căreia nu se pedepsește
persoana care a comis o infracțiune reglementată de prezenta lege în situația în care denunță fapta
autorităților înainte de începerea urmăririi penale. Conform art. 15, în situația în care denunțul se
face în cursul urmăririi penale, asigurându-se astfel identificarea și tragerea la răspundere penală a
autorului sau a celorlalți participanți, colaboratorul beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor
pedepsei prevăzute de lege.
Folosirea informatorilor
Legiuitorul român recunoaște și instituția informatorului, fără, însă, a o defini expres, astfel
că informatorul nu este un personaj cu profil procesual penal, legea procesuală nefăcând vreo
referire la acesta decât prin prevederea în cuprinsul art. 149 C. pr. pen. rom. a posibilității de a
beneficia de măsuri de protecție specifice martorilor.
Activitate acestora este prevăzută în legile de organizare ale poliției și ale serviciilor de
informații. Conform art. 32 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției
Române, Poliția Română, în vederea obținerii de date și informații cu privire la activitatea
persoanelor sau grupurilor de persoane suspectate de pregătirea sau săvârșirea unor infracțiuni grave
sau cu moduri de operare deosebite, precum și pentru identificarea, căutarea, localizarea și/sau
prinderea persoanelor date în urmărire potrivit legii, poate folosi informatori.
Totodată, sursele de informare, metodele și mijloacele activității de culegere a informațiilor
au caracter confidențial și nu pot fi dezvăluite de nimeni în nicio împrejurare. Excepție fac cazurile
în care îndatoririle funcției, nevoile justiției sau legea impune dezvăluirea lor. în aceste situații,
dezvăluirea se va face, după caz, cu asigurarea protecției necesare.
O referire la informatori regăsim și în Legea nr. 39/2003 privind combaterea criminalității
organizate care prevede, conform art. 21, că „în situații excepționale, dacă există indicii temeinice
că s-a săvârșit sau că se pregătește săvârșirea unei infracțiuni grave de către unul sau mai mulți
membrii ai unui grup infracțional organizat, care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu
pot fi identificați prin alte mijloace, pot fi folosiți informatori în vederea strângerii datelor privind
săvârșirea infracțiunii și identificarea făptuitorilor".
Aceeași lege definește informatorul ca fiind persoana care are cunoștință despre un grup
infracțional organizat și furnizează organelor judiciare informații sau date relevante pentru
prevenirea, descoperirea și sancționarea săvârșirii unor infracțiuni grave de către unul sau mai mulți
membri ai acestui grup.
Conform art. 22 al Legii, pentru prima dată în legislația română, se prevede că informatorii
pot beneficia de recompense financiare, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului de interne și
al procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție.
Astfel, „ancheta proactivă aduce în câmpul procesual acțiuni specifice activității de culegere
a informațiilor care, de regulă, se desfășurau în afara cadrului procesual, fără controlul procurorului
sau al organelor judiciare, informatorul rămânând o umbră dincolo de zidurile palatului de justiție,
intuită sau numai bănuită, dar, de regulă, niciodată cunoscută".
Livrarea supravegheată
Livrarea supravegheată este reglementată în cuprinsul art. 151 C. pr. pen. rom. și poate fi
autorizată, prin ordonanță, de către procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală,
exclusiv în următoarele cazuri:
a) dacă descoperirea sau arestarea persoanelor implicate în transportul ilegal de droguri,
arme, obiecte furate, materiale explozive, nucleare, alte materiale radioactive, sume de bani și alte
obiecte care rezultă din activități ilicite ori obiecte utilizate în scopul comiterii de infracțiuni nu ar

207
putea fi făcută în alt mod sau ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori un
pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare;
b) dacă descoperirea ori dovedirea infracțiunilor săvârșite în legătură cu livrarea de
transporturi ilegale sau suspecte ar fi imposibilă ori foarte dificilă în alt mod.
În condițiile în care activitatea de investigare are caracter transfrontalier, livrarea
supravegheată se realizează doar în situația în care statele tranzitate își exprimă acordul privitor la
intrarea pe teritoriul acestora a transportului ilegal sau suspect și cu ieșirea acestuia de pe teritoriul
statului.
Totodată, asemenea celorlalte mijloace de supraveghere și cercetare, livrarea supravegheată
are caracter subsidiar și poate fi dispusă doar în situația în care descoperirea ori dovedirea
infracțiunilor săvârșite în legătură cu livrarea de transporturi ilegale sau suspecte ar fi imposibilă ori
foarte dificilă în acest mod.
Remarcăm, însă, că, spre deosebire de celelalte mijloace de supraveghere și cercetare,
livrarea supravegheată se poate dispune în cazul infracțiunilor de o gravitate redusă, aceasta datorită
faptului că limita minimă de pedeapsă pentru infracțiune a fost exclusă. Legiuitorul circumscrie,
totuși, sfera infracțiunilor, arătând că aceasta se poate dispune pentru descoperirea persoanelor
implicate în transportul ilegal de droguri, arme, obiecte furate, materiale explozive, nucleare, alte
materiale radioactive, sume de bani și alte obiecte care rezultă din activități ilicite ori obiecte
utilizate în scopul comiterii de infracțiuni.
Obținerea de date privind situația financiară a unei persoane
Metoda obținerii de date privind situația financiară a unei persoane, prevăzută de art. 153 C.
pr. pen. rom., este inclusă în categoria metodelor speciale de cercetare. Conform art. 153 C. pr. pen.
rom., procurorul poate solicita, cu încuviințarea judecătorului de drepturi și libertăți, unei instituții
de credit sau oricărei alte instituții care deține date privind situația financiară a unei persoane,
comunicarea datelor privind existența și conținutul conturilor și a altor situații financiare ale unei
persoane în cazul în care există indicii temeinice cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și există
temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe.
Remarcăm, însă, că în categoria metodelor speciale de supraveghere legiuitorul include ca și
metodă obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane. Diferența constă în faptul
că, în cazul reglementat de art. 153 C. pr. pen. rom., obiectul verificării privește doar comunicarea
datelor privind existența și conținutul conturilor și a altor situații financiare ale unei persoane. în
schimb, dacă obiectul verificării este restrâns, infracțiunile ce pot atrage dispunerea unei asemenea
măsuri nu sunt circumscrise nici unui criteriu.
Cercetarea datelor și sistemelor informatice
În Capitolul V al Codului de procedură penală, legiuitorul roman reglementează alte
procedee probatorii, respectiv două modalități de cercetare a datelor și sistemelor informatice.
Acestea sunt conservarea datelor informatice și percheziția informatică.
Remarcăm, însă, că în capitolul anterior, în cadrul metodelor speciale de supraveghere sau
cercetare, este inclus ca și metodă de supraveghere și accesul la un sistem informatic. În consecință,
cercetarea datelor și sistemelor informatice se face prin intermediul a trei proceduri: conservarea
datelor informatice, percheziția informatică, precum și accesul la un sistem informatic. De precizat
este faptul că nu există nicio dispoziție care să împiedice utilizarea concomitentă a celor trei
procedee probatorii în cercetarea aceleiași infracțiuni, cu atât mai mult cu cât atât conținutul
acestora, cât și momentul dispunerii lor este diferit.
Accesul la un sistem informatic
Accesul la un sistem informatic, reglementat de art. 138 alin. (1) Iit. b) C. pr. pen. rom.,
fiind vorba de o măsură de supraveghere, acesta se face, conform art. 138 alin. (3) C. pr. pen. rom.,
„prin pătrunderea într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie, direct, fie
la distanță prin intermediul unor programe specializate ori prin intermediul unei rețele, în scopul de
a identifica probe". Acesta este o metodă de investigare care se derulează în timp real, în timpul
desfășurării operațiunilor informatice supravegheate, iar gradul de intruziune este unul mult mai
ridicat decât în cazul celorlalte măsuri.

208
 Conservarea datelor informatice
Conservarea datelor informatice este reglementată de art. 154 C. pr. pen. rom. și presupune
conservarea imediată a unor date informatice, inclusiv a datelor referitoare la traficul informațional,
care au fost stocate prin intermediul unui sistem informatic și care se află în posesia sau sub
controlul unui furnizor de rețele publice de comunicații electronice.
Conservarea se dispune de către procuror în cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu
privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni, în scopul strângerii de probe ori identificării
făptuitorului. Sigurele cerințe legale în cazul acestui procedeu probator sunt existența unor
suspiciuni rezonabile și necesitatea strângerii de probe.

Percheziția informatică
Potrivit art. 168 C. pr. pen. rom., percheziția informatică este un procedeu de cercetare,
descoperire, identificare și strângere a probelor stocate într-un sistem informatic sau suport de
stocare a datelor informatice. Acest procedeu de cercetare se dispune de către judecătorul de
drepturi și libertăți căruia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, în cursul
urmăririi penale, iar, în cursul judecății, de către instanță. Această formă de percheziționare a
sistemelor informatice se efectuează în prezența suspectului sau a inculpatului. Percheziția
informatică reprezintă un procedeu probator care se poate dispune în cazul oricărei infracțiuni.

Franța
Legea nr. 204/2004, Legea Perben II, privind adaptarea justiției la evoluțiile criminalității
organizate, aduce modificări semnificative în materia mijloacelor probatorii care permit investigații
aprofundate în baza unor indicii de existență a unei rețele infracționale.
Procedurile derogatorii prevăzute în cazul infracțiunilor de crimă organizată sunt
reglementate separat în Codul de procedură penală, în titlul XXV - Procedura aplicabilă
criminalității și delincvenței organizate, în cuprinsul art. 706-73 - 706-74 C. pr. pen. fr.
Legiuitorul francez nu definește în cadrul acestui titlu noțiunea de crimă organizată sau de
anchetă proactivă, limitându-se la enumerarea infracțiunilor de crimă organizată, aspect criticat, de
altfel, având în vedere omisiunile și excesele, multe dintre infracțiunile incluse în această categorie
nefiind strict infracțiuni de crimă organizată.
Art. 706-73 C. pr. pen. fr. definește 15 infracțiuni, majoritatea fiind comise în bandă
organizată, ce intră în competența jurisdicțiilor specializate și în cazul cărora pot fi dispuse aceste
mijloace de anchetă proactive.
Conform art. 706-74 C. pr. pen. fr., intră în competența jurisdicțiilor specializate și alte
infracțiuni comise în bandă organizată sau în asociere, în măsura în care acestea sunt infracțiuni de
crimă organizată de mare complexitate.
Întrucât infracțiunile în cazul cărora aceste proceduri pot fi aplicate sunt toate comise în
bandă organizată, legiuitorul francez a ținut să reglementeze și situația în care, în urma cercetărilor,
se constată că nu este o infracțiune din categoria celor prevăzute expres. în acest caz, conform art.
706-106
C. pr. pen. fr., „chiar dacă nu se poate reține circumstanța agravantă a bandei, actele
îndeplinite legal nu sunt lovite de nulitate". Această chestiune a fost ulterior nuanțată de Curtea
Constituțională, care, în Decizia nr. 492/2004, arată că „legiuitorul poate să nu prevadă nulitatea în
cazul actelor efectuate la data la care existența unei bande organizate justifica autorizarea, dar nu în
cazul tuturor actelor de procedură".
Așadar, în legislația franceză, ancheta proactivă a cunoscut o evoluție fulminantă, fiind
extinsă treptat la toate infracțiunile de crimă organizată, în numele luptei împotriva criminalității
organizate și a terorismului, astfel că aceasta „nu mai este percepută ca o procedură derogatorie, ci
ca o a doua procedură penală".
Procedura aplicabilă criminalității și delicventei organizate
Reținerea (la garde â vue)
Conform art. 706-88 C. pr. pen. fr., în situația în care ancheta privitoare la vreuna dintre

209
infracțiunile prevăzute de art. 706-73 C. pr. pen. fr. o cere, cu titlu excepțional, măsura reținerii
poate face obiectul mai multor prelungiri succesive de câte 24 de ore fiecare. În consecință, în cazul
acestor infracțiuni, măsura reținerii poate însuma 96 de ore. Măsura reținerii constituie măsura cea
mai aspru criticată, fiind apreciată ca fiind evident excesivă prin amploarea sferei de incidență și
disproporționată raportat la art. 8 din Declarația de la 1789.
Percheziția (la perquisition)
Conform art. 706-89 C. pr. pen. fr., dacă ancheta o cere, în cazul infracțiunilor prevăzute de
art. 706-73 C. pr. pen. fr., judecătorul de libertăți, la cererea procurorului, poate autoriza efectuarea
unei percheziții, a unei vizite domiciliare și ridicarea de obiecte, fără acordul celui interesat, în afara
orelor legale prevăzute de art. 59 C. pr. pen. fr., respectiv între orele 6-21. În caz de urgență, aceste
operațiuni pot fi desfășurate chiar și la locuința suspectului. Desfășurarea de operațiuni la locuința
suspectului poate avea loc, conform art. 706-91 C. pr. pen. fr., strict în următoarele condiții:
- în cazul unei infracțiuni flagrante;
- în cazul existenței unui risc iminent de dispariție a probelor sau indiciilor;
- în situația în care există suspiciuni rezonabile cu privire posibilitatea comiterii unor
infracțiuni prevăzute de art. 706-73 C. pr. pen. fr. de către persoanele aflate în acea locuință.
Dacă persoana în cazul căreia a fost dispusă o astfel de măsură este reținută sau arestată, iar
transportul său la locuință este de evitat, având în vedere riscurile pe care le implică un astfel de
transport, de tulburare a ordinii publice sau de dispariție a probelor, în timpul scurs până la
transportarea acesteia la locuința sa, percheziția poate fi efectuată în prezența a doi martori sau a
unui reprezentat al persoanei în cauză.
În schimb, în situația în care prezența suspectului este necesară pentru furnizarea de
informații, iar acesta refuză să asiste la percheziție, ofițerul de poliție judiciară care efectuează
percheziția poate dispune reținerea acestuia. Ulterior, dacă va fi dispusă și măsura reținerii, perioada
în care suspectului i-a fost interzisă părăsirea locului percheziționat va fi dedusă din perioada
reținerii. Această dispoziție constituie o completare a art. 56 C. pr. pen. fr. și a fost introdusă tot prin
Legea nr. 203-2004, ca urmare a problemelor ivite în practică în urma refuzului celui interesat de a
asista la percheziții.
Percheziționarea autovehiculului (la visite des véhicules
circulant, arrêtés ou stationnant sur la voie publique)
Conform art. 78-2-2 C. pr. pen. fr., în cazul infracțiunilor de crimă organizată, precum și în
cazul altor infracțiuni expres prevăzute de prezentul text de lege, procurorul poate autoriza
percheziționarea unui autovehicul aflat în tranzit, oprit în trafic sau staționat pentru o durată de cel
mult 24 de ore. în cazul autovehiculului aflat în tranzit, acesta nu poate fi reținut decât pe durata
strică a efectuării percheziției. Percheziția autovehiculului se desfășoară în prezența șoferului, a
proprietarului sau a unor terți, cu excepția cazului în care acțiunea ar putea afecta integritatea
bunului.
Supravegherea (la surveillance)
Conform art. 706-80 C. pr. pen. fr., ofițerii de poliție judiciară, după informarea prealabilă a
procurorului, pot extinde la nivel național supravegherea unei persoane suspectate de comiterea
unei infracțiuni prevăzute de art, 706-73 - 706-74 C. pr. pen. fr. sau a unui vehicul ce transportă
bunuri ce reprezintă obiectul acestor infracțiuni.
Folosirea investigatorilor sub acoperire (rinfiltration)
În cazul infracțiunilor de crimă organizată prevăzute de art. 706-81 C. pr. pen. fr., procurorul
sau judecătorul de instrucție, după caz, pot autoriza folosirea de investigatori sub acoperire, în
scopul supravegherii unei persoane suspectate de comiterea unei infracțiuni de crimă organizată, în
calitate de coautor, complice sau tăinuitor.
Acțiunile agentului sub acoperire nu pot constitui acte de provocare, sancțiunea în cazul
acestora fiind nulitatea absolută. Agentul sub acoperire poate fi audiat în calitate de martor.
De remarcat este prevederea expresă din partea legiuitorului francez, în cuprinsul art. 706-87
C. pr. pen. fr., a faptului că nicio condamnare nu poate fi pronunțată doar pe baza declarațiilor
ofițerului de poliție judiciară care a acționat în calitate de agent sub acoperire. Conform alin. (2) al

210
aceluiași articol, aceste dispoziții nu sunt incidente în situația în care agentul își dezvăluie
identitatea.
Înregistrări ambientale (les sonorisations et les fixations d'images de certains lieux ou
véhicules)

Judecătorul de instrucție, cu avizul procurorului, poate dispune în cazul infracțiunilor de

crimă organizată prevăzute de art. 706-73 C. pr. pen. fr. montarea de dispozitive tehnice cu scopul
de a capta, a transmite și a înregistra imagini și discuții private între anumite persoane, în locuri și
autovehicule private sau publice.
Conform art. 706-96 alin. (4) C. pr. pen. fr., faptul că aceste operațiuni deconspiră alte
infracțiuni decât cele vizate în decizia judecătorului de instrucție nu constituie o cauză de nulitate a
procedurii.
Această procedură poate fi dispusă pentru un termen de maximum 4 luni. Ea nu poate fi
prelungită decât în aceleași condiții de formă și de durată.
Captarea de date informatice (la captation des données informatiques)
Conform art. 706-102-1 C. pr. pen. fr., judecătorul de instrucție, cu avizul procurorului,
poate autoriza, în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 706-73 C. pr. pen. fr., plasarea unui
dispozitiv de transmitere în timp real a datelor informatice ale unui utilizator, astfel cum sunt
acestea transmise sau primite de către utilizator. Această procedură poate fi dispusă pentru un
termen de maximum 4 luni.
Captarea de date informatice a fost reglementată, de asemenea, prin Legea din 14 martie
2011, cu scopul de a surprinde în timp real informații transmise către alți utilizatori, dar care nu sunt
încă publice. Această procedură s-a dovedit de-a lungul timpului utilă cu precădere în cazul
infracțiunilor de terorism, întrucât organizațiile teroriste recurg adesea la asemenea mijloace pentru
transmiterea de mesaje.
Folosirea unui pseudonim (l'enquête sous pseudonyme)
În scopul constatării infracțiunilor prevăzute de art. 706-72 și 706-73 C. pr. pen. fr.,
legiuitorul francez a reglementat prin Legea nr. 1353/2014 o nouă procedură, respectiv folosirea
unui pseudonim în calitate de utilizator al sistemelor informatice.
Condițiile și modalitatea de folosire a pseudonimului, precum și limitele acestora sunt
prevăzute expres în cuprinsul art. 706-87-1 C. pr. pen. fr. în consecință, folosirea unui pseudonim se
poate face strict în următoarele scopuri:
- în vederea participării la un schimb de informații în mediul virtual;
- în vederea stabilirii unui contact cu o persoană suspectată de comiterea unei
infracțiuni de crimă organizată;
- în scopul dobândirii unor probe și al identificării unor persoane suspectate de
comiterea unei infracțiuni de crimă organizată;
- în vederea extragerii, transmiterii la cererea expresă, dobândirii și conservării unor
date cu caracter ilicit în condițiile stabilite în ordonanță.
Este de remarcat faptul că și în cazul acestei proceduri legiuitorul francez a prevăzut expres
sancțiunea nulității în cazul actelor materiale obținute prin provocare.
Alte dispoziții derogatorii
- ascultarea martorilor sub protecția anonimatului;
- prevederea unei cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepsei;
Conform art. 132-78 C. pr. pen. fr., persoanele care în timpul anchetei furnizează informații
utile, de natură să ajute autoritățile să împiedice comiterea unei infracțiuni sau să identifice autorii
unei infracțiuni, pot beneficia de o cauză de nepedepsire sau de o reducere a pedepsei.
Legiuitorul francez a reglementat, însă, și o formă de colaborare post-condamnatorie,
respectiv a prevăzut reducerea pedepsei și după pronunțarea unei hotărâri de condamnare, în cazul
unei colaborări anterioare.
Conform art. 721-3 C. pr. pen. fr., persoanele condamnate ale căror declarații făcute anterior
sau ulterior condamnării au condus Ia împiedicarea comiterii unei infracțiuni dintre cele prevăzute

211
de art. 706-73 și 706-74 C. pr. pen. fr., pot beneficia de o reducere de pedeapsă excepțională, de
până la o treime din pedeapsa pronunțată.
Beneficii vor fi dispuse, așadar, și prin prisma informațiilor furnizate anterior condamnării,
care, însă, la momentul respectiv nu au putut fi valorificate de autorități, dar care s-au confirmat
ulterior pronunțării unei hotărâri de condamnare.
- remunerarea informatorilor;
Asemenea altor legislații europene, legiuitorul francez a reglementat posibilitatea
remunerării informatorilor.
Astfel, conform art. 15-1 din Legea nr. 73/1995, serviciile de poliție și jandarmerie pot
remunera persoanele care nu fac parte din structura administrativă publică și care le-au furnizat
informații care au condus la descoperirea unor infracțiuni sau la identificarea autorilor unor
infracțiuni.
Belgia
În dreptul penal belgian, cercetarea infracțiunilor de crimă organizată se face prin mijloace
speciale de investigare, prin mijloace de anchetă polițienești sau prin alte mijloace de cercetare
reglementate distinct. Mijloacele de anchetă polițienești au un caracter accesoriu și pot fi dispuse
doar în cadrul unor mijloace speciale de investigare. Spre deosebire de tehnicile speciale de
investigare, tehnicile polițienești nu au caracter confidențial și sunt depuse la dosarul cauzei pentru
a fi studiate de către părți. Este de remarcat faptul că aceste tehnici speciale de investigare, precum
și tehnicile de investigare polițienești, sunt folosite atât în cadrul unei anchete reactive, cât și în
cadrul unei anchete proactive.
Mijloacele speciale de investigare au fost reglementate prin Legea nr. 34/2003. Necesitatea
de a oferi un cadru legal unor metode de investigație deja folosite a fost percepută ca fiind „o
garanție a practicilor polițienești discutabile". Tot într-o notă critică, se arată că „metodele speciale
de investigare se caracterizează, pe de-o parte, prin caracterul lor secret, iar, pe de altă parte, prin
faptul că sunt susceptibile de a aduce atingere libertăților și drepturilor fundamentale ale
persoanelor și de a pune stăpânire pe principiile de bază ale procesului penal, precum principiul
legalității în administrarea probelor și de a afecta, astfel, caracterul echitabil al procesului".
Anterior, prin Legea din 12 martie 1996 privind ameliorarea procedurii penale în faza
cercetării prealabile și în faza de urmărire penală, a fost reglementată ancheta proactivă prin
introducerea art. 28 bis în Codul de procedură penală, cu un an înaintea incriminării participării la o
organizație criminală prin Legea din 10 ianuarie 1999. De remarcat este faptul că în cuprinsul art.
28 bis C. pr. pen. be. este definită doar noțiunea de anchetă proactivă și nu sunt descrise și condițiile
de exercitare a acesteia. Conform art. 28 bis C. pr. pen. be., în cadrul fazei de acte premergătoare se
dispune și ancheta proactivă, astfel că tehnicile de investigare sunt comune celor două forme de
anchetă. Conform aceluiași articol, ancheta proactivă are rolul de a permite identificarea autorilor
infracțiunii, cercetarea și strângerea de informații pe baza unei suspiciuni rezonabile că anumite
fapte vor fi comise sau au fost comise, dar nu sunt încă cunoscute, în cadrul unei organizații
criminale, astfel cum este aceasta definită prin lege.
Reglementarea anchetei proactive ca fiind parte din faza de cercetare prealabilă și sub
conducerea aceleiași autorități, respectiv ministerul public, a fost justificată prin faptul că „s-a dorit
evitarea organizării de anchete paralele și reținerea informațiilor de către organele de poliție".
Conform art. 47 ter C. pr. pen. be., mijloacele speciale investigare sunt: supravegherea
(I'observation), investigatorii sub acoperire (rinfiltration) și informatorii (recours aux indicateurs).
Aceste mijloace speciale de investigare pot fi folosite, în cadrul cercetării prealabile sau în
faza de urmărire penală, de către serviciile de poliție desemnate de către ministrul justiției în scopul
identificării autorului infracțiunii și strângerii de informații în baza unor indicii serioase că fapte
ilicite au fost comise sau urmează a fi comise, fie că acestea sunt cunoscute sau nu. Aceste mijloace
speciale de anchetă pot fi folosite și pentru identificarea unei persoane care se sustrage executării
pedepsei sau măsurii arestului preventiv.
Procurorul de caz va informa procurorul federal asupra mijloacelor speciale de anchetă
dispuse în circumscripția sa judiciară.

