MINISTERUL EDUCATIEI SI CERCETARII

UNIVERSITATEA ”STEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT SI STIINTE ADMINISTRATIVE
PROFIL: ADMINISTRATIE PUBLICĂ

Referat

DISCIPLINA: Managementul serviciilor publice

TEMA:Forme de gestionare a serviciilor publice

I. Cuprins

I. Introducere.....................................................................................................3
II. Formele de gestiune.......................................................................................3
 UNIVERSITATEA “ȘTEFAN CEL MARE”
A. Gestiunea directă sau gestiunea în regie......................................................4
B. Gestiunea indirecta sau gestiunea delegata..................................................5
III. Avantaje și dezavantaje...............................................................................6
IV. Concluzie.........................................................................................................7
V. Bibliografie.....................................................................................................8

Forme de gestionare a serviciilor publice

B. Introducere

În sens organic sau formal, serviciul public era caracterizat ca fiind o organizaţie, o
întreprindere girată de administraţie, iar în sens material, serviciul public era socotit ca fiind orice
2 din 8
 UNIVERSITATEA “ȘTEFAN CEL MARE”
activitate care avea ca scop satisfacerea unui interes general (indiferent de natura organizaţiei
care o exercită) 1. În ceea ce priveşte literatura românească de specialitate 2 putem afirma că cele
două sensuri ale noţiunii de serviciu public se regăsesc în definiţiile date în lucrările de drept
administrativ.
Accentuând sensul material al noţiunii de serviciu public, în doctrina franceză 3este definit
ca “acea activitate a cărei realizare trebuie asigurată, reglementată şi controlată de către
guvernanţi, deoarece îndeplinirea acesteia este indispensabilă pentru realizarea şi dezvoltarea
interdependenţei sociale, şi deoarece, prin natura sa nu poate fi în mod complet îndeplinită decât
prin intervenţia guvernanţilor”.
Având în vedere sensul organic al acestei noţiuni, serviciul public a fost definit ca “un
organism administrativ, creat de stat, oraş, judeţ sau comună, cu o competenţă determinată, cu
mijloace financiare procurate din patrimoniul general al administraţiei publice care l-a înfiinţat,
pus la dispoziţia publicului pentru a satisface în mod regulat şi continuu o cerinţă cu caracter
general, căreia iniţiativa particulară nu ar putea să-i dea decât o satisfacţie incompletă şi
intermitentă” .

C. Formele de gestiune

Serviciile publice pot fi realizate în maniere diferite. Una din principalele caracteristici ale
teoriei modalităţilor de gestiune este că acestea au crescut progresiv ca număr şi s-au diversificat.4
Elementul principal care a determinat „explozia” numărului şi tipurilor de servicii publice
îl reprezintă multiplicarea problemelor cetăţenilor precum şi exigenţele acestora vis-a-vis de
eficacitatea şi promptitudinea cu care serviciul public răspunde solicitărilor care îi sunt adresate.
Administraţia trebuie să facă faţă acestor exigenţe dintr-o dublă perspectivă: să răspundă nevoilor
receptate în societate şi să-i gestioneze propria activitate, în bune condiţii.

Dacă înfiinţarea unor servicii publice este atributul exclusiv al administraţiei publice,
gestionarea curentă a acestora încetează să mai fie un atribut exclusiv al acesteia. Dimpotrivă, în
procesul de gestiune se pot implica şi subiecţi din afara sistemului administraţiei publice, lucru
stipulat atât de legislaţie, cât şi studiat în literatura de specialitate.
Astfel, potrivit autorilor Ioan Alexandru şi Lucica Matei, un serviciu public poate fi
gestionat sub trei forme:
a) Gestiunea directă, reprezentată în acele situaţii în care colectivitatea locală, prin
autorităţile sale reprezentative, asigură ea însăşi serviciul public sau îl transferă unei
instituţii aflate în subordinea sa.
b) Gestiunea delegată reprezintă procesul de încredinţare a administrării serviciului public
de către autoritatea administrativă a unei întreprinderi, de regulă, din sectorul privat. În
acest sens, un serviciu public poate fi concesionat.
c) Gestiunea semidirectă reprezintă un proces de administrare a serviciului public, alături
de prestarea unei părţi din serviciul public de către o persoană privată. 5
1
G. Vedel, în Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2001, p. 11
2
A se vedea M. Oroveanu, Teoria generală a serviciului public, în „Studii de drept românesc” nr. 3/1994, p. 219-
226
3
J.B. Foucauld, Services publics. Questions d’avenir. Ed. Odile Jacob, Paris, 1995, p.1.
4
A se vedea Andre de Laubadere, Jean-Claude Venezia, Droit administratif general, Organisation et action de
l’administration, tome I, XV-eme edition, Paris, 1999.
5
Alexandru I., Matei L. Servicii publice. Bucureşti: Economica, 2000, p. 102.

