ReferatCooperarea Politieneasca Internationala

MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR
ACADEMIA DE POLIŢIE ,,Alexandru Ioan Cuza”

FACULTATEA DE POLIŢIE
TEMA:COOPERAREA INTERNAȚIONALĂ JUDICIARĂ

SI POLIȚIENEASCĂ
CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:
Conf. univ. dr. NICU DAMIAN BARBU
Bucureşti
2012
4
CUPRINS
INTRODUCERE……………..……………………………………………………………………...4
CAPITOLUL 1.COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ
1.1Consideratii generale privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală……………..5
1.2 Mandatul european de arestare, instrument modern în cadrul cooperării judiciare internaţionale
în materie penală……………………………………………………………………………………...9
1.3 Transferarea persoanelor condamnate…………………………………………………………...19
1.4 Asistenţa judiciară internaţională în materie penală……………………………………….........26
1.5 Organismele internaţionale de cooperare judiciară în materie penală…………………………..44
CAPITOLUL 2.NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE COOPERAREA POLIŢIENEASCĂ

INTERNAȚIONALĂ
2.1 Conceptul de cooperare poliţienească internaţională……………………………………………50
2.2 Schimbul internaţional de date şi informaţii în cadrul cooperării poliţieneşti…………………..52
2.3 Cooperarea poliţienească în spaţiul Schengen…………………………………………………..56
CAPITOLUL 3.PRINCIPALELE ORGANISME INTERNAȚIONALE DE COOPERARE

POLIȚIENEASCĂ
3.1 Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală INTERPOL……………………………………66
3.2 Oficiul European de Poliţie – EUROPOL……………………………………………………….70
3.3 Colegiul European de Poliţie- CEPOL…………………………………………………………..77
3.4 Southeast European Cooperative Initiative – SECI……………………………………………..75
CAPITOLUL 4.STRUCTURILE DE COOPERARE POLIȚIENEASCĂ LA NIVEL INTERN

4.1 Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională……………………………………………..81
4.2 Biroul Naţional INTERPOL……………………………………………………………………..84
4.3 Punctul Naţional Focal…………………………………………………………………………..86
4.4 Cooperarea cu ţările membre din spaţiul Schengen prin intermediul Serviciului SIRENE…….87
5
4.5 Ofiţerul de legătură şi ataşatul de afaceri interne………………………………………………..89
CONCLUZII………………………………………………………………………………………..95
BIBLIOGRAFIE…………………………………..……………………………………………….96
INTRODUCERE
Dezvoltarea societăţii umane în ansamblul ei, a statelor şi naţiunilor lumii a fost posibilă ca
urmare a relaţiilor internaţionale care s-au stabilit şi sedimentat în decursul timpului.
În cadrul relaţiilor internaţionale bilaterale sau multilaterale,statele lumii au realizat o
cooperare într-o varietate de domenii cu accent pe cele economice,culturale,politice,militare şi
juridice.
Progresele înregistrate în toate domeniile în secolul trecut au impus transformări structurale
în arhitectura mondială,aspect care a condus în mod inevitabil la crearea unei noi ordini
internaţionale,pe fondul intensificării dialogurilor politice care au promovat pacea,necesitatea
respectării drepturilor şi libertaţilor fundmentale ale omului, a principiilor democraţiei şi a statului
de drept.
Un elemement principal,care a stat la baza apariţiei şi dezvoltării ulterioare a cooperării
internaţionale şi fără de care aceasta nu se putea concepe,l-a constituit încrederea reciprocă într-un
cadru instituţional bine reglementat
In ceea ce privește actualitatea temei investigate perioada de tranziţie şi instaurarea unui stat
de drept sunt însoţite de mari contradicţii sociale, de "izbucnire" a multor fenomene negative,
inclusiv şi a celor care dezorganizează viaţa socială.
Criminalitatea internaţională constituie una dintre problemele cele mai serioase cu care s-a
confruntat societatea şi statul în situaţia grea de criză, în perioada reformelor ce se petrec în ţara
noastră.