212
 Mijloace speciale de investigare
Supravegherea (l'observation)
Măsura supravegherii constă în observarea sistematică de către un ofițer de poliție a unei
persoane, a comportamentului acesteia, a persoanelor și a locurilor pe care le frecventează. Prin
observație sistematică, în sensul art. 47 sexies C. pr. pen. be., se înțelege o supraveghere de minim 5
zile consecutiv sau de mai mult de 5 zile consecutiv repartizate într-o perioadă a lunii, chiar și cu
caracter internațional, în cadrul căreia pot fi utilizate mijloace tehnice de înregistrare.
Supravegherea cu ajutorul mijloacelor tehnice nu poate fi dispusă decât în cazul în care
există indicii serioase cu privire la comiterea de infracțiuni sancționate de lege cu pedeapsa
închisorii de minimum un an. Ordinul de supraveghere trebuie să conțină mențiuni explicite cu
privire la aceste indicii, iar în cazul anchetei proactive, elementele prevăzute de art. 28 bis C. pr.
pen. be.
Ordinul de supraveghere poate fi dispus pentru o perioadă de cel mult o lună, însă acesta
poate fi modificat, completat sau prelungit de către procuror.
Folosirea investigatorilor sub acoperire (l'infiltration)
Procedura este descrisă în art. 47 octies C. pr. pen. be. ca fiind fapta unui agent de poliție de
a întreține, sub o identitate fictivă, relații durabile cu una sau mai multe persoane în privința cărora
există indicii serioase că vor comite sau comit infracțiuni în cadrul unei organizații criminale sau
anumite infracțiuni prevăzute de art. 90 ter. C. pr. pen. be.
Agentul sub acoperire poate recurge, în circumstanțe speciale, și la expertiza unei persoane
terțe, în situația în care acest lucru este necesar anchetei.
Această procedură are caracter subsidiar și poate fi folosită doar în situația în care celelalte
măsuri nu sunt eficiente. Durata maximă pentru care se poate autoriza folosirea unui investigator
sub acoperire este de trei luni, cu posibilitatea ca ordinul să fie modificat, completat sau prelungit.
În cadrul acestei proceduri, pot fi folosite și tehnici de anchetă polițienești. Procurorul poate
autoriza folosirea în cadrul anchetei și a altor tehnici de anchetă, precum cele polițienești, ținând
cont de finalitatea anchetei.
Conform art. 47 quart C. pr. pen. be., agentul de poliție nu poate determina un suspect să
comită alte infracțiuni decât cele pe care avea intenția să le comită. în caz contrar, actele de
procedură sunt lovite de nulitate.
Folosirea colaboratorilor (recours aux indicateurs)
Recurgerea la colaboratori este mijlocul probator conform căruia un ofițer de poliție poate
întreține relații cu o persoană, denumită colaborator, despre care se presupune că are legături strânse
cu una sau mai multe persoane despre care există indicii serioase că au comis sau vor comite
infracțiuni și care furnizează ofițerului de poliție informații despre acestea.
Conform art. 47 decies C. pr. pen. be., în măsura în care derularea anchetei o impune,
procurorul poate autoriza colaboratorul să comită o infracțiune, pentru menținerea poziției acestuia.
Aceste infracțiuni nu pot aduce atingere integrității fizice a persoanelor. Totodată, gravitatea faptei
trebuie să fie proporțională scopului urmărit prin săvârșirea ei.
De precizat este și faptul că legiuitorul belgian face distincție între informator și colaborator.
Informatorul este persoana care furnizează informații despre o altă persoană, despre care a luat
cunoștință în mod ocazional și nu are calitatea de victimă sau participant la o organizație criminală
și nici nu dorește colaborarea cu astfel de grupări, drept urmare, de cele mai multe ori, își păstrează
anonimatul. Colaboratorul, în schimb, astfel cum este acesta descris în cuprinsul art. 47 decies C.
pr. pen. be., are legături strânse cu una sau mai multe persoane despre care există indicii serioase că
au comis sau vor comite infracțiuni. Colaboratorul nu corespunde, așadar, instituției cu denumire
similară utilizate în alte legislații, astfel că acesta nu este un infractor pocăit care colaborează cu
organele de anchetă pentru a beneficia de reduceri de pedeapsă.
Pentru a eficientiza activitatea bazată pe colaboratori, legiuitorul belgian a prevăzut un
departament specializat atât în cadrul poliției locale, cât și al celei naționale (gestionnaire
local/national des indicateurs), care se ocupă și analizează fiabilitatea și credibilitatea indicatorilor
și a informațiilor furnizate de aceștia.

213
 Tehnici de investigare polițienești
Prin hotărârea puterii executive federale (l'arrêté royal) din 9 aprilie 2003 au fost prevăzute
expres tehnicile de investigare polițienești care pot fi dispuse exclusiv în cadrul mijloacelor speciale
de investigare, mai precis în cadrul juridic al tehnicii reglementate de art. 47 octies C. pr. pen. be.
privind investigatorii sub acoperire. Acestea fiind dispuse în același cadru juridic, organele judiciare
trebuie să acționeze cu respectarea acelorași principii fundamentale, respectiv principiul
proporționalității, al subsidiarității, al loialității și al legalității.
Tehnicile de investigare polițienești care pot fi dispuse în cadrul tehnicilor speciale de
investigare sunt următoarele: pseudo-cumpărarea, cumpărarea test, cumpărarea de încredere,
pseudo-vânzarea, vânzarea de încredere, livrarea controlată, livrarea asistată controlată și tehnica
frontstore.
Diferența între pseudo-cumpărare, pseudo-vânzare și cumpărare, respectiv vânzare de
încredere constă în faptul că primele operațiuni constau în acțiuni de prezentare a ofițerilor de
poliție ca potențiali cumpărători sau vânzători, în timp ce operațiunile de cumpărare sau vânzare de
încredere constau în acțiuni efective de cumpărare sau vânzare, în scopul câștigării încrederii
partenerului și al obținerii de informații.
Frontstore este tehnica de investigare ce permite crearea sau exploatarea unei societăți de
către poliție în scopul furnizării unui ajutor unei organizații criminale și, astfel, al obținerii de probe.
Alte tehnici de investigare
Prin Legea nr. 34/2003 au fost reglementate și alte tehnici de investigare, care au fost
încadrate într-o categorie distinctă, respectiv Alte tehnici de investigare. Aceste tehnici de
investigare se deosebesc de tehnicile particulare de investigare prin faptul că nu au caracter
confidențial și pot fi dispuse conform normelor generale de procedură.
Aceste tehnici sunt următoarele:
- interceptarea corespondenței (art. 46 bis, art. 46 ter C. pr. pen. be.);
- control vizual discret (art. 89 ter C. pr. pen. be.);
Judecătorul de instrucție poate autoriza pătrunderea într-un spațiu privat, atunci când există
suspiciuni cu privire la comiterea de infracțiuni în cadrul unei organizații criminale, în scopul
inspectării locului, al ridicării de probe și al instalării unor mijloace de interceptare în cadrul
procedurii speciale a supravegherii.
- amânarea reținerii unei persoane sau a sechestrării de obiecte (art. 40 bis C. pr. pen.
be.);
Procurorul poate dispune, în interesul exclusiv al anchetei, amânarea reținerii unei persoane
suspectate de comiterea unei infracțiuni, precum și amânarea sechestrării de bunuri.
- culegerea de date și informații bancare (art. 46 quater C. pr. pen. be.);
Măsura poate fi dispusă în situația în care există indicii serioase cu
privire la comiterea unei infracțiuni sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.
- interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin orice
mijloc electronic de comunicare (art. 90 ter C. pr. pen. be.).
Supravegherea unei persoane cu ajutorul unor tehnici de interceptare poate fi dispusă doar
dacă față de aceasta există indicii serioase că a comis o infracțiune sau dacă aceasta comunică
frecvent cu persoana suspectată.
Tehnicile de interceptare pot viza mijloacele de comunicare folosite de persoana suspectă
sau locurile frecventate de aceasta.
Acest procedeu tehnic poate fi dispus de către judecătorul de instrucție pentru o durată de
maximum o lună, cu posibilitatea de a fi prelungit cu încă o lună, fără, însă, a depăși un total de 6
luni, în situația în care există indicii serioase cu privire la comiterea uneia dintre următoarele
infracțiuni: infracțiuni împotriva regelui, a familiei regale sau împotriva guvernului, infracțiuni
împotriva dreptului internațional umanitar, abuz de autoritate, infracțiuni de corupție, exploatarea
minorilor, infracțiuni de omor, trafic de persoane, spălare de bani, infracțiuni de crimă organizată
etc.
Legiuitorul belgian nu a prevăzut un regim derogator în materie de interceptări în cazul

214
infracțiunilor de crimă organizată.
Italia
Italia se remarcă în peisajul european nu doar prin prevederea unor norme inovative de
sancționare a grupărilor infracționale, dar și prin prevederea anticipată a unor mecanisme de
investigare a acestor infracțiuni. în acest sens, norme premiale pentru colaboratori au fost
reglementate în legislația italiană încă din anul 1972, care permiteau sancționarea diferențiată a
participanților la o asociere infracțională, în funcție de disponibilitatea lor de a colabora cu
organelor de anchetă. De altfel, majoritatea mijloacelor de investigare au fost reglementate în cursul
anilor ’80, legiuitorul italian anticipând faptul că acest fenomen reclamă mijloace specifice de
investigare. în literatura de specialitate au fost identificate „trei mari instrumente de investigare
susceptibile de a fi convertite în notitiae criminis: vizitele în institutele penitenciare, investigatorul
sub acoperire și interceptările preventive ale comunicațiilor".
În legislația italiană, standardul de probă este diferit în cazul infracțiunilor de crimă
organizată, astfel că, în această materie, au fost instituite proceduri derogatorii. Decretul-Lege nr.
152/1991, care reglementează interceptarea comunicațiilor în cazul infracțiunilor de crimă
organizată, nu condiționează admisibilitatea interceptării ambientale de existența unor suspiciuni
privitoare la comiterea unei infracțiuni în acel loc, în timp ce în cazul infracțiunilor prevăzute de art.
266 C. pr. pen. it. se impune obligativitatea existenței unor indicii temeinice [fondato motivo)
privitoare la comiterea unei infracțiuni în acel loc.
De altfel, conform art. 147 bis C. pr. pen. it., și audierea agenților sub acoperire sau a
colaboratorilor se dispune conform unei proceduri derogatorii, prin intermediul mijloacelor tehnice
specifice, astfel încât secretul privind identitatea acestora să fie menținut.
Secretul identității acestora este menținut doar față de părțile din proces, nu și față de
completul de judecată, întrucât mărturia anonimă nu este admisă într-o procedură acuzatorială,
precum cea italiană. Din contră, judecătorul asistent va fi prezent la locul de unde are loc audierea
audio- video a investigatorului sub acoperire sau a colaboratorului.
Cerința este menținută și în cazul informatorilor, astfel încât, conform art. 203 C. pr. pen. it.,
declarațiile informatorilor nu pot fi folosite ca și probe în procesul penal, dacă organele de anchetă
refuză să divulge judecătorului numele lor, precum și în cazul în care aceștia nu sunt audiați în
calitate de martori.
Așadar, spre deosebire de alte legislații, care, deși recunosc instituția informatorului, nu fac
referire expresă la aceasta în Codul de procedură penală, legiuitorul italian, deși nu definește această
instituție, arată care este rolul ei. Astfel, conform art. 267 C. pr. pen. it., informațiile furnizate de
informatori pot constitui indicii temeinice care fundamentează luarea unei măsuri procesuale.
Legiuitorul italian se remarcă, totodată, nu doar prin grija de a asigura o protecție sporită
colaboratorilor, dar și prin grija de a elimina „riscul privitor la pătrunderea în procesul penal, prin
intermediul infractorilor pocăiți, a informațiilor cu un grad înalt de neverosimilitate". În acest sens,
colaborarea, respectiv protecția din partea statului, este consecința asumării unor obligații reciproce.
Colaboratorul își asumă prin semnarea unui verbale illustrativo di collaborazione obligația de a
furniza toate informațiile deținute despre activitatea sa infracțională, dar și a altor persoane, precum
și indicarea tuturor bunurilor deținute, chiar și prin persoane interpuse.
Mijloace speciale de investigare
Folosirea investigatorilor sub acoperire (agente sotto copertura)
Prin Legea nr. 146/2006, modificată ulterior prin Legea nr. 136/2010, legiuitorul italian a
încercat unificarea instituției investigatorului sub acoperire prin reglementarea statutului
operațiunilor sub acoperire. Conform art. 9 din Legea nr. 146/2006 modificată, ofițerii poliției
judiciare, aparținând structurilor specializate sau Direcției de investigare antimafia, în scopul
dobândirii unor elemente de probă, chiar și prin persoane interpuse, pot găzdui sau ajuta membri ai
grupărilor infracționale, dobândi, primi, substitui sau ascunde bani, arme, documente, substanțe
stupefiante sau psihotrope, bunuri sau lucruri care reprezintă obiectul, produsul, profitul sau un
mijloc de comitere al infracțiunii, împiedică descoperirea provenienței acestora, facilitează folosirea
lor sau îndeplinesc orice altă activitate pro- dromică sau de instrumentare.

215
 Conform art. 9 alin. (1) bis din Legea nr. 146/2006, cauza de nepedepsire se extinde și
asupra persoanelor interpuse, dar și asupra auxiliarilor care au furnizat un ajutor agentului sub
acoperire.
Prin noțiunea de persoană interpusă se înțelege fie un agent sau un ofițer al poliției judiciare
care ajută investigatorul sub acoperire, fie o altă persoană din exterior, care are rolul de confident
sau de colaborator și care ajută investigatorul sub acoperire.
Auxiliar este persoana care are o anumită competență tehnică și furnizează un ajutor de
specialitate poliției judiciare.
Noțiunea de agent provocator (agente provocatore] a fost introdusă pentru prima dată în
legislația italiană prin Decretul Președintelui Republicii nr. 309/1990 în materia traficului de
stupefiante. Instituția a fost ulterior extinsă și în materia combaterii criminalității organizate prin
adoptarea Legii nr. 356/1992, a terorismului prin adoptarea Decretului-Lege nr. 374/2001 și a
infracțiunilor grave contra persoanelor, precum și în cazul infracțiunii de proxenetism prin
adoptarea Legii nr. 228/2003. Legislația italiană distinge, așadar, între agentul provocator și
investigatorul sub acoperire.
Agentul sub acoperire este definit ca fiind ofițerul de poliție care se infiltrează într-o grupare
infracțională cu scopul de a descoperi modul de organizare și de operare al acesteia și care comite
infracțiuni în calitate de membru al grupării.
Agentul provocator este persona care participă la săvârșirea unei infracțiuni, în scopul de a
determina o persoană să comită o faptă ilicită și să denunțe fapta. Conduita acestuia poate privi
acțiuni de provocare când „acesta stimulează voința infractorului de a comite o infracțiune pe care
acesta avea intenția să o comită sau influențează direct rezoluția infracțională".
Folosirea colaboratorilor (collaboratori di giustizia)
Instituția colaboratorului în cadrul procesual italian este legată de reglementările privind
combaterea terorismului, respectiv Decretul-Lege nr. 625 din 15 decembrie 1979 (convertit în
Legea nr. 15/1980). Ulterior, dispoziții premiale de natură a încuraja colaborarea cu organele
judiciare au fost extinse în materia traficului de stupefiante prin Decretul Președintelui Republicii
nr. 309/1990 și a criminalității de tip mafiot prin Decretul-Lege nr. 8/1991, modificat prin Legea nr.
45/2001.
Colaboratorul este definit în art. 4 din Decretul-Lege nr. 625/ 1979 ca fiind o persoană
implicată în infracțiune, care ajută în manieră concretă autoritățile la identificarea și arestarea
complicilor.
În literatura de specialitate se apreciază că noțiunea de colaborator este polivalentă și
privește „atât repentis-ul în sens strict, cât și martorul unei infracțiuni de tip mafiot care manifestă
intenția de a colabora cu organele de anchetă".
Conform art. 9 alin. (3) din Decretul-Lege nr. 8/1991, dobândesc relevanță declarațiile
făcute în cursul procesului penal, în măsura în care sunt fundamentate, au caracter de noutate și
relevanță majoră asupra procesului sau pentru actul de investigare privitor la structura grupării,
bunurile, armele și materiile explozive deținute, legăturile interne și internaționale ale organizației
cu alte structuri infracționale, obiectivele sau modalitățile operative ale organizației de tip mafiot
sau terorist.
În schimbul măsurilor de protecție, colaboratorul are, conform art. 12 din Decretul-Lege nr.
8/1991, obligația de a colabora doar cu organele de anchetă și de a nu transmite altor persoane,
decât organelor de anchetă sau apărătorului său, informații care fac obiectul colaborării, precum și
obligația de a indica bunurile deținute, direct sau indirect, prin persoane interpuse, în vederea
confiscării bunurile obținute ilicit.
Colaborarea se materializează în semnarea unui Verbale illustrativo dei contenuti della
collaborazione, prin care colaboratorul se obligă ca în termen de 180 zile să transmită procurorului
toate informațiile privitoare la faptele de care a luat cunoștință în calitate de membru al grupării
infracționale și despre care a fost întrebat, despre alte fapte grave despre care a luat cunoștință,
precum și despre bunurile deținute de către colaborator sau de către alți membri ai grupării.
Articolul 16 septies din Decretul-Lege nr. 8/1991 reglementează posibilitatea revizuirii

216
sentinței de condamnare, atunci când s-a dispus reducerea pedepsei ca efect al colaborării, iar
ulterior declarațiile s-au dovedit a fi false sau în termen de 10 ani de la pronunțarea sentinței s-a
dispus arestarea persoanei în cauză pentru o altă infracțiune de crimă organizată sau terorism.
Conform art. 147 bis C. pr. pen. it., audierea agenților sub acoperire și a colaboratorilor se
dispune potrivit unei proceduri derogatorii, pentru ca secretul privind identitatea acestora să fie
păstrat. Astfel, audierea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor admiși în programul de
protecție se va face la distanță, prin intermediul mijloacelor tehnice specifice, în prezența
judecătorului asistent, care va confirma în procesul verbal pe care-1 va întocmi prezența
investigatorului sau colaboratorului la locul de unde s-a efectuat transmisia.
Folosirea martorilor justiției (testimoni di giustizia)
Legea nr. 45/2001 dă relevanță juridică unei categorii definite de doctrină, respectiv
testimone di giustizia, și diferențiază această instituție de instituția colaboratorului, atât la nivel
terminologic, cât și în privința măsurilor de protecție aplicabile acestora.
Astfel, legiuitorul italian reglementează instituția testimone di giustizia într-un capitol
distinct, cap II, intitulat Norme per la protezione dei testimoni di giustizia.
Conform art. 16 bis din Legea nr. 45/2001, testimone di giustizia este persoana care face
declarații cu privire la o anumită infracțiune în calitate de victimă, persoană informată sau martor și
în privința căreia nu s-a dispus o măsură de prevenție.
O altă diferență între martor și colaborator constă în faptul că obiectul declarațiilor îl pot
constitui și alte infracțiuni, nu doar cele de terorism subversiv sau de criminalitate organizată, dar,
care, trebuie să fie fundamentate.
Martorul și familia sa se bucură de aceleași măsuri de protecție ca și colaboratorul, de
asistență, precum și de facilități de reinserție socială, dar, în schimb, nu are aceleași obligații ca și
colaboratorul, respectiv semnarea unui verbale illustrativo di collaborazione, ceea ce presupune
indicarea tuturor bunurilor deținute, chiar prin intermediul persoanelor interpuse.
Folosirea informatorilor (informatori della polizia giudiziaria e dei servizi di sicurezza)
Legiuitorul italian nu definește expres instituția informatorului, însă face referire la această
instituție în Titlul II al Codului de procedură penală care reglementează mijloacele de probă, astfel
că, potrivit art 203 C. pr. pen. it, judecătorul nu poate cere ofițerilor poliției judiciare sau
personalului auxiliar să divulge numele informatorilor. în cazul în care aceștia nu sunt audiați ca
martori, informațiile furnizate de ei nu pot constitui probe în procesul penal.
În schimb, conform art. 267 alin. [1] bis C. pr. pen. it., informațiile furnizate de aceștia pot fi
încadrate în categoria indiciilor temeinice care fundamentează luarea unei măsuri.
Vizitele în institute penitenciare în scop de investigație (colloqui a fini investigativi)
Prin Legea nr. 354/1975, legiuitorul italian a reglementat posibilitatea de a vizita persoanele
arestate sau internate în institute penitenciare în scopul de a obține informații pentru prevenirea și
reprimarea infracțiunilor de crimă organizată.
Conform art. 18 bis din Legea nr. 354/1975, personalul Direcției de investigații antimafia,
precum și ofițerii poliției judiciare au dreptul de a vizita în instituții penitenciare persoanele arestate
sau internate în scopul obținerii de informații pentru prevenirea și reprimarea infracțiunilor de crimă
organizată. Autorizația este dată, după caz, de către ministerul justiție în cazul persoanelor
condamnate sau a inculpaților și de către procuror în cazul suspectului.
Interceptarea comunicațiilor (intercettazioni di conversazioni o comunicazioni)
Conform art. 266 C. pr. pen. it., interceptarea convorbirilor telefonice sau a altor forme de
telecomunicații este admisă în cazul următoarelor infracțiuni: infracțiuni comise cu intenție pentru
care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, infracțiuni de serviciu, trafic de droguri,
trafic de arme și materii explozive, contrabandă, insultă, amenințare, șantaj, manipularea pieței de
capital, vătămare corporală, activitate financiară abuzivă.
Conform art. 266 alin. (2) C. pr. pen. it., interceptarea ambientală este permisă în cazul
acestor infracțiuni, în cazul în care există indicii temeinice că în acel loc se desfășoară o activitate
infracțională.
Dispoziții derogatorii sunt prevăzute în cazul infracțiunilor de criminalitate organizată, trafic