3 din 8
 UNIVERSITATEA “ȘTEFAN CEL MARE”

A. Gestiunea directă sau gestiunea în regie

În cazul gestiunii directe, realizată prin servicii specializate, localitatea îşi asumă în
întregime, prin Consiliul local, politica, gestiunea şi controlul serviciului public 6. Dar nu putem
omite că în această situaţie pot apărea o serie de dezavantaje. Avem în special în vedere
producerea unor mutaţii în centrul de greutate al preocupărilor primarului sau viceprimarului
către problemele cotidiene ale gestiunii serviciilor organizate şi gestionate sub această formă.
Această formă exclude pentru o perioadă de timp orice modalitate şi posibilitate de concurenţă şi
este influenţată de mutaţiile politice care se produc în cadrul organului local ales.
Totodată, bugetele locale se amplifică cu toată gestiunea serviciilor, existând riscul
fluctuaţiei alocaţiei bugetare în condiţiile transferurilor posibile în cadrul aceluiaşi buget spre alte
sectoare pe bază de evaluare a posibilităţilor.
În concluzie, putem afirma că gestiunea directă, prin servicii specializate ale consiliilor
locale este recomandată numai pentru comunităţile mici, precum şi în cazul unor servicii fără
complexitate tehnică, care au un caracter administrativ-bugetar.
Regia autonomă – ca formă de organizare a agenţilor prestatori – realizează o formă de
gestiune intermediară, între cea directă şi cea delegată. Ea a avut efecte benefice în: asigurarea
stabilităţii în funcţionarea serviciilor publice, asigurarea contracarării tensiunilor dintre patronat
şi sindicate, identificarea importanţei serviciilor publice locale în viaţa economico-socială a
comunităţii şi a nevoilor acesteia.
Mutaţiile care s-au produs pe plan legislativ, precum şi practica curentă financiară, au
scos la iveală unele disfuncţionalităţi cum ar fi: o relativă autonomie, atât din punct de vedere
financiar, cât şi al libertăţii de a-şi fixa tarifele (mai mici sau mai mari), de a asigura continuitatea
şi permanenţa serviciilor pe care le furnizează.
O altă disfuncţionalitate ar fi influenţa politicului asupra conducerii acestora, în
detrimentul cetăţenilor, beneficiari ai serviciilor prestate. Pornind de la cele afirmate mai sus este
recomandabilă menţinerea unui număr minim de regii autonome, fie specializate pe gestiunea
unui serviciu public de mare complexitate, pe care consiliul local doreşte să-l păstreze într-o
formă de gestiune semi-delegată7, fie având ca principal obiect de activitate administrarea
domeniului public, negocierea şi contractarea gestiunii cu societăţi comerciale, urmărind
realizarea lucrărilor de investiţii din bani publici.

B. Gestiunea indirecta sau gestiunea delegata

Gestiunea delegată este forma prin care, păstrându-se deplina responsabilitate publică,
autoritatea apelează la o societate comercială pentru realizarea serviciului, pe bază contractuală.
În literatura românească de specialitate, consacră ca forme de delegare, împrumutul, regia
interesată şi concesiunea.
Împrumutul este modalitatea de gestionare a serviciilor publice în cadrul căreia autoritatea
administrativă remite unui particular un echipament în vederea exploatării acestuia pe riscul şi pe
răspunderea sa în schimbul unei remuneraţii. Regia interesată este forma de gestiune delegată
6
A se vedea art. 10 din O.G. nr. 32/2002 privind serviciile de alimentare cu apa si canalizare publicată în M.Of. nr.
94 din data: 02/02/2002
7
A se vedea C. Manda, Doina Banciu şi C. Manda – Administraţia publică şi cetăţeanul. Structuri, Autorităţi şi
Informaţie publică, ed. Tehnică, Bucureşti, 1997, p. 78.