Istoria demonstrează că toate transformările de bază din viaţa socială întotdeauna sunt
însoţite de creşterea criminalităţii, mai cu seamă în formele ei cele mai periculoase. Criminalitatea
întotdeauna parazitează pe contul organismului slăbit al societăţii.
Amploarea fenomenului criminalităţii transnaţionale, evidenţiată prin apariţia unor noi forme
6
complexe de manifestare a acestuia, face ca acquis-ul in domeniul cooperării judiciare internaţionale
in materie penală să se afle intr-o continuă evoluţie, prin adoptarea unor măsuri şi crearea
instrumentelor necesare combaterii prompte şi eficiente a acestui flagel.
Avand in vedere perspectiva aderării, Romania caută in mod permanent să-şi armonizeze
legile in materia cooperarii internaționale judiciare si polițienesti, cu prevederile noilor instrumente
ale Uniunii Europene.
CAPITOLUL 1
COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ
1.1Noțiuni introductive privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală
De la adoptarea Tratatului de la Amsterdam, unul din obiectivele esenţiale ale Uniunii
Europene îl constituie crearea unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei.
Spaţiul libertăţii presupune asigurarea liberei circulaţii a persoanelor peste frontierele interne ale
statelor membre, precum şi libertatea pentru cetăţeni de a trăi într-un mediu al respectului faţă de
lege.
Spaţiul justiţiei are ca fundament, în fiecare stat al Uniunii Europene, existenţa unei puteri
judecătoreşti independente şi magistraţi bine pregătiţi. Pe lângă aceasta, recunoaşterea şi executarea
hotărârilor în materie penală, precum şi asigurarea aceloraşi garanţii în cadrul procedurilor vor
trebui să asigure acelaşi sens al justiţiei pentru toţi cetăţenii statelor membre.1
În materia dreptului penal, Tratatul Uniunii Europene stipulează faptul că trebuie să existe o
cooperare, care să se desfăşoare rapid, că trebuie evitat conflictul dintre jurisdicţii şi că este necesară
adoptarea de măsuri pentru facilitarea extrădării inculpaţilor.
Pentru a coordona investigarea şi urmărirea infracţiunilor transfrontaliere în domeniul
criminalităţii organizate, statele membre au hotărât crearea unei echipe speciale de experţi, denumită
Eurojust, care împreună cu Reţeaua Judiciară Europeană, asigură analiza şi investigarea rapidă a
infracţiunilor transfrontaliere, prin soluţionarea de urgenţă a cererilor de extrădare şi de asistenţă
mutuală în materie penală.
1
Cristian Eduard Stefan,Ligia Teodora Pintilie-Cooperarea Intenationala judiciara si politieneasca,Editura
Sitech,Craiova,2007,pag.10
7
Acţiunile principale în cadrul luptei împotriva criminalităţii organizate în Uniunea
Europeană constau în prevenirea, urmărirea, pedepsirea şi privarea infractorilor de produsele
infracţiunilor săvârşite.2
În termeni generali, cooperarea judiciară internaţională în materie penală cuprinde: asistenţa
judiciară, extrădarea, transferarea persoanelor condamnate, transferul de proceduri, recunoaşterea
hotărârilor.
Asistenţa judiciară în materie penală se solicită de autorităţile judiciare competente din statul
solicitant şi se acordă de autorităţile judiciare din statul solicitat.3
Cooperarea judiciară în materie penală este reglementată şi în secţiunea a 4-a (articolele III-270-
274) a Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, reglementare care extinde dispoziţiile
anterioare ale articolului 31 din Tratatul Uniunii Europene, introducând unele elemente noi.Astfel,
conform art. III-270, prin intermediul legilor europene sau legilor-cadru europene se vor stabili
măsurile care vor avea drept scop:
-să instituie reguli şi proceduri care să asigure recunoaşterea în cadrul Uniunii Europene a
tuturor formelor de hotărâri şi sentinţe judecătoreşti;
-să prevină şi să soluţioneze conflictele de jurisdicţie dintre statele membre;
-să încurajeze pregătirea profesională a magistraţilor şi a personalului din justiţie;
-să faciliteze cooperarea dintre autorităţile judecătoreşti sau autorităţile echivalente ale
statelor membre în materie de urmărire penală şi executare a hotărârilor;
-să încurajeze şi să sprijine acţiunile statelor membre în domeniul prevenirii criminalităţii.