217
de persoane și terorism, caz în care sunt incidente prevederile Decretului Lege nr. 152/1991.
Conform art. 13 din Decretul- Lege nr. 152/1991, operațiunile reglementare de art. 266 C. pr. pen.
it, alin. [1], respectiv interceptarea comunicațiilor, se pot dispune în cazul în care există suficiente
indicii că a fost comisă o infracțiune de crimă organizată, iar măsura este necesară pentru derularea
cercetărilor.
Interceptarea ambientală este permisă în cazul infracțiunilor de crimă organizată chiar și
atunci când nu există indicii că în acel loc se desfășoară o activitate infracțională. Durata operațiunii
nu poate depăși 40 de zile, însă există posibilitatea de a fi prelungită, fiecare prelungire neputând,
însă, depăși 20 de zile.
Spania
Spania se remarcă în contextul internațional prin reglementarea disparată și deficitară a
mijloacelor de investigare a infracțiunilor de crimă organizată, cu precădere a interceptării
comunicațiilor. Un prim demers semnificativ în adoptarea acestor mijloace de anchetă l-a constituit
adoptarea Legii nr. 5/1999 care a reglementat intervenția agenților sub acoperire (agente
encubierto) și livrarea supravegheată (entrega vigilada). Acestor două instrumente de investigare li
se alătură și colaboratorul (iarrepentido), instituție reglementată în partea generală a Codului penal.
Așadar, mijloacele de investigare sunt reglementate în capitole distincte, astfel că livrarea
supravegheată este reglementată în Titlul I, La denuncia, în timp ce investigatorul sub acoperire
este reglementat în Titlul III, De la Policía Judicial, iar colaboratorul (arrepentido) este reglementat
în partea generală a Codului penal, în textul de incriminare a infracțiunii de participare la o
organizație criminală, trafic de droguri și terorism.
Alte mijloace de investigare sunt percheziția și interceptarea comunicațiilor, acestea fiind
reglementate în titlul VIII, De Ia entrada y registro en lugar cerrado, del de libros y papeles y de la
detención y apertura de la correspondencia escrita y telegráfica. Acestea sunt apreciate ca fiind
mijloace clasice de investigare a infracțiunilor, întrucât pot fi dispuse în cazul tuturor infracțiunilor
prevăzute în Codul penal.
În cuprinsul art. 282 bis C. pr. pen. sp., care reglementează instituția investigatorului sub
acoperire, legiuitorul definește și noțiunea de delincventă organizată. Acesta se limitează, însă, „la
o definiție parțială a delinc- venței organizate pentru a valida folosirea agentului sub acoperire,
limitat la conduite infracționale concrete, săvârșite de o asociere de trei sau mai multe persoane, în
mod permanent sau sistematic".
Mijloace speciale de investigare
Livrarea supravegheată (entrega vigilada)
Art. 263 bis alin. (2) C. pr. pen. sp. definește livrarea supravegheată ca fiind tehnica ce
permite transportul pe teritoriul spaniol, ieșirea sau intrarea pe acest teritoriu de bunuri ilicite,
droguri, substanțe psihotrope sau alte substanțe interzise, echipamente, materiale, precum și bunuri
și venituri din activități criminale prevăzute la art. 301-304 și 368-373 C. pen. sp., sub
supravegherea autorităților, cu scopul de a descoperi sau identifica persoanele implicate în
comiterea unei infracțiuni cu privire la aceste produse. Livrarea supravegheată poate avea ca obiect
specii de animale și plante, precum și bunuri care servesc la comiterea infracțiunilor de falsificare
de monede și cărți de credit, trafic de arme, muniții și materiale explozive prevăzute de art. 332,
334, 386, 399 bis, 566, 568 și 569 C. pen. sp.
Măsura poate fi dispusă de către judecătorul de instrucție competent sau de către șefii
poliției judiciare centrale sau teritoriale prin decizie motivată, unde se va indica expres tipul și
cantitatea de substanță în cauză.
Conform art. 263 bis alin. (4] C. pr. pen. sp., interceptarea și deschiderea de colete suspecte
ce conțin substanțe interzise și, după caz, înlocuirea ulterioară a substanței interzise din interiorul
coletului vor fi efectuate cu respectarea garanțiilor procesuale, caz în care dispozițiile art. 584 C. pr.
pen. sp., potrivit cărora citarea persoanei interesate este obligatorie la deschiderea corespondenței,
nu sunt incidente.
Folosirea investigatorilor sub acoperire (agente encubierto)
În cazul investigațiilor privitoare la activități de crimă organizată, judecătorul de instrucție

218
sau procurorul, cu avizul judecătorului, pot autoriza ofițeri ai poliției judiciare să acționeze sub o
altă identitate în scopul cumpărării, transportării de bunuri ce au legătură cu infracțiunile de crimă
organizată, precum și să amâne confiscarea lor.
De remarcat este faptul că legiuitorul spaniol prevede expres că niciun ofițer de poliție nu
poate fi obligat să acționeze ca și investigator sub acoperire, iar cei care acționează nu vor răspunde
penal în măsura în care acțiunile lor sunt proporționale cu scopul misiunii și acestea nu constituie o
provocare.
Remarcăm, de asemenea, că legiuitorul spaniol definește în alin. (4) și noțiunea de
delincvență organizată sau, mai precis, răsfrânge incidența normei la infracțiunile de crimă
organizată enumerate expres în prezentul text de lege.
Astfel, criminalitatea organizată este definită ca fiind asocierea de trei sau mai multe
persoane, cu caracter permanent sau repetitiv, în scopul săvârșirii uneia dintre următoarele
infracțiuni: trafic de organe, sechestrare de persoane, trafic de persoane, prostituție, infracțiuni
contra patrimoniului, infracțiuni privitoare la drepturile de proprietate intelectuală, infracțiuni contra
drepturilor cetățenilor străini, infracțiuni privitoare la protecția florei și faunei, infracțiuni privind
traficul de materie nucleară și radioactivă, trafic de monede și falsificare de monede sau alte valori,
trafic de arme și materii explozive, terorism, precum și infracțiuni contra patrimoniului istoric al
statului. Având în vedere domeniul de aplicare al noțiunii de delincvență organizată, respectiv doar
în cazul investigatorilor sub acoperire, „delincvență organizată se raportează la o listă strictă de
infracțiuni și depinde de trei elemente: structural, finalist și temporal".
Folosirea colaboratorilor (arrepentido)
Pocăința este catalogată în dreptul penal spaniol ca fiind o cauză de reducere specială a
pedepsei. Aceasta este reglementată distinct în cazul infracțiunilor de participare la o organizație
criminală, trafic de droguri și terorism.
Potrivit art. 570 quarter C. pen. sp., colaborarea activă cu autoritățile în cazul infracțiunilor
reglementate de art. 570 bis - 570 ter C. pen. sp. va atrage reducerea pedepsei cu un grad sau două.
Colaborarea trebuie să aibă următoarele consecințe:
- împiedicarea săvârșirii infracțiunii scop;
- obținerea de probe care contribuie la tragerea la răspundere a altor participanți;
împiedicarea dezvoltării organizațiilor criminale.
Interceptarea comunicațiilor (la observación de las comunicaciones postales, telegráficas o
telefónicas)
Conform art. 579 C. pr. pen. sp., judecătorul va putea dispune reținerea corespondenței
private, poștale sau telegrafice, a unui suspect, precum și interceptarea convorbirilor telefonice ale
acestuia, dacă există indicii că prin aceste mijloace vor fi obținute probe care vor duce la
descoperirea sau la dovedirea unor fapte sau circumstanțe ale cauzei.
Totodată, conform art. 579 alin. (3) C. pr. pen. sp., judecătorul de instrucție va putea dispune
pe o perioadă de 3 luni supravegherea corespondenței poștale, telegrafice sau telefonice a
persoanelor suspectate de comiterea de infracțiuni, precum și a comunicațiilor care servesc la
realizarea scopurilor criminale.
Astfel, legislația spaniolă permite interceptarea tuturor comunicațiilor, fie poștale,
telegrafice sau telefonice. în ciuda evoluției tehnologice și a ineficienței menținerii supravegherii
corespondenței telegrafice, legiuitorul spaniol nu renunță la această prevedere. în schimb, în ciuda
numeroaselor condamnări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în temeiul art. 8 din
Convenție, pentru lipsă și reglementare insuficientă în materie de interceptări telefonice, legiuitorul
spaniol nu aduce nicio îmbunătățire reglementărilor existente. Curtea afirmă că „garanțiile oferite
de reglementarea interceptărilor telefonice, precum și celelalte garanții procedurale nu sunt în
măsură să evite arbitrariul organelor de anchetă". Reglementările existente, mai precis art. 579 C.
pr. pen. sp., nu prevăd expres condițiile în care se poate dispune interceptarea convorbirilor
telefonice, infracțiunile în cazul cărora se poate dispune o astfel de măsură, precum și condițiile de
stocare și de redare a acestora.
Totodată, nu este reglementată expres posibilitatea de a dispune înregistrări audio

219
ambientale, cu toate că această măsură este des uzitată, motivându-se că prin interceptarea
comunicațiilor se înțelege orice formă de comunicare, fie ea și verbală. Curtea supremă s-a
pronunțat în sensul admisibilității acestei proceduri de investigare motivând că nu există diferențe
între o convorbire telefonică și una liberă între două persoane, într-un spațiu închis, atâta timp cât
sunt legitimate de către judecător.
Percheziția (la entrada y registro)
Percheziționarea spațiilor publice poate fi dispusă, conform art. 546 C. pr. pen. sp., pe timp
de zi sau de noapte, atunci când există indicii conform cărora în acel loc s-ar afla instrumente care
au servit la comiterea infracțiunii, documente sau alte obiecte care ar putea servi pentru
descoperirea și dovedirea unei infracțiuni.
În noțiunea de spațiu sau loc public sunt incluse, în sensul legii penale, spațiile destinate
desfășurării activității funcționarilor publici, militarilor sau civililor, locurile de reuniune sau de
agrement, legale sau ilegale, navele de stat sau orice alt spațiu care nu este considerat locuință
privată.
Conform art. 550 C. pr. pen. sp., percheziționarea domiciliului se face pe timp de zi, cu
excepția cazurilor de urgență, caz în care aceasta poate fi efectuată și noaptea, cu consimțământul
celui vizat sau, în caz contrar, cu obligația de a fi notificat în termen de 24 de ore. Prin noțiunea de
domiciliu se înțelege atât locuința monarhului sau a oricărui cetățean spaniol sau rezident, sediul
persoanelor juridice ori navele comerciale naționale.
În acord cu art. 552 C. pr. pen. sp., se vor evita perchezițiile inutile și se vor lua măsuri de
precauție pentru a nu se compromite reputația persoanei în cauză.
Germania
Mijloace speciale de investigare
Nu există nicio reglementare în Codul de procedură penală german în ceea ce privește
ancheta proactivă, cum, de altfel, nu există proceduri specifice de investigare a infracțiunilor de
crimă organizată. Singura dispoziție derogatorie privește instituția colaboratorului, aceasta fiind
reglementată distinct în cuprinsul art. 129 C. pen. germ. privitor la infracțiunea de asociere în
vederea săvârșirii de infracțiuni.
Lipsa acestor proceduri specifice de investigare este criticată în literatura de specialitate,
care apreciază că legiuitorul german „încercă să transmită publicului o imagine abstractă asupra
pericolului pe care-l prezintă criminalitatea organizată". Cu privire la acest stat, trebuie precizat
faptul că fiecare dintre cele 16 landuri are propria sa legislație și instituții proprii însărcinate cu
prevenția și menținerea ordinii publice. Așadar, competența proactivă poate rezulta din acțiunea
preventivă a organelor de poliție din fiecare land, subordonate ministerului de interne. în acest sens,
Landul Thüringen a fost primul care a reglementat în anul 2002 interceptarea preventivă a
convorbirilor, urmat în anul 2003 de Landul Basse-Saxe (Niedersachsenj.
Mijloacele de investigație reglementate de Codul de procedură penală german, respectiv
ancheta în cazul acestora, se face de către ministerul public, cu sau fără ajutorul poliției. Instituția
poliției judiciare nu există în Germania. Măsurile de investigare sunt dispuse doar de către judecător
și doar în caz de urgență de către procuror, caz în care măsura trebuie confirmată de către judecător.
Prin Legea nr. 1302/1992 privitoare la lupta împotriva traficului ilicit de stupefiante și a
altor forme de criminalitate organizată, au fost introduse în Codul de procedură penală noi tehnici
de investigare. Acestea se regăsesc în Titlul I, secțiunea a VIII-a, după cum urmează:
Interceptarea comunicațiilor (Überwachung von Kommunikationsmittel)
Conform art. 100 a C. pr. pen. germ., interceptarea comunicațiilor se poate dispune în cazul
în care există indicii că o anumită persoană a comis una dintre infracțiunile prevăzute expres în
prezenta dispoziție, cu condiția ca identificarea faptelor și a autorului să nu se poată face prin alte
modalități.
Măsura poate fi dispusă împotriva autorului sau a altor persoane în cazul în care există
suspiciuni că acestea primesc informații de la inculpat sau îi transmit acestuia informații, ori că
adresa acestora o folosește inculpatul.
Interceptarea este condiționată, așadar, de existența unor suspiciuni cu privire la existența

220
unei infracțiuni determinate, a unei tentative pedepsibile sau a unor acte preparatorii asimilate de
legiuitor unei infracțiuni consumate dintre cele prevăzute expres. Aceste condiții sunt apreciate în
literatura de specialitate ca fiind „punctul slab al reglementării, astfel că aplicarea măsurii este
complicată, fiind aproape inaplicabilă".
Această măsură poate fi dispusă în cazul următoarelor infracțiuni:
- infracțiuni contra statului (art. 80-82, 84-86, 87-89, 94-100 C. pen. germ.);
- infracțiuni contra capacității de apărare a statului (art. 109d-109h C. pen. germ.);
- infracțiuni contra ordinii publice (art. 129-130 C. pen. germ.);
- infracțiuni contra securității trupelor statelor străine semnatare ale tratatului
Atlanticului de Nord staționate pe teritoriul Germaniei (art. 89, 94-97, 98-100,109d-109g C. pen.
germ.);
- falsificarea de monede sau alte valori (art. 146, 151 și 152 C. pen. germ.);
- trafic de persoane (art. 181 C. pen. germ.);
- omor sau genocid (art. 212 și 220a C. pen. germ.);
- infracțiuni contra libertății persoanei (art. 234, 234a, 239a și 239b C. pen. germ.);
- furt (art. 244, 244a, 249-251 și 255 C. pen. germ.);
- tăinuire (art. 260a C. pen. germ.);
- spălare de bani (art. 261 C. pen. germ.).
Ordinul de interceptare este emis pentru un termen maxim de 3 luni, cu posibilitatea de a fi
prelungit, fiecare prelungire neputând depăși 3 luni.
Fotografierea, înregistrarea video a unei persoane sau utilizarea altor mijloace tehnice de
supraveghere (Bilderaufnahme, Filmaufnahme einer Personen oder die Benutzung anderer
technischer Überwachungsmittel)
Conform art. 100c alin. (1) pct. 1 lit. b) C. pr. pen. germ., utilizarea acestor mijloace cu
privire la alte persoane decât inculpatul este permisă în cazul în care identificarea probelor și a
locului în care se află autorul infracțiunii nu ar avea aceleași șanse de reușită prin utilizarea altor
mijloace.
Ascultarea și înregistrarea unor convorbiri private (Abhörung und Aufnahme privater
Gesprächer)
Înregistrarea unei conversații a unei persoane într-un spațiu privat, altul decât domiciliul,
poate fi dispusă în temeiul art. 100c alin. (1) pct. 2 C. pr. pen. germ. Măsura poate fi dispusă în
cazul în care există suspiciuni că o persoană a comis una dintre infracțiunile enumerate în art. 100a
C. pr. pen. germ., respectiv cele prevăzute în cazul interceptării comunicațiilor. Ascultarea și
înregistrarea altor persoane se face, asemenea reglementării anterioare, strict în cazul în care măsura
este necesară pentru identificarea autorului și a probelor. în acest caz, dispozitivele de înregistrare
pot fi montate chiar și în mașina suspectului. în practică s-a apreciat că deplasarea mașinii pentru
echiparea cu dispozitive de înregistrare este legală.
Potrivit art. 100c alin. (1) pct. 3 C. pr. pen. germ., ascultarea și interceptarea unor persoane
suspectate de comiterea unor infracțiuni se poate dispune și în locuința acestora.
Ascultarea și interceptarea inculpatului, într-un alt loc decât domiciliul, este permisă în
măsura în care există indicii că suspectul se ascunde în acel loc sau în cazul în care o altă măsură ar
fi disproporționată raportat la dificultățile pe care le-ar întâmpina în obținerea unor informații.
Folosirea investigatorilor sub acoperire (Benutzung verdeckter Ermittler)
Conform art. 110a alin. (2) C. pr. pen. germ., investigatorii sub acoperire sunt ofițeri de
poliție care anchetează o faptă sub o altă identitate pentru o perioadă determinată. Ei pot călători
folosind această identitate de împrumut.
Spre deosebire de celelalte forme de investigare, investigatorii sub acoperire pot interveni
doar în situația în există indicii că a fost comisă una dintre următoarele infracțiuni:
- infracțiuni în materia traficului de stupefiante sau armelor;
- falsificare de monede sau alte valori;
- infracțiuni contra statului;
- infracțiuni comise de un membru al unei bande sau de un membru al unei alte

221
organizații criminale.
Investigatorii sub acoperire pot, de asemenea, interveni și în situația în care există indicii
care prezumă un pericol de recidivă. Este vorba, așadar, de o măsură care poate fi dispusă doar în
cazul în care există indicii cu privire la comiterea unei infracțiuni. în consecință, „aceasta este o
măsură represivă, chiar dacă operează și în manieră preventivă”. Funcția preventivă se deduce din
prevederea conform căreia agentul sub acoperire poate acționa în situația în care există pericol de
recidivă.
În privința acțiunii provocatorii a investigatorilor sub acoperire, în jurisprudență se apreciază
că principiul legalității nu este încălcat „dacă agentul sub acoperire provoacă o persoană care este
oricum dispusă să comită o infracțiune".
Folosirea colaboratorilor (Benutzung von Mitarbeitem)
Legiuitorul german, în textul de incriminare a infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii
de infracțiuni, respectiv în cuprinsul art. 129 C. pen. germ., face referire expresă la colaborator, în
sensul că prevede expres posibilitatea de a dispune reducerea pedepsei sau renunțarea la aplicarea
unei pedepse în cazul celor care au colaborat cu organele de anchetă. Colaboratorul este, așadar,
persoana care furnizează informații despre care a luat cunoștință în calitate de participant la o
organizație criminală.
Prin urmare, conform art. 129 alin. (6) C. pen. germ., instanța poate reduce pedeapsa sau
poate renunța la aplicarea unei pedepse în două situații:
- colaboratorul furnizează informații de natură să împiedice comiterea unor
infracțiuni;
- colaboratorul, voluntar, împiedică comiterea unei infracțiuni scop, fără concursul
autorităților.
În cazul colaboratorilor, precum și al familiilor acestora, se pot dispune măsuri de protecție
speciale în cazul în care declarațiile lor sunt de natură să afecteze integritatea psihică, libertatea sau
sănătatea acestora ori a familiilor lor.
Instituția a avut, însă, o incidență restrânsă între anii 1981-2000, fiind înregistrate
aproximativ 18 condamnări pe an în care s-a făcut aplicarea acestor reguli, iar în anul 2008 doar 10.
Folosirea informatorilor (Benutzung von Informanten)
Instituția informatorului nu este reglementată de Codul de procedură german, dar este
acceptată de jurisprudență și uzitată de către ofițerii de poliție. Informatorii sunt persoanele care
furnizează informații ofițerilor de poliție, care, de altfel, au obligația de a exercita un control asupra
acestora.
Percheziția (Durchsuchung)
- Legiuitorul german distinge între două tipuri de percheziții: percheziția la domiciliul
suspectului și percheziția la domiciliul altei persoane.
- Percheziția la domiciliul suspectului
Percheziția la domiciliul suspectului se poate dispune, conform art. 102 C. pr. pen. germ., în
situația în care există suspiciuni că persoana în cauză este autorul unei infracțiuni, are calitatea de
participant la o infracțiune, se sustrage de la urmărire penală sau este autorul infracțiunii de tăinuire,
în scopul reținerii acestuia. Percheziția se dispune, evident, și în situația în care se prezumă ca
această măsură va conduce la descoperirea de probe. în cazul în care este vorba de o persoană
suspectată de comiterea unei infracțiuni de terorism, în vederea reținerii acesteia, se poate dispune
percheziționarea atât a domiciliului, cât și a altor imobile, în situația în care există suspiciuni că
persoana vizată se ascunde în acel loc.
- Percheziția la domiciliul altei persoane
Percheziția la domiciliul altei persoane se poate dispune, conform art. 103 C. pr. pen. germ.,
în scopul arestării inculpatului, al ridicării de obiecte, în situația în care există date din care rezultă
că persona vizată, urmele infracțiunii sau obiecte-produs al infracțiunii se află în locația ce urmează
a fi percheziționată.
În consecință, diferența între percheziția dispusă la domiciliul unui suspect și percheziția
dispusă la domiciliul unui terț constă în temeiul acestei măsuri, percheziția la domiciliul persoanei

