Etică şi deontologie profesională 1

Unitatea de învăţare 7
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A POLIŢISTULUI ÎN CAZUL
NERESPECTĂRII CODULUI DE ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE

Însuşirea şi aprofundarea cunoştinţelor de către studenţi cu privire la

Obiectivele temei
formele răspunderii juridice a poliţistului în cazul nerespectării Codului
de etică şi deontologie.

Răspunderea juridică, răspunderea disciplinară, abaterea disciplinară,

Cuvinte cheie cercetarea prealabilă, sancţiune, răspunderea civilă, răspunderea penală,
infracţiune, cercetarea penală.

Cuprinsul unităţii de studiu

7.1. Cadrul general al răspunderii poliţistului.
7.2. Răspunderea disciplinară.
7.3. Răspunderea civilă.
7.4. Răspunderea penală.
NU UITA!
INTREBĂRI DE CONTROL
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ 2015
la Distanţă
 Etică şi deontologie profesională 2

7.1. Cadrul general al răspunderii poliţistului

Din punct de vedere lingvistic, răspunderea şi responsabilitatea sunt sinonime, fiind definite
ca „faptul de a răspunde, responsabilitatea” sau „obligaţia de a efectua un lucru, de a răspunde, de a
da socoteală la ceva, răspundere”.
Dicţionarul Larousse defineşte responsabilitatea ca fiind „obligaţia de a repara daunele
cauzate altuia de către el însuşi, de către o persoană care depinde de el sau de către un animal sau
lucru aflat în paza sa; obligaţia de a suporta pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea comisă;
capacitatea de a lua o decizie fără a se referi la o autoritate superioară – iar responsabilitatea
colectivă – faptul de a considera pe toţi membrii unui grup ca solidari responsabili pentru actul
comis de către unul din membrii grupului”1.
Singurul temei al răspunderii juridice îl constituie încălcarea prevederilor normelor legale.
Încălcarea prevederilor normelor legale antrenează implicit şi răspunderea juridică prevăzută de ele.
În unele opinii, răspunderea juridică a poliţistului reprezintă un complex de drepturi şi
obligaţii, prevăzute de legislaţie, care se nasc în urma încălcării normelor juridice şi care are drept
consecinţă aplicarea sancţiunii de către organul împuternicit al statului sau societăţii în scopul
restabilirii ordinii de drept şi securităţii publice, precum şi prevenirea unor astfel de fapte.
Până la intrarea în vigoare a Statutului Poliţistului, răspunderea juridică a acestuia era
reglementată în principal de statutul cadrelor militare şi de Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998
privind răspunderea materială a militarilor, întrucât poliţistul avea calitatea de ofiţer activ.
Poliţistul, ca oricare alt cetăţean poartă răspunderea juridică atât pentru faptele sale ilicite
care nu au legătură cu atribuţiile de serviciu, cât şi pentru cele săvârşite în calitate de funcţionar
public cu statut special.
De-a lungul timpului, au existat cazuri de poliţişti care nu au respectat statutul juridic al
profesiei, care nu şi-au îndeplinit misiunile sau atribuţiile, neavând nimic în comun cu profesia pe
care o practică sau care au adus atingere imaginii poliţiei prin ipostazele în care au fost surprinşi –
consumând băuturi alcoolice în timpul misiunilor executate, întârzieri de la program sau absentări
nejustitificate, pactizări cu infractorii, implicarea în fapte de corupţie etc.
Poliţistul răspunde personal pentru acţiunile, inacţiunile şi omisiunile sale, în condiţiile legii.
El are datoria să se abţină de la executarea ordinelor şi misiunilor vădit ilegale, având obligaţia de a-
şi informa de îndată şefii despre aceasta, pe cale ierarhică, atât verbal, cât şi prin raport scris.
Abţinerea de la executarea ordinelor şi misiunilor vădit ilegale nu atrage răspunderea disciplinară a
poliţistului.
De asemenea, poliţistul care deţine o funcţie de conducere răspunde pentru dispoziţiile date
subordonaţilor în temeiul autorităţii pe care o exercită potrivit prevederilor legale. Prin modul de
organizare a relaţiilor ierarhice în cadrul poliţiei se asigură posibilitatea identificării superiorului
responsabil de acţiunile sau inacţiunile poliţistului în exercitarea atribuţiilor profesionale.
Încălcarea principiilor şi regulilor prevăzute de Codul de etică şi deontologie al poliţistului
atrage răspunderea disciplinară, civilă sau penală a celui vinovat, în condiţiile legii.
Raţiunile pentru încălcarea eticii profesionale în cadrul Poliţiei Române au făcut obiectul
unui studiu realizat de Direcţia Generală Anticorupţie în rândul lucrătorilor Ministerului Afacerilor
Interne, în anul 20102. Pe ansamblu, personalul chestionat a identificat aspectele legate de
specificul activităţii (presiuni în direcţia atingerii unor indicatori de performanţă, confruntarea cu

