SISTEME INFORMATICE EUROPENE FOLOSITE ÎN

COOPERAREA SCHENGEN
INTEGRATED MANAGEMENT OF BORDERS-COMPONENT OF
NATIONAL SECURITY

NIȚICĂ ALEXANDRU DANIEL 1

Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”

Abstract:
Hotarele şi frontierele ce se întind de-a lungul statelor au reprezentat mult timp sursa
principală a disputelor în lume. În epoca actuală a telecomunicaţiilor globale şi a schimbării de
climă, se poate argumenta că hotarele sunt un fenomen istoric de o relevanţă palidă într-o lume
modernă interdependentă. De fapt, în aceste vremuri grele, marcate de diverse tendinţe cum sunt
globalizarea economică şi teama de terorism, administrarea competentă a frontierelor a devenit o
problemă politică crucială în toată lumea.
Cuvinte cheie: frontiera , organizație , spațiul Schengen, Poliția de Frontieră.
Keywords: border, organization, Schengen area, Police border.

Provocarea pentru statele moderne bazate pe economie este de a facilita pe cât de uşor
posibil comerţul internaţional, de care depinde bunăstarea lor, protejându-şi în acelaşi timp cetăţenii
de crima şi teroarea aferente frontierelor moderne penetrabile.
Mărturiile istorice demonstrează incontestabil ca instituţia apărării frontierelor a existat din
cele mai vechi timpuri, cunoscând o serie de transformări şi perfecţionări până s-a ajuns la actuala
structură organizatorică. Indiferent de forma de organizare şi denumire
- plăieşi, potecaşi, mărginaşi, cordonaşe, călăraşi, martologi, dorobanţi, grăniceri,
poliţişti de frontieră - întotdeauna conţinutul misiunilor a fost acelaşi, cu anumite particularităţi, în
funcţie de caracterul perioadei istorice existente: în timp de pace străjuirea hotarelor, prevenirea
activităţilor ilegale la adresa siguranţei interne, pornind de la graniţă, a intereselor externe ale ţării,
iar, în timp de război, participarea, alături de celelalte forţe combatante, la lupta pentru apărarea
pământului strămoşesc. În plan conceptual, frontiera a căpătat în ultimele decenii importante
semnificaţii normative pe întreg continentul european. Astfel, aproape nu există domenii şi
probleme care nu pot fi regăsite pe agenda de cooperare transfrontalieră între autorităţile locale din
ţări vecine în Europa legate în temei de tot ce depăşeşte nivelul de interes public local: apărare
naţională, vămi şi alte instituţii subordonate prioritar administraţiei centrale.
.
Interpretarea dimensiunii juridice a noţiunii de frontieră de stat
Orice frontieră este, în acelaşi timp, o relaţie de interdependenţă, dar şi de fragmentare,
de ambiguitate, de risc, şi de oportunităţi. Frontiera reprezintă o linie a contactelor fizice între state,
desenând contururile unor spaţii juridice distincte, respectiv, limitând acţiunea unui stat, dar
oferindu-i oportunităţi de acţiune în spaţiul teritoriilor sale.

1
Masterand, Academia de Politie „Al.I.Cuza”, adresă e-mail: alex.19x94@yahoo.com
1
 În general, termenul frontieră este asociat şi folosit în mai multe domenii ale ştiinţei,
cum ar fi spre exemplu domeniul istoric (frontierele istorice), domeniul geografic (frontiere
naturale), domeniul filozofic sau în unele cazuri chiar şi în cel al literaturii ştiinţifico-fantastice
(frontierele cunoaşterii). Cu toate acestea, mai ales în contextul actual al propagandei şi promovării
pe scară largă a noilor strategii geopolitice, termenul de frontieră este perceput de către majoritatea
oamenilor ca fiind asociat cu forma politico-administrativă a organizării statale – frontiera de stat.
Frontiera de stat este reprezentată de linia reală sau imaginară care trece, în linie dreaptă,
de la un semn de frontieră la altul ori, acolo unde frontiera nu este marcată în teren cu semne de
frontieră, de la un punct de coordonate la altul; la fluviul Dunărea şi celelalte ape curgătoare
frontiera de stat este cea stabilită prin acordurile, convenţiile şi înţelegerile dintre România şi statele
vecine, cu luarea în considerare a faptului că principiul general acceptat de dreptul internaţional
fluvial este acela că frontiera trece pe mijlocul şenalului navigabil principal, iar la apele curgătoare
nenavigabile, pe la mijlocul pânzei de apă; la Marea Neagră frontiera de stat trece pe la limita
exterioară şi limitele laterale ale mării teritoriale a României.
Urmare a schimbărilor survenite pentru protecţia frontierei de stat şi a semnelor de
frontieră se constituie culoarul de frontieră şi fâşia de protecţie a frontierei de stat. Activităţile
pentru constituirea şi întreţinerea culoarului de frontieră şi a fâşiei de protecţie a frontierei de stat
servesc scopurilor apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale.
Majoritatea celor care se gândesc la frontiera de stat au într-o primă fază reprezentarea
unei limite fizice artificiale, a unei bariere, care a fost creată de către un anume stat cu scopul de a-
şi proteja suveranitatea asupra unui spaţiu geografic. În realitate, frontiera de stat este o linie
imaginară care delimitează teritoriul statului respectiv (solul, subsolul, spaţiul aerian, apele de
frontieră şi marea teritorială) de teritoriul altor state sau de marea liberă.
Pe cale de consecinţă, frontiera unui stat reprezentată o barieră juridică şi nicidecum una
fizică. Cu toate acestea nu trebuie omisă voinţa politică a celor aflaţi la putere în statul respectiv
care, cum este şi firesc, trasează direcţiile de orientare strategică şi determină legiuitorul în
adoptarea unor norme subordonate acestei voinţe.