222
cercetate fiind dispusă pentru reținerea acesteia pe baza unor indicii, în timp ce percheziția la
domiciliul altei persoane se dispune pentru reținerea suspectului pe baza unor date care conduc la
concluzia că în acel loc se află autorul infracțiunii sau urme ale acesteia.
Percheziția nu poate fi efectuată noaptea, cu excepția situației în care este vorba de
infracțiuni flagrante, cazuri de urgență și arestarea unui deținut evadat.
Conform art. 104 C. pr. pen. germ., această limitare nu privește și localurile accesibile
publicului noaptea, locurile de întâlnire ale persoanelor condamnate, depozitele în care se află
bunurile obținute din comiterea de infracțiuni, precum și localurile care servesc drept refugiu pentru
jocuri de noroc, trafic de stupefiante ori prostituție.
Elveția
Legislația elvețiană în materia mijloacelor probatorii se remarcă prin distribuirea acestora în
trei categorii, astfel: măsuri de supraveghere secrete, măsuri de constrângere și alte măsuri tehnice
de supraveghere. Toate aceste măsuri cuprinse în Codul de procedură penală federală au natură
exclusiv represivă, nefiind permise în faza actelor premergătoare, ci doar după începerea urmăririi
penale. Utilizarea unor tehnici speciale de anchetă este permisă doar în situația în care există indicii
suficiente care pot prezuma existența unei infracțiuni și cu respectarea principiului subsidia- rității
și al proporționalității.
Legiuitorul elvețian nu definește și nici nu face referire în Codul de procedură la ancheta
proactivă, respectiv la măsuri ce pot fi luate cu titlu preventiv. Comiterea de acte preparatorii nu
constituie un temei suficient pentru luarea unor astfel de măsuri, cu excepția actelor preparatorii
delictuale prevăzute de art. 260 bis C. pen. elv. într-o opinie exprimată în literatura de specialitate se
arată că „existența unor indicii presupune că infracțiunea a fost deja comisă, iar o măsură de
supraveghere nu trebuie să servească la găsirea unor indicii".
Măsuri de supraveghere secrete (mesures de surveillance secretes)
Acest tip de măsuri sunt reglementate în Titlul V, Capitolul 8, intitulat Măsuri de
supraveghere secrete.
Acestea pot fi dispuse cu scopul de a identifica autorul infracțiunii și probele. în consecință,
ele nu pot fi dispuse decât dacă există suspiciuni cu privire la comiterea unei infracțiuni, având
caracter exclusiv represiv.
Legiuitorul elvețian nu face referire în textele de lege care reglementează măsurile de
supraveghere la ancheta proactivă, respectiv la măsuri ce pot fi luate cu titlu preventiv. Excepție fac
actele preparatorii delictuale prevăzute de art. 260 bis C. pen. elv., dar care sunt asimilate de
legiuitorul elvețian unor infracțiuni de sine stătătoare și reglementate ca atare.
Conform art. 269 alin. (1] lit. b) C. pen. elv., măsura de supraveghere trebuie să fie
proporțională cu gravitatea infracțiunii. în stabilirea proporționalității, se vor avea în vedere criterii
precum gravitatea infracțiunii, atingerea adusă prin această măsură, șansele de succes, durata și
modalitatea de supraveghere.
În același capitol 8, în secțiunea a Il-a, sunt reglementate și Alte măsuri tehnice de
supraveghere [Autres mesures techniques de surveillance].
- Conform art. 280 C. pr. pen. elv., ministerul public poate utiliza alte tehnici de
supraveghere în următoarele scopuri:
- ascultarea și înregistrarea conversațiilor care nu sunt publice;
- observarea și înregistrarea acțiunilor care au loc în locuri private;
- localizarea unei persoane sau a unui lucru.
Supravegherea corespondenței poștale și electronice (surveillance de la
correspondance par poste et télécommunication)
Conform art. 269 C. pr. pen. elv., ministerul public poate cere supravegherea corespondenței
unei persoane, indiferent de forma sa, în următoarele situații:
- există suspiciuni rezonabile cu privire la comiterea unei infracțiuni, dintre cele
prevăzute expres în alin. (2);
- măsura se justifică raportat la gravitatea infracțiunii;
- măsurile luate până în acel moment în faza de cercetare au rămas fără succes sau

223
ancheta ar fi extrem de dificilă în absența acestei măsuri.
Potrivit art. 269 alin. (2) C. pr. pen. elv., aceste măsuri pot fi dispuse în cazul majorității
infracțiunilor contra vieții și integrității corporale, al infracțiunilor contra patrimoniului, al crimelor
și delictelor împotriva umanității, al infracțiunilor împotriva statului și apărării naționale, precum și
al altor infracțiuni reglementate în legi speciale. în consecință, această măsură de investigare secretă
se poate dispune în cazul majorității infracțiunilor, nu doar al infracțiunilor grave, precum cele de
criminalitate organizată.
În acord cu art. 270 C. pr. pen. elv., pot face obiectul supravegherii atât corespondența
suspectului, cât și corespondența unui terț, în situația în care există indicii că suspectul folosește
adresa altei persoane sau comunică altei persoane informații utile anchetei.
Remarcăm faptul că legiuitorul elvețian reglementează expres în cuprinsul art. 273 C. pr.
pen. elv. posibilitatea de a cere, în interesul anchetei, date privitoare la corespondența persoanei
avută anterior emiterii ordinului de autorizare a supravegherii, pe o perioadă de 6 luni sau mai mare,
independent de durata supravegherii.
Termenul pentru care se dispune autorizarea este de 3 luni sau mai mare, cu posibilitatea de
a fi prelungit, fără, însă, ca fiecare nou termen să depășească 3 luni.
Supravegherea (observation)
Potrivit art. 282 C. pr. pen. elv., ministerul public poate autoriza înregistrarea audio-video a
unei persoane în locuri publice în situația în care există indicii concrete privitoare la comiterea unei
infracțiuni, iar alte forme de investigare ar fi ineficiente.
4.8.13. Supravegherea tranzacțiilor bancare
(surveillance des relations bancaires)
Această măsură reglementată de art. 285 C. pr. pen. elv. constă în posibilitatea de a solicita
instituției bancare informații și documente referitoare la tranzacțiile efectuate de un client, precum
și de a institui obligații în sarcina operatorului bancar pentru menținerea caracterului secret al
operațiunii.
Investigația secretă (investigation secrète)
Noțiunea de investigație secretă este definită de art. 285 a C. pr. pen. elv. ca fiind acțiunea
unui agent de poliție sau a altei persoane angajate cu titlu provizoriu pentru a îndeplini sarcini ale
poliției, de a stabili, sub o identitate falsă, atestată printr-un document, relații cu diverși indivizi, cu
intenția de a le câștiga încrederea și de a se infiltra în mediul infracțional, în scopul elucidării
infracțiunilor grave.
De remarcat este faptul că folosirea investigatorilor sub acoperire se poate dispune în
aceleași condiții ca și supravegherea corespondenței poștale și electronice, precum și în cazul
acelorași infracțiuni.
Ca o particularitate ce se impune a fi remarcată este împrejurarea că în dreptul penal elvețian
calitatea de investigator sub acoperire o poate avea, cu titlu provizoriu, și o altă persoană decât cele
încadrate în structurile judiciare. în schimb, doar un membru al corpului de poliție poate avea
calitatea de persoană de contact.
Folosirea unui investigator sub acoperire poate fi autorizată pentru un termen de 1 an, cu
posibilitatea de a se dispune prelungirea măsurii cu încă 6 luni sau mai mult.
Conform art. 293 C. pr. pen. elv., activitatea agentului sub acoperire nu trebuie să aibă decât
o incidență minoră asupra deciziei finale a autorului infracțiunii. Totodată, în activitatea sa, pentru
câștigarea credibilității, agentul sub acoperire poate face achiziții probatorii în scopul demonstrării
capacității sale economice.
Ancheta secretă (les recherches secrètes)
Potrivit art. 298 a C. pr. pen. elv., ancheta secretă constă în acțiunea unui agent de poliție de
elucidare a unei infracțiuni în cadrul unei inter venții de scurtă durată în care identitatea acestuia nu
este recognoscibilă, având în vedere natura acțiunilor, respectiv încheierea unor tranzacții fictive
sau prin exprimarea dorinței de a încheia astfel de tranzacții.
Agentul care acționează în cadrul unei astfel de anchete nu se bucură de o identitate de
împrumut, asemenea investigatorului sub acoperire.

224
 Este de remarcat faptul că această măsură poate fi dispusă atât de procuror, cât și de
organele de poliție, în faza de cercetare prealabilă, fără autorizarea procurorului, în situația în care
ancheta nu depășește o lună.
Măsuri de constrângere preventive (mesures de contrainte)
Titlul V din Codul de procedură penală federală este consacrat măsurilor de constrângere cu
caracter preventiv.
Art. 196 C. pr. pen. elv. definește măsurile de constrângere ca fiind acte de procedură ale
autorităților judiciare care aduc provizoriu atingere drepturilor fundamentale ale persoanelor în
cauză cu scopul de a asigura conservarea probelor, prezența anumitor persoane în fața organelor de
cercetare și a instanțelor de judecată, precum și pentru a garanta executarea unei hotărâri
judecătorești.
Așadar, elementul distinctiv al acestor măsuri de constrângere este atingerea adusă
drepturilor fundamentale. Având în vedere acest aspect, măsurile au caracter subsidiar și nu pot fi
dispuse decât în situația în care există suspiciuni care pot prezuma o infracțiune, iar scopul nu poate
fi atins prin luarea altor măsuri.
În categoria măsurilor de constrângere sunt incluse: mandatul de aducere, mandatul de
căutare, reținerea, arestarea și arestarea pe motive de securitate.
În titlul V, dedicat măsurilor de constrângere, în cap. 4, este reglementată și percheziția.
Percheziția se poate dispune în clădirea, locuința sau în alte locuri private ale unei persoane,
cu consimțământul acesteia, cu excepția situației în care în acel loc a fost comisă o infracțiune sau
se prezumă a se afla:
- persoanele căutate;
- urme, obiecte sau valori patrimoniale susceptibile de a fi sechestrate.

225
 14. Confiscarea în cazul infracțiunilor comise de organizațiile criminale. Drept
comparat.

Armonizarea legislațiilor penale naționale privind confiscarea în cazul infracțiunilor

comise de organizațiile criminale
Confiscarea extinsă - mijloc de a lovi în puterea financiară a grupărilor de
criminalitate organizată
Conform estimărilor Organizației Națiunilor Unite, la nivel global, valoarea totală a
produselor provenite din săvârșirea de infracțiuni în anul 2009 se ridică la aproximativ 870 miliarde
dolari pe an, respectiv 3,6% din PIB-ul mondial. în acest context, „este evident faptul că, dacă crima
organizată ar fi un stat, puterea sa financiară i-ar asigura defacto un loc în sânul G8".
Identificarea produsului infracțiunii și indisponibilizarea acestuia a constituit și constituie,
alături de alte forme de combatere a criminalității organizate, o preocupare constantă a organismelor
internaționale.
Detectarea acestor bunuri este anevoioasă, având în vedere faptul că organizațiile criminale
s-au orientat spre activități precum:
- ascunderea produsului infracțiunii în mecanisme economice și financiare, cu
precădere, transnaționale;
- investirea produsului infracțiunii în structuri comerciale puțin vizibile;
- recurgerea la sisteme bancare din diverse țări, în scopul dispersării informației.
Atât în cadru european, cât și în cadrul ONU, au fost adoptate forme de confiscare extinse
sau „excepționale", întrucât vizează doar infracțiunile de crimă organizată, și au fost simplificate
mecanismele probatorii prin fundamentarea acestora pe prezumția originii ilicite a bunului și prin
răsturnarea sarcinii probei. Așadar, „confiscării clasice i se alătură alte forme de confiscare, care nu
se limitează la profitul obținut în virtutea infracțiunii, ci, în baza unei legături simptomatice de
periculozitate, intervin asupra întregului patrimoniu, întrucât prin originea și destinația suspectă a
bunurilor ce-l compun, legitimează forme incisive de control”.
Atât România, cât și celelalte state europene își fundamentează opțiunea de a crea un nou
instrument de luptă împotriva criminalității prin necesitatea de a se conforma unei politici globale
de combatere a fenomenului de crimă organizată, chiar dacă aceasta presupune o abordare diferită și
o abandonare a principiilor tradiționale ale dreptului penal.
În ciuda acestor repere clare și a numeroaselor intervenții legislative în domeniu, instituțiile
confiscării extinse, a confiscării de la terți sau a confiscării civile au fost transpuse diferit și
fragmentat în majoritatea legislațiilor naționale europene.
Urmare a evaluării impactului actelor legislative ale Uniunii Europene, se arată că „statele
membre au înregistrat întârzieri în procesul de transpunere a acestora, iar dispozițiile în cauză au
fost adesea puse în aplicare într-o manieră incompletă sau incorectă. Doar în ceea ce privește
Decizia 2007/845/JAI, gradul de punere în aplicare în statele membre poate fi considerat ca relativ
satisfăcător".
În consecință, necesitatea unei abordări comune, respectiv transpunerea corectă și cu
promptitudine a actelor normative europene, este imperios necesară pentru a eficientiza efortul de
combatere a fenomenului cu caracter transnațional, cu atât mai mult cu cât, prin prisma
organismelor internaționale, în lupta împotriva crimei organizate s-a renunțat la instrumentele
clasice de confiscare în favoarea unor instrumente mai sofisticate, precum confiscarea extinsă,
confiscarea directă de la terți sau confiscarea civilă.
În acest scop, majoritatea legislațiilor europene au reglementat și confiscarea prin echivalent
și confiscarea extinsă și au simplificat mecanismele de indisponibilizare și de confiscare a
bunurilor. Simplificarea a vizat, în principal, probatoriul, renunțându-se la proba certă în favoarea
unei prezumții. Totodată, în această materie s-a dispus răsturnarea sarcinii probei, în sensul că
aceasta revine celui vizat de acțiune, întrucât confiscarea extinsă se fundamentează pe prezumția
originii ilicite a bunului deținut. în consecință, confiscarea extinsă permite ca bunurile a căror
proveniență licită nu poate fi dovedită să fie confiscate.

226
 În privința confiscării extinse, astfel cum este aceasta reglementată de majoritatea
legislațiilor analizate în prezenta monografie, indiferent de denumirea pe care o poartă această
instituție sau de modalitatea de reglementare a acesteia în legislațiile analizate, fie ea măsură de
natură extrapenală sau penală, respectiv sancțiune de sine stătătoare ori pedeapsă complementară,
accesorie sau măsură de siguranță, aceasta nu se abate prea mult de la propunerea de reglementare
prevăzută prin Decizia-cadru 2005/212/JAI privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a
bunurilor având legătură cu infracțiunea.
Conform art. 3 alin. (2) din Decizia-cadru 2005/212/JAI, fiecare stat membru trebuie să
adopte măsurile necesare pentru a-i permite să confiște:
- bunurile care reprezintă rezultatul unor activități infracționale desfășurate de
persoana condamnată în cursul unei perioade anterioare condamnării, considerată rezonabilă de
către instanța, sau
- în cazul în care o instanță națională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte
specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activități infracționale similare desfășurate de
persoana condamnată în cursul unei perioade anterioare condamnării, sau
- în cazul în care se stabilește că valoarea bunurilor este disproporționată în raport cu
veniturile legale ale persoanei condamnate și o instanță națională este convinsă pe deplin, pe baza
unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activități infracționale desfășurate
de persoana condamnată.
Decizia-cadru 2005/212/JAI propune condiții alternative pentru statele membre pentru a le
permite acestora să confiște bunurile deținute de o persoană, în privința cărora există suspiciuni de
proveniență ilicită. Majoritatea statelor europene, precum și totalitatea statelor analizate în prezenta
lucrare au înțeles să reglementeze în dreptul intern confiscarea extinsă, alegând una sau două dintre
metodele alternative propuse de prezenta Decizie-cadru.
În consecință, elementele definitorii comune ale instituției confiscării sporite, astfel cum este
ea incriminată în legislațiile statelor europene analizate, sunt următoarele:
- eliminarea cerinței de cauzalitate între fapta ilicită pentru care s-a dispus
condamnarea și bunurile supuse confiscării;
- răsturnarea sarcinii probei;
- disproporție vădită între veniturile licite și bunurile deținute, chiar și prin persoane
interpuse.
Astfel, toate acestea au abandonat principiile tradiționale în materie de probațiune în
favoarea unor prezumții, standardul de probă reclamat fiind bănuiala dincolo de orice dubiu
rezonabil. întrucât nu s-a ajuns la o soluție care să găsească un echilibru între interesul de a menține
ridicat standardul de probă și necesitatea de a neutraliza profiturile ilicite, instituția a stârnit reacții
vehemente. Opinia majoritară este cea conform căreia „probele care stau la baza confiscării nu sunt
direct legate de probele care stau la baza condamnării, astfel încât standardul de probă poate fi
diferit"1.
Și Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează în acest sens, afirmând că această
formă de confiscare bazată pe prezumții nu aduce atingere nici dreptului de proprietate și nici
prezumției de nevinovăție. Curtea își argumentează decizia prin faptul că această formă de
confiscare este o măsură de prevenție, iar nu o sancțiune, astfel că nu reclamă prezența unei
infracțiuni și a unei condamnări, respectiv încălcarea unei norme penale, ci încearcă prevenirea
folosirii și a reinvestirii produsului ilicit.
Există și state, printre care și România, care limitează confiscarea la bunurile față de care
instanța are convingerea că provin din activități infracționale similare cu cele pentru care s-a dispus
condamnarea.
Există, totodată, și state, precum Belgia sau Elveția, care prevăd norme derogatorii în
privința organizațiilor criminale și care permit confiscarea întregului patrimoniu de care dispune o
organizație criminală. Toate bunurile deținute de o persoană condamnată pentru participare la o
organizație criminală sunt prezumate a fi la dispoziția organizației criminale. Proba pe care trebuie
să o facă aceste persoane este că aceste bunuri nu au fost la dispoziția organizației criminale. în caz

227
contrar, bunurile se vor confisca, indiferent ce proveniență au.
Franța, spre exemplu, prevede în cazul persoanelor care se fac vinovate de comiterea
infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni (art. 450-5 C. pen. fr.), precum și de
infracțiunea de a nu putea justifica resursele aferente modului de viață (art 321-6-1 C. pen. fr.)
pedeapsa complementară a confiscării în întregime sau în parte a bunurilor care le aparțin sau care
se află la dispoziția lor, sub rezerva dreptului proprietarului de bună credință. Confiscarea, în acest
caz, are natura unei pedepse și reclamă o condamnare, dar permite indisponibilizarea bunurilor fără
a dovedi proveniența ilicită și fără răsturnarea sarcinii probei. Legislația germană a cunoscut pentru
scurt timp o reglementare cu efecte similare, respectiv pedeapsa amenzii patrimoniale (art. 43 a C.
pen. germ.), care a fost, însă, declarată neconstituțională în anul 2002. Aceasta consta în aplicarea
unei amenzi în cuantumul valorii bunurilor deținute și putea fi dispusă discreționar alături de
pedeapsa închisorii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani.
Elveția și Italia reglementează, de altfel, și confiscarea independentă, ante delictum, care
autorizează confiscarea bunurilor ce aparțin unei persoane în situația în care există o bănuială
legitimă cu privire la apartenența acesteia la o grupare infracțională organizată, iar valoarea
bunurilor deținute este disproporționată față de venitul declarat.
Confiscarea nu reprezintă, pentru unele state, singura sancțiune care poate fi dispusă pentru
deținerea de bunuri ilicite, ci există state, precum Franța, care incriminează distinct și infracțiunea
de nu putea justifica resursele aferente modului de viață (art. 321-6-1 C. pen. fr.).
Există, în schimb, și state, precum Germania, care nu se abat de la formele tradiționale de
confiscare, permițând doar confiscarea bunurilor în cazul cărora se poate stabili o legătură de
cauzalitate cu o infracțiune care face obiectul unui proces penal. în ciuda conservatorismului
specific dreptului penal german, confiscarea clasică permite confiscarea contravalorii bunurilor
obținute din infracțiune atunci când acestea au fost distruse, deteriorate sau înstrăinate, în limita
proporționalității între valoarea bunurilor supuse confiscării și valoarea bunurilor obținute prin
infracțiune, principiul proporționalității fiind enunțat explicit în cuprinsul art 74b C. pen. germ.
Legislația germană este singura legislație dintre cele analizate care permite, conform art. 73c
C. pen. germ., renunțarea la măsura confiscării atunci când aceasta este una oneroasă pentru
persoana în cauză, în situația în care bunul nu mai face parte din patrimoniul persoanei în cauză sau
acesta are o valoare modestă.
Italia se remarcă în peisajul european printr-o varietate de norme de confiscare, precum și
printr-o varietate de calificări juridice, confiscarea fiind, după caz, măsură preventivă, pedeapsă
accesorie sau măsură de siguranță. Legiuitorul italian a manifestat în ultimii ani „o adevărată
propensiune pentru calificarea formelor de confiscare introduse treptat în legislație, fie ca măsuri
extrapenale, fie ca pedepse, respectiv ca și măsuri de siguranță, măsuri de prevenție, sancțiuni civile
sau administrative, cu caracter compensator sau represiv".
Italia se remarcă și prin faptul că măsurile de prevenție cu caracter patrimonial, atât cele
ante delictum, cât și cele post delictum, au caracter retroactiv și privesc și bunurile dobândite înainte
de existența indiciilor privind apartenența la o asociere de tip mafiot, respectiv bunurile dobândite
înainte de intrarea în vigoare a acestor măsuri, atâta timp cât nu poate fi dovedită proveniența licită.
Italia este, de altfel, și singurul stat care în anul 2011 a adoptat un Cod al legilor antimafia și al
măsurilor de prevenție, care înglobează întregul complex de norme destinat combaterii criminalității
organizate.
Întrucât confiscarea penală este apreciată ca fiind un instrument ineficient de recuperare a
veniturilor ilicite, pentru că necesită o legătură de cauzalitate între un fapt ilicit și venituri,
normativele internaționale recente propun reglementarea confiscării ce nu se bazează pe o sentință
de condamnare, cel puțin în situația în care imposibilitatea condamnării este rezultatul bolii sau al
sustragerii persoanei suspectate sau învinuite. Se impune, totodată, în opinia organismelor
internaționale, și introducerea unor dispoziții armonizate privind confiscarea directă de la terții de
rea-credință.
Aceste propuneri, care se regăsesc în Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a
Consiliului, nu au fost lipsite de critici. într-o opinie exprimată în literatura de specialitate, se arată

228
că „acest instrument se va demonstra în timp contraproductiv, în sensul că va afecta principii fără a
obține rezultate apreciabile". Același autor arată că prevederea unor obligații civile sau
administrativ-fiscale, atât în sarcina deținătorului bunurilor, cât și în cea a intermediarilor, ar fi mai
eficiente. Totodată, și incriminarea acțiunilor intermediarului ar putea constitui un factor de
descurajare a operațiunilor ilegale. Se apreciază, de asemenea, că „uneori, soluția normativă este o
soluție care exorcizează problema, care ne ajută să o rezolvăm doar în mintea noastră, care satisface
emotiv setea de justiție, uitând că pentru a rezolva problema delincvenței organizate nu sunt
suficiente normele, ci se impune o implicare socială".
România
Confiscarea extinsă este o măsură de siguranță și este reglementată în cuprinsul art. 1121 C.
pen. rom., în Titlul IV, alături de confiscarea specială, dar și de alte măsuri de siguranță. Așadar,
legislația națională reglementează două forme de confiscare: confiscarea specială și confiscarea
extinsă.
Instituția confiscării speciale a cunoscut modificări semnificative prin adoptarea Legii nr.
278/2006, îndeosebi în ceea ce privește confiscarea prin echivalent, în sensul că prevederile
existente referitoare la confiscare au fost completate cu dispoziții exprese privind confiscarea prin
echivalent bănesc sau confiscarea altor bunuri de aceeași valoare.
Anterior acestor modificări, confiscarea prin echivalent era prevăzută fie în norme din partea
specială a Codului penal, fie în norme cuprinse în legi speciale, precum Legea nr. 143/2000 privind
combaterea traficului și consumului ilicit de droguri.
Confiscarea specială sau confiscarea clasică vizează doar bunurile care au legătură directă cu
o faptă prevăzută de legea penală, respectiv bunurile produse, folosite, date sau dobândite prin
săvârșirea faptei prevăzute de legea penală. Astfel, între fapta prevăzută de legea penală și bunul
supus confiscării, trebuie să existe o conexitate etiologică.
În cazul confiscării speciale nu este permisă dubla confiscare, în sensul că nu se poate
dispune în mod cumulativ confiscarea bunului în natură și în echivalent, cele două forme de
confiscare fiind prevăzute alternativ.
Confiscarea extinsă
Prin Legea nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României, în
dreptul penal român a fost introdusă o nouă sancțiune de drept penal, respectiv confiscarea extinsă.
Noua instituție transpune în legislația națională art. 3 din Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului
din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură
cu infracțiunea.
Dispozițiile art. 1121 C. pen. sunt incidente doar în situația în care sunt îndeplinite,
cumulativ, următoarele condiții:
a. existența unei condamnări;
b. condamnarea să vizeze una dintre infracțiunile enumerate limitativ în cuprinsul art.
1121 C. pen.;
c. fapta să fie susceptibilă să procure un folos material condamnatului;
d. legea să prevadă pentru această infracțiune pedeapsa cu închisoarea de 4 ani sau mai
mare;
e. valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani
înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de
sesizare a instanței, să depășească în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit;
f. convingerea instanței că bunurile supuse confiscării extinse provin din infracțiuni de
natura celor prevăzute la alin. (1).
Remarcăm, așadar, că norma amintită devine incidență doar în situația în care vinovăția unei
persoane este constatată printr-o hotărâre de condamnare pentru anumite infracțiuni expres
prevăzute de legiuitor, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru acestea este închisoarea de 4 ani sau
mai mare. Aceste infracțiuni sunt:
- infracțiuni privind traficul de droguri și de precursori;
- infracțiuni privind traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile;