1
Nouveau petit Larousse, Paris, 1972, p. 802.
2
Percepţia personalului M.A.I. asupra incidenţei corupţiei la nivel instituţional, Direcţia Generală Anticorupţie,
Bucureşti, 2010.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ 2015
la Distanţă
 Etică şi deontologie profesională 3

situaţii profesionale dificile), insatisfacţia acumulată în muncă, precum şi exemplele negative

oferite de către şefi ori colegi ca motive/raţiuni ce ar putea determina încălcarea eticii
profesionale. Rămânând în sfera circumscrisă activităţii profesionale, 37,3% dintre respondenţi
admit că „orice angajat este <<forţat de împrejurări>>, cel puţin o dată pe parcursul carierei, să
se manifeste într-un mod lipsit de etică”. În acelaşi registru, aproximativ 3 din 10 angajaţi (24,3%)
sunt de părere că „nu poţi, simultan, să ai un comportament etic şi să-ţi îndeplineşti în foarte bune
condiţii sarcinile de serviciu”, un procent relativ apropiat (22,4%) subliniind că „adoptarea, într-o
situaţie confuză ori excepţională, a unei decizii la limita eticii sau deontologiei profesionale, este
scuzabilă”.

Trebuie menţionat că doar puţin peste jumătate dintre cei consultaţi (50,7%) au exclus, mai
mult sau mai puţin categoric, eventualele influenţe pe care insatisfacţia acumulată în activitate le-ar
putea exercita în direcţia adoptării unor comportamente la limita eticii („insatisfacţia faţă de
activitatea desfăşurată face mult mai probabilă adoptarea unui comportament contrar eticii”).
Atitudinea şi, îndeosebi, exemplele disponibile în cadrul colectivelor profesionale, printre
colegi ori şefi, sunt frecvent responsabile de adoptarea comportamentelor disfuncţionale din
perspectivă etică. Discutând despre aceste aspecte, 31,9% dintre participanţii la sondaj au opinat că
„şefii au câteodată tendinţa de a ignora propriul lor comportament contrar eticii profesionale”,
23,2% au avansat ideea potrivit căreia “insatisfacţia faţă de prestaţia şefului face mult mai

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ 2015
la Distanţă
 Etică şi deontologie profesională 4

probabilă adoptarea unui comportament contrar eticii”, iar 15,8% au admis că atunci „când un
angajat are un comportament contrar eticii, şefii au tendinţa să privească în altă parte”. În
completare, 35,2% dintre angajaţii chestionaţi au opinat că „nu este neobişnuit ca un angajat <<să
închidă ochii>> la comportamentele lipsite de etică ale colegilor săi”, 19,1% subliniind că
„adesea, pentru a te face acceptat de către colegi ori şef, eşti obligat să adopţi unui comportament
contrar eticii profesionale”.

