Luarea deciziei

După ce autorităţile publice au luat la cunoştinţă despre existenţa unei

probleme publice şi conştientizează nevoia de a face ceva pentru soluţionarea
acesteia, factorii de decizie trebuie să se hotărască asupra unui curs de acţiune.
Aceştia explorează opţiunile disponibile, lansând astfel procesul de formulare a
unei politici publice. Caracteristica acestui proces este că propunerile de soluţionare
a problemei identificate pot apărea fie în procesul de stabilire a agendei, fie se pot
elabora propuneri după ce s-au hotărât să ia măsuri referitoare la acea problemă.
Aşadar, se trece la acţiune.
Atunci când se doreşte înţelegerea procesului care conduce la elaborarea şi
punerea în practică a unei politici publice, este esenţial să avem în minte faptul că o
politică nu reprezintă un proces de decizie abstract al cărui sens l-am putea sesiza
din exterior, limitându-ne, spre exemplu, la identificarea determinanţilor structurali
sau a restricţiilor (economice sau istorice) care o afectează. Este deci indispensabil
să se deschidă cutia neagră, ceea ce semnifică identificarea actorilor care participă
la elaborarea politicilor (policy making) pentru a analiza strategiile lor şi a înţelege
resorturile comportamentelor lor. Ca urmare, este evident că nu putem trata de o
manieră generală problema actorilor participanţi la politicile publice, care fac loc
unor controverse ştiinţifice de mare amploare, ci de a pune accentul pe următoarele
puncte absolut necesare în înţelegerea politicii:
■ cunoaşterea şi explicarea principalelor modele de luare a deciziilor;
■ înţelegerea adecvată a rolului decidentului şi a momentului decizional;
■ identificarea principalelor disfuncţionalităţi care pot afecta procesul
deciziilor colective;
■ descrierea principalelor etape ale procesului decizional.
Literatura de specialitate este foarte bogată cu privire la subiectul
procesului decizional. Ştiinţele sociale au favorizat, şi nu este o întâmplare, studiul
lucrurilor „mari”: decizii excepţionale, decidenţi majori. De exemplu, momentul
dramatic al crizei rachetelor din Cuba care, în octombrie 1962, opunea Statele Unite
Uniunii Sovietice şi le conducea în pragul războiului nuclear (Allison, 1971); sau
funcţia de preşedinte al Statelor Unite (Neustadt, 1960, Johnson, 1974). Ştiinţele
sociale au contribuit astfel la alimentarea fenomenului de punere în valoare a
procesului decizional. Implicit, se înţelege că o decizie care este „mare”,
importantă, este un moment de alegere unic, care marchează o discontinuitate în
timp şi spaţiu şi care vine de sus. Această decizie are deci o istorie, fapt prin care se
deosebeşte de decizia „măruntă”, care este de fapt un mecanism de rutină, de tip
repetitiv, care are o contribuţie marginală şi este adoptată la nivel mediu sau la
nivelul cel mai de jos. Deciziile mărunte sunt automate şi nu au istorie, deci nu
prezintă interes.
Totuşi, anumite rezultate reuşesc să surprindă şi să creeze confuzii,
ajungând chiar să repună problema acestor prejudecăţi. Astfel, preşedintele Statelor
Unite, stăpân suprem al păcii şi războiului, prezidează, dar nu el este cel care decide
cu adevărat. El nu controlează jocul, el ratifică soluţii al căror prizonier este şi care
rezultă din compromisuri, rutine ieşite din administraţia sa. Drumul care duce la
marile decizii, deşi îmbracă aparenţa raţionalităţii, este presărat cu evenimente
neprevăzute, de căi întortocheate, de lupte, de intervenţii multiple, de considerente
extravagante. Deciziile mărunte nu sunt întotdeauna automate, simple şi fără istorie.
Formularea politicilor de către autorităţile publice şi modul în care
alegerile făcute sunt legitimizate de decidenţi au stârnit curiozitatea sociologilor şi a
politologilor, care au realizat o multitudine de studii de caz concrete. Unul dintre
aceste studii a devenit deja clasic şi pune în evidenţă caracterul activ al anumitor
actori politici, care acţionează ca promotori şi creatori ai deciziilor (Bardach, 1972).
O sinteză a situaţiei cunoştinţelor a fost realizată în ceea ce priveşte procesele
decizionale la nivel federal în Statele Unite (Ripley, Franklin, 1984). Şi în Franţa
există câteva studii. Acestea acoperă politicile publice naţionale, nivelul local fiind
lăsat deoparte. Rezultatele lor sugerează o observaţie de ordin general: există o
mare varietate de situaţii concrete de îndată ce decizii importante sunt în joc
(Suleiman, 1976; Zysman, 1977; Gremion, 1979; Padioleau, 1981; Jobert, Muller,
1987, Thoening, 1987).