229
 - infracțiuni privind frontiera de stat a României;
- infracțiunea de spălare a banilor;
- infracțiuni din legislația privind prevenirea și combaterea pornografiei;
- infracțiuni din legislația privind combaterea terorismului;
- constituirea unui grup infracțional organizat;
- infracțiuni contra patrimoniului;
- nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor
explozive;
- falsificarea de monede, timbre sau de alte valori;
- divulgarea secretului economic;
- concurența neloială;
- nerespectarea dispozițiilor privind operații de import sau export;
- deturnarea de fonduri;
- infracțiuni privind regimul importului și al exportului precum și al introducerii și
scoaterii din țară de deșeuri și reziduuri;
- infracțiuni privind jocurile de noroc;
- infracțiuni de corupție și infracțiunile asimilate acestora;
- infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;
- infracțiuni de evaziune fiscală;
- infracțiuni privind regimul vamal;
- infracțiuni de fraudă comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice;
- traficul de organe, țesuturi sau celule de origine umană.
Una dintre cerințele care a suscitat opinii divergente în literatura de specialitate se referă la
faptă, mai precis la aptitudinea acesteia de a procura un folos material condamnatului. În lipsa unei
referințe legale concrete, precum și a practicii în domeniu, opinăm în sensul că această condiție se
referă la aptitudinea faptei concrete de a procura un folos material raportat la datele speței, iar nu la
aptitudinea generică a oricărei infracțiuni de același fel, de a procura un folos material, întrucât pot
exista situații în care fapta, raportat la natura situației, să nu fie susceptibilă de a procura un folos
material. Spre exemplu, aceasta este situația unui complice care intermediază comiterea
infracțiunilor de dare și luare de mită fără a-și însuși vreo sumă sau fără a obține un alt beneficiu.
În actuala reglementare, conform art. 1121 alin. [2) lit. b) C. pen. rom., confiscarea extinsă se
va dispune dacă instanța are convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale de
natura celor pentru care s-a dispus condamnarea. Potrivit Directivei 2014/42/UE, instituția ar trebui
modificată, în sensul că ar trebui să se extindă sfera de proveniență a bunurilor la orice activitate
infracțională. Într-o opinie critică, pe care, de altfel, o împărtășim, se arată că „măsura confiscării nu
poate fi dispusă pentru alte activități decât cele care au atras condamnarea, deoarece prin
individualizarea acestora de către instanța de judecată se aduce atingere prezumției de nevinovăție
reglementată de art. 4 C. pr. pen. rom., întrucât instanța nu poate stabili caracterul infracțional fără
un proces penal distinct".
Deși formularea utilizată de Directiva 2014/42/UE, instanța consideră că bunurile în cauză
au fost obținute din activități infracționale, diferă de formularea din actuala reglementare internă,
respectiv instanța are convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale, nu ar
trebui să concluzionăm că prin aceasta se urmărește lărgirea posibilității de apreciere a
judecătorului, în sensul de a stabili discreționar asupra confiscării, nu pe baza unei convingeri
ferme, ci pe baza unei simple păreri. Chiar și față de actuala formulare au fost exprimate în
literatura de specialitate opinii critice în sensul că „proveniența de natură infracțională a bunurilor
care pot face obiectul confiscării extinse trebuie stabilită numai pe bază de probe administrate în
mod legal, în condiții de oralitate, nemijlocire și contradictorialitate, cu asigurarea în mod efectiv a
dreptului la apărare recunoscut părților din proces".
Ceea ce diferă, însă, substanțial și lărgește posibilitățile de a dispune confiscarea este
înlăturarea condiției ca bunurile să provină din infracțiuni de natura celor pentru care s-a dispus
condamnarea, în Directiva 2014/42/UE fiind înlăturată cerința ca bunurile să provină din același tip

230
de fapte ilicite.
Ne întrebăm, evident, care sunt elementele care ar trebui să fundamenteze convingerea
instanței că bunurile deținute de o persoană au o proveniență ilicită, întrucât elemente precum
disproporția vădită sau obținerea unui folos material sunt reclamate de același text de lege a fi
constatate separat. Așadar, în această situație, convingerea instanței ar trebui fundamentată pe
indicii concrete rezultate din datele de fapt ale speței, precum antecedența penală, stilul de viață,
apartenența la o organizație criminală. Or, chiar dacă legiuitorul nu impune dovada legăturii cauzale
între aceste bunuri și infracțiunea pentru care s-a dispus condamnarea, acesta reclamă, însă,
proveniența ilicită, respectiv produsul unor activități ilicite de natura celor indicate expres de
legiuitor. în acest caz, legătura cu presupusele activități ilicite poate fi reținută și numai pe baza
unor indicii, nefiind necesare probe certe, deoarece condamnarea nu se dispune și pentru actele din
care bunurile provin efectiv, căci în această din urmă situație nu ar mai fi vorba de o confiscare
extinsă, ci de una propriu-zisă. Practic, pentru a se dispune confiscarea extinsă, se instituie o
prezumție de proveniență ilicită a unor bunuri care nu ar putea fi confiscate în baza reglementărilor
cu privire la confiscarea specială.
În literatura de specialitate se arată că aceste probe pot fi probe indirecte, circumstanțiale,
deoarece „textul legal nu impune același nivel de probațiune ca cel care trebuie să stea la baza
hotărârii de condamnare", într-o opinie contrară, lipsa dovezii săvârșirii unor activități ilicite pentru
care nu a fost constatată vinovăția acelei persoane aduce atingere gravă principiului prezumției de
nevinovăție, „întrucât dispunem o pedeapsă pentru o faptă care nu este dovedită de acuzare, iar, pe
de altă parte, există posibilitatea să condamnăm o persoană pentru că ea nu a știut cum să
demonstreze că nu a comis o infracțiune". Totuși, în opinia noastră, nu este vorba de o condamnare
în lipsă de probe, ea fiind dispusă pe baza unor probe certe, cel puțin pentru o faptă, însă efectul
condamnării pentru această faptă constă în nașterea posibilității de a confisca și alte bunuri decât
cele care au legătură directă, dovedită cu infracțiunea pentru care au existat probe ce justifică
condamnarea.
Confiscarea directă de la terți, propusă prin Directiva 2014/42/UE, reprezintă o noutate
absolută pentru legislația noastră, în ciuda practicii recente care a dispus această măsură prin
interpretarea dincolo de litera legii a textului art. 1121 C. pen. rom.
Instituția confiscării extinse, astfel cum este ea reglementată în cuprinsul art. 112 1 C. pen.
rom., prevede confiscarea bunurilor deținute de o persoană condamnată pentru anumite infracțiuni
expres prevăzute de lege, în situația în care valoarea bunurilor deținute este vădit disproporționată
față de venitul licit. Conform art. 1121 alin. (3] C. pen. rom., pentru aplicarea dispozițiilor alin. (2),
în care se face vorbire de condițiile de aplicare a confiscării extinse, respectiv valoarea
disproporționată a bunurilor deținute și convingerea instanței că bunurile provin din activități
infracționale de natura celor pentru care s-a dispus condamnarea, se va ține seama și de bunurile
transferate terților. Din interpretarea literală a normei înțelegem că bunurile transferate terților,
respectiv valoarea acestora, vor fi avute în vedere la calcularea disproporției între bunurile deținute
și venitul legal obținute, ca simplă ipoteză de calcul, valoarea bunurilor fiind readusă fictiv în
patrimoniul celui condamnat, ceea ce nu echivalează cu posibilitatea confiscării de la terți.
Într-o opinie critică, s-a arătat că „niciun tratament sancționator, oricare ar fi conținutul său,
nu poate fi dispus în lipsa dovezii comiterii unei infracțiuni, producătoare de responsabilitate”.
În ciuda acestor voci vehemente de negare a unei astfel de instituții, s-au exprimat și opinii
conform cărora „în cazul măsurilor de prevenție reale, spre deosebire de cele personale, este inutilă
o verificare a fundamentului acuzării și a vinovăției subiectului supus acestei proceduri, întrucât
funcția preventivă nu se proiectează direct asupra autorului, ci asupra lucrurilor, care vor fi privite
ca și lucruri a căror disponibilitate poate constitui o situație de pericol".
Așadar, dacă reaua credință a terților poate fi dedusă din elemente de fapt sau circumstanțe
concrete, astfel cum se arată în art. 6 din Directiva 2014/42/UE, în acest caz neoperând doar o
simplă prezumție, revine terților sarcina de a-și dovedi, în ciuda aparențelor, buna credință. Practic,
aspectele pe care terții trebuie să le probeze se referă, în esență, la propria percepție subiectivă,
neputând, totuși, să excludem de plano posibilitatea ca aceștia să probeze chiar și proveniența licită

231
a bunului în ceea ce-l privește pe cel de la care ei l-au dobândit. Această din urmă ipoteză este în
mod cert mai rar întâlnită, întrucât cel mai în măsură să facă această probă este cel condamnat și
vizat în principal de confiscare, însă nu poate fi exclusă, cel puțin în ipoteza vizată de Directiva
2014/42/UE, a confiscării în lipsa unei condamnări, din cauza absenței celui cercetat.
Franța
Instituția confiscării a avut o incidență restrânsă în vechiul Cod penal francez, întrucât se
putea dispune doar în cazul infracțiunilor contra siguranței statului. Modificările aduse instituției
prin Legea nr. 297 din 5 mai 2007 1 se datorează transpunerii în dreptul intern a Deciziei-cadru
2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor
și a bunurilor având legătură cu infracțiunea.
În dreptul penal francez, confiscarea este o pedeapsă complementară și este reglementată în
Titlul III al Codului penal, intitulat Despre pedepse, în cuprinsul art. 131-21 C. pen. fr.
Textul de lege amintit prevede trei modalități de confiscare, respectiv confiscarea restrânsă,
confiscarea extinsă și așa-zisa confiscare excepțională.
Denumită impropriu confiscare restrânsă, această sancțiune este incidență în cazul crimelor
și delictelor pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoarea mai mare de 1 an, cu excepția
delictelor de presă. Conform alin. [2] al art. 131-21 C. pen. fr., confiscarea vizează bunurile mobile
și imobile care au servit la comiterea infracțiunii sau care au fost destinate comiterii infracțiunii, cu
condiția ca acestea să aparțină condamnatului sau să fie la dispoziția exclusivă a acestuia, ceea ce ar
dovedi că proprietarul din acte este doar un proprietar aparent. Alin. (3) al aceluiași articol
reglementează confiscarea bunurilor care reprezintă obiectul sau produsul direct sau indirect al
infracțiunii. De remarcat este că același text de lege precizează faptul că, în situația în care produsul
infracțiunii a fost completat cu fonduri licite în vederea achiziționării unui bun, confiscarea vizează
doar o parte din produsul final, până la concurența valorii bunului ilicit.
Confiscarea extinsă
Confiscarea extinsă este reglementată în cuprinsul aceluiași art. 131-21 C. pen. fr., mai
precis în alineatul (5). Această formă de confiscare este incidență în cazul crimelor sau delictelor
pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoarea mai mare de 5 ani și care au adus un profit direct
sau indirect condamnatului. Confiscarea extinsă vizează bunurile mobile sau imobile ce aparțin
condamnatului, indiferent de natura acestora, în măsura în care acesta nu poate demonstra
proveniența lor licită. Așadar, această formă de confiscare, prevăzută pentru infracțiunile
sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, se fundamentează pe prezumția originii ilicite
a bunului. Aceste dispoziții permit, așadar, confiscarea bunurilor care au, dar și a celor care nu au o
legătură directă cu infracțiunea dedusă judecății. Astfel, în acest caz, expresia „produs al infracțiunii
(avoir criminel) este un abuz de limbaj, întrucât, deși bunurile sunt confiscabile, originea lor poate
fi licită".
În privința indisponibilizării acestora, procedura este reglementată de art. 706-148 C. pr.
pen. fr., conform căruia, în cazul în care ancheta vizează comiterea unei infracțiuni sancționate cu
pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, judecătorul de drepturi și libertăți, la cererea procurorului, va
autoriza, prin ordonanță motivată, punerea sub sechestru a bunurilor a căror confiscare este
reglementată de art. 131-21 alin. (5} și (6) C. pen. fr. în consecință, indisponibilizarea, încă din faza
de urmărire penală, a bunurilor a căror proveniență licită nu poate fi dovedită, poate fi dispusă în
două cazuri, astfel:
- ancheta vizează o infracțiune sancționată cu pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani;
- legea specială care incriminează crima sau delictul o prevede expres, situație în care
confiscarea poate viza întregul patrimoniu al condamnatului.
Dispozițiile privitoare la confiscarea restrânsă și cele privitoare la confiscarea extinsă sunt
apreciate în literatura de specialitate ca fiind dispoziții cu caracter general. Dispoziții derogatorii în
materia confiscării sunt prevăzute expres, în cazul anumitor infracțiuni grave, în cuprinsul normei
care reglementează acea infracțiune.

232
 Confiscare excepțională
Cea de a treia formă de confiscare este denumită în literatura de specialitate confiscare
excepțională, întrucât este incidență doar în cazul anumitor infracțiuni, expres prevăzute de lege.
Articolul 131-21 alin. (6) C. pen. fr., care face referire la această formă de confiscare, este o normă
de trimitere și se completează cu dispozițiile normei care incriminează fiecare infracțiune în parte.
Așadar, conform art. 131-21 alin. (6) C. pen. fr., atunci când legea care incriminează crima sau
delictul o prevede, confiscarea poate avea ca obiect o parte sau întreg patrimoniul condamnatului,
indiferent de natura acestuia. Această normă se completează cu dispozițiile normelor care
incriminează următoarele infracțiuni: trafic de stupefiante, spălare de bani, asociere în vederea
săvârșirii de infracțiuni, terorism și trafic de persoane.
Așadar, în cazul acestor infracțiuni, se poate dispune confiscarea întregului patrimoniu al
condamnatului, întrucât textul derogator o permite. De remarcat este faptul că nici norma de
trimitere și nici norma la care se face trimitere, respectiv normele care reglementează infracțiunile
amintite, nu limitează această măsură doar la bunurile a căror proveniență licită nu poate fi dovedită
de condamnat.
Spre exemplu, conform art. 450-5 C. pen. fr., în cazul persoanelor care se fac vinovate de
comiterea infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, precum și de infracțiunea de a
nu putea justifica resursele aferente modului de viață (art. 321-6-1 C. pen. fr.) se poate dispune
pedeapsa complementară a confiscării în întregime sau în parte a bunurilor care le aparțin sau care
se află la dispoziția lor, sub rezerva dreptului proprietarului de bună credință.
În consecință, privarea de libertate pare a fi pentru unii condamnați o pedeapsă mai blândă
decât confiscarea, întrucât „într-o societate în care singura valoare acceptată este banul, delincventul
deposedat este, de asemenea, privat de fondul de rulaj infracțional, de „anvergura sa socială" și,
uneori, chiar de anturajul său a cărui sinceritate se măsoară în dimensiunea contului bancar".
În ciuda faptului că prin Legea nr. 204/2004 a fost instituită răspunderea penală a
persoanelor juridice în dreptul penal francez, reglementarea privind confiscarea patrimoniului
persoanei juridice a fost introdusă în Codul penal francez în anul 20101. în acest context, conform
art. 131-39 C. pen. fr., confiscarea se poate dispune în cazul persoanelor juridice în aceleași condiții
prevăzute pentru persoana fizică, respectiv cele indicate expres în cuprinsul art. 131-21 C. pen. fr.
Infracțiunea de nejustificare a resurselor aferente modului de viață (la non-justification de
ressources correspondant ă son train de vie)
În vederea susținerii acestei instituții, legiuitorul francez a incriminat prin Legea nr. 64
/2006 fapta de a nu putea justifica resursele aferente modului de viață, precum și proveniența
bunurilor deținute, în situația în care persoana respectivă se află într-o relație apropiată cu o
persoană care a comis o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoarea mai mare de
5 ani și care i-a adus acesteia un profit direct sau indirect sau cu victima unei asemenea infracțiuni.
O astfel de faptă este sancționată cu închisoarea de maxim 3 ani și cu amendă în cuantum de 75.000
euro.
Inițial, această dispoziție era inclusă în norma ce vizează incriminarea infracțiunii de trafic
de stupefiante, însă ulterior a fost extinsă și în cazul altor infracțiuni, precum trafic de stupefiante,
spălare de bani, asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, terorism și trafic de persoane. Prin
Legea nr. 64/2006, aceste dispoziții speciale au fost abrogate, iar art. 321-6 C. pen. fr. a devenit o
normă generală, cu aplicabilitate în cazul tuturor infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa
cu închisoarea mai mare de 5 ani. Doar trei infracțiuni mai păstrează această reglementare în
conținutul normei, respectiv infracțiunea de cerșetorie, proxenetism și terorism.
Totodată, conform alin. (2) al aceluiași articol, este incriminată și fapta de a facilita
justificarea resurselor fictive de către persoane suspectate de comiterea infracțiunilor a căror
pedeapsă prevăzută este închisoarea mai mare de 5 ani și care i-au adus acesteia un profit direct sau
indirect.
Acest instrument contribuie semnificativ la confiscarea produsului infracțiunii, eliminând
necesitatea probării provenienței ilicite a bunurilor aflate în proximitatea unei persoane. în practică,
infracțiunea își găsește aplicabilitate în două situații:

233
 - în situația în care se constată un stil de viață disproporționat, raportat la venitul
legal, caz în care cercetarea naturii actelor ilegale de proveniență este ulterioară;
- după identificarea infracțiunii și a autorilor, ancheta stabilește o îmbogățire
nejustificată a apropiaților (rude, prieteni, colaboratori).
Belgia
Confiscarea reprezintă în dreptul penal belgian o pedeapsă accesorie. Instituția, cu incidență
restrânsă până în anul 1990, aplicându-se doar la bunurile care reprezintă obiectul infracțiunii sau
care au servit la comiterea infracțiunii, în măsura în care acestea au aparținut autorului infracțiunii,
a cunoscut prin Legea nr. 30/1990 o extindere semnificativă. Articolele 42, 43 și 43 bis, introduse în
Codul penal belgian prin Legea nr. 30/1990, prevăd posibilitatea confiscării directe sau prin
echivalent a bunurilor produse prin infracțiune, a bunurilor substituite, precum și a profitului
rezultat din investirea produsului infracțiunii.
Modificări importante au fost aduse, însă, Codului penal belgian prin Legea nr. 86/ 2002,
care vizează confiscarea extinsă.
Principalele modificări aduse prin Legea nr. 86/2002 privitoare la extinderea posibilității de
punere sub sechestru și confiscare în materie penală se referă la următoarele aspecte:
a. obligativitatea cererii scrise a Ministerului Public cu privire la necesitatea măsurii
confiscării;
b. ancheta separată privitoare la avantajele patrimoniale; Reglementarea anterioară
prevedea obligativitatea pronunțării prin aceeași hotărâre atât asupra pedepselor principale, cât și
asupra pedepselor accesorii. Conform acestei reglementări, măsura confiscării poate face obiectul
unei cereri separate (împărțirea sarcinii probei.)
Confiscarea extinsă
Confiscarea extinsă se va putea dispune, conform art. 43 quart alin. (2) C. pen. be., în cazul
autorilor, coautorilor sau complicilor condamnați pentru infracțiunile prevăzute de același articol, la
literele a și b, respectiv terorism, dare și luare de mită, asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni,
trafic de persoane, trafic de influență, falsificare de monede, titluri de credit sau instrumente de
plată, corupere sexuală a minorilor, spălare de bani sau, astfel cum se arată distinct la litera b, în
cazul infracțiunii de participare la o organizație criminală ori în cazul altor infracțiuni care au fost
comise în cadrul unei organizații criminale, precum falsificare de monedă, falsificare de titluri de
credit sau instrumente de plată, falsificare de timbre, corupție sexuală, prostituție, tâlhărie, șantaj,
omor, deținere de materii explozive și spălare de bani.
În consecință, confiscarea extinsă se poate dispune în cazul a două categorii de infracțiuni,
respectiv cele enumerate expres în cuprinsul art. 43 quart alin. (2) C. pen. be. la litera a), printre
care se află și infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, și cele prevăzute la litera
b a aceluiași articol, dacă sunt comise de către o organizație criminală. Distincția nu este
întâmplătoare, pentru că în cazul organizațiilor criminale sunt prevăzute anumite dispoziții
derogatorii, ce vor fi analizate distinct.
Confiscarea extinsă se va putea dispune în cazul tuturor acestor infracțiuni, dacă autorii
infracțiunii „au dobândit într-o perioadă de referință avantaje patrimoniale suplimentare, dacă există
indicii serioase și concrete că acestea provin din infracțiunea pentru care au fost condamnați sau din
fapte identice, cu privire la care condamnatul nu a reușit să facă plauzibil contrariul".
Conform pct. 3 al aceluiași articol, prin noțiunea de indicii serioase se înțelege orice probă
demnă de încredere care a fost administrată de către instanță în mod legal și care dovedește fie
dezechilibrul dintre venitul legal și creșterea patrimoniului, fie, din contră, proveniența licită a
bunurilor apreciate ca fiind disproporționate raportat la venitul obținut. în cuprinsul aceluiași articol,
legiuitorul belgian arată că este apreciată ca fiind pertinentă perioada cuprinsă în intervalul 1-5 ani
înaintea comiterii infracțiunii. Totodată, prin fapte identice, în sensul respectivei legi, se înțeleg,
astfel cum sunt ele descrise în cuprinsul aceluiași articol, faptele cu aceeași calificare juridică sau cu
o calificare conexă cu faptele pentru care persoana în cauză a fost condamnată. în această ipoteză, în
literatura de specialitate a fost formulată următoarea întrebare: „în situația în care prezumția de
nevinovăție impune ca sarcina probei să revină acuzării, cum am putea admite o prezumție conform