Abordarea unei noi viziuni europene asupra regiunilor transfrontaliere

Nu cu foarte mult timp în urmă printr-o regiune transfrontalieră se înţelegea o regiune virtuală,
înscrisă în geografie, istorie, ecologie, etnie, posibilităţi economice etc. dar blocată de suveranitatea
statelor ce stăpânesc de o parte şi de alta a frontierei. Această definiţie a constituit o provocare
pentru statele europene care doreau realizarea unei uniuni reale, fapt pentru care au căutat soluţii în
vederea constituirii unor colectivităţi transfrontaliere relaţionale care să aibă la bază o serie de
instituţii, dacă nu politice, cel puţin funcţionale.
Un prim aspect în realizarea acestui obiectiv la reprezentat diminuarea efectelor-frontieră, efecte
care rezidă din însuşi funcţiile frontierei. Aceste funcţii sunt: politico-militare ca expresie a
independenţei şi suveranităţii teritoriale; de separare a sistemelor politice, economice, sociale şi
culturale; de filtrare şi selecţie a circulaţiei persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor; de
creare şi acumulare a producţiei de bunuri şi valori, servicii, locuri de muncă etc.; de interpenetrare
sau de divizare a culturilor şi comportamentelor sociale; de protecţie în apărarea valorilor, a
drepturilor şi libertăţilor înscrise în constituţiile fiecărui stat.
Aşa cum rezultă dintr-o analiză sintetică cele mai importante efecte negative ale frontierei asupra
regiunilor transfrontaliere din Europa sunt: dezechilibrele economice generate de dezvoltarea
diferenţiată a statelor învecinate; distanţele culturale relativ mari ca urmare a sistemelor socio-
culturale diferite; caracteristicile politice diferenţiate de interesele diferite ale partidelor aflate la
putere.