Totodată, pentru a facilita recunoaşterea reciprocă a hotărârilor şi sentinţelor judecătoreşti,
precum şi cooperarea judiciară şi poliţienească în cauze penale cu dimensiune transfrontalieră,
aceste acte juridice noi vor stabili reguli minime cu privire la:
• admisibilitatea reciprocă a probelor între statele membre;
• drepturile persoanelor în procedura penală;
• drepturile victimelor criminalităţii;
• definirea infracţiunilor şi a sancţiunilor în domenii cu criminalitate deosebit de gravă care au
dimensiuni transfrontaliere, ce rezultă din natura sau impactul acestor infracţiuni sau din nevoia
specială de a le combate pornind de la o bază comună;
2
Idem,pag 11
3
Florin Razvan Radu, Cooperarea judiciara si europeana in materie penala,Ed.Wolterskluwer,Bucuresti,2009,pag 76
8
• alte elemente specifice ale procedurii penale pe care Consiliul le-a identificat a priori printr-o
decizie europeană.
De asemenea, în domeniul cooperării judiciare un aport deosebit îl are şi Consiliul Europei,
care este implicat în armonizarea sistemelor juridice europene din toate domeniile dreptului. În acest
demers, el ajută statele membre şi candidate să îşi modernizeze instituţiile şi să configureze legea
astfel încât aceasta să slujească democraţia, să facă justiţia mai eficientă şi capabilă să se confrunte
cu noile probleme juridice.4
Cooperarea judiciară internaţională şi armonizarea reglementărilor interne cu
normele europene sunt privite de Ministerul Justiţiei nu ca un scop în sine, ci ca un instrument
pentru participarea României la realizarea unui spaţiu juridic european armonios, simplificat şi
coerent, în care se reduc posibilităţile de apariţie a conflictelor de legi şi durata desfăşurării
diferitelor proceduri, creându-se totodată facilităţi pentru cetăţenii români şi străini, inclusiv pentru
investiţiile străine.5
Pe plan intern, la data de 28 iunie 2004, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 302/2004
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, ca lege-cadru care reglementează
unitar diferite forme de cooperare şi asistenţă judiciară internaţională în materie penală.
Această lege organică reprezintă un pas important spre integrarea României în spaţiul de
libertate, securitate şi de justiţie al Uniunii Europene, fiind apreciată ca un progres pe plan legislativ
în domeniu şi în Raportul Comisiei Europene din octombrie 2004 privind progresele României pe
calea aderării.
La elaborarea legii a fost avută în vedere legislaţia comunitară în vigoare la acea dată,
precum şi instrumentele Consiliului Europei în domeniu, care fac parte din acquis-ul comunitar.
Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 302/2004, legea privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală nu se aplică aplică modalităţilor specifice de cooperare poliţienească
internaţională, dacă, potrivit legii, acestea nu se află sub control judiciar. Per a contrario, Legea nr.
302/2004 se aplică şi cooperării poliţieneşti dacă aceasta se desfăşoară sub control judiciar.
Diferenţa dintre cooperarea poliţienească şi cea judiciară rezidă în absenţa unei proceduri
legale de remediere pentru persoana în cauză. În unele cazuri, ambele forme de cooperare pot fi
folosite alternativ în scopul obţinerii unui anume rezultat.