234
căreia un individ a comis alte infracțiuni decât cele pentru care a fost condamnat, fie ele chiar
identice?”.
Cu privire la sarcina probei, legiuitorul belgian, în cazul confiscării extinse, asemenea altor
legislații europene, a prevăzut dispoziții derogatorii.
Conform regulii generale, în baza principiului prezumției de nevinovăție, sarcina probei
revine acuzării. în dreptul penal belgian, în virtutea principiului proporționalității, în cazul anumitor
infracțiuni, legiuitorul a instituit un regim derogator de la regimul general al sarcinii probei, acesta
fiind divizat între apărare și acuzare. Așadar, în timp ce acuzarea trebuie să dovedească existența
unor indicii temeinice și concrete privitoare la proveniența ilicită a bunurilor ce provin din
infracțiune, apărarea va trebui să facă plauzibil contrariul, respectiv „nu trebuie să dovedească
caracterul legal al patrimoniului, ci să influențeze instanța prin probele furnizate și argumentația
aferentă, astfel încât aceasta să nu fie pe deplin convinsă cu privire la originea ilicită a întregului
patrimoniu sau a unei părți a acestuia”. Așadar, inculpatul va trebui să aducă o probă plauzibilă
contrarie și nu are obligația de a dovedi caracterul licit al patrimoniului.
Surprinzătoare în contextul general european este, însă, prevederea cuprinsă la pct. 3 alin.
(3), conform căreia, în situația acestei forme atipice de confiscare, instanța poate decide „în sensul
de a nu ține cont de o parte din perioada pertinentă sau din venituri, bunuri și valori, atunci când
apreciază că o asemenea măsură ar fi oportună pentru a nu supune condamnatul la o pedeapsă
nerezonabil de grea"1.
În cazul organizațiilor criminale, conform art. 43 quart. pct. 4 C. pen. be., legiuitorul a
prevăzut dispoziții derogatorii, în sensul obligativității confiscării patrimoniului de care dispune o
organizație criminală, cu excepția bunurilor deținute de terții de bună credință.
În concluzie, dacă în cazul infracțiunilor indicate expres în cuprinsul art. 43 quart C. pen.
be., confiscarea este o măsură facultativă, prezumția provenienței ilicite fiind relativă, în cazul
organizațiilor criminale prezumția privitoare la originea ilicită este absolută. în acest caz, „actul
ilicit care fundamentează prezumția este organizația criminală".
Valoarea bunurilor supuse confiscării va fi stabilită ca urmare a unei anchete particulare
privind avantajele patrimoniale, procedură reglementată distinct de art. 524 bis și 524 ter C. pr.
pen. be. Conform art. 524 bis C. pr. pen. be., judecătorul care pronunță condamnarea unei persoane
pentru o infracțiune prevăzută de art. 43 quart C. pen. be. poate solicita procurorului, după
pronunțarea condamnării, să efectueze o anchetă privitoare la bunurile deținute de condamnat,
susceptibile de confiscare în temeiul art. 43 quart C. pen. be. La finalizarea anchetei, raportul
procurorului este supus controlului judecătorului care se va pronunța prin hotărâre separată asupra
admisibilității cererii de confiscare formulate în temeiul art. 524 bis C. pr. pen. be.
Infracțiunea de spălare de bani, prevăzută de art. 505 C. pen. be., a fost introdusă inițial în
Cod ca o extindere a infracțiunii de tăinuire, fiind ulterior completată cu noi incriminări, respectiv
alineatele (3) și (4), iar în anul 2007 a fost complet modificată.
Conform ultimelor modificări legislative, bunurile ce fac obiectul infracțiunii de spălare de
bani vor fi confiscate în temeiul art. 505 alin. (5), (6) și (7) C. pen. be., iar nu în temeiul art. 43 bis
C. pen. be.
În literatura de specialitate se arată că avantajele patrimoniale obținute din infracțiunea de
bază vor fi confiscate în temeiul art. 42, 43 C. pen. be., iar avantajele patrimoniale obținute în urma
spălării obiectului infracțiunii principale vor fi confiscate în temeiul art. 505 alin. (6) și (7) al
aceluiași Cod. Cu toate acestea, în cazul în care cele două infracțiuni au același autor, bunurile
dobândite în urma comiterii infracțiunii principale și bunurile reciclate nu pot fi confiscate decât o
singură dată.
O altă măsură legislativă importantă, consecutivă extinderii confiscării, a fost înființarea
Oficiului central pentru punerea sub sechestru și confiscare, prin Legea din 26 martie 2003, care
asigură gestionarea bunurilor puse sub sechestru și a celor confiscate.

235
 Italia
Confiscarea este definită în dreptul penal italian ca fiind „un instrument omnibus care își
propune să anihileze orice formă de îmbogățire care, în baza unor indicii rezonabile, are origini
directe sau indirecte delictuale''.
Confiscarea în dreptul penal italian se distinge prin versatilitatea formelor care permit
indisponibilizarea bunurilor în baza unor proceduri simplificate, fundamentate pe prezumții simple,
pe indicii rezonabile, independent de periculozitatea socială a subiectului supus acestei măsuri sau a
bunurilor supuse confiscării. Legiuitorul italian a adoptat de-a lungul timpului diverse forme de
confiscare, fie ca pedepse accesorii, cu caracter aflictiv, ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, fie
cu caracter autonom, ca măsuri de prevenție ante delictum, dispuse în afara cadrului procesual,
menite să scoată din circuitul civil bunuri suspectate că provin din circuitul infracțional.
Italia se distinge în peisajul european prin prevederea unor măsuri patrimoniale preventive
încă din anul 1965, independent de pronunțarea unei hotărâri de condamnare pentru săvârșirea unei
infracțiuni, cu mult înaintea intervențiilor organismelor internaționale în acest sens. Această
instituție a fost adaptată în decursul anilor, astfel încât să permită confiscarea bunurilor independent
de periculozitatea bunului supus confiscării sau a titularului acestuia. Totodată, confiscarea va viza
și moștenirea, în cazul în care persoana supusă procedurii patrimoniale decedează.
Italia se remarcă, totodată, și prin adoptarea în anul 2011 a Codului legilor antimafia, un
Cod care include toate normele ce vizează combaterea criminalității organizate, respectiv normele
privitoare la măsurile de prevenție personale și patrimoniale, sechestrarea și confiscarea bunurilor,
precum și sancțiunile.
Confiscarea clasică (post delictum) este reglementată alături de celelalte măsuri
administrative de siguranță în Titlul VIII, Cap. I - Despre măsurile de siguranță personale, în
cuprinsul art. 240 C. pen. it. și este dispusă de către judecător ca urmare a pronunțării unei hotărâri
de condamnare.
Această formă de confiscare, denumită și confiscare clasică sau generală, va fi dispusă,
conform art. 240 C. pen. it., cu titlu facultativ, pentru bunurile care au servit, au fost destinate
comiterii infracțiuni sau care reprezintă produsul sau profitul infracțiunii și, cu titlu obligatoriu,
pentru lucrurile care reprezintă prețul infracțiunii, bunurile informatice și telematice care au servit la
comiterea infracțiunilor ori bunurile a căror producție, uz sau deținere constituie infracțiune.
În consecință, această formă de confiscare nu privește întreg patrimoniul condamnatului, ci
doar bunurile care au legătură directă cu infracțiunea (instrumenta delicti) și poate fi dispusă doar
ca urmare a constatării vinovăției de către judecător, în cadrul unei proceduri judiciare. De remarcat
este faptul că această formă de confiscare se poate dispune în cazul tuturor infracțiunilor prevăzute
în Codul penal italian.
Confiscarea în cazul săvârșirii infracțiunilor de tip mafiot
a) Confiscarea specială
Dispoziții derogatorii în materia confiscării au fost prevăzute expres în cazul anumitor
infracțiuni, precum practicarea de jocuri de noroc, contrabandă, spălare de bani, favorizarea
imigrației clandestine, asociere teroristă și asociere de tip mafiot.
Conform art. 416 bis alin. [7] C. pen. it., care reglementează infracțiunea de asociere de tip
mafiot, în privința condamnatului se dispune în mod obligatoriu confiscarea bunurilor care au servit
sau au fost destinate comiterii infracțiunii, precum și a bunurilor ce reprezintă prețul, produsul,
profitul sau o formă de investiție.
Această formă de confiscare se înscrie în categoria măsurilor obligatorii și privește doar
persoanele condamnate pentru infracțiunea de asociere de tip mafiot. Obiectul confiscării îl
reprezintă toate bunurile care au servit la comiterea infracțiunii, precum și beneficiile obținute ca
urmare a săvârșirii infracțiunilor scop, dar, totodată, și bunurile obținute din activități aparent legale
pe care autorii infracțiunii le-au desfășurat folosindu-se de mijloacele de tip mafiot.
În consecință, spre deosebire de confiscarea clasică, legiuitorul adaugă la obiectul
confiscării și bunurile obținute prin derivare, transformare sau reinvestire, respectiv orice beneficiu
obținut de pe urma săvârșirii acestei infracțiuni.

236
 b) Confiscarea preventivă (art. 24 Codice delle Leggi antimafia)
Confiscarea ante delictum a fost introdusă în dreptul penal italian prin Legea nr. 576/1965 în
cazul persoanelor suspectate de apartenența la o grupare de tip mafiot. Intervenția legislativă nu a
avut succesul scontat, întrucât nu a fost definită și noțiunea de asociere de tip mafiot, iar, în lipsa
unei definiții legale, aplicabilitatea ei a fostîntr-o mare măsură compromisă.
Legea nr. 646/1982 introduce două noi elemente fundamentale în strategia de luptă
împotriva criminalității organizate, care marchează în mod substanțial evoluția fenomenului,
respectiv incriminează infracțiunea de asociere de tip mafiot și reglementează sechestrarea
bunurilor, astfel că măsura confiscării este mult consolidată.
Confiscarea cu caracter preventiv, ante delictum, autorizează confiscarea bunurilor ce
aparțin unei persoane în situația în care există o bănuială legitimă cu privire la apartenența acesteia
la o grupare de tip mafiot, iar valoarea bunurilor deținute este disproporționată față de venitul
declarat.
Prin Legea nr. 125/2008 a fost modificată sfera de incidență a acestei instituții, în sensul că a
fost extinsă categoria persoanelor în cazul cărora poate fi dispusă confiscarea preventivă. Așadar,
această măsură poate fi dispusă pentru toate persoanele suspectate de comiterea de infracțiuni ce
intră în competența Direcției districtuale antimafia.
Instituția confiscării preventive este reglementată actualmente în Codul legilor antimafia și
al măsurilor de prevenție, adoptat în anul 2011.
Conform art. 24 din Codul legilor antimafia, instanța va dispune confiscarea bunurilor
deținute de o persoană, chiar prin persoane interpuse, dacă valoarea acestora este disproporționată
raportat la venitul declarat, iar proveniența licită a acestora nu poate fi dovedită.
Confiscarea ante delictum este precedată, astfel cum se arată în cuprinsul art. 19 din Codul
legilor antimafia, de o anchetă patrimonială prealabilă efectuată de garda financiară sau de poliția
judiciară, care privește stilul de viață, disponibilitățile financiare și patrimoniul unei persoane. în
măsura în care aceste autorități constată o disproporție vădită între bunurile de care dispune o
persoană și venitul declarat, acestea vor sesiza instanța în vederea sechestrării bunurilor până la
confirmarea măsurii confiscării printr-o hotărâre judecătorească.
După cum se arată în literatura de specialitate, includerea confiscării praeter delictum în
categoria măsurilor de prevenție are ca scop „facilitarea indisponibilizării patrimoniului mafiei,
evitându-se obstacole precum garanțiile procesuale penale și, în mod particular, obligația dovedirii
din partea acuzării a apartenenței la o asociere de tip mafiot și a originii ilicite a bunurilor".
Așadar, spre deosebire de confiscarea specială, în cazul confiscării praeter delictum, sunt
prevăzute două condiții:
- dovada disproporției dintre bunurile deținute și venitul declarat;
- imposibilitatea justificării proveninței bunurilor.
Totodată, conform art. 18 din Codul legilor antimafia, măsurile de prevenție patrimoniale
pot fi dispuse independent de periculozitatea socială a subiectului supus acestei proceduri. De
asemenea, măsurile patrimoniale pot fi dispuse și în cazul morții subiectului anchetei patrimoniale.
Cu toate acestea, măsura preventivă nu trebuie să afecteze principiul echității, dar nici
celelalte drepturi constituționale, astfel că nu poate fi dispusă asupra totalității bunurilor deținute, ci
„în raport cu exigențele de prevenție și apărare socială, dar și cu cele ale dreptului de proprietate,
trebuie să se limiteze la valoarea bunului, proporțional cu profitul ilicit, respectiv cel nejustificat".
O noutate absolută o reprezintă reglementarea administrării judiciare a bunurilor societăților
comerciale. Astfel, conform art. 34 din Codul legilor antimafia, dacă în urma anchetei patrimoniale
se constată că o anumită societate este supusă direct sau indirect formelor de intimidare ale unei
organizații de tip mafiot pentru a facilita, astfel, activitatea ilegală desfă- șurată de unii membri ai
grupării care sunt vizați de ancheta patrimonială, dar în cazul cărora nu sunt îndeplinite condițiile
pentru aplicarea măsurii confiscării, instanța poate dispune administrarea judiciară a bunurilor
acestei societăți. În situația în care există indicii că aceste bunuri vor fi sustrase sau înstrăinate,
instanța va dispune sechestrarea lor.
Se reglementează, astfel, un nou instrument de prevenție patrimonială, respectiv suspendarea

237
temporară a administrării bunurilor, pentru situația în care aceste structuri economice susțin o
organizație de tip mafiot, dar nu au calitatea de participant la o astfel de organizație, iar măsura
confiscării bunurilor nu poate fi dispusă întrucât nu se poate dovedi că aceste bunuri au o
proveniență ilicită sau că sunt consecința spălării produsului infracțiunii. Acest instrument de
combatere a criminalității organizate a fost reglementat „pentru zona gri, zona de confluență a
intereselor economice ale societăților comerciale cu cele ale grupărilor de tip mafiot".
Confiscarea extinsă
Confiscarea extinsă a fost introdusă în dreptul penal italian prin Legea nr. 356/1992, înainte
de adoptarea Deciziilor-cadru relevante în domeniu, respectiv Deciziile-cadru 2003/577/GAI,
2005/212/GAI și 2006/783/GAI, care, de altfel, nici nu au fost ratificate de către Italia.
Reglementarea confiscării extinse a vizat, inițial, infracțiunile de asociere în vederea
săvârșirii de infracțiuni, asociere de tip mafiot, spălare de bani, tăinuire, trafic de persoane,
prostituție, pornografie infantilă, sclavie, șantaj, camătă și trafic de droguri, dar a fost extinsă,
ulterior, la infracțiunile contra siguranței statului și la cele care aduc atingere unor activități de
interes public.
Așadar, conform art. 12 sextuplu alin. (1) din Legea nr. 365/1992, în caz de condamnare sau
de aplicare a pedepsei ca urmare a acordului de recunoaștere a vinovăției pentru una dintre
infracțiunile arătate, se dispune confiscarea banilor și a bunurilor a căror proveniență licită
condamnatul nu o poate justifica, atunci când el dispune de aceste bunuri, chiar și prin persoane
interpuse, iar valoarea lor este disproporționată raportat la venitul declarat pentru a fi impozitat sau
la activitatea economică desfășurată.
În consecință, condițiile de aplicare a acestei sancțiuni sunt următoarele:
- existența unei condamnări pentru una dintre infracțiunile prevăzute de art. 12
sextuplu alin. (1) din Legea nr. 365/1992;
- existența unei disproporții între bunurile deținute de persoana condamnată, chiar și
prin persoane interpuse, și venitul declarat și, implicit, impozitat.
În literatura de specialitate, această măsura este apreciată ca fiind o măsură de siguranță
atipică, „cu funcție preventivă și disuasivă, o măsură cu incidență asupra entităților patrimoniale, în
caz de confirmare a unor condiții predeterminate, pe baza unei prezumții relative de nejustificată
locupletare".
Cu referire la această formă atipică de confiscare, reglementată prin lege specială, care nu
reclamă nicio legătură între bunul supus confiscării și infracțiunea săvârșită, în practica judiciară se
arată că se dispune în baza unei prezumții iuris tantum de proveniență ilicită, mai precis,
„sancțiunea se răsfrânge asupra tuturor bunurilor cu valoare economică și a căror valoare este
disproporționată față de venitul sau activitatea economică desfășurată, transferând în sarcina
subiectului de drept, care are un drept de proprietate sau de dispoziție asupra bunului, obligația de a
proba, în termeni economici, proveniența licită a acestora, anexând elemente care, fără a avea
valență probatorie civilă în materie de drepturi reale, posesie sau obligații, sunt în măsură să
răstoarne o astfel de prezumție''.
Această formă de confiscare se aseamănă, așadar, cu confiscarea preventivă prin faptul că
legiuitorul a instituit o prezumție de acumulare ilicită a averii, fără a distinge dacă aceste bunuri
provin sau nu din infracțiune, precum și prin mecanismul de repartiție a sarcinii probei. Cu referire
la această derogare de la principiile generale ale probațiunii, practica judiciară recentă arată că „nu
sunt suficiente, în scopul justificării provenienței bunurilor, referințe la actele de dobândire ale
acestora, ci se impune dovedirea mijloacelor financiare de tranzacționare a bunurilor, a căror
valoare este disproporționată, raportat la mijloacele economice ale subiectului".
Așadar, dovedirea averii se face prin proba provenienței licite a acesteia, nu prin proba
faptului că aceasta nu provine din infracțiunea pentru care s-a dispus condamnarea.
Problema confiscării moștenirii a fost soluționată tot de către practică, aceasta apreciind că,
în cazul morții unei persoane condamnate pentru o infracțiune prevăzută de art. 416 bis, confiscarea
se poate dispune și în cazul moștenitorilor, întrucât „efectele care încetează după moartea
condamnatului sunt de natură penală, iar nu reală".

238
 Spania
Instituția confiscării este apreciată în dreptul penal spaniol ca fiind un accesoriu al pedepsei
principale, fiind reglementă distinct în Titlul VI - Despre consecințele accesorii, iar nu al altor
sancțiuni penale.
Plasarea acestei sancțiuni într-un capitol distinct a fost apreciată în literatura de specialitate
ca fiind necesară, având în vedere faptul că „instituția prezintă elemente comune atât cu
răspunderea penală, cât și cu răspunderea civilă, iar măsura reprezintă o reacție față de infracțiune și
față de îmbogățirea injustă, nu o consecință a vinovăției sau personalității subiectului, ci o
consecință a periculozității obiectului".
Același autor mai arată faptul că, în ciuda denumirii și a incriminării distincte, ea rămâne tot
o sancțiune, fapt pentru care confiscarea nu trebuie inclusă printre scopurile pedepsei, ci rămâne un
accesoriu al pedepsei principale.
Instituția a avut în codurile penale anterioare o incidență restrânsă și privea doar
instrumentele care au servit la comiterea infracțiunilor și a produselor infracțiunii, indiferent de
transformările suferite de acestea.
O primă modificare semnificativă a instituției confiscării a fost adusă prin Legea nr.
15/2003, în sensul extinderii confiscării nu doar asupra instrumentelor care au servit la comiterea
infracțiunii, ci și asupra bunurilor sau mijloacelor care au servit la pregătirea sau la comiterea
infracțiunilor, precum și asupra produselor infracțiunii, indiferent de forma pe care acestea o
îmbracă, dacă pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea respectivă este sancționată de lege cu
închisoarea mai mare de 1 an.
Totodată, prin Legea nr. 15/2003, a fost introdusă și instituția confiscării prin echivalent.
Mai mult, conform art. 127 alin. (4) C. pen. sp., confiscarea se poate dispune și în lipsa unei
condamnări ca urmare a unei cauze care înlătură răspunderea penală sau care înlătură executarea
pedepsei, în situația în care se dovedește proveniența ilicită a bunurilor.
Confiscarea în cazul organizației criminale sau a grupului infracțional organizat
În anul 2010, ca urmare a transpunerii în dreptul intern a Deciziei-cadru 2005/212/JAI a
Consiliului din 24 februarie 2005 și, implicit, a modificării art. 127 C. pen. sp., a fost introdusă în
legislația spaniolă instituția confiscării extinse. în cuprinsul art. 127 C. pen. sp., care reglementează
confiscarea extinsă, legiuitorul spaniol prevede dispoziții derogatorii în cazul organizației criminale
și a grupului infracțional organizat sau terorist.
Așadar, conform art. 127 alin. (1) C. pen. sp., confiscarea se va extinde asupra tuturor
instrumentelor, bunurilor sau produselor rezultate din infracțiuni comise de o organizație criminală,
grupare infracțională organizată sau teroristă: „în acest scop, se prezumă că provin din activități
ilicite bunurile deținute de persoane condamnate pentru infracțiuni comise în cadrul organizației sau
grupului infracțional organizat, a căror valoare este disproporționată în raport cu veniturile obținute
legal".
Remarcăm faptul că reglementarea din dreptul penal spaniol corespunde articolului 3 pct. 2
lit. c) din Decizia-cadru 2005/212/JAI, cu deosebirea că aceasta propune confiscarea totală sau
parțială a bunurilor deținute de o persoană condamnată pentru o infracțiune comisă în sânul unei
organizații criminale, în timp ce legiuitorul spaniol a optat pentru confiscarea totală a bunurilor
deținute de o persoană care a comis o infracțiune, atât în sânul unei organizații criminale, cât și în
cadrul grupului infracțional organizat, grupare care, deși nu are amploarea grupului infracțional
organizat, are ca scop comiterea concertată de infracțiuni sau comiterea concertată și continuă de
contravenții.
În consecință, în dreptul penal spaniol, confiscarea extinsă se va dispune în situația în care
participanții la astfel de organizații dețin bunuri a căror valoare este disproporționată față de
veniturile obținute în mod legal și va viza bunurile a căror proveniență licită nu poate fi dovedită de
către aceștia. Pentru a se dispune o astfel de sancțiune, nu se impune dovedirea infracțiunii de
provenință a bunurilor, legătura cauză-efect nefiind o cerință pentru această formă de confiscare.
În expunerea de motive a Legii nr. 5/2010, se arată că în cest caz „va opera o prezumție de
proveniență ilicită a bunurilor". În consecință, în baza acestei legi, a devenit incidență o răsturnare a