7.2. Răspunderea disciplinară

În virtutea raportului juridic de subordonare, salariatul trebuie să respecte nu numai

obligaţiile generale de muncă prevăzute în actele normative, în contractul colectiv şi contractul
individual de muncă, în regulamentul intern, dar şi măsurile (dispoziţiile) date de angajator prin
ordine scrise sau verbale, în exercitarea atribuţiilor sale de coordonare, îndrumare şi control.
Răspunderea disciplinară operează ca urmare a îndeplinirii următoarelor condiţii:
 calitatea de salariat a subiectului răspunderii disciplinare;
 existenţa unei fapte ilicite săvârşită cu vinovăţie;
 producerea unui rezultat socialmente dăunător şi legătura de cauzalitate între faptă şi
rezultat.
Răspunderea disciplinară, ca instituţie fundamentală a dreptului muncii, nu poate face
excepţie de la sistemul general al legislaţiei muncii. Prin urmare, ca o consecinţă firească a varietăţii
raporturilor de muncă într-o economie de piaţă dinamică, reglementarea lor nu este posibilă în
detaliu şi pentru toate domeniile, doar prin legea cadru - Codul muncii. Se impun în mod firesc,
reglementări speciale, izvorâte din specificul relaţiilor sociale de muncă ale personalului salariat din
anumite sectoare de activitate.
Acest gen de răspundere intervine atunci când un poliţist săvârşeşte cu vinovăţie o abatere
de la îndatoririle sale de serviciu în timpul exercitării funcţiei poliţieneşti, dar şi abaterile comise de
el în afara serviciului, dar care aduc atingere prestigiului instituţiei din care face parte.
Aşa cum s-a arătat în doctrină3, răspunderea disciplinară a poliţistului reprezintă un tip de
răspundere juridică specifică dreptului poliţienesc, care intervine atunci când un poliţist săvârşeşte
cu vinovăţie o abatere de la executarea îndatoririlor sale de serviciu, inclusiv de comportament,
prevăzute de actele normative în vigoare.
Răspunderea disciplinară a poliţistului este o răspundere juridică de drept public şi
întruneşte toate trăsăturile acesteia. Ea este definită de legiuitor pentru abaterea administrativă de la
disciplina funcţiei publice, atunci când funcţionarul îşi încalcă competenţele şi produce anumite
prejudicii morale şi materiale .
Regimul disciplinar al poliţiştilor îl reprezintă sistemul recompenselor şi sancţiunilor,
drepturile şefilor de a le acorda sau de a le aplica, precum şi ansamblul procedurilor specifice
utilizate în acest domeniu. Regimul disciplinar este aplicat cu respectarea drepturilor omului, a
prevederilor constituţionale şi ale Codului de etică şi deontologie profesională a poliţistului.
Regimul disciplinar caracterizează starea disciplinară a personalului şi ordinea interioară
existentă4 în cadrul instituţiilor subordonate Ministerului Afacerilor Interne. Ordinea interioară dă
consistenţă modului în care personalul respectă şi aplică normele disciplinare, ori modul în care

3
Popa, Mihai, Formele răspunderii juridice a poliţistului român (teză de doctorat), Academia de Poliţie „A.I. Cuza”,
Bucureşti, 2007, pag. 156.
4
Asigurarea regimului disciplinar revine în mare măsură şefului unităţii, care răspunde de ordinea interioară a structurii
pe care o conduce şi de asigurarea unui nivel ridicat al disciplinei personalului subordonat.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ 2015
la Distanţă
 Etică şi deontologie profesională 5

activitatea desfăşurată în unităţi respectă comandamentul juridic al actelor normative.

