SPECIFICITATEA POLITICILOR DE PREVENIRE A

CRIMINALITĂȚII ÎN FRANȚA
SPECIFICITY OF CRIME PREVENTION POLICIES IN FRANCE

NIȚICĂ ALEXANDRU DANIEL 1

Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”

Abstract:
Creşterea criminalităţii în perioada de tranziţie s-a datorat şi unor modificări importante
la nivelul controlului social. Frica, ce constituia în trecut principalul instrument de control social,
a dispărut. Societatea civilă aflată în curs de refacere nu a reuşit să pună nimic în locul fricii.
Legea nu numai că nu şi-a recăpătat autoritatea, dar dimpotrivă, aceasta a fost într-o continuă
scădere. La nivelul politicii penale s-a produs o anumită relaxare, constând în dezincriminarea
unor fapte, abolirea pedepsei capitale, introducerea cauţiunii..
Asigurarea climatului de normalitate civică, de ordine şi siguranţă publică a reprezentat şi
reprezintă o cerinţă absolut necesară pentru societatea românească, aflată în continuă transformare
care, prin structurile sale specializate, caută să identifice cele mai eficiente forme şi modalităţi de
realizare a acestui obiectiv.

Cuvinte cheie: politică penală preventivă, , criminalitate, control social, costul crimei.
Keywords: preventive penal policy, criminality, social control, cost of crime.

Criminalitatea a devenit un subiect de preocupare politică, pentru statele lumii şi în special

pentru statele europene. Guvernele sunt nevoite de acum încolo să facă faţă nu doar unei
criminalităţi naţionale importante, dar şi unei criminalităţi transfrontaliere în plină evoluţie. Acest
nou tip de criminalitate obligă sistemele tradiţionale de poliţie şi justiţie să descopere metodele cele
mai potrivite în ceea ce priveşte controlul delincvenţei.
La originea cooperării dintre forţele de poliţie în Europa, miza era aceea a pregătirii unei
riposte instituţionale comune în faţa ameninţării teroriste şi a dezvoltării criminalităţii
transfrontaliere. Mafiile naţionale şi grupurile teroriste au pus în practică, înaintea tuturor,
principiile liberei circulaţii în Europa.
Sens în care criminalitatea transfrontalieră depăşeşte cu mult cotele alarmante ale efectelor
produse la nivel micro şi macro social. Este dificilă realizarea unui bilanţ clar al criminalităţii
întrucât, la fel ca în cazul oricărui act ilegal, se poate observa doar partea de suprafaţă a aisbergului,
după cum se menţionează: „ Prin definiţie, practicile ilicite caută să scape de ochiul societăţii.
Frecvenţa lor şi caracteristicile evoluţiilor lor nu pot astfel să permită nicio estimare cantitativă
fiabilă şi exhaustivă.
Criminalitatea organizată îşi are originile în asociaţii, carteluri şi bande criminale şi societăţi
ecran, având drept scop prioritar crime, exploatarea slăbiciunilor pentru obţinerea de câştiguri şi
profituri, influenţă şi putere prin mijloace legale şi ilegale. Metodele utilizate sunt: violenţă,