239
sarcinii probei, iar dovada provenienței licite a bunurilor revine acuzatului, acesta având dreptul la a
răsturna prezumția în temeiul principiului contradictorialității și al dreptului fundamental la apărare.
în literatura de specialitate se apreciază că „această echivalare între venitul ilicit și faptă ilicită este
unica modalitate de a înfrunta lupta împotriva criminalității organizate".
Se apreciază, totodată, că prezumția legală a provenienței ilicite a bunurilor deținute nu
afectează prezumția de nevinovăție, întrucât aceasta operează în cazul persoanelor ce au fost
condamnate în cadrul unui proces penal, unde s-au bucurat de toate garanțiile procesuale. în
concluzie, consecințele acestei măsuri sunt exclusiv de ordin economic.
Conform art. 127 alin. (1) C. pen. sp., confiscarea se va extinde asupra bunurilor deținute de
persoane care au comis infracțiuni în sânul unei organizații criminale sau al unui grup infracțional
organizat și a căror proveniență licită nu poate fi dovedită. Așadar, această formă de confiscare este
obligatorie numai în cazul infracțiunilor comise în cadrul unor organizații infracționale sau teroriste,
fiind exclusă în cazul infracțiunilor comise individual.
Așadar, principalele modificări aduse prin Legea nr. 5/2010 privesc posibilitatea confiscării
tuturor bunurilor a căror proveniență licită nu poate fi dovedită, nu doar a bunurilor ce reprezintă
produsul infracțiunii, precum și incriminarea deținerii de bunuri cunoscând proveniența ilicită a
acestora prin reformularea infracțiunii de spălare de bani.
Germania
Confiscarea este reglementată în Codul penal german în secțiunea a IlI-a, intitulată Sancțiuni
(.Rechtsfolgen der tat), în titlul VII, intitulat Confiscarea și ordinul de confiscare (Verfall und
Einziehung), în cuprinsul art. 73-76 C. pen. germ.
Instituția confiscării nu a cunoscut modificări semnificative până în anul 1992, atunci când,
ca urmare a adoptării Legii contra traficului de stupefiante și a altor forme de criminalitate, a fost
reglementată în dreptul penal german instituția confiscării extinse, precum și o nouă pedeapsă,
respectiv amenda patrimonială (art. 43 a C. pen. germ. - Vermogensstrafe).
Confiscarea „clasică" este reglementată în cuprinsul art. 73 și 74 C. pen. germ. Conform art.
73 C. pen. germ., în cazul în care a fost comisă o faptă ilicită, iar autorul sau un alt participant la
infracțiune a obținut un profit de pe urma acesteia, se va dispune confiscarea acestuia, sub rezerva
respectării drepturilor terților de bună credință. Confiscarea privește și bunuri obținute ca urmare a
înstrăinării bunurilor obținute ilicit sau ca și compensație pentru distrugerea, deteriorarea sau
pierderea forțată a acestora ori prin transmiterea acestora sub forma unui drept.
Această formă de confiscare vizează orice formă de îmbogățire patrimonială derivată din
comiterea unei fapte ilicite și are caracter obligatoriu. Așadar, aceasta poate fi dispusă și în prezența
unor cauze de nepedepsire a autorului, atâta timp cât fapta a produs unele beneficii materiale.
Confiscarea nu va putea fi dispusă atunci când aceasta reprezintă o măsură nejustificat de oneroasă
pentru persoana în cauză. Conform art. 73 c C. pen. germ., se poate renunța la măsura confiscării
atunci când bunul nu mai face parte din patrimoniul persoanei în cauză sau acesta are o valoare
modestă.
În schimb, confiscarea reglementată de art. art 74 C. pen. germ (Einziehung des
Wertersatzes) privește bunurile produse printr-o infracțiune intenționată sau cele care au servit la
comiterea unei infracțiuni intenționate sau la pregătirea acesteia.
Confiscarea reglementată de art. 74 C. pen. germ. este limitată de principiul
proporționalității, expres prevăzut în această secțiune. Astfel, cu excepția situațiilor expres
prevăzute de lege, conform art. 74b C. pen. germ., confiscarea nu va putea fi dispusă în temeiul art.
74 C. pen. germ. atâta timp cât reprezintă o pedeapsă disproporționată raportat la actul comis și la
vinovăția autorului infracțiunii. în consecință, în cazul confiscării, se impune verificarea
proporționalității între valoarea bunurilor supuse confiscării și valoarea bunurilor obținute prin
infracțiune.
Confiscarea extinsă (Erweiterter Verfall)
Conform art. 73d C. pen. germ, „în cazul în care a fost comisă o faptă ilicită care reclamă
incidența instituției, judecătorul va dispune confiscarea bunurilor autorului sau ale participanților la
infracțiune, atunci când, având în vedere circumstanțele faptei, rezultă că aceste bunuri sunt

240
destinate comiterii de fapte ilicite sau au fost obținute ca urmare a comiterii acestora". Confiscarea
se va dispune chiar și atunci când bunurile nu sunt în proprietatea sau în posesia autorului
infracțiunii.
Legislația germană, asemenea altor legislații europene, a reglementat posibilitatea
confiscării în baza unor prezumții simple, mai puțin rigide, simplificând probatoriul în favoarea
acuzării, pentru a facilita indisponi- bilizarea unor bunuri, fără ca acuzarea să facă dovada deplină a
provenienței acestora.
Legiuitorul german, în expunerea de motive, arată că această instituție „se poate aplica
atunci când originea ilicită a bunurilor poate fi afirmată cu o probabilitate la granița cu
certitudinea".
În literatura de specialitate germană se arată că „aplicarea principiului vinovăției la instituții
care, în ciuda faptului că nu sunt calificate ca și pedepse, au caracter sancționator, nu este în
contradicție cu acestea, atâta timp cât măsura urmărește o redistribuire patrimonială și o funcție
social-preventivă, distinctă de cea a pedepselor, în sens strict".
Dintre cerințele propuse de Decizia-cadru 2005/212/JAI referitoare la implementarea
confiscării extinse în legislațiile naționale, legiuitorul german a ales doar una, respectiv
convingerea, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activități
infracționale desfășurate de persoana condamnată în cursul unei perioade anterioare condamnării.
Legiuitorul german, spre deosebire de majoritatea legiuitorilor naționali europeni, nu prevede și
obligativitatea existenței unei disproporții între valoarea bunurilor deținute de persoana condamnată
și veniturile legale ale acesteia.
În legislația germană nu există prevederi care să permită confiscarea ce nu se bazează pe o
hotărâre de condamnare. Din contră, și în cazul confiscării extinse, se impune existența unei legături
între o faptă ilicită și bunurile supuse confiscării, în sensul că se presupune că aceste bunuri sunt
destinate comiterii de fapte ilicite sau au fost obținute ca urmare a comiterii unei infracțiuni.
Pedeapsa amenzii patrimoniale (Verhängung der Vermögensstrafe)
Alături de formele represive clasice, legiuitorul german a reglementat în secțiunea a IlI-a,
intitulată Sancțiuni, în cuprinsul art. 43 a C. pen. germ., pedeapsa amenzii patrimoniale. Aceasta
putea fi dispusă într-un cuantum limitat la valoarea bunurilor deținute, aplicându-se alături de
pedeapsa închisorii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani. Beneficiile materiale care au
făcut obiectul confiscării nu erau socotite la evaluarea bunurilor deținute de o persoană. Valoarea
bunurilor putea fi și una estimativă.
În caz de neplată a amenzii, instanța putea înlocui această pedeapsă cu o pedeapsă privativă
de libertate de maxim doi ani și de minim o lună.
Reglementarea acestei pedepse a vizat privarea unor persoane de bunurile deținute a căror
proveniență era incertă, întrucât, în lipsa unei legături între acestea și o faptă ilicită, reglementările
anterioare referitoare la confiscare nu puteau fi aplicate. Reglementarea a vizat, așadar, suplinirea
lacunelor legislative în materia confiscării bunurilor deținute de organizațiile criminale, cu atât mai
mult cu cât norma nu făcea distincție între proveniența licită sau ilicită a bunurilor deținute, acestea
putând face, în integralitate lor, obiectul acestei măsuri.
Această instituție a fost contestată încă de la început, întrucât, atât aplicarea pedepsei, cât și
cuantumul ei, erau lăsate la libera apreciere a judecătorului, singura limită impusă fiind valoarea
bunurilor deținute de persoana în cauză. Legiuitorul german nu a prevăzut în cazul acestei măsuri
anumite repere, un cuantum al acesteia raportat la gradul de vinovăție și, implicit, la cuantumul
pedepsei închisorii, precum în cazul pedepsei amenzii (Geldstrafe), drept urmare norma a fost
declarată în anul 2002 neconstituțională, întrucât aducea atingere principiului legalității pedepsei,
precum și principiului răspunderii întemeiate pe vinovăție. într-o opinie critică se arată că „măsura
confiscării generale a bunurilor implică probleme de legitimitate constituțională, pentru că aduce
atingere principiului proporțio- nalității, întrucât, având în vedere interesul public care justifică
aplicarea unei asemenea măsuri, precum și aptitudinea acesteia în atingerea scopului, măsura nu
pare nici necesară, nici proporțională, în sensul strict al scopului".

241
 Elveția
Dispozițiile privind confiscarea sunt incluse în Codul penal elvețian în Capitolul II, intitulat
Măsuri, în secțiunea a Il-a, intitulată Alte măsuri, în cuprinsul art. 69-72 C. pen. elv. Confiscarea nu
reprezintă în dreptul penal elvețian o pedeapsă accesorie, ci „o sancțiune in rem, inclusă printre alte
măsuri în sistematica Codului penal".
Dispoziții derogatorii în materie sunt prevăzute expres în partea specială a Codului penal în
cazul anumitor infracțiuni, precum acte de violență, pornografie, falsificare de monedă, alterarea de
furaje.
Măsura confiscării poate fi dispusă în dreptul penal elvețian prin intermediul a două
proceduri: procedura accesorie reglementată de art. 69-72 C. pen. elv. și procedura independentă
reglementată de art. 376-377 C. pr. pen. elv.
Procedura de confiscare „accesorie", reglementată de art. 69-72 C. pen. elv., reprezintă
dreptul comun în materie și vizează următoarele aspecte:
- confiscarea obiectelor periculoase (art. 69 C. pen. elv.);
- confiscarea valorilor patrimoniale (art. 70 C. pen. elv.);
- confiscarea valorilor patrimoniale ale unei organizații criminale (art. 72 C. pen. elv.).
Legiuitorul elvețian distinge, așadar, între confiscarea obiectelor periculoase și confiscarea
valorilor patrimoniale, al cărei scop este suprimarea unui avantaj ilicit. Obiectul confiscării valorilor
patrimoniale îl constituie bunurile care reprezintă produsul infracțiunii, care au servit la comiterea
acestora sau au fost destinate recompensării autorului infracțiunii.
Procedura de confiscare independentă și anticipată este reglementată în cuprinsul art. 376-
377 C. pr. pen. elv., în Capitolul 5 al Codului, intitulat Proceduri independente în materie de
măsuri, și a fost instituită pentru situația în care confiscarea obiectelor sau valorilor patrimoniale ale
unei persoane trebuie să fie decisă independent de o procedură penală.
Conform art. 377 alin. (2) C. pr. pen. elv., în cazul în care condițiile pentru a fi dispusă
măsura confiscării sunt îndeplinite, reprezentantul ministerului public va emite o ordonanță de
confiscare și va da persoanei în cauză posibilitatea de a ataca această ordonanță, în condițiile
prevăzute pentru procedura ordonanței. Confiscarea independentă va fi inițiată de către ministerul
public la cererea judecătorului de instrucție. Această formă anticipată de confiscare a fost
reglementată nu doar pentru a simplifica procedura de confiscare, dar și pentru a putea
indisponibiliza bunurilor prezumate ilicite în situația în care lipsește plângerea prealabilă, iar
aceasta constituie o condiție pentru punerea în mișcare a acțiunii penale sau există o cauză de
încetare a procesului penal.
Confiscarea valorilor patrimoniale ale unei organizații criminale
Conform art. 72 C. pen. elv., „judecătorul pronunță confiscarea tuturor valorilor
patrimoniale asupra cărora o organizație criminală exercită putere de dispoziție. Bunurile deținute
de o persoană care a avut calitatea de membru al unei organizații criminale sau a susținut o astfel de
organizație sunt prezumate, până la proba contrară, a fi la dispoziția organizației".
Așadar, dreptul penal elvețian permite confiscarea întregului patrimoniu al unei persoane
care a avut calitatea de membru al unei organizații criminale sau a susținut o astfel de organizație, în
măsura în care aceasta nu poate să dovedească că asupra bunurilor în cauză organizația criminală nu
a avut putere de dispoziție.
Astfel de măsuri derogatorii de la confiscarea clasică au fost introduse în Codul penal
elvețian în anul 1993 prin Legea de modificare a Codului penal din 30 iunie 1993. Conform art. 72
C. pen. elv., confiscarea extinsă poate fi dispusă în măsura în care sunt îndeplinite următoarele
condiții:
- participarea la o organizație criminală sau susținerea unei organizații criminale
In aceste condiții, principala cerință este dovedirea existenței unei organizații criminale, în
sensul art. 260 ter C. pen. elv., precum și calitatea de participant sau susținător al unei astfel de
organizații. Legiuitorul elvețian a renunțat la condiția legăturii de cauzalitate între infracțiune și
bun. În consecință, nu se impune ca bunurile aflate în posesia unui membru la organizației criminale
să reprezinte produsul infracțiunii scop comise de către acesta în cadrul organizației criminale.

242
 Prin urmare, în cazul în care persoana ale cărei bunuri sunt vizate de măsura confiscării a
fost achitată pentru săvârșirea infracțiunii de participare la o organizație criminală [art. 260 ter C.
pen. elv.), prezumția legală privind originea ilicită a bunurilor nu mai operează.
- exercitarea unei puteri de dispoziție asupra bunurilor confiscabile
Bunurile sunt prezumate ca fiind la dispoziția unei organizații criminale, în măsura în care
acestea se află în posesia unui membru al său și acesta nu poate face dovada contrară. În consecință,
confiscarea în cazul organizației criminale are loc independent de originea bunului supus
confiscării, proveniența acestuia putând fi licită, atâta timp cât acesta se află la dispoziția
organizației criminale.
Această modificare era necesară, cu precădere în cazul infracțiunii de spălare de bani,
prevăzută de art. 305 bis C. pen. elv., în cazul căreia dovedirea infracțiunii principale era
anevoioasă.
În privința puterii de dispoziție asupra bunurilor, nu se impune ca organizația să aibă un
control permanent asupra acestora, ci „este suficient ca aceasta să se folosească de aceste valori
patrimoniale, din când în când, în funcție de nevoi”, chiar printr-un simplu executant în cadrul
organizației.
Totuși, în literatura juridică s-a exprimat și opinia conform căreia apartenența la o
organizație criminală nu constituie pentru judecător „decât un indiciu suplimentar în aprecierea
probelor" în ceea ce privește punerea bunurilor Ia dispoziția organizației, astfel încât, „în temeiul
principiului in dubio pro reo, judecătorul se va pronunța în favoarea celui interesat, în consecință,
împotriva confiscării".

243
 Bibliografie
I. Tratate, cursuri, monografii
1. Adler, Freda, Mueller, Gerhard O., Laufer, William, Grekul, Jana, Criminology, 2nd
ed., Ed. McGraw-Hill, 1995;
2. Amza, Tudor, Criminologie, Ed. Lumina Lex, București, 1998;
3. Arlacchi, Pino, Mafia Business: The Mafia Ethic and the Spirit of Capitalism, Ed.
Verso, Londra, 2005;
4. Bachmann, A., Lutte contre la criminalité économique, Ed. Pluss Druck, ZOrich,
1982;
5. Banciu, Dan, Rădulescu, Sorin M., Corupția și crima organizată în România, Ed.
Continent XXI, București, 1994;
6. Barber, Benjamin R., Cultura McWorld împotriva democrației, Ed. Times;
7. Basarab, Matei, Drept penal. Partea generală, Ed. Dacia, Cluj-Na- poca, 1988;
8. Bell, Daniel, Coublin, John, lanni, Francis, Felurile criminalității, First Edition,
Londra, 2003;
9. Bercheșan, Vasile, Pletea, Constantin, Drogurile și traficanții de droguri, Ed.
Paralela 45, București, 1998;
10. Boroi, Alexandru, Nistoreanu, Gheorghe, Drept penal. Partea generală, Ed. AII
Beck, București, 2004;
11. Boullanger, Hervé, La criminalité économique en Europe, P.U.F., Paris, 2002;
12. Broyer, Philippe, Criminalité financière, Ed. d’Organisation, Paris, 2002;
13. Bruguière, Jean-Louis, Ceea ce n-am putut spune, Ed. RAO, București, 2012;
14. Burton, Fred, Burgess, Dan, The Roots of Organized Crime in Russia,
www.stratfor.com, 14 noiembrie 2007;
15. Cartier-Bresson, Jean, Criminalité organisée, Paris, 1997;
16. Cernea, Silviu, Corupția, birocrația, directocrația și economia, Ed. Sedona,
Timișoara, 1996;
17. Cesoni, Maria Luisa, Criminalité organisée - des représentations sociales aux
définition juridiques, Georg Editeur, Geneva, Ed. Bruylant, Bruxelles, L.G.D.J., Paris, 2004;
18. Conte, Antonio, Codice penale esplicato, Ed. Simone, Napoli, 1996;
19. Conte, Philippe, Droit pénal spécial, Ed. Litec, Paris, 2003;
20. Coșea, Mircea, România subterană, Ed. Economică, București, 2004;
21. Cretin, Thierry, Mafia - pe urmele societăților criminale, Ed. RAO, București, 2011 ;
22. Cristuș, Nicoleta, Evaziunea fiscală și spălarea banilor. Practică judiciară, Ed.
Hamangiu, București, 2006;
23. De Miliard, Jean, L’avenir du crime, Ed. Flammarion, Paris, 1997;
24. Delpino, Luigi, Diritto penale. Parte speciale, Ed. Simone, Napoli, 1996;
25. Dongoroz, Vintilă, Kahane, Siegfried, Oancea, Ion, Fodor, llie, llies- cu, Nicoleta,
Butai, Constantin, Stănoiu, Rodica, Roșea, Victor, Explicații teoretice ale Codului penal român,
vol. I, Ed. Academiei, București, 1969;
26. Dungan, Petre, Participate improprie, Ed. Lumina Lex, București, 2001;
27. Dupuis-Danon, Marie-Christine, Finance criminelle, P.U.F., Paris, 2004;
28. Enescu, Constantin, Metode de analiză a activității de comerț exterior, Ed.
Economică, București, 1993;
29. Feige, Edgar L, The Underground Economies, Cambridge University Press, 1989;
30. François, Ludovic, Criminalité financière, Ed. d’Organisation, Paris, 2002;
31. Friedman, Thomas, The Lexus and the Olive Tree, Randon House, New York, 1999;
32. Gambetta, Diego, Reuter, Peter, Conspiracy among the Many: The Mafia in
Legitimate Business, în The Economics of Organized Crime, Cambridge Press, Cambridge, 1995;
33. Garten, Jeffrey, The Big Ten: The Big Emerging Markets and How They Will
Change Our Lives, 1997;

244
 34. Gassin, Raymond, Criminologie, Ed. Dalloz, Paris, 2004;
35. Gliga, loan, Drept financiar, Ed. Humanitas, București, 1998;
36. Hedeșiu, Emil, Contracararea crimei organizate transfrontalière, Ed. Universității
Naționale de Apărare, București, 2005;
37. Hoanță, Nicolae, Evaziunea fiscală, Ed. Tribuna Economică, București, 1997;
38. Hobsbawm, Eric, On the Edge of the New Century, The New Press, New York,
2000;
39. Hoffmann, Stanley, International Systems and International Law, în Hoffmann,
Stanley, The State of War: Essays on the Theory and Practice of International Politics, Praeger,
New York, 1965;
40. lonescu-Dolj, Ion, Curs de procedură penală român, Ed. Socec, București, 1937;
41. Jackson, Brian A., Organizational Learning in Terrorist Groups and its Implications
for Combatting Terrorism, Rand Publishing, 2005;
42. Jerez, Olivier, Le blanchiment de l’argent, Ed. La Revue Banque, Paris, 2003;
43. Keohane, Robert O., Nye, Joseph S., Transnațional Relations and World Politics,
MA Harvard Universlty Press, Cambridge, 2005;
44. Krey, Volker, Infracțiuni contra proprietății, Ed. Kohlhammer, Stuttgart, 1991;
45. Kubb, Roland, The World of Organized Crime, Ed. Smart, Londra, 2008;
46. Labéviére, Richard, Statele Unite și Islamiștii, Ed. Vivaldi, București, 2002;
47. Lang, Peter, Economic Vitality and Viability: A Dual Challenge for European
Security, Frankfurtam Main, 1996;
48. Le Doran, Serge, Rosé, Philippe, Cyber-Mafia, Ed. Antet, București, 1998;
49. Levi, Michael, Pithouse, Andrew, White Collar Crime and its Victims, Oxford
University Press, 2006;
50. Levi, Michael, White Collar Crime Victimization, în K. Schlegel, D. Weisburd (eds.),
White-Collar Crime Reconsidered, Northeastern University Press, Boston;
51. Licsandru, Dumitru, Raport al Agenției Naționale împotriva Traficului de Persoane
(ANITP), 2008;
52. Maior, George Cristian, Un război al mintii, Ed. RAO, București, 2010;
53. Mareș, Valeriu V., Există o caracteristică a criminalității românești?, Ed. Omnia,
lași, 2006;
54. Mateuț, Gheorghiță, Petrescu, Violeta Elena, Ștefăroi, Nicoleta, Onu, Elena,
Dublea, Aurel, Luca, Sofia, lovu, Daniela, Tărniceriu, Radu Dimitrie, Gafta, Georgeta-
Lăcrămioara, Luca, Cătălin, Prună, Raluca Alexandra, Traficul de ființe umane, infractor, victimă,
infracțiune, Asociația Alternative Sociale, lași, 2005, www.alternativesociale.ro;
55. McLuhan, Marshall, War and Peace in the Global Village, 1st ed., Bantam, New
York, reeditată de Gingko Press, 2001;
56. Melinescu, loan, Talianu, loan, Investigațiile financiare în domeniul spălării banilor,
Ed. Imprimeria Națională, București, 2004;
57. Miclea, Damian, Combaterea crimei organizate, voi. I, Ed. Ministerului
Administrației și Internelor, București, 2004;
58. Miclea, Damian, Cunoașterea crimei organizate, Ed. Pygmalion, Ploiești, 2001;
59. Monet, Jean Claude, Criminalitatea organizată, Paris, 1996;
60. Muñoz Conde Francisco, Derecho penal. Parte espádale, Ed. Tirant lo Blanch,
Valencia, 2001;
61. Muzellec, Raymond, Finances publiques, Ed. Sirey, Paris, 1993;
62. Odagiu, Petre, Escalada criminalității. O perspectivă românească, Ed. Omnia, lași,
2005;
63. Pezzini, Paolo, Mafiile, Ed. AII, București, 2003;
64. Pitulescu, Ion, Al treilea război mondial: crima organizată, Ed. Național, București,
1996;
65. Plihon, Dominique, Mizele globalizării financiare, în S. Cordellier (coord.),