De regulă, prin decizie se înţelege rezultatul procesului prin care se

realizează o alegere între două sau mai multe posibilităţi de acţiune alternative care
pot conduce la îndeplinirea aceluiaşi obiectiv. întregul proces prin care se ajunge la
această concluzie este cunoscut sub numele de „proces de luare a deciziei”.
20 • • . .
Herbert A. Simon consideră că „elaborarea deciziei este sinonimă cu întregul
proces managerial. De fapt, funcţiile managementului reprezintă serii de decizii
înlănţuite. Abordarea principală, care a fost luată în considerare în studierea
proceselor de luare a deciziilor, a folosit analogia dintre luarea deciziei şi procesul
general de rezolvare a problemelor. Etapele generale ale acestui proces sunt
următoarele:
1. definirea problemei;
2. găsirea alternativelor posibile de acţiune;
3. evaluarea alternativelor;
4. selectarea alternativei.
Totuşi, unii cercetători susţin ca de fapt există o diferenţiere între cele două
procese, întrucât cele patru etape mai sus menţionate se constituie în procesul de
elaborare a deciziei, iar rezolvarea problemei ar include şi aplicarea alternativei
alese. Totuşi, o parte a literaturii de specialitate consideră cele două concepte ca
fiind interschimbabile.
Decizia generează anumite comportamente, activităţi ale unuia sau ale mai
multor actori care, confruntaţi cu probleme, sunt puşi în situaţia de a alege. Acest
proces duce la un rezultat pe care îl numim soluţie. Această definiţie generală se
aplică unui număr foarte mare de situaţii zilnice: acte de cumpărare, relaţia de
comandă dintr-o organizaţie, conducerea unui automobil etc. Ea este utilă şi pentru
calificarea deciziilor din domeniul politicilor publice, cel puţin într-o primă fază.
Prin urmare nu ne rămâne decât să ne înarmăm cu o teorie aplicabilă, instrumente
conceptuale şi analitice care explică diferitele motive şi modul de manifestare a
comportamentelor decizionale.