În anul 2010, s-a înregistrat o creştere a cazurilor de indisciplină în rândul poliţiştilor,
numărul poliţiştilor sancţionaţi fiind de 1.089, poliţişti învinuiţi pentru fapte de corupţie – 107, iar
accidentele de circulaţie comise de poliţişti sub influenţa băuturilor alcoolice – 47.
În vederea asigurării unui nivel ridicat de disciplină a personalului şi o ordine interioară
desăvârşită, şeful unităţii de poliţie are următoarele obligaţii:
 să respecte şi să asigure aplicarea prevederilor actelor normative în vigoare, ale ordinelor şi
dispoziţiilor date în aplicarea legii;
 să emită dispoziţii legale şi să realizeze condiţiile necesare pentru executarea acestora;
 să asigure îndeplinirea atribuţiilor funcţionale de către subordonaţi;
 să evalueze periodic disciplina şi ordinea interioară din unitate şi să întreprindă măsurile
necesare pentru menţinerea şi întărirea acestora;
 să recompenseze poliţiştii merituoşi şi să-i sancţioneze pe cei care săvârşesc abateri
disciplinare, în condiţiile legii.
În conformitate cu art. 57 din Legea nr. 360/2002, constituie abateri disciplinare
următoarele fapte săvârşite de către poliţist, cu vinovăţie:
 comportarea necorespunzătoare la serviciu, în familie sau societate, care aduce atingere
onoarei, probităţii profesionale a poliţistului sau prestigiului instituţiei;
 neglijenţa sau lipsa de preocupare manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a
dispoziţiilor primite de la şefii ierarhici sau de la autorităţile anume abilitate de lege;
 întârzierea repetată sau nejustificată a soluţionării lucrărilor;
 depăşirea atribuţiilor de serviciu ori lipsa de solicitudine în relaţiile cu cetăţenii;
 absenţa nemotivată ori întârzierea repetată de la serviciu;
 producerea de pagube materiale unităţii din care face parte sau patrimoniului
Ministerului Afacerilor Interne;
 încălcarea normelor privind confidenţialitatea activităţii desfăşurate;
 nerespectarea prevederilor jurământului de credinţă;
 imixtiunea ilegală în activitatea altui poliţist;
 intervenţia pentru influenţarea soluţionării unor cereri privind satisfacerea intereselor
oricărei persoane;
 încălcarea prevederilor referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de interese şi
interdicţiile stabilite prin lege.
Abaterile şi sancţiunile disciplinare sunt luate în calcul pentru fiecare poliţist cu ocazia
evaluării anuale de serviciu, avansării, promovării sau recompensării.
Încălcarea de către orice poliţist cu vinovăţie a normelor etice şi deontologice specifice
şi/sau a celor referitoare la îndeplinirea atribuţiilor profesionale prevăzute în Statut, constituie
abatere disciplinară şi angajează răspunderea sa disciplinară.
Fundamentul juridic al răspunderii disciplinare în cazul poliţistului îl constituie:
 legea care reglementează răspunderea acestuia, în baza căreia se nasc, se modifică sau se
sting raporturi juridice de subordonare ierarhică în activitatea de aplicare a legii;
 fapta care constituie abatere disciplinară săvârşită să fie incriminată în lege, statut
profesional, cod de etică etc.;
 actul de stabilire a răspunderii disciplinare.
Şeful ierarhic poate aplica, în raport de caracterul şi gravitatea fiecărei fapte, una dintre
următoarele măsuri:
 atenţionarea sau avertizarea scrisă a poliţistului care a săvârşit abaterea disciplinară asupra
respectării îndatoririlor profesionale şi civice care îi revin, pentru a înceta producerea unor
consecinţe juridice nefavorabile;

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ 2015
la Distanţă
 Etică şi deontologie profesională 6

 sancţionarea disciplinară a celui vinovat, conform competenţei, după cercetarea prealabilă

şi consultarea consiliului de disciplină, după caz.
Înainte de a se aplica o sancţiune disciplinară, vor fi avute în vedere următoarele elemente:
caracterul şi gravitatea faptei comise; activitatea desfăşurată anterior de către poliţistul în cauză;
împrejurările în care a fost comisă abaterea; cauzele şi consecinţele acesteia; gradul de vinovăţie;
preocupările poliţistului pentru a înlătura urmările faptei comise; conduita poliţistului în perioada
cercetării disciplinare.
Poliţiştilor le pot fi aplicate una dintre următoarele sancţiuni disciplinare:
a) mustrarea scrisă constă în notificarea prin care i se pune în vedere poliţistului care a
săvârşit o abatere disciplinară ca urmare a faptului că nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător una
sau mai multe obligaţii de serviciu ori a încălcat o anumită regulă de comportare, atrăgându-i-se
atenţia să-şi îndrepte comportamentul. În acelaşi timp, mustrarea scrisă reprezintă reproşul oficial
adresat poliţistului vinovat şi se aplică în situaţia neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a
sarcinilor profesionale corespunzătoare postului sau funcţiei.
b) diminuarea drepturilor salariale pentru funcţia îndeplinită, cu 5-20% pe o perioadă de 1-
3 luni – presupune reducerea, în procentul menţionat şi în funcţie de gravitatea faptei, a salariului
poliţistului în sarcina căruia s-a reţinut încălcarea obligaţiilor ce-i revin, inclusiv a normelor de
comportare;
c) amânarea promovării în grade profesionale sau funcţii superioare pe o perioadă de 1-3
ani;
d) trecerea într-o funcţie inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional
deţinut.
e) destituirea din poliţie – reprezintă măsura de îndepărtare din poliţie şi încetare a
raporturilor de serviciu, în cazul comiterii unor abateri grave de la prevederile normelor de muncă
interne ori ale altor dispoziţii legale. Această sancţiune disciplinară se dispune în mod
corespunzător de către persoanele care au competenţa să acorde grade profesionale poliţiştilor, la
propunerea şefilor unităţilor, după consultarea consiliilor de disciplină.