1
Masterand, Academia de Politie „Al.I.Cuza”, adresă e-mail: alex.19x94@yahoo.com
1
eliminare, trafic organizat, extorcare, corupţie, manipulări, fraude, spălarea banilor iar valorile
prejudiciate sunt: viaţa, libertatea, integritatea fizică, securitatea publică, libertăţi democratice.
Cu toate acestea criminologii sunt interesaţi de mult timp de diferitele statistici privind
criminalitatea, aceasta în ciuda numeroaselor obiecţii existente conform cărora statisticile oficiale
nu pot oferi o idee valabilă asupra realităţii criminale. Există diferite metode de a realiza un
recensământ al nivelului criminalităţii în general. Pe de altă parte, există foarte puţine statistici
specifice criminalităţii transfrontaliere, deoarece fiecare stat îşi incriminează infracţiunile conform
legilor naţionale. Globalizarea are sensuri multiple, ea desemnând pentru diferite segmente ale
opiniei publice internaţionalizarea producţiei şi a schimbului, triumful pieţelor financiare şi al
liberului schimb, era reţelelor internaţionale de informaţie şi comunicare, efectul industriilor
culturale transnaţionale, presupusa „victorie” a multinaţionalelor asupra guvernelor sau chiar
pierderea suveranităţii naţionale.
Globalizarea se manifestă nu numai în domeniul economic, care este determinat, ci şi în
sfera politică şi socială, aşa încât putem afirma că în prezent politica internaţională nu este făcută
numai în state şi că puterea poate şi este exercitată, atât de guverne cât şi de autorităţi non statale.
Globalizarea este termenul întrebuinţat pentru a descrie un proces multicauzal care are drept rezultat
faptul că evenimente care au loc într-o parte a globului au repercusiuni din ce în ce mai ample
asupra societăţilor şi problemelor din alte spaţii geografice. Nu s-a descoperit încă o definiţie a
globalizării într-o formă universal acceptată şi, probabil, nici definitivă. Motivul rezidă din faptul că
globalizarea subinclude o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă atingând
domenii diverse ale unei societăţi. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie, sau toate la un
loc. Una dintre formele cele mai îngrijorătoare ale criminalităţii transfrontaliere este criminalitatea
organizată. Aceasta reprezintă conform Naţiunilor Unite “una dintre cele mai de temut provocări pe
care le va întâlni colectivitatea mondială.” In consecinţă, aceasta din urmă tinde să se
internaţionalizeze făcând cu atât mai dură lupta împotriva acesteia. Prin criminalitate organizată,
opinia publică înţelege de cele mai multe ori banditismul structurat la scală internaţională.
Organizaţiile cele mai cunoscute sunt Mafia siciliană, Camorra napolitană, Triadele chinezeşti,
Yakuzele japoneze, Cartelele de droguri columbiene şi mexicane, dar mai există multe altele în
Rusia şi în Europa de Est, neexistând o definiţie judiciară a acestui fenomen.
Activitatea de prevenire a criminalităţii nu va fi eficientă în orice condiţii: în primul rând
este nevoie de o legislaţie adecvată, de statistici uniforme, de o reflectare obiectivă în mass-media,
de evaluarea corectă a nevoilor locale, de implicarea cetăţenilor şi a sectorului privat. În toate
acestea, Ministerul Justiţiei are un roj major de jucat.
Modele de prevenire a criminalităţii
1. Modelul represiv
Foarte mult timp, reacţia socială antiinfracţională a avut un caracter strict represiv. Cutumele
justiţiei private consideră că ofensa adusă unui grup, trebuie să se repercuteze automat asupra
clanului din care face parte, responsabilitatea ripostei aparţinând întregului grup.
Sub imperiul „răzbunării divine”, conducătorul (mai târziu, judecătorul) putea impune aplicarea