Etapele procesului decizional

Identificarea caracteristicilor profunde ale acestei decizii publice este un

mod de lucru adesea utilizat în ştiinţele sociale. în general se consideră că un proces
decizional reuneşte activităţi şi actori în jurul a două faze principale: faza de
formulare şi cea de legitimizare1 (Jones, 1970).
a) Formularea desemnează activitatea prin care o cerere sau o problemă
înscrisă pe agenda guvernamentală se transformă în alternative pentru acţiune, în
soluţii.
Această fază, numită şi fază de elaborare, include diverse activităţi care se
diferenţiază între ele în teorie, dar care în fapt se pot suprapune sau chiar confunda.
Formularea încorporează atât planificarea raţională, cât şi reacţii subiective, marja
de opţiuni reducându-se la ceea ce factorii de decizie pot accepta sau nu. în esenţă,
procesul constă în a determina care acţiuni sunt posibile şi care nu. Responsabilii
politici, serviciile aflate în slujba lor, fac studii pentru a identifica obiectivele şi
faţetele lor operaţionale, pentru a descoperi factorii care cauzează problema, pentru
a mobiliza cunoştinţele disponibile şi pentru a stabili un diagnostic. Se mobilizează
o imaginaţie mai mult sau mai puţin creatoare pentru a ajunge la alternative şi
pentru a identifica o ţintă care trebuie atinsă. Se fac previziuni sau pariuri cu privire
la meritele alternativelor, la acceptabilitatea soluţiilor, la viitorul problemei odată ce
decizia va fi luată. Se iau în calcul actorii importanţi, precum şi credinţele existente.
Este recomandabil de asemenea să se ţină cont de faptul că, uneori,
formularea poate avea loc fără o definire clară a problemei sau fără ca aceia care
formulează alternativele să aibă un contact prea strâns cu grupurile afectate. De
asemenea, în cadrul formulării pot interveni mai mulţi actori care propun soluţii
complementare sau care se află în competiţie. Formularea sau reformularea poate
avea loc pe parcursul unei perioade lungi de timp, fără a exista vreodată suficient
sprijin pentru propunerile formulate. Există adesea mai multe puncte de apel pentru
cei care au de pierdut în procesul formulării. Procesul în sine nu are niciodată efecte
neutre: unii pierd, alţii câştigă. Formularea este foarte mult o activitate politică, deşi
nu neapărat partizană.
Howlett şi Ramesh2 arătau că există o serie de limite care acţionează
1 Charles 0. Jones, An Introduction to the Study of Public Policy, 3rd Edition, Brooks - Cole,
Monterrey, 1984.
2 Pentru mai multe detalii, vezi M. Howlett, M. Ramesh, Studiul politicilor publice: cicluri şi
subsisteme ale politicilor, Editura Epigraf, Chişinău, 2004, p. 141.
asupra celor care formulează politicile publice. Unele pot fi constrângeri
fundamentale care ţin de natura însăşi a problemei care trebuie rezolvată. Altele
sunt constrângeri de natură procedurală, care la rândul lor pot fi instituţionale
(prevederile constituţionale, modul de organizare a statului şi a societăţii, sistemele
de idei şi credinţe dominante). O altă problemă pe care o ridică cei doi autori este
cea dacă formularea politicii publice este publică sau privată. In cazul în care este
privată, cei doi se întreabă care sunt motivele pentru care numai unii au acces în
această etapă importantă a procesului? Iar în cazul în care este publică, atunci care
sunt condiţiile necesare pentru a participa la acest proces?
Formularea poate să se împartă la rândul său în două subetape: cea a analizei şi cea
a selecţiei.
■ Analiza defineşte o activitate de investigare a problemei, de căutare a
opţiunilor şi alternativelor. Consecinţele, avantajele şi inconvenientele, efectele
induse şi efectele urmărite sunt anticipate şi explicitate. Se pune întrebarea de a şti
dacă trebuie să se acţioneze sau nu şi care ar fi rezultatele acţiunii sau lipsei de
acţiune. Dacă o autoritate nu reuşeşte să înţeleagă ce se întâmplă, problemele
complexe sunt caricaturizate, există date a căror pertinenţă şi finalitate trebuie
verificate, există cuplaje cauză-efect care seamănă cu istoria oului şi a găinii,
investigaţia nu merge de la sine.
Decidenţii publici, ţinând cont de presiunea cetăţenilor (ce sunt consideraţi
contribuabili, utilizatori şi clienţi) au o mare „înclinaţie în a traduce problemele în
soluţii iară a face un diagnostic prealabil. Uneori se realizează anumite echipamente
publice fără a se cunoaşte utilitatea efectivă a acestora. Nu trebuie însă neglijat
faptul ca diagnosticul este un joc al puterii şi face parte integrantă din definirea
politicilor publice.
Analiza sau diagnosticul situaţiei existente se poate realiza pornind de la
următoarele aspecte:
- identificarea grupului-ţintă ce va fi afectat de această politică, analiza
caracteristicilor principale ale acestui public şi a relaţiilor dintre acesta şi agenţii
publici şi partenerii privaţi;
- recenzarea acţiunilor conduse de autorităţile publice, analiza coerenţei şi
a legăturilor dintre acestea, conflictele de logică şi de interese dintre actorii
participanţi, studierea analizelor de evaluare anterioare;
- identificarea efectelor mediului extern asupra fenomenelor observate la
populaţia vizată;
- punerea în evidenţă a interacţiunilor majore dintre cetăţeni, autorităţile
publice şi mediul extern;
- analiza pertinenţei acţiunii publice în jocul acestor mecanisme.
■ Selecţia reprezintă procesul de reducere a opţiunilor la o singură alegere.
Această subfază este însoţită de tensiuni care ţin de divergenţe normative şi
utilitariste. Ea poate fi momentul în cursul căruia se exprimă şi se soluţionează
conflicte, faptele sau analiza nefiind neutre în ochii actorilor implicaţi, în orice caz
nu mai neutre decât scopurile. Compromisuri, negocieri, coaliţii, înţelegeri, situaţii
clarobscure constituie tot atâtea activităţi generate în cursul acestui proces.
Valorificarea opţiunilor alternative permite exprimarea unor tactici la fel de variate
ca şi recurgerea la valori, permite propaganda, comunicarea şi şantajul. Promovarea
politică însoţeşte de aproape selectarea unei alternative.