7.3. Răspunderea civilă

Domeniul şi regimul juridic al răspunderii civile fac obiectul dreptului civil şi sunt
reglementate de Codul civil care face distincţia între răspunderea delictuală şi răspunderea
contractuală. Temeiul răspunderii civile îl constituie conduita ilicită care poate îmbrăca forma
delictului civil sau contractual.
Elementele constitutive ale răspunderii civile sunt următoarele:
 existenţa unui prejudiciu ca urmare a conduitei ilicite;
 un raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu;
 culpă sau o greşeală – nu orice faptă obligă la reparaţiune, ci numai aceea care este o
greşeală.
Spre deosebire de dreptul penal, dreptul civil enunţă doar o culpă fără a defini, răspunderea
fiind antrenată pentru cea mai uşoară formă de culpă.
Codul civil face distincţia între răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală, ca forme
ale răspunderii civile deşi aceste forme reprezintă „diversitatea în unitatea răspunderii civile”
deoarece atât în ipoteza neexecutării contractului, cât şi în aceea a delictului civil, răspunderea
presupune aceleaşi elemente esenţiale – adică un prejudiciu primordial pricinuit victimei, o faptă

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ 2015
la Distanţă
 Etică şi deontologie profesională 7

ilicită rod al unei conduite culpabile a autorului şi un raport de cauzalitate între prejudiciu şi fapta
ilicită5.
Răspunderea civilă a poliţistului se angajează în următoarele situaţii:
 pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului, autorităţii sau instituţiei publice în care
funcţionează;
 pentru nerestituirea în termen legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;
 pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică în calitate de comitent unor terţe
persoane în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

7.4. Răspunderea penală

Răspunderea penală poate fi definită fie ca o obligaţie a unei persoane de a suporta o

sancţiune penală ca urmare a faptului că a săvârşit o infracţiune, fie ca un raport juridic de
constrângere, al cărui conţinut îl formează obligaţia de a suporta o sancţiune juridică şi dreptul de a
aplica o sancţiune penală – drept ce aparţine statului exercitat prin instituţiile sale superioare6.
Legea penală nu prevede în mod expres vreo normă aplicabilă exclusiv răspunderii penale a
poliţiştilor. Poliţistul va răspunde penal ori de câte ori prin acţiunea sau inacţiunea săvârşită cu
vinovăţie pune în pericol sau vatămă valorile sociale ocrotite de legea penală. Din această
perspectivă, poliţistul poate fi subiect activ la majoritatea infracţiunilor în calitatea sa de persoană
fizică. Ceea ce prezintă interes însă, este problema răspunderii penale a poliţistului pentru faptele
comise cu vinovăţie în calitatea sa oficială, aceea de funcţionar public cu statut special, în legătură
cu funcţia pe care o îndeplineşte7.
Responsabilitatea penală a poliţistului prezintă un interes deosebit mai întâi pentru cetăţean,
care va obţine o pedeapsă aplicată poliţistului ca autor al unei atingeri aduse intereselor sale
legitime şi apoi pentru autoritatea poliţienească pentru că se poate folosi de această condamnare
drept exemplu pentru a-i determina pe ceilalţi poliţişti la un mai mare respect faţă de lege.