2
Pornind de la cele prezentate anterior, într-o nouă concepţie europeană, termenul de regiune
transfrontalieră însumează cel puţin trei elemente definitorii: delimitarea mai mult sau mai puţin
clară a arealului geografic ce caracterizează regiunea transfrontalieră; stabilirea colectivităţilor şi al
instituţiilor implicate; identificarea relaţiilor ce se pot stabili între acestea şi găsirea soluţiilor de
optimizare a activităţilor de interes comun.
Conceptul de regiune transfrontalieră nu este cu totul străin de evoluţia istorică a statului în general;
în special în Europa vestică noţiunea de regiune a avut în decursul timpului multiple înţelesuri, ceea
ce face ca reglementarea sa juridică să fie variată şi extrem de diversă chiar şi în zilele noastre.
Delimitarea spaţială a unei regiuni transfrontaliere s-a făcut pe baza a trei dimensiuni clasice: zone,
poli, structuri administrativ-teritoriale organizate pe principii politice. Caracteristic fiecărei regiuni
transfrontaliere este faptul că acestea sunt dominate de unul sau mai mulţi poli frontalieri. Primii
care au pus în evidenţă importanţa polilor frontalieri au fost economiştii. Ei au constatat că în cadrul
fiecărei regiuni transfrontaliere există una sau mai multe localităţi a căror dezvoltare este mai mare
în comparaţie cu celelalte, fapt pentru care principalele activităţi din cadrul regiunii sunt polarizate
în jurul acestor localităţi.
Polul poate fi definit în funcţie de densitatea şi intensitatea relaţiilor care se stabilesc între
comunitatea gazdă şi celelalte comunităţi din regiunea transfrontalieră cu care aceasta
interacţionează. Astfel, datorită poziţiei dominante, polul devine un spaţiu privilegiat care atrage
principalele resurse din sfera schimbului de mărfuri, a serviciilor şi a forţei de muncă. Plecând de la
factorul economic, prin extrapolare putem identifica şi alte domenii de interes din sfera cooperării
transfrontaliere care se supun aceloraşi reguli, cum ar fi cele ale culturii, mass-mediei, educaţiei,
sănătăţii, serviciilor administrative etc. Din punct de vedere al dezvoltării unei regiuni
transfrontaliere polii au întotdeauna atât efecte pozitive, cât şi efecte negative. Efectele pozitive
constau într-o punere în valoare la nivel de ordin superior a resurselor şi potenţialului regiunii –
cuprinzând de obicei toate sectoarele de activitate - precum şi difuzarea către celelalte comunităţi a
experienţei acumulate, fapt care conduce nemijlocit la dezvoltarea întregii regiuni şi implicit la
creşterea nivelului de trai al populaţiei din întreg arealul spaţiului transfrontalier şi chiar dincolo de
acesta.
De altfel, pentru Consiliul Europei şi în general pentru Uniunea Europeană, o regiune
frontalieră, în sensul strict al cuvântului, este o colectivitate teritorială publică situată imediat sub
nivelul statal şi care are o frontieră terestră comună cu una sau mai multe colectivităţi de acelaşi tip
situate într-un stat vecin. Aceste diviziuni politico-administrative, regionale şi subregionale definesc
spaţiul de aplicare a suveranităţii naţionale al statelor în implicate şi, ca urmare, a cooperării
transfrontaliere.
În această direcţie, principalul instrument internaţional pe care îl reprezintă instituţia cooperării
transfrontaliere îl reprezintă unităţile/diviziunile politice şi administrative ale statelor în cauză, cum
ar fi: provincii sau regiuni pentru Italia, departamente sau regiuni pentru Franţa, cantoane pentru
Elveţia, kreise sau landuri pentru Germania, nomos pentru Grecia, comunităţi autonome pentru
Spania, regiuni administrative pentru Portugalia etc.
Concomitent, efectele pozitive ale polilor sunt însoţite de efecte negative care, în principal,
constau în atragerea şi centralizarea potenţialului socio-economic şi socio-cultural, fapt care treptat
conduce la sărăcirea celorlalte comunităţi şi astfel la încetinirea ritmului de dezvoltare firesc. În
asemenea condiţii, legăturile transfrontaliere sau relaţiile contractuale transfrontaliere nu se pot baza
numai pe concepţia zonală sau multipolară a spaţiului frontalier, ci şi pe structurile politico-
administrative pe care fiecare stat le-a dezvoltat de-a lungul istoriei de o parte şi de cealaltă a
frontierei.
Desigur, aspectele economice vor prima în cadrul acestor relaţii, iar economia de piaţă nu
se va limita doar la libertatea pe piaţă a bunurilor. Astfel, în cazul în care capitalul şi mâna de lucru,
rămân apanajul statului, economia nu se va liberaliza, rămânând rigidă şi neadaptată. Practic, orice
economie combină în diferite proporţii piaţa, constrângerea şi consimţământul. Rezultatul de
3
ansamblu depinde de caracteristicile fiecărei naţiuni. În concluzie, economiile de piaţă moderne
sunt bazate pe tranzacţii de piaţă între oamenii care decid voluntar dacă să ia, sau nu, parte la ele.