4 din 8
 UNIVERSITATEA “ȘTEFAN CEL MARE”
prin care administraţia împuterniceşte un particular să asigure funcţionarea unui serviciu
conservându-şi responsabilitatea financiară.
Concesionarea este forma de gestiune delegată prin care autoritatea administraţiei publice
desemnează o persoană în vederea administrării şi gestionării serviciului public pe o perioadă
determinată de timp pe riscul şi răspunderea acesteia în schimbul unei remuneraţii plătibilă din
tarifele obţinute din exploatarea serviciului.
Concesionarea se realizează printr-un contract administrativ încheiat între autorităţile
administrative şi persoane fizice sau juridice private. Concesionarul realizează investiţiile
necesare pentru realizarea serviciului public, investiţiile fiind recuperate din taxele percepute de
la utilizatorii serviciului public. În prezent concesionarea este una dintre cele mai frecvent
utilizate modalităţi de gestionare delegată a serviciilor publice.
În doctrina românească actuală,8arată pe baza legii,9 că prin contractul de concesiune, o
parte – cedentul – transmite altei părţi – concesionarul – spre administrare rentabilă, pe un termen
determinat, în schimbul unei redevenţe, o activitate economică, un serviciu public, o subunitate
productivă sau un teren proprietate de stat. Durata concesionării este de cel mult 49 de ani.
Concesionarea serviciilor publice reprezintă un mod prin care administraţia armonizează
interesul general al comunităţii locale cu interesul particular al operatorului serviciului public.
Conform art. 5(1), au calitatea de concedent, în numele statului, judeţului, oraşului sau
comunei, şi sunt astfel subiecte ale contractului de concesiune ministerele sau alte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale, pentru bunurile proprietatea publică sau privată a
statului ori pentru activităţile şi serviciile publice de interes naţional, consiliile judeţene, consiliile
locale sau instituţiile publice de interes local, pentru bunurile proprietate publică ori privată a
judeţului, oraşului sau comunei ori pentru activităţile şi serviciile publice de interes local.

Contractul de concesiune cuprinde două părţi distincte:

- convenţia încheiată între părţi şi
- caietul de sarcini.

De fiecare dată, contractul de concesiune va prevedea interdicţia pentru concesionar de a

subconcesiona, în tot sau în parte, unei alte persoane obiectul concesiunii. Contractul de
concesiune va cuprinde şi clauze contractuale referitoare la împărţirea responsabilităţilor de
mediu între concedent şi concesionar. La expirarea termenului de concesiune concesionarul este
obligat să restituie, în deplină proprietate, liber de orice sarcină, bunul concesionat, inclusiv
investiţiile realizate.
În vederea delegării serviciului public sunt necesare următoarele etape: pregătirea
elaborarea, negocierea şi încheierea contractului. Acestea diferă în funcţie de natura serviciului şi
de condiţiile concrete existente în comunitatea respectivă. Indiferent care sunt acestea, contractul
trebuie să ţină cont de aspecte cum ar fi: unitatea de exploatare a serviciului, riscurile preluate de
prestator, riscurile care rămân în sarcina colectivităţii; responsabilitatea şi modalitatea de
finanţare a cheltuielilor de capital, de întreţinere, renovare şi modernizare; durata contractului;
condiţiile şi garanţiile cu privire la calitatea serviciului; responsabilitatea luării deciziei cu privire
la nivelul şi modificarea tarifelor; modalitatea de remunerare a unităţii prestatoare; modalitatea de
control a mecanismelor financiare precum şi a profitului unităţii prestatoare; ce pârghii poate
folosi comunitatea pentru realizarea controlului serviciului; modalitatea de încetare a contractului
şi procedurile de restituire a lucrărilor şi garanţiilor.

8
Antonie Iorgovan, Drept administrativ. Tratat elementar, vol. II, E. Nemira, 1996, p.103.
9
Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, publicată în M.O. nr. 459/1998.

5 din 8
 UNIVERSITATEA “ȘTEFAN CEL MARE”
D. Avantaje și dezavantaje

Avantajele înfiinţării de societăţi comerciale şi a gestiunii delegate a serviciilor publice se