Cercetarea penală a poliţiştilor

În cazul infracţiunilor săvârşite de poliţişti, o importanţă aparte o are competenţa personală,

care este criteriul legal potrivit căruia unele organe judiciare soluţionează anumite cauze penale în
raport cu anumite calităţi pe care le au făptuitorii.
Urmărirea penală a faptelor comise de personalul Ministerului Afacerilor Interne se
efectuează de către procurori, potrivit legii, şi de către8:
a) organele de cercetare ale poliţiei judiciare, anume desemnate prin dispoziţie de zi pe
unitate;
b) organele de cercetare penală speciale, anume desemnate prin ordin de zi pe unitate.
Organele de cercetare ale poliţiei judiciare ce pot efectua urmărirea penală a faptelor comise
de personalul Ministerului Afacerilor Interne se desemnează, de regulă, din rândul ofiţerilor de

5
Eliescu, M., Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 60.
6
Bulai, C., Drept penal. Partea generală, 1991, vol. II, p. 34.
7
Popa, Mihai, op.cit., pag. 210.
8
Art. 2 din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 216/2009 privind cercetarea penală a personalului din
structurile Ministerului Administraţiei şi Internelor, publicat în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 631 din 23
septembrie 2009.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ 2015
la Distanţă
 Etică şi deontologie profesională 8

poliţie judiciară din cadrul Corpului de control al Ministrului sau din celelalte structuri de control
aparţinând unităţilor Ministerului Afacerilor Interne.
Pentru a fi desemnaţi în condiţiile prevăzute de art. 3 din Ordinul ministrului administraţiei
şi internelor nr. 216/2009 privind cercetarea penală a personalului din structurile Ministerului
Afacerilor Interne, ofiţerii ce pot efectua urmărirea penală a faptelor comise de personalul
Ministerului Afacerilor Interne trebuie să îndeplinească în mod cumulativ următoarele condiţii:
a) să aibă studii juridice superioare cu diplomă de licenţă;
b) să aibă funcţia sau gradul cel puţin egal cu cel al persoanei cercetate;
c) să nu fi fost sancţionat disciplinar în ultimii 5 ani;
d) să nu se afle în curs de cercetare prealabilă, cercetare ori în judecata unui consiliu de
onoare sau consiliu de judecată;
e) să nu fie învinuit sau inculpat într-o cauză penală;
f) să nu se afle în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.
Anumite acte de cercetare penală privind săvârşirea infracţiunilor de corupţie, a
infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie ori în legătură directă cu infracţiunile de corupţie,
în care este implicat personalul Ministerului Afacerilor Interne, vor fi efectuate, în condiţiile legii,
de către ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie9.
Anumite acte de cercetare penală privind săvârşirea unor infracţiuni, altele decât cele din
sfera infracţiunilor de corupţie, în care sunt implicate organele de cercetare ale poliţiei judiciare vor
fi efectuate, în condiţiile legii, de către ofiţerii de poliţie judiciară anume desemnaţi în acest scop
din cadrul Corpului de control al Ministrului sau din celelalte structuri de control aparţinând
unităţilor Ministerului Afacerilor Interne.
Cercetarea penală a infracţiunilor în care sunt implicaţi poliţişti, alţii decât cei care fac parte
din organele de cercetare ale poliţiei judiciare, se efectuează după cum urmează:
1. de către organele de cercetare ale poliţiei judiciare din cadrul Corpului de control al
Ministrului, pentru:
a) poliţiştii numiţi în funcţii de către ministru, secretarii de stat şi/sau secretarul general;
b) poliţiştii numiţi în funcţie de către directorii generali/directorii unităţilor din aparatul
central;
c) directorii din cadrul aparatului central şi al structurilor/unităţilor subordonate Ministerului
Afacerilor Interne;
2. de către organele de cercetare ale poliţiei judiciare din cadrul compartimentelor de control
ale structurilor/unităţilor subordonate Ministerului Afacerilor Interne, pentru:
a) poliţiştii din competenţa de numire a şefilor (comandanţilor) acestora;
b) alţi poliţişti, din dispoziţia şefilor (comandanţilor) unităţii din care fac parte sau a
structurilor ierarhic superioare.
Cercetarea penală a infracţiunilor în care sunt implicaţi militari se efectuează de către
organele de cercetare ale poliţiei judiciare din cadrul Corpului de control Ministrului sau de către
organele de cercetare penală speciale, anume desemnate prin ordin de zi pe unitate.
Cercetarea penală a infracţiunilor în care sunt implicate alte categorii de personal din cadrul
Ministerului Afacerilor Interne se efectuează de organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare,
potrivit legii.