Marea majoritate a actorilor recunosc că, în faza de formulare, substanţa şi

procesul sunt strâns legate. Scopurile care trebuie atinse nu sunt definite
întotdeauna de la început, mijloacele fiind inventariate treptat, în mod deductiv. Din
contră, expîicitarea scopurilor şi explorarea mijloacelor progresează prin iteraţii
succesive. Autorităţile publice se agită mult, dar nu ştiu întotdeauna de la bun
început care este problema pe care trebuie să o rezolve şi de ce se zbat atât. Adesea,
abia la sfârşitul cursei îşi dau seama de ce au alergat atât.
Interconexiunea dintre conţinut şi formă sugerează că dacă în acţiunea
publică valorile sau ideologiile joacă un rol important, fezabilitatea şi spiritul de
realism contează de asemenea mult în ceea ce priveşte calitatea formulării pe care o
adoptă decidentul public. Prin urmare, există o alternativă care se prezintă ca un
calcul social care amestecă fezabilitatea politică - scopul şi soluţia pot fi acceptate
de terţi, sunt acceptabile pentru decidenţi? - cu raţionalitatea tehnică - scopul şi
soluţia sunt pertinente şi compatibile între ele?
O caracteristică a procesului decizional constă în înlănţuirea diferitelor
activităţi. Intr-adevăr, în cadrul procesului nu doar intră şi ies de pe scenă actori
multipli - miniştri, parlamentari, înalţi funcţionari din cabinetele ministeriale şi din
administraţii, experţi, grupuri de lobby -, dar evoluţia procesului în sine nu este
liniară.
Analiza problemei nu precede neapărat formularea soluţiilor, ea putând să
fie ulterioară acesteia. Analiza sau examinarea problemei se poate opri pe parcurs.
O altă problemă poate să vină să înlocuiască problema iniţială sau poate apărea pe
parcurs, fiind mai mult sau mai puţin legată de problema iniţială. Agenda se
transformă, se extinde sau se reduce. în plus, pot apărea opţiuni care nu mai au prea
mult de-a face cu situaţia avută în vedere, dar care reţin atenţia actorilor implicaţi.
Formularea este subcontractată unor terţi care transformă complet problema şi care
controlează procesul în avantajul lor. Pe scurt, faza de formulare poate îmbrăca
diferite aspecte în aparenţă dezordonate, diluate în timp şi neliniare.
Oferta pe care o autoritate publică o formulează în faţa cererilor are
câteva caracteristici: ea dă naştere unui serviciu sau unui produs, dar în general
după un termen destul de îndelungat. Pe moment, publicul este incompetent pentru
a judeca posibila calitate a acestuia (în lipsa unei comparaţii, deoarece sunt
implicaţi experţi care definesc caracterul operaţional şi criteriile pentru succes şi
eşec - în educaţie, sănătate etc.), pentru a anticipa conţinutul concret şi tehnica,
precum şi alternativele posibile, pentru a se proiecta în viitorul care va fi afectat de
schimbarea indusă de acţiunea publică.
 Politici publice: teorie, analiză şi practică
Totuşi, oferta mai oferă şi altceva în afară de un serviciu sau un produs.
Ea leagă în mod simbolic, emoţional, politic, consumatorul sau cetăţeanul de o