4
idem,pag 12-13
5
Cristian Eduard Stefan,Ligia Teodora Pintilie,op.cit.pag 14
9
Cooperarea prin autorităţile poliţieneşti sau judiciare nu înseamnă neapărat că un anume caz
este fie de asistenţă judiciară, fie de cooperare poliţienească.6
Legea nr. 302/2004 se aplică următoarelor forme de cooperare judiciară internaţională în
materie penală:
• extrădarea;
• predarea în baza unui mandat european de arestare;
• transferul de proceduri în materie penală;
• recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie penală;
• transferarea persoanelor condamnate;
• comisiile rogatorii;
• asistenţa judiciară în materie penală;
• alte forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală.
Titlul I din Legea nr. 302/2004 – Dispoziţii generale, reglementează domeniul de aplicare şi
principiile care guvernează cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Acordarea asistenţei judiciare internaţionale în materie penală este subordonată principiilor
constituţionale, principiilor fundamentale de drept şi ordinii publice ale statului român.
Bineînţeles, cea mai importantă măsură menită a asigura integrarea deplină a României în
spaţiul judiciar comun european, o constituie transpunerea în dreptul intern, prin dispoziţiile Titlului
III, care a intrat în vigoare odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, a Deciziei-Cadru
privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre.
Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, reglementează pentru
prima dată audierile prin videoconferinţă (art. 165), ca alternativă la cererea obişnuită de comisie
rogatorie internaţională. Astfel, în cazul în care o persoană care se află pe teritoriul României
trebuie să fie audiată ca martor sau expert de către autorităţile judiciare ale unui stat străin şi este
inoportun sau imposibil pentru acea persoană să compară personal pe teritoriul acelui stat, statul
străin poate solicita ca audierea să aibă loc prin videoconferinţă.
Completând prevederile Legii nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii
organizate, noua lege privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală reglementează
constituirea echipelor comune de anchetă şi procedura de funcţionare a acestora (art. 169).
Textul transpune în dreptul intern Decizia-Cadru a Consiliului UE din 13 iunie 2002 privind
echipele comune de anchetă, un instrument important de luptă împotriva criminalităţii organizate,
6
Florin Razvan Radu, Cooperarea judiciara si europeana in materie penala,Ed.Wolterskluwer,Bucuresti,2009,pag 77
10
precum şi dispoziţiile pertinente ale Convenţiei UE din 29 mai 2000. În cadrul Consiliului European
de la Tampere s-a decis că echipe comune de anchetă trebuie înfiinţate neîntârziat. În condiţiile în
care Convenţia UE din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară în materie penală, care, între altele,
reglementează şi înfiinţarea echipelor comune de anchetă, nu a intrat în vigoare, pentru că a fost
ratificată, până în prezent, doar de 5 state membre, condiţia intrării în vigoare fiind existenţa a 8
ratificări, a fost aleasă soluţia adoptării unei decizii-cadru speciale privind echipele comune de
anchetă. La data intrării în vigoare a Convenţiei pentru toate statele membre UE, decizia-cadru îşi va
înceta efectele (art. 5).7
1.2 Mandatul european de arestare, instrument modern în cadrul cooperării judiciare

internaţionale în materie penală
Cooperarea europeană în materie de securitate a început în anii 1970, într-o manieră

informală. În anul 1975, miniştrii de interne din cadrul ţărilor membre ale Comunităţii Europene au
creat Grupul Trevi, în vederea unificării poliţiilor tuturor statelor membre. După semnarea Actului
unic European, negocierile au fost purtate între statele membre pe probleme de securitate şi justiţie
în cadrul cooperării politice europene, cadru informal distinct de cadrul instituţional comunitar. În
anul 1985, semnarea Acordului Schengen între cinci state membre ale Comunităţii Europene a pus
bazele cooperării în domeniul securităţii frontierelor. Acordul Schengen a fost integrat acquis-ului
comunitar în urma semnării Tratatului de la Amsterdam.8
Mandatul european de arestare înlocuieşte instrumentele anterioare de cooperare
judiciară internaţională în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene, în special cele
prevăzute de Convenţia europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957 şi Convenţia de