legii. În acest sens, edificator a fost „Codul lui Hammurabi”, cod preluat şi de alte legislaţii penale
orientale (egiptene şi ebraice).
În Europa, civilizaţia antică a avut mari influenţe asupra sistemelor de justiţie penală din Grecia şi
peninsula romană. Ultima formă a reacţiei represive: a fost represiunea etatizată, ce s-a bazat pe
„ideea retributivă”.
Caesario Beccaria vizează următoarele aspecte asupra modelului represiv:
 Codificarea riguroasă a delictelor şi pedepselor, necesitatea elaborării unui corp de legi scrise,
2
clare şi accesibile;
 Justificarea pedepsei prin caracterul ei retributiv, descurajant şi, prin urmare, util pentru
conservarea ordinii sociale;
 Necesitatea aplicării unor pedepse moderate, dar sigure şi prompte;
 Desfiinţarea pedepsei cu moartea;
 Introducerea sistemului acuzator în procedura penală; necesitatea ca judecata şi probele să fie
publice;
 Desfiinţarea torturii ca procedeu de anchetă, ca mijloc de obţinere a probelor;
 Necesitatea prevenirii delictelor.
2. Modelul preventiv
Acest model aparţine doctrinei pozitiviste de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Fondatorul acesteia a
fost juristul şi sociologul Enrico Ferri, care contestă sistemul represiv conceput de şcoala clasică.
Ideile susţinute de şcoala pozitivistă erau:
 importanţa comportamentului infracţional pentru instanţa de judecată;
 relevarea factorilor ereditari şi de mediu care au determinat evoluţia comportamentului
infractorului;
 ştergerea imaginii clasice a omului rezonabil, stăpân pe actele sale şi liber întotdeauna să aleagă
între bine şi rău;
 infractorul nu este întotdeauna liber să aleagă, fiind determinat de legile naturale (descoperite
doar de ştiinţă);
 individualizarea pedepsei să se realizeze ţinându-se seama de personalitatea infractorului şi de
condiţiile concrete care au determinat producerea activităţii infracţionale.
În conformitate cu aceste opinii, pedeapsa constituie un mijloc de apărare socială cu caracter
curativ, prin care se urmăreşte vindecarea infractorului. E. Ferri afirma că infracţiunea este mai întâi
un fenomen natural şi social care trebuie prevenit şi apoi este o entitate juridică.
E. Ferri susţine necesitatea luării unor măsuri de ordin social şi economic, care să elimine, eventual
să limiteze, rolul factorilor criminogeni. Măsurile propuse le-a numit substitutive penale, sens în
care autorul enumera câteva: iluminatul străzilor, descentralizarea administrativă, reducerea
consumului de alcool etc.
3. Doctrina apărării sociale
Această doctrină încearcă să îmbine cele două concepţii (ale şcolii clasice şi şcolii pozitiviste),
conferind dreptului penal o nouă finalitate, respectiv: apărarea socială realizată atât prin prevenire,
cât şi prin represiune.
Doctrina apărării sociale este explicată de Marc Ancei în lucrarea La deferise sociale nouvelle
(Noua Apărare Socială). Ideile fundamentale ale acestei doctrine susţineau că:
 apărarea socială se referă la protejarea societăţii împotriva criminalităţii;
 protecţia se realizează prin măsuri penale şi extrapenale de natură a neutraliza delincventul
(prin aplicarea de metode emotive şi educative sau prin eliminare sau segregare);
 apărarea socială susţine acea politică penală care acordă prioritate prevenirii crimei şi
tratamentului delincventului (având drept obiectiv resocializarea infractorului);
 resocializarea este considerată o rezultantă a procesului de umanizare a noilor legislaţii penale;
 umanizarea dreptului penal şi procesual penal se bazează pe cunoaşterea ştiinţifică atât a
fenomenului infracţional, cât şi a personalităţii delincventului.
Aceste obiective ale „Şcolii Apărării Sociale” (de tratare şi resocializare a delincventului) se