autoritate publică, ce găseşte o soluţie. Ori acest aspect este esenţial, fiindcă,
dincolo de consuni sau de prestaţii, acţiunea publică este marcată de un
imperativ de legitimitate (Läufer, Burlaud, 1980). Legitimizarea constă în
acest caz în încercarea de a stăpâni forţele conflictuale care înconjoară
autoritatea publică.
încă de la stabilirea agendei sale, autoritatea publică utilizează mijloace
concrete, dar mai ales simbolice, pentru a răspunde şi pentru a gestiona caracterul
potenţial conflictual al cererilor care îi sunt adresate. Ea încearcă să educe publicul,
să scurtcircuiteze antreprenorii, să dezamorseze opoziţiile şi să codifice criticile şi
aprobările. Comunicarea politică, ce utilizează foarte mult mass-media, prelungeşte
în această privinţă tehnici clasice prin care statul şi cei care îl guvernează apasă
asupra politicului, nu numai prin furnizarea de bunuri şi servicii publice, dar şi prin
încercarea de a modela aspiraţiile cetăţenilor, conţinutul acestora şi modul în care
acestea se traduc în termeni de controverse politice.
O atenţie deosebită trebuie acordată de asemenea stilului de formulare3 a
propunerilor. Stilul poate fi influenţat de pregătirea şi experienţa celui care
formulează propunerea de politică sau poate reflecta statutul şi importanţa unei
probleme în cadrul guvernului. Putem distinge următoarele tipuri de formulări:
formularea rutinieră, formularea analogă şi formularea creativă.
Formularea rutinieră reprezintă un proces repetitiv şi, în esenţă,
neschimbat, de reformulare a propunerilor similare din cadrul unui domeniu stabilit
pe agenda instituţională. Formularea analogă vizează tratarea unei noi probleme
pornind de la ceea ce s-a făcut anterior pentru rezolvarea unei probleme similare,
adică prin căutarea de analogii. în formularea creativă tratarea unei probleme se
face în mod diferit de ceea ce s-a întâmplat până în acel moment, făcându-se o
propunere care reprezintă o ruptură faţă de vechile practici.
Primele două tipuri de formulare sunt cele mai frecvente, în condiţiile în
care obişnuinţa contează mult în luarea deciziei. Este de înţeles că, după ce s-a
obţinut un anumit nivel de satisfacţie din partea autorităţilor publice, se va opta
pentru creşteri predictibile. De asemenea, tendinţa de a face ce este mai confortabil
îi încurajează pe cei activi în formularea de politici să se bazeze pe experienţa lor în
confruntarea cu noi probleme. în aceste condiţii, formularea noii propuneri are, în
general, de suferit din punctul de vedere al creativităţii. Chiar dacă însă o propunere
creativă are şanse să câştige susţinere, se vor opera ajustări către practica veche pe
parcursul implementării.

3 Vezi V. Junjan, R. Bere, Revista transilvană de ştiinţe administrative, editată de Departamentul

de Administraţie Publică al Facultăţii de Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea Babeş-Bolyai
Cluj-Napoca.
 Politici publice: teorie, analiză şi practică

Este de observat faptul că nu întreaga atenţie a formulatorilor este centrată pe problemă şi pe