aplicare a Acordului Schengen din 19 iunie 1990. Originalitatea şi noutatea mandatului european de
arestare constă în faptul că el este aplicabil pe întreg spaţiul Uniunii Europene.9
Introducerea unui sistem simplificat de extrădare a persoanelor condamnate sau suspecte, in
scopul executării sentinţelor penale sau al urmăririi penale, face posibilă eliminarea complexităţii şi
posibilităţii de intarziere inerente in cadrul procedurii existente. In acelaşi timp, relaţiile tradiţionale
de cooperare care au prevalat pană acum intre Statele Membre vor fi inlocuite cu un sistem de
7
idem,pag 16-17
8
Sitech,Craiova,2007,pag 38
9
Cristian Eduard Stefan,Ligia Teodora Pintilie,op.cit. pag 39
11
mişcare liberă a hotărarilor judecătoreşti in cauzele penale, acoperind atat hotărarile pre
condamnare, cat şi hotărarile rămase definitive.10
Crearea conceptului de „mandat european de arestare” prin Decizia-Cadru a Consiliului
Uniunii Europene nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a reprezentat soluţia preconizată pentru o
cooperare mult mai rapidă şi eficientă, fiind conceput ca instrument juridic apt să înlocuiască
mecanismele anterioare de extrădare, fiind implementate de către legiuitorul român în cuprinsul
Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Mandatul european
de arestare este prima măsură concretă în domeniul dreptului penal care implementează principiul
recunoaşterii reciproce la care Consiliul Europei s-a referit ca la “cheia de boltă“ a cooperării
judiciare.
Decizia-Cadru privind mandatul european de arestare oferă un cadru general comun de
acţiune tuturor statelor membre ale Uniunii Europene şi introduce o serie de dispoziţii cu caracter de
noutate în raport cu dreptul de extrădare, reprezentând un pas uriaş făcut de ţările membre în
construirea spaţiului penal european.
Art. 77 din Legea nr. 302/2004 defineşte mandatul european de arestare ca fiind decizia
judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene în
vederea arestării şi predării de către un alt stat membru, a unei persoane solicitate în vederea
efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri
privative de libertate. Pct. 2 al art. 77 prevede că mandatul european de arestare se execută în baza
principiului recunoaşterii şi a increderii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-Cadru a
Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002.
Mandatul european de arestare presupune prin definiţie o relaţie de colaborare între cel puţin
două state membre ale Uniunii Europene- statul emitent şi statul de executare.
Abordarea problemelor privind mandatul european de arestare poate fi făcută sub două
aspecte principale: prima situaţie, atunci când România este stat de executare, iar cea de-a doua,
atunci când ţara noastră este stat emitent.
În situaţia în care ţara noastră este stat de executare a unui mandat european de arestare,
legea prevede faptul că autorităţile judiciare române de executare sunt curţile de apel. 11
Potrivit dispoziţiilor legale, mandatul transmis spre executare autorităţilor române trebuie
tradus în limba română sau în una din limbile engleză şi franceză.
10
Ionel Tiberiu,Mandatul European de arestare si predare,www.procuror.ro/article/Mandatul-european-de-arestare-
si-predare
11
In Romania exista 15 curti de apel,executarea unui mandat european de arestare fiind data in competenta curtii de
apel in circumscriptia careia este localizata persoana urmarita.
12
Cheltuielile ocazionate pe teritoriul statului român de executarea unui mandat european de
arestare revin României. Celelalte cheltuieli rămân în sarcina statului emitent.
Luand in considerare dispoziţiile12 deciziei-cadru, competenţele autorităţilor romane au fost stabilite
astfel:
 autorităţi judiciare emitente instanţele judecătoreşti;
 autorităţile judiciare romane de executare sunt curţile de apel;
 autoritatea centrală romană este Ministerul Justiţiei.
Referitor la sfera13 mandatului european de arestare, conform Proiectului de completare şi
modificare a Legii 302/2004, menţionăm că, acesta poate fi emis de autorităţile judiciare romane
competente in vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, dacă fapta este pedepsită de legea
penală romană cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 1 an sau in vederea executării
pedepsei, dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 4 luni.