3
regăsesc şi în ideile susţinute de orientarea clinică.
Criminologia clinică susţine 2 modele de prevenire a criminalităţii:
a) Criminologia şi modelele de politică penală
Teoriile criminologice au influenţat în mare măsură complexul proces de elaborare şi punere în
aplicare a unor metode de tratament şi reeducare a condamnatului, dar şi programele de prevenire a
criminalităţii.
b) Examenul psiho-individual
Prima încercare a avut loc în Argentina, în 1907, prin înfiinţarea unui cabinet de psihologie clinică
şi experimentală în cadrul penitenciarului naţional. Ulterior, câştigă teren aplicarea acestui examen
psiho-individual şi în Brazilia, Chile, Belgia, Germania, Austria şi Franţa.
Programele de prevenire Cel mai cunoscut program de prevenire este Proiectul Zonei Chicago
(Chicago Area Project) şi a fost inspirat de teoria ecologică a „Şcolii din Chicago”. În conformitate
cu aceasta, rata criminalităţii poate fi redusă ca efect al ameliorării mediului social (prin
îmbunătăţiri de ordin social, economic şi cultural; schimbări atitudinale prin implicarea directă a
cetăţenilor la reducerea criminalităţii). Chiar dacă a fost contestat şi nerezistând în timp (decât între
1930-1950), Proiectul Zonei Chicago a determinat o scădere considerabilă a delincventei în oraşul
respectiv.
4. Modelul curativ
Acest model de politică penală s-a fundamentat pe rezultatele cercetării ştiinţifice în criminologie.
La datele ştiinţifice furnizate de criminologia clinică s-au adăugat ideile doctrinei apărării sociale
susţinute de Filipe Grammatica şi, mai ales, cele ale noii apărări sociale, promovate de Marc Ancei.
Modelul curativ viza:
 axarea politicii penale pe ideea de resocializare a infractorului;
 adoptarea unor metode de tratament apte să contribuie la readaptarea socială a individului;
 adoptarea unor tehnici de individualizare menite să contribuie la creşterea eficienţei
tratamentului, atât în momentul individualizării judiciare a sancţiunii, cât şi în perioada executării
acesteia;
 adoptarea unui ansamblu de măsuri de ordin social, economic, cultural etc, în scopul facilitării
reinserţiei sociale cât mai adecvate a infractorului, după executarea tratamentului.
În S.U.A., ideea de tratament a cunoscut o anumită consacrare juridică în sistemul sentinţelor cu
durată nedeterminată combinate cu măsura eliberării condiţionate „pe cuvânt”.
Alte modalităţi de sancţionare non-represivă au vizat executarea sancţiunii cu închisoarea în
semilibertate, având drept scop facilitarea resocializării (infractorul este lăsat în mediul său familial
şi social, păstrându-şi locul de muncă, dar îşi petrece sfârşitul de săptămână şi concediul în
penitenciar).
Franta este o tara cu un nivel de criminalitate redusa. Infractiuni minore de tipul furtului din
buzunare, inselaciunilor sau furtului din masini pot aparea in zone aglomerate (gari, statii, parcari,
centre comerciale, benzinarii sau zone de servicii pe autostrazi).
Este recomandabil ca documentele si valorile personale, biletele de calatorie si banii sau
cartile de credit sa fie pastrate in locuri sigure si sa nu fie expuse in mod vizibil asupra persoanei
sau in masini. Masinile trebuie incuiate si asigurate cu sisteme de alarma. In cazul calatoriilor cu
autobuze sau trenuri este indicat sa se pastreze atentia asupra bagajelor pe intreaga durata a
calatoriei. Pentru iesirile in orase, in special in zonele aglomerate, este recomandabil ca
documentele personale sa fie lasate la hotel si sa se pastreze numai o copie a actelor de identitate
(pasaport, permis de sedere).
4
 In cazul unor incidente care afecteaza siguranta persoanei sau a bunurilor, se recomanda
contactarea celui mai apropiat birou al politiei. In cazul pierderii pasaportului romanesc, se
recomanda sesizarea atat a biroului local de politie, cat si a oficiului consular roman cel mai
apropiat.
Ordinea internaţională în contextul globalizării criminalităţii se circumscrie unor două mari
capitole, respectiv; justiţia şi securitatea. Chiar daca cele două concepte merg în paralel , ambele se
determină una pe cealaltă şi se asigură reciproc. Sens în care ne simţim obligaţi să facem o strictă
diferenţă între cooperarea judiciară şi cooperarea poliţienească – ambele circumscrise investigării şi
totodată prevenirii criminalităţii transfrontaliere. De asemenea, la momentul actual, nu se poate
vorbi, în cadrul Uniunii Europene de armonizarea dreptului penal material şi procedural, ci doar de
recunoaştere reciprocă, pe baza valorilor comune ale statelor membre. Aşadar, nu există un drept
penal european unic, ci doar un drept european (comunitar) penal, format din ansamblul normelor
comunitare care reglementează acest domeniu).
Numai experienţa derivată dintr-un cadru jurisdicţional, comunitar solid cât şi dintr-o
practică judiciară nou apărută în contextul eliminării frontierelor interne din cadrul Uniunii
Europene – poate concura cu un management eficient la nivelul structurilor specializate în
contracararea şi prevenirea tuturor formelor de criminalitate transfrontalieră.