9
Ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei generale anticorupţie a Ministerului Administraţiei şi Internelor sunt
ofiţerii de poliţie judiciară competenţi să efectueze, în condiţiile prevăzute de lege, activităţi de prevenire şi descoperire,
precum şi actele de cercetare penală dispuse de procurorul competent, privind infracţiunile prevăzute de Legea nr.
78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare,
săvârşite de personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ 2015
la Distanţă
 Etică şi deontologie profesională 9

Actul prin care se face desemnarea ofiţerilor competenţi să efectueze urmărirea penală, se va
comunica în termen de 3 zile unităţii de parchet competente care asigură supravegherea urmăririi
penale ori procurorului ce efectuează urmărirea penală. Plângerea, denunţul sau procesul-verbal de
sesizare din oficiu, după caz, cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către personalul
Ministerului Afacerilor Interne se va înregistra la secretariatul unităţii adresante şi va fi înaintat de
îndată unităţii de parchet competente, în vederea atribuirii numărului unic.
În conformitate cu prevederile art. 27 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi
funcţionarea Poliţiei Române, cu modificările şi completările ulterioare, infracţiunile săvârşite de
poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare se judecă în primă instanţă de
către: tribunal, în cazul poliţiştilor prevăzuţi în art. 14, alin. (2), pct. II din Legea nr. 360/2002
privind Statutul poliţistului; Curtea de Apel, în cazul poliţiştilor prevăzuţi în art. 14, alin. (2), pct. I,
lit. e) – j) din Legea nr. 360/2002; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cazul poliţiştilor prevăzuţi în
art. 14, alin. (2), pct. 1, lit. a) – d) din Legea nr. 360/2002.
Rezultă că în cazul infracţiunilor săvârşite de agenţii de poliţie, de toate gradele, care au
calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare, urmărirea penală se efectuează în mod
obligatoriu de procurorii de la parchetele de pe lângă tribunale.
Pentru infracţiunile săvârşite de ofiţerii de poliţie cu gradele profesionale de la subinspector
de poliţie până la comisar şef de poliţie inclusiv, care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei
judiciare, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procurorii de la parchetele de
pe lângă Curţile de Apel.
În situaţia infracţiunilor săvârşite de ofiţerii de poliţie cu gradele profesionale de la chestor
de poliţie până la chestor şef de poliţie, care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare,
competenţa de efectuare a urmăririi penale revine procurorilor, din cadrul Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În toate celelalte situaţii când un poliţist săvârşeşte o infracţiune se aplică procedura
comună, pe baza competenţei funcţionale, competenţei materiale şi competenţei teritoriale.
În cazul în care împotriva poliţistului s-a început urmărirea penală sau a fost trimis în
judecată, menţinerea sa în activitate se hotărăşte după soluţionarea definitivă a cauzei, cu excepţia
situaţiei în care a comis şi alte abateri disciplinare, când operează procedura disciplinară obişnuită.
Cercetările referitoare la abateri, din care rezultă date şi indicii că au fost săvârşite fapte
prevăzute de legea penală, se vor efectua cu participarea unui reprezentant al Corpului Naţional al
Poliţiştilor, urmând ca, în raport de constatări să fie sesizate organele judiciare.
Pe timpul urmăririi penale şi judecării pentru infracţiuni săvârşite din culpă, poliţistul este
pus la dispoziţie, iar în cazul arestării este suspendat din funcţie până la pronunţarea unei hotărâri
definitive.
Poliţistul pus la dispoziţie îndeplineşte numai acele sarcini şi atribuţii de serviciu stabilite, în
scris, de şeful unităţii de poliţie şi beneficiază de drepturile băneşti corespunzătoare gradului
profesional pe care îl are, la nivelul de bază, precum şi de celelalte drepturi prevăzute în Statutul
poliţistului.
Pe timpul urmăririi penale pentru săvârşirea unei infracţiuni contra păcii şi omenirii, contra
statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea
justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a oricărei alte infracţiuni săvârşite cu intenţie, care l-
ar face incompatibil cu exercitarea funcţiei de poliţist, acesta este pus la dispoziţie. În cazul în care
s-a pus în mişcare acţiunea penală şi pe durata judecării până la pronunţarea unei hotărâri definitive,
precum şi pe durata arestării poliţistul este suspendat din funcţie. În perioada suspendării poliţistul
nu beneficiază de niciun drept din cele prevăzute în Statutul poliţistului şi este obligat să predea
armamentul, legitimaţia şi insigna.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ 2015
la Distanţă
 Etică şi deontologie profesională 10