245
Modernizarea dincolo de mituri, Ed. Trei, București, 2001;
66. Pollari, Niccolo, Tecnica delle inchieste patrimoniali per la lotta alia criminalită
organizzata, Ed. Laurus Robuffo, Roma, 1993
67. Pradel, Jean, Danti-Juan, Michel, Droit pénal spécial, Ed. Cujas, Paris, 2001;
68. Queloz, Nicolas, La criminalité économico-financière en Europe, Ed. L’Harmattan,
Paris, 2002;
69. Ruggiero, Vincenzo, La criminalité économique et financière en Europe,
L’Harmattan, Paris, 2003;
70. Smaller, Patrick, Organized Crime and Europe, Ed. Star, Berlin, 2008;
71. Soros, George, Criza capitalismului global, Ed. Nemira, București, 2001 ;
72. Stiglitz, Joseph. E., Globalizarea - speranțe și iluzii, Ed. Economică, București, 2003;
73. Șaguna, Dan Drosu, Tratat de drept financiar și fiscal, Ed. AII Beck, București, 2001
;
74. Șaguna, Dan Drosu, Tutungiu, Mihaela, Evaziunea fiscală (pe înțelesul tuturor), Ed.
Oscar Prinț, București,1995;
75. Taseva, Slagjana, Money Laundering, Akademski Pekat, Skopje, 2007;
76. Ungureanu, Augustin, Drept penal român. Partea generală, Ed. Lumina Lex,
București, 1995;
77. Ursa, Victor, Criminologie, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1996;
78. Vernier, Eric, Techniques de blanchiment, Ed. Dunod, Paris, 2005;
79. Vernon, Michel, Droit pénal spécial, Ed. Armand Colin, Paris, 1999;
80. Voicu, Costică, Ungureanu, Georgeta, Voicu, Adriana Camelia, Globalizarea și
criminalitatea financiar-bancară. Curs pentru masterat, Ed. Universul Juridic, București, 2005;
81. Voicu, Costică, Ungureanu, Georgeta, Voicu, Adriana Camelia, Investigarea
criminalității financiar-bancare, Ed. Polipress, lași, 2003;
82. Voicu, Costică și alții, Dreptul penal al afacerilor, Ed. AII Beck, București, 2003;
83. Voicu, Costică, Voicu, Adriana Camelia, Geamănu, loan, Criminalitatea organizată
în domeniul afacerilor, Ed. Pildner&Pildner, Târgoviște, 2006;
84. Waltz, Kenneth N., Teoria politicii internaționale, Ed. Polirom, lași, 2007;
85. Yankin, E., Russia and Post-Cold War Period, Ed. Penguin, New York, 2007.
II. Articole, studii
1. Antoniu, George, Participația penală. Studiu de drept comparat, în Revista de Drept
Penal, nr. 3/2000;
2. Bell, Richard, Interzicerea stupefiantelor, în Revista Interpol nr. 432/1991;
3. Boroi, Alexandru, Participația penală în cazul infracțiunii de pruncucidere, în R.D.P.
nr. 4/1996;
4. Catino, Maurizio, La mafia come fenomeno organizzativo, în Quaderni di
Sociologia, vol. XII, Napoli, 1997;
5. Clanet, Max, La politique de la France en matière de lutte contre la drogue, în Revue
internationale de criminologie et de police technique nr. 2/1994;
6. Cullinane, Dave, Criminalitatea pe internet, New York Times, 22 iunie 2008;
7. Dillard, Thomas W., Johnson, Stephen R., Lynch, Timothy, A Grand Façade: How
the Grand Jury Was Captured by Government, în Cato Institute Policy Analysis nr. 476/2003;
8. Freeh, Louis, The Russia Reality, în The Nation, 5 iulie 1995;
9. Gardar, Anatoli, Unde este democrația?, discurs în Duma, Nezavissimaya Gazeta,
23 noiembrie 1995;
10. Gutmann, Peter M., Taxes and the Supply of National Output, în Financial Analysts
Journal, XII, 1979;
11. Hesterman, Jennifer L, Transnational Crime and The Criminal-Terrorist Nexus:
Synergies and Corporate Trends, The Walker Papers, May 2005, XIII, www.dtic.mil;
12. Hurdubaie, loan, Elemente de noutate ale acquis-ului comunitar în vederea
asigurării probațiunii, comunicare la Simpozionul de criminalistică „Rolul și contribuția probelor

246
criminalistice și medico-legale în stabilirea adevărului”, Ed. Luceafărul, București, 2005;
13. Kendall, Raymond, Interpol et la lutte contre la criminalité organisée transnationale,
în M. Leclerc (dir.), La criminalité organisée, Ed. La documentation Française, Paris, 1996;
14. Le Bars, Jean-Jacques, Camus Geneviève, Cosset, Alain, Nottola, Yvonne, Essai
d’analyse des causes socio-économiques du développement du travail au noir dans les métiers du
bâtiment, SEDES, Paris, 1980;
15. Lascu, loan, Incriminări privind traficul de persoane, în R.D.P. nr. 3/2002;
16. Lebedev, Alexandr, Rusia - Banii Murdari și Gulerele Albe, în ziarul Vremya, 6 iunie
2001 ;
17. Lilie, Hans, Specific Offences of Organized Crime and German Criminal Law, în
R.I.D.P., 1998;
18. Lynch Timothy, Breaking the Vicious Cycle: Preserving Our Liberties while
Fighting Terrorism, în Cato Institute Policy Analysis nr. 443/2002;
19. Mareș, Valeriu V., Criminalitatea are culoare etnică?, în România Liberă, 28
noiembrie 2006;
20. McFarlane, John, McLellan, Karen, Transnational Crime: The New Security
Paradigm, Strategic and Defence Studies Centre, Working Paper No. 294, 2005, Australian
National University, Canberra;
21. McGrew, Anthony G., Lewis, Paul G., Global Politics, Polity Press, Cambridge,
2005;
22. Moinar, loan, Participate penală. Fundamente teoretice, în R.D.P. nr. 2/1998;
23. Mueller, Gerhard O.W., Transnational Crime: Definitions and Concepts, în
Transnational Organized Crime Review 4 (3-4), 2005;
24. Muscalu, George, Crima organizată în România, interviu în România Liberă, 14
ianuarie 2009;
25. Olaru, Codruț, Unele considerații privind Legea monopolului de stat, în Dreptul nr.
11/1999;
26. Olaru, Codruț, Aspecte comparative între infracțiunea de proxenetism, prevederile
art. 189 alin. (3) Cod penal și dispozițiile Legii nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea
traficului de persoane, în Dreptul nr. 4/2003;
27. Olaru, Codruț, Prevenirea și combaterea criminalității organizate, în R.D.P. nr.
4/2004;
28. Olaru, Codruț, Unele considerații teoretice referitoare la Legea nr. 39/2003 privind
combaterea criminalității organizate, în Dreptul nr. 6/2004;
29. Olaru, Codruț, Terorismul. Mijloace legislative de combatere a acestui fenomen, în
Dreptul nr. 11/2005;
30. Olger, Pinar, The Criminal Justice Systems Facing The Challenge of Organized
Crime, în R.I.D.P., voi. 69, 1998;
31. Pahonțu, Alin, Mihai, Sorin, Aspecte privind conceptul de crimă organizată,
București, 2005, www.cssas.unap.ro;
32. Pătroi, Dragoș, studiu publicat în Tribuna Economică nr. 19 din 11 mai 2005;
33. Ratzel, Max-Peter, Crima organizată în Balcani, Europol Press Office, 2008;
34. Roberti, F., Cooperarea judiciară în combaterea criminalității organizate și a
criminalității economice, în Culegerea Tempus, 2003;
35. Santino, Umberto, Mafia entre première et deuxième république, în Peuples
méditerranéens nr. 67/1994;
36. Sebalin, Victor, Elțîn, Boris, Măsuri urgente pentru apărarea populației împotriva
gangsterismului și a altor forme ale crimei organizate, în Nezavissamaia Gazetta, 14 iulie 1994;
37. Sebalin, Victor, Albini, J.L., Rogers, R.E., The New Stage of the Fight Against
Crime in Russia, în Crime Review Analysis, 1995;
38. Shelley, Louise, The Globalization of Crime and Terrorism, E-Journal USA, 2006,
www.america.gov;

247
 39. Williams, Phil, Transnațional Criminal Organizations and International Security, în
Review Survival, 36 (1);
40. Zaid, Mohamed, Particularități ale cunoașterii crimei organizate, Colectivul de la
Alexandria al Asociației Internationale de Drept Penal, 1977, în R.I.D.P., voi. 69, 1977;
41. *** Are vreo legătură crima organizată din Rusia cu vestul Europei?, în Russkie
Experta, 20 februarie 2005;
42. *** Congressional Research Service, Report for Congress, The USA Patriot Act: A
Legal Analysis, 15 aprilie 2002;
43. *** Direcția Națională Antimafia, Broșură de prezentare, Roma, 2000;
44. *** European Police Office, European Organized Crime Threat Assessment
(OCTA), 2008;
45. *** Infodia, La Divizione Investigativa Antimafia, Organizazzione Attivitâ, Roma,
1995;
46. *** Infractorii români din Anglia, în Daily Mail, 18 septembrie 2008;
47. *** International Crime Threat Assessment, Global Context of International Crime,
Implications of Changing World, Chapter I, Clinton Foundation, 2005, www.ncjrs.gov;
48. *** Interpol, Organized Crime Report, 2008;
49. *** Istituto di Studi Politici, Economici e Sociali, Rapporto EURISPES,
’Ndrangheta della tradizione mafiosa alia nuova evoluzione criminale, Roma, 1995;
50. *** Lupta împotriva crimei organizate în Balcani, în Southeast European Timex, 3
martie 2009;
51. *** Ministerul de Interne al Italiei, Raport anual asupra fenomenului criminalității
organizate pentru anul 1992, Roma, 1993;
52. *** Organizația Internațională pentru Migrație, Biroul din București,
Vulnerabilitatea tinerelor din România față de traficul de ființe umane, cercetare realizată de
Centrul pentru Sociologie Urbană și Regională (CURS), Institutul de Cercetare a Calității Vieții
(ICCV) și Mercury Research and Marketing Consultants, 2001;
53. *** Agenția Națională Antidrog, Raport național privind situația drogurilor, 2014,
www.ana.gov.ro;
54. *** Rapoarte anuale ale Agenției Naționale împotriva Traficului de Persoane, 2004-
2013, www.anitp.mai.gov.ro;
55. *** Rapoarte de activitate ale D.I.I.C.O.T. pe anii 2006-2014, www.diicot.ro;
56. *** Raportul Comisiei Europene privind crima organizată în anul 2003;
57. *** Raportul Europol privind crima organizată în Uniunea Europeană în anul 2003;
58. *** Refugii bancare, secretul bancar și spălarea banilor, Raport Preliminar al ONU,
29 mai 1998, Oficiul de Control al Drogurilor și de Prevenire a Crimei;
59. *** Rusia - paradisul crimei organizate, extrase din Raportul Centrului de Studii
Strategice din Washington, în Curentul, 3 februarie 2000;
60. *** The Millennium Project, Global Challenges for Humanity, 12th Challenge,
University of California, Berkeley, 2005;
61. *** Un român, hacker sau celebru, în II Giornade, 22 martie 2008;
62. *** United Nations Convention against Transnational Organized Crime, Resolution
adopted by General Assembly, 8 January 2001;
63. *** United Nations Convention against Transnational Organized Crime, Resolution
adopted by General Assembly, Fifty-fifth Session, 62nd Plenary Meeting, 15 November 2000;
64. *** United Nations Office on Drugs and Crime, World Drug Report 2010,
2011,2012, 2014, www.unodc.org.
III. Legislație națională
1. Constituția României din anul 1991, modificată și completată prin Legea de revizuire
a Constituției României nr. 429/2003 (M. Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003), republicată în M. Of.
nr. 767 din 31 octombrie 2003;
2. Legea nr. 18/1990 pentru ratificarea Convenției cu privire la drepturile copilului,

248
republicată în M. Of. nr. 314 din 13 iunie 2001;
3. Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, republicată în M. Of. nr.
190 din 18 martie 2014;
4. Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de
Informații, publicată în M. Of. nr. 33 din 3 martie 1992;
5. Legea nr. 118/1992 pentru aderarea României la Convenția asupra substanțelor
psihotrope din 1971 și la Convenția contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope din
1988, publicată în M. Of. nr. 341 din 30 decembrie 1992;
6. Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de
corupție, publicată în M. Of. nr. 219 din 18 mai 2000;
7. Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit
de droguri, republicată în M. Of. nr. 163 din 6 martie 2014;
8. Legea nr. 64/2001 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și
Guvernul Republicii Federative a Braziliei privind cooperarea în combaterea producerii și traficului
ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, a folosirii inadecvate și a farmacodependenței, semnat
la
București la 22 octombrie 1999, publicată în M. Of. nr. 140 din 21 martie 2001;
9. Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane,
publicată în M. Of. nr. 783 din 11 decembrie 2001;
10. Legea nr. 27/2002 pentru ratificarea Convenției penale privind corupția, adoptată la
Strasbourg la 27 ianuarie 1999, publicată în M. Of. nr. 65 din 30 ianuarie 2002;
11. Legea nr. 123/2002 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și
Guvernul Statului Israel privind cooperarea în combaterea traficului ilicit și a abuzului de droguri și
substanțe psihotrope și a altor infracțiuni grave, semnat la Ierusalim la 17 iulie 2001, publicată în
M. Of. nr. 203 din 26 martie 2002;
12. Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic, republicată în M. Of. nr. 959 din 29
noiembrie 2006;
13. Legea nr. 465/2002 pentru ratificarea Acordului dintre România și Republica Cehă
privind cooperarea în combaterea criminalității organizate, a traficului ilicit de stupefiante,
substanțe psihotrope și precursori, a terorismului și a altor infracțiuni grave, semnat la Praga la 13
noiembrie 2001, publicată în M. Of. nr. 559 din 30 iulie 2002;
14. Legea nr. 610/2002 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și
Guvernul Republicii Albania cu privire la cooperarea în domeniul combaterii terorismului, a crimei
organizate, a traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, precum și a altor activități
ilegale, semnat la București la 7 iunie 2002, publicată în M. Of. nr. 824 din 14 noiembrie 2002;
15. Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și
pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, republicată în M.
Of. nr. 702 din 12 octombrie 2012;
16. Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată în M. Of. nr. 288 din 18
aprilie 2014;
17. Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate,
publicată în M. Of. nr. 50 din 29 ianuarie 2003;
18. Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică,
republicată în M. Of. nr. 749 din 3 decembrie 2013;
19. Legea nr. 70/2003 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și
Guvernul Republicii Bulgaria privind cooperarea în combaterea criminalității organizate, a
traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, a terorismului și a altor infracțiuni
grave, semnat la Sofia la 10 iulie 2002, publicată în M. Of. nr. 181 din 24 martie 2003;
20. Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în
exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și
sancționarea corupției, publicată în M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003;
21. Legea nr. 196/2003 privind prevenirea și combaterea pornografiei, republicată în M.

249
Of. nr. 198 din 20 martie 2014;
22. Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în M. Of. nr. 927 din 23
decembrie 2003;
23. Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici, republicată în
M. Of. nr. 525 din 2 august 2007;
24. Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor
infracțiunilor, publicată în M. Of. nr. 505 din 4 iunie 2004;
25. Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată
în M. Of. nr. 159 din 5 martie 2014;
26. Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul
Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și
Terorism, publicată în M. Of. nr. 1089 din 23 noiembrie 2004;
27. Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în
M. Of. nr. 672 din 27 iulie 2005;
28. Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanțelor și preparatelor
stupefiante și psihotrope, publicată în M. Of. nr. 1095 din 5 decembrie 2005;
29. Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, publicată în M. Of. nr. 350 din
19 aprilie 2006;
30. Legea nr. 300/2006 privind ratificarea Convenției Consiliului Europei privind lupta
împotriva traficului de persoane, adoptată la 3 mai 2005, deschisă spre semnare și semnată de
România la Varșovia la 16 mai 2005, publicată în M. Of. nr. 622 din 19 iulie 2006;
31. Legea nr. 334/2006 privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor
electorale, republicată în M. Of. nr. 510 din 22 iulie 2010;
32. Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M. Of. nr. 510 din 24 iulie
2009;
33. Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în M. Of. nr. 486
din 15 iulie 2010;
34. Legea nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a
avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, republicată în M.
Of. nr. 140 din 26 februarie 2014;
35. Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal, publicată în M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012;
36. Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de
procedură penală, publicată în M. Of. nr. 515 din 14 august 2013;
37. O.G. nr. 4/2001 pentru ratificarea Scrisorii de înțelegere dintre Guvernul României și
Guvernul Statelor Unite ale Americii privind controlul drogurilor și aplicarea legii, semnată la
București la 3 iulie 2001, publicată în M. Of. nr. 405 din 20 iulie 2001;
38. O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în M. Of. nr. 513
din 31 iulie 2007;
39. O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, publicată în M. Of. nr. 352
din 30 iunie 2001 ;
40. O.U.G. nr. 159/2001 pentru prevenirea și combaterea utilizării sistemului financiar-
bancar în scopul finanțării de acte de terorism, publicată în M. Of. nr. 802 din 14 decembrie 2001 ;
41. O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, publicată în M. Of. nr.
244 din 11 aprilie 2002;
42. O.U.G. nr. 121/2006 privind regimul juridic al precursorilor de droguri, publicată în
M. Of. nr. 1039 din 28 decembrie 2006;
43. Hotărârea Parlamentului României nr. 36/2001 privind adoptarea Strategiei de
securitate națională a României, publicată în M. Of. nr. 822 din 20 decembrie 2001 ;
44. H.G. nr. 1216/2001 privind aprobarea Planului național de acțiune pentru
combaterea traficului de ființe umane, publicată în M. Of. nr. 806 din 17 decembrie 2001 ;
45. H.G. nr. 299/2003 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Legii

250
nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, publicată în M. Of. nr. 206 din
31 martie 2003;
46. H.G. nr. 471/2004 pentru aprobarea Strategiei naționale de management integrat al
frontierei de stat a României în perioada 2004-2006, publicată în M. Of. nr. 325 din 15 aprilie 2004;
47. H.G. nr. 1443/2004 privind metodologia de repatriere a copiilor români neînsoțiți și
asigurarea măsurilor de protecție specială în favoarea acestora, publicată în M. Of. nr. 873 din 24
septembrie 2004;
48. H.G. nr. 1295/2004 privind aprobarea Planului național de acțiune pentru prevenirea
și combaterea traficului de copii, publicată în M. Of. nr. 802 din 31 august 2004;
49. H.G. nr. 860/2005 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Legii
nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, publicată în
M. Of. nr. 749 din 17 august 2005;
50. Cartea Albă a Crimei Organizate și a Corupției, editată de Consiliul Suprem de
Apărare al Țării, 1998.
IV. Legislație internațională
1. Convenția aspra substanțelor psihotrope, adoptată la 21 februarie 1971 la Viena, la
care România a aderat prin Legea nr. 118/1992 (M. Of. nr. 341 din 30 decembrie 1992);
2. Convenția împotriva traficului și consumului ilicit de stupefiante și substanțe
psihotrope, adoptată la 20 decembrie 1988 la Viena, la care România a aderat prin Legea nr.
118/1992 (M. Of. nr. 341 din 30 decembrie 1992);
3. Convenția ONU asupra stupefiantelor, adoptată la 30 martie 1961 la New York, la
care România a aderat prin Decretul nr. 626/1973 (B. Of. nr. 213 din decembrie 1973);
4. Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane,
adoptată la 3 mai 2005, deschisă spre semnare și semnată de România la Varșovia la 16 mai 2005,
ratificată de România prin Legea nr. 300/2006 (M. Of. nr. 622 din 19 iulie 2006);
5. Convenția Consiliului Europei pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale
și a abuzurilor sexuale, adoptată la Lanzarote la 25 octombrie 2007, ratificată de România prin
Legea nr. 252/2010 (M. Of. nr. 885 din 29 decembrie 2010);
6. Protocolul facultativ la Convenția cu privire la drepturile copilului, referitor la
vânzarea de copii, prostituția copiilor și pornografia infantilă, semnat la New York la 6 septembrie
2000, ratificat de România prin Legea nr. 470/2001 (M. Of. nr. 601 din 25 septembrie 2001);
7. Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate,
Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor
și copiilor, adițional la Convenție, și Protocolul împotriva traficului ilegal de migranți pe cale
terestră, a aerului și pe mare, adoptate la 15 noiembrie 2000 la New York, ratificate de România
prin Legea nr. 565/2002 (M. Of. nr. 813 din 8 noiembrie 2002);
8. Convenția europeană pentru reprimarea terorismului, adoptată la Strasbourg la 27
ianuarie 1977, ratificată de România prin Legea nr. 19/1997 (M. Of. nr. 34 din 4 martie 1997);
9. Convenția Consiliului Europei privind prevenirea terorismului, adoptată la Varșovia
la 16 mai 2005, ratificată de România prin Legea nr. 411/2006 (M. Of. nr. 949 din 24 noiembrie
2006);
10. Convenția internațională privind reprimarea finanțării terorismului, adoptată la New
York la 9 decembrie 1999, ratificată de România prin Legea nr. 623/2002 (M. Of. nr. 852 din 26
noiembrie 2002);
11. Convenția europeană din 8 noiembrie 1990 privind spălarea, descoperirea,
sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii, ratificată de România prin Legea nr. 263/2002
(M. Of. nr. 353 din 28 mai 2002);
12. Convenția penală privind corupția, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999,
ratificată de România prin Legea nr. 27/2002 (M. Of. nr. 65 din 30 ianuarie 2002);
13. Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31
octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004 (M. Of. nr. 903 din 5 octombrie
2004);

251
 14. Convenția Consiliului Europei privind criminalitatea informatică, adoptată la
Budapesta la 23 noiembrie 2001, ratificată de România prin Legea nr. 64/2004 (M. Of. nr. 343 din
20 aprilie 2004);
15. Convenția pentru protecția mediului prin mijloace de drept penal, adoptată la 4
noiembrie 1998 la Strasbourg;
16. Protocolul facultativ la Convenția cu privire la drepturile copilului, prostituția
copiilor și pornografia infantilă, semnat la 6 septembrie 2000 la New York, ratificat de România
prin Legea nr. 470/2001 (M. Of. nr. 601 din 25 septembrie 2001);
17. Strategia antidrog a Uniunii Europene;
18. Strategia de securitate internă a Uniunii Europene: Către un model european de
securitate, Secretariatul General al Consiliului European, Oficiul pentru Publicații al Uniunii
Europene, Luxembourg, 2010;
19. Strategia Uniunii Europene privind combaterea criminalității informatice.
V. Internet
1. www.ana.gov.ro;
2. www.alternativesociale.ro;
3. www.america.gov;
4. www.anitp.mai.gov.ro;
5. www.arduph.ro;
6. www.cij.ro;
7. www.coe.int;
8. www.cssas.unap.ro;
9. www.diicot.ro; m NA/VA/W.dtic.mil;
11. www.finmedia.ro/conferences;
12. www.forrester.com
13. www.iatp.md;
14. www.migratie.md;
15. www.monitoruljuridic.ro;
16. www.ncjrs.gov;
17. www.nocash.ro
18. www.patronatulroman.ro;
19. www.scj.ro;
20. www.state.gov;
21. www.terrorism.com/documents;
www.unodc.org.

252