Diferenţierea noţiunilor de zonă frontalieră şi zonă de frontieră

Se impune a fi punctată observaţia că, sub aspect conceptual, între noţiunea de zonă frontalieră
şi cea de zonă de frontieră - aşa cum este ea definită de legiuitorul român - există o serie de puncte
comune, puncte comune puse în evidenţă prin definirea punctului de mic trafic şi a punctului
destinat trecerilor simplificate în care legiuitorul arată că acestea sunt reprezentate de orice loc
organizat şi autorizat de Guvernul României pentru trecerea frontierei de stat a persoanelor din zona
de frontieră, într-o formă simplificată, convenită prin acorduri şi convenţii încheiate cu statele
vecine.
Zonele frontaliere sunt reprezentate de acele zone care se situează de o parte şi de cealaltă a
frontierei dintre două state, cu adâncimi variabile – stabilite prin acorduri bilaterale - în care sunt
înglobate localităţile a căror teritoriu este cuprins în această adâncime. În ceea ce priveşte acordurile
bilaterale pentru stabilirea adâncimilor acestea prevăd adâncimi de 10 la 50 km, măsurate în linie
dreaptă începând de la frontiera unui stat. Spre exemplu, Franţa a stabilit cu Părţile Contractuale
limitrofe ca zona frontalieră să nu depăşească în profunzime 20 km de o parte şi de alta a frontierei
comune, în timp ce acordul bilateral franco-belgian defineşte două zone: prima privilegiată –
înglobând localităţile situate pe o adâncime de 10 km – şi cealaltă ordinară – care cuprinde
localităţile situate până la adâncimea de 20-25 km de o parte şi de cealaltă a frontierei.
În cadrul acestei zone sunt stabilite condiţiile în care se poate desfăşura micul trafic de
frontieră şi facilităţile acordate muncitorilor frontalieri. Consiliul Europei a definit muncitorul
frontalier ca fiind muncitorul salariat care lucrează pe teritoriul unei părţi contractante şi rezidă pe
teritoriul unei alte părţi contractante unde se întoarce în principiu în fiecare zi sau cel puţin o dată pe
săptămână.Pentru ca activităţile din zonele frontaliere să se poată desfăşura în condiţii optime s-a
luat în calcul crearea de facilităţi în ceea ce priveşte condiţiile de trecere a frontierei pentru
persoanele care fac obiectul reglementărilor juridice din acest spaţiu, facilităţi materializate în
cadrul micului trafic de frontieră.
În acest sens, Comisia Parlamentului European a adoptat două propuneri de reglementare a
micului trafic de frontieră, adică trecerea frontierei de către cetăţenii ţărilor terţe rezidenţi în zona
frontalieră şi care trec frontiera regulat, având raţiuni legitime, într-o ţară a Uniunii fără ca aceştia
să reprezinte o ameninţare pentru securitatea Uniunii. Prima reglementare are ca scop facilitarea
circulaţiei locale la frontierele terestre dintre statele membre şi ţările terţe vecine, în timp ce al
doilea extinde acest mecanism la frontierele dintre două state membre care nu au suprimat până
acum controalele la frontierele lor comune. Aceste reglementări vizează facilitaţi de ordin practic,
cum ar fi puncte de trecere a frontierei speciale sau culoare rezervate pentru frontalieri, ca şi
posibilitatea de trecere a frontierei pe baza unor documente specifice.
Având în vedere natura locală a micului trafic de frontieră, aplicarea concretă a acestui
regim este delegată statelor membre care, pe baza unor acorduri bilaterale, pot negocia condiţiile
specifice ale micului trafic de frontieră cu ţările terţe în cauză, cu respectarea regulilor generale
stabilite la nivel comunitar şi în spiritul necesitaţii asigurării unui tratament reciproc cetăţenilor
Uniunii. Principalele riscuri şi ameninţări, de natură politică, economică, socială şi militară,
capabile să pună în pericol siguranţa cetăţeanului şi securitatea naţională a României, valorile şi
interesele sale ca stat membru al comunităţii europene şi euroatlantice sunt: terorismul internaţional
4
structurat în reţele transfrontaliere; proliferarea armelor de distrugere în masă; conflictele regionale;
criminalitatea transnaţională organizată; guvernarea ineficientă. Astfel, se poate aprecia că, pe
măsură ce vulnerabilităţile, riscurile şi ameninţările tind să se globalizeze, pe măsură ce vectorii
propagatori ai unor ameninţări se structurează şi îşi uniformizează tehnicile şi procedeele de acţiune
ilegală, devine tot mai pregnant efectul de conştientizare a necesităţii unor forme de identificare,
analiză, prevenire şi acţiune concertată de contracarare, într-un mediu de securitate flexibil,
caracterizat de cooperare, schimb de informaţii şi interoperabilitate la diverse niveluri instituţionale,
efect . În concluzie, vulnerabilitatea poate fi definită, pe scurt, drept rezultatul combinării riscurilor
existente la adresa unei societăţi cu capacitatea acesteia de a face faţă şi de a supravieţui situaţiilor
de urgenţă internă şi externă. şi necesitate a globalizării.

Bibliografie;
1. POLITICA ȘI STRATEGIA EUROPEANĂ DE SECURITATE ȘI APĂRARE COMUNĂ.
Prof. univ. dr. Sergiu Adrian VASILE- Bucureşti -2017
2. www.wikipedia.ro