modalitatea de rezolvare a acesteia, aceştia trebuind totodată să ia în considerare şi ce poate fi realizat
pentru a obţine aprobarea modalităţii de acţiune propusă. Şi, pe măsură ce ei ajung mai aproape de
consens, cu privire la un curs de acţiune convenabil, formulatorii trebuie să se preocupe de cerinţele şi
condiţiile pentru obţinerea aprobării. în primele etape ale formulării, toate alternativele sunt bine-
venite, însă pe măsura ce evaluarea şi discuţiile reduc alternativele şi formulatorii se pregătesc să ofere
o soluţie conturată, ei trebuie să se gândească la atitudini, reguli şi cereri care circumscriu
comportamentul legitimizatorilor. Astfel, procesul de legitimizare este orientat de consideraţii
strategice: construirea susţinerii pentru cursul de acţiune propus, menţinerea sprijinului existent,
deciderea cu privire la compromisurile care pot fi acceptate, controlul momentului în care să aibă loc
negocierea şi a modului în care aceasta să se realizeze, controlul circulaţiei informaţiei în avantaj
propriu. (V. Junjan, R. Bere, 2002)
b) în ceea ce priveşte faza de legitimizare, aceasta pare mai scurtă şi mai uşor de identificat. In
sensul strict al termenului, ea coincide cu momentul în care responsabilul formal, individul sau grupul
căruia îi revin dreptul şi sarcina de a decide ia decizia efectivă. El votează, semnează, „hotărăşte”.
In teorie, el deţine autoritatea, monopolul alegerii. El poate accepta sau refuza selecţia
elaborată în amonte, poate exercita un act discreţionar. Nu este obligat să accepte avizul consilierilor,
experţilor şi al altor actori. El are posibilitatea de a face şi de a desface.
In practică se observă că acest lucru se întâmplă destul de rar. Uneori, „decidentul” ratifică
pur şi simplu activitatea de selecţie sau modifică numai un detaliu al opţiunii deja elaborate. Aceasta
înseamnă că este prizonierul procesului care s-a derulat în amonte? Şi da, şi nu.
„Decidentul” nu are timpul de a reconsidera totul. El nu are influenţa necesară pentru a
distruge nişte compromisuri care neutralizează sau mobilizează, astăzi sau în viitor, alţi actori care să
conteze. îi lipsesc informaţiile privind tehnicitatea mizelor şi a opţiunilor posibile. în acelaşi timp, în
sens invers, el poate să parieze pe faptul că consilierii sau colaboratorii săi i-au anticipat interesele,
valorile, preferinţele.
Legitimizarea nu este un act protocolar, chiar şi atunci când „decidentul” se mulţumeşte să
ratifice activitatea desfăşurată în amonte. Ea are o valoare adăugată care este decisivă din punct de
vedere politic şi simbolic: prin votul său, prin semnătura sa, el conferă legitimitate unei alegeri şi o
oficializează, îi conferă autoritate şi un caracter ireversibil. Activitatea de legitimizare constă deci în
alegerea unei soluţii în conformitate cu un criteriu de alegere care face această soluţie acceptabilă
pentru terţi. Este vorba despre conformarea soluţiei cu nişte norme împărtăşite de destinatari, de liderii
politici sau de public. Dacă cineva poate contesta alegerea, va trebui să accepte să încalce aceste
norme acceptate de toată lumea, plătind un preţ foarte mare, contestând constituţionalitatea sistemului
politic, legalitatea procedurilor, recurgând la ameninţări (greve, manifestări de stradă, război civil) etc.
Sistemul politic românesc oferă, în această privinţă, oportunităţi sofisticate. Terţii pot recurge
la instanţe de apel (Curtea constituţională, instanţele de contencios administrativ). „Decidentul” însuşi
are posibilitatea de a lua decizia în principiu - publicarea legilor în Monitorul Oficial, de exemplu, dar
de a amâna modalităţile operaţionale de aplicare a deciziei în cauză de către serviciile administrative -
nepublicarea normelor de aplicare a respectivelor legi.
Intr-o ultimă analiză, trebuie să ne punem câteva întrebări cu privire la statutul însuşi al
deciziei publice. O viziune pozitivistă asupra lucrurilor este de a nu reţine ca decizie pertinentă decât
activitatea care determină o autoritate publică să legitimizeze o alegere. Odată procesul ajuns la sfârşit,
devine obiect de atenţie şi de semnificaţii pentru derularea politicilor publice. O astfel de viziune este
evident greşită. Există însă şi nondecizia, care reprezintă o activitate cel puţin la fel de semnificativă a
activităţii publice (Bachrach, Baratz, 1963). Problema înscrisă pe agendă nu s-a tradus cu siguranţă
într-o alegere, dar a fost cât de cât abordată.
O nondecizie acoperă un ansamblu de activităţi care servesc la sprijinirea mobilizării
valorilor, procedurilor, riturilor, actorilor, pentru a legiti- miza nonacţiunea unei autorităţi publice.
Totul se întâmplă ca şi cum aceasta ar decide să nu ia o hotărâre, mai precis ar decide să îngroape
 Politici publice: teorie, analiză şi practică