NU UITA!
 Poliţistul, ca oricare alt cetăţean, poartă răspunderea juridică atât pentru faptele sale ilicite
care nu au legătură cu atribuţiile de serviciu, cât şi pentru cele săvârşite în calitate de
funcţionar public.
 Încălcarea principiilor şi regulilor prevăzute de Codul de etică şi deontologie al poliţistului
atrage răspunderea disciplinară, civilă sau penală a celui vinovat, în condiţiile legii.
 Încălcarea de către orice poliţist cu vinovăţie a normelor etice şi deontologice specifice
şi/sau a celor referitoare la îndeplinirea atribuţiilor profesionale prevăzute în Statut
constituie abatere disciplinară şi angajează răspunderea sa disciplinară.
 Legea penală nu prevede în mod expres vreo normă aplicabilă exclusiv răspunderii penale a
poliţiştilor. Poliţistul va răspunde penal ori de câte ori prin acţiunea sau inacţiunea săvârşită
cu vinovăţie pune în pericol sau vatămă valorile sociale ocrotite de legea penală.
 Organele de cercetare ale poliţiei judiciare ce pot efectua urmărirea penală a faptelor comise
de personalul Ministerului Afacerilor Interne se desemnează, de regulă, din rândul ofiţerilor
de poliţie judiciară din cadrul Corpului de control al Ministrului sau din celelalte structuri de
control aparţinând unităţilor Ministerului Afacerilor Interne.

INTREBĂRI DE CONTROL
1. Care sunt motivele încălcării eticii profesionale de către poliţişti ?
2. Care sunt abaterile disciplinare ce pot fi comise de către poliţişti, incriminate de Legea nr.
360/2002 ?
3. Care sunt sancţiunile disciplinare ce pot fi aplicate poliţiştilor ?
4. Cum se desfăşoară procedura cercetării prealabile a abaterilor disciplinare săvârşite de către
poliţişti?
5. Care sunt principalele greşeli constatate în practică, în ceea ce priveşte activitatea de
cercetare prealabilă ?
6. Analizaţi cadrul juridic al răspunderii penale a poliţistului.
7. Analizaţi procedura cercetării penale a poliţiştilor.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ 2015
la Distanţă
 Etică şi deontologie profesională 11

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 7

Legislaţie
1. Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, publicată în „Monitorul
oficial al României”, partea I, nr. 869 din 23 septembrie 2004, cu modificările şi completările
ulterioare.
2. Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, publicată în „Monitorul oficial al României”,
partea I, nr. 440 din 24 iunie 2002, cu modificările şi completările ulterioare.
3. Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, publicată în „Monitorul
oficial al României”, partea I, nr. 305 din 9 mai 2002, cu modificările şi completările ulterioare
4. Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 216/2009 privind cercetarea penală a
personalului din structurile Ministerului Afacerilor Interne, publicat în „Monitorul oficial al
României”, partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009.

Tratate, cursuri, monografii

1. Morar, Robert; Stolojescu, Grigore; Ştefan, Cristian-Eduard, Etică şi deontologie poliţienească,
Editura Sitech, Craiova, 2011.
2. Popa, Mihai, Formele răspunderii juridice a poliţistului român (teză de doctorat), Academia de
Poliţie „A.I. Cuza”, Bucureşti, 2007.

Studii, articole, note

Percepţia personalului M.A.I. asupra incidenţei corupţiei la nivel instituţional, Direcţia Generală
Anticorupţie, Bucureşti, 2010.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ 2015
la Distanţă