regăsesc în mai multe aspecte. Un prim avantaj pe care l-am putea aminti este separarea funcţiilor
de gestiune propriu-zisă a serviciilor de cele de stabilire a politicii şi strategiei serviciilor, precum
şi controlul asupra modului de realizare a acestora, care revine autorităţilor publice locale. În al
doilea rând se poate sublinia faptul că apar relaţii contractuale între consiliile locale şi societăţile
comerciale prestatoare, ceea ce determină o definire a raporturilor dintre părţi şi a standardului
minim impus cu privire la calitatea şi cantitatea serviciilor.
Consider că sectorul asociativ reprezintă o forţă reală, în stare de a reduce considerabil
povara administraţiei publice. Totuşi, sectorul asociativ nu poate fi considerat el însuşi drept
prestator al serviciilor publice, şi aceasta din câteva motive:
1) Administraţia nu poate nici înfiinţa şi nici desfiinţa un serviciu prestat de asociaţiile
neguvernamentale,
2) Nu poate nici controla calitatea prestării acestor servicii;
3) Nu poate fixa tarifele prestării serviciilor de către nici o organizaţie neguvernamentală.
Cu toate acestea, sectorul asociativ poate complementa foarte bine activitatea de prestare
a serviciilor publice. În acest sens, putem aduce nenumărate argumente.
Prin stabilirea unor parteneriate între administraţiile publice locale şi organizaţiile
neguvernamentale, cele din urmă pot juca un rol foarte important în oferirea unor servicii, cum ar
fi ajutorul social al oamenilor de vârsta a treia, îngrijirea bătrânilor solitari, ajutoare umanitare,
desfăşurarea unor programe cu caracter educaţional pentru diferite categorii de vârste, programe
pentru tineret, prin organizarea diferitor cluburi de interese, organizarea diferitor activităţi care ar
fi în folosul întregii colectivităţi (acţiuni de salubritate, amenajare, înverzire etc).
Un bun exemplu în acest sens îl constituie serviciile publice de asistenţă socială. Astfel,
literatura de specialitate studiază chiar modelul bazat pe colaborarea sectorului guvernamental cu
sectorul terţiar. Acest model statuează colaborarea dintre cele două sectoare; în care organizaţiile
neguvernamentale oferă serviciile, în timp ce guvernul oferă o mare parte din finanţare.

E. Concluzie

În concluzie, atunci când e vorba despre înfiinţarea sau asigurarea funcţionării unui
serviciu public, trebuie să pornim, în primul rând, de la necesităţile cetăţenilor, pe care, în ultimă
instanţă, îi interesează mai puţin cine oferă serviciul, principalul fiind ca acesta să existe.
Altfel spus, administraţia publică nu trebuie să poarte ea singură „povara” organizării şi
funcţionării serviciilor publice, ci poate delega această responsabilitate. În literatura de
specialitate acest lucru este numit gestiune indirectă sau delegată. O modalitate nouă de gestiune
indirectă este şi parteneriatul public-privat.
Totuşi există şi unele servicii publice, a căror importanţă pentru stat este prea mare şi
care, astfel, nu pot fi delegate unor persoane private. Pentru aceste servicii este preferabilă
alegerea formei de gestiune directă.

6 din 8
 UNIVERSITATEA “ȘTEFAN CEL MARE”
În ultima instanţă, administraţia publică este cea care decide asupra formei optime de
gestiune a serviciilor publice. La luarea deciziei trebuie să se ia în consideraţie cadrul normativ,
doleanţele utilizatorilor, iar uneori – şi experienţa internaţională în domeniu. Principalul este ca
administraţia publică şi utilizatorii să nu piardă controlul asupra serviciului public gestionat
indirect. Cu atât mai mult cu cât în legislaţia actuală există unele prevederi vagi, care, în unele
situaţii de gestiune delegată a serviciilor publice, ar putea fi interpretate nu în folosul
administraţiei publice şi cetăţenilor.

F. Bibliografie

1. G. Vedel, în Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2001
2. Irina Bilouseac, Servicii publice, note de curs pentru învăţământ la distanţă, Univ. Ştefan cel
Mare, 2015
3. M. Oroveanu, Teoria generală a serviciului public, în „Studii de drept românesc” nr. 3/1994
4. J.B. Foucauld, Services publics. Questions d’avenir. Ed. Odile Jacob, Paris, 1995
5. Andre de Laubadere, Jean-Claude Venezia, Droit administratif general, Organisation et action
de l’administration, tome I, XV-eme edition, Paris, 1999.
6. Alexandru I., Matei L. Servicii publice. Bucureşti: Economica, 2000

7 din 8
 UNIVERSITATEA “ȘTEFAN CEL MARE”
7. O.G. nr. 32/2002 privind serviciile de alimentare cu apa si canalizare publicată în M.Of. nr. 94
din data: 02/02/2002
8. C. Manda, Doina Banciu şi C. Manda – Administraţia publică şi cetăţeanul. Structuri, Autorităţi
şi Informaţie publică, ed. Tehnică, Bucureşti, 1997
9. Antonie Iorgovan, Drept administrativ. Tratat elementar, vol. II, E. Nemira, 1996
10. Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, publicată în M.O. nr. 459/1998.

8 din 8