problema. într- adevăr, puterea sa nu se manifestă numai prin rezolvarea problemei prin acţiune
pozitivă, ci poate lua şi forma unei eschivări de la schimbare.
Bachrach şi Baratz4 identifică patru tipuri de strategii de nondecizie:
■ utilizarea forţei de către autoritatea publică;
■ ameninţările de sancţionare adresate partizanilor unei reforme;
■ propaganda, diseminarea unor noi norme sociale şi politice;
■ schimbarea procedurilor de lucru guvernamentale.
Cei doi autori insistă asupra utilizării coerciţiei şi a forţei. Realitatea sugerează de fapt o
paletă mult mai largă şi mai subtilă de strategii care permit unei autorităţi publice să îngroape o miză
sau să nege necesitatea unei soluţionări adecvate a unei probleme.
De exemplu, în 1987, în faţa unei probleme cum ar fi creşterea problemelor legate de naturalizarea
imigraţilor, guvernul francez din acea vreme a ales să încredinţeze analizarea situaţiei unei comisii de
experţi care să lucreze în şedinţe publice televizate. Astfel, guvernul a putut câştiga timp, a putut
demonstra partizanilor şi adversarilor că problema nu este simplă şi a sperat că oamenii vor uita sau
cel puţin că se va menţine statu-quoul.
Legitimizarea este un element central intr-un sistem politic, implică autoritate, aprobare,
obligaţie, susţinere. O modalitate de a măsura legitimitatea este de a analiza sprijinul disponibil pentru
guvern şi pentru ceea ce face acesta. David Easton 5 face o distincţie importantă între două tipuri de
sprijin: concentrat şi difuz. Sprijinul concentrat vine dinspre atitudinile favorabile şi predispoziţiile
stimulate de rezultate care sunt percepute de cetăţeni ca îndeplinind cererile lor pe măsură ce apar sau
chiar anticipându-le. în schimb, sprijinul difuz se referă la „rezerva de atitudini favorabile sau la
bunăvoinţa care-i ajută pe membrii unei comunităţi să accepte sau să tolereze rezultatele care nu le
convin sau efectele pe care le consideră contrare dorinţelor lor.” După cum susţine Easton,
legitimizarea se bazează pe atitudini învăţate. El se referă la „inocularea simţului legitimităţii” şi
observă ca sprijinul cel mai stabil derivă din convingerea cetăţenilor că trebuie să se supună. După
Jones, acest fapt sugerează că legitimitatea poate fi administrată în societate. Aceste concluzii
sugerează o relaţie dinamică între legitimitatea unui sistem politic şi aprobarea programelor
guvernamentale. Pot fi acceptate dezamăgiri pe termen scurt şi intermitente, însă menţinerea pe o
perioadă mare a unor neconcordanţe între rezultate şi aşteptări poate să deterioreze sprijinul de bază
pentru sistemul politic. Acest lucru este valabil şi atunci când guvernul încearcă să manipuleze
legitimitatea prin folosirea de simboluri. Publicul poate învăţa să sprijine guvernul prin circulaţia
informaţiei şi prin folosirea de simboluri, însă, în timp, rupându-se asocierea dintre simbol şi program,
ajungându-se la separarea simbolului de program, în acel moment guvernul trebuie să suporte costurile
acelei separări.

4 Vezi P. Bachrach, M.S. Baratz, Power and Poverty: Theory and Practice, Oxford University Press. New York. 1970.
5 David Easton, „The Political System”, Knopf, New York, 1953, în V. Junjan, R. Bere în Revista transilvană de ştiinţe
administrative nr. 2(8)/2002.