In ceea ce priveşte condiţiile privitoare la faptă, noul sistem instituie anumite excepţii de la
regula dublei incriminări in cazul unor infracţiuni grave, prevăzute expres in textul legii 14. Nu are
relevanţă denumirea lor in statul emitent, dar pentru a se acorda predarea fără a se verifica existenţa
dublei incriminări, acestea trebuie sancţionate in statul emitent cu inchisoarea sau cu o măsură de
siguranţă privativă de libertate pe o perioadă de minimum 3 ani.
Pentru alte fapte decat cele enumerate in cuprinsul legi, predarea poate fi subordonată
condiţiei ca faptele care motivează emiterea mandatului european să constituie infracţiune potrivit
legii romane, independent de elementele constitutive sau de incadrarea juridică a acesteia.
Executarea unui mandat european de arestare de către autorităţile judiciare de executare
române poate fi supusă următoarelor condiţii15:
a) în cazul în care mandatul de arestare european a fost emis în scopul executării unei
pedepse aplicate printr-o hotărâre pronunţată în lipsă sau dacă persoana în cauză nu a fost legal
citată cu privire la data şi locul şedinţei de judecată care a condus la hotărârea pronunţată în lipsă,
autoritatea judiciară emitentă va da o asigurare considerată suficientă care să garanteze persoanei
care face obiectul mandatului de arestare european că va avea posibilitatea să obţină rejudecarea
cauzei în statul membru emitent, în prezenţa sa;
12
Art. 6 Decizia – cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul
european de arestare şi procedurile de predare intre statele membre
13
Art. 81 din Proiectului de completare şi modificare a Legii 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională in materie penală
14
Art. 85, alin.1 din Legea 320/2004 privind cooperarea judiciară internaţională in materie penală.
15
13
b) în cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul de arestare european este
sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate pe
viaţă, dispoziţiile legale ale statului membru emitent trebuie să prevadă posibilitatea revizuirii
pedepsei sau a măsurii de siguranţă aplicate ori liberarea condiţionată, după executarea a cel puţin
20 de ani din pedeapsă sau măsura de siguranţă aplicată, ori aplicarea unor măsuri de clemenţă.
Transpunând în dreptul intern art. 16 din Decizia-Cadru privind mandatul european de arestare,
Legea nr. 302/2004 prevede faptul că în cazul în care două sau mai multe state membre au emis un
mandat european de arestare în legătură cu aceeaşi persoană, autoritatea judiciară de executare
română va decide asupra priorităţii de executare, ţinând seama de toate circumstanţele şi, în special,
de locul săvârşirii şi gravitatea infracţiunii, de data emiterii mandatelor, precum şi de împrejurarea
că mandatul a fost emis în vederea urmăririi penale, a judecăţii sau în vederea executării unei
pedepse sau a unei măsuri de siguranţă. Autoritatea judiciară de executare română va putea solicita,
dacă este cazul, avizul Eurojust cu privire la această hotărâre.
Cetăţenii români pot fi predaţi în baza unui mandat european de arestare emis în vederea
efectuării urmăririi penale sau a judecăţii cu condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă
privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România pentru executarea pedepsei.
Autoritatea judiciară română de executare are dreptul să refuze cu caracter obligatoriu
executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri16:
a) când, din informaţiile de care dispune, reiese că persoana urmărită a fost judecată definitiv
pentru aceleaşi fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiţia ca, în cazul
condamnării, sancţiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau
executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost graţiată ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau să fi
intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare;
b) când infracţiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de amnistie
în România, dacă autorităţile române au, potrivit legii române, competenţa de a urmări acea
infracţiune;
c) când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită
vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate cu legea română.
Totodată, autoritatea judiciară română de executare poate refuza opţional executarea
mandatului european de arestare în următoarele situaţii17:
16
Art.88 alin 1 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala,modificata si
completata prin legea 224/2006
17
Art.88 alin 2 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala,modificata si
completata prin legea 224/2006
14
a) când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei
proceduri penale în România pentru aceeaşi faptă care a motivat mandatul european de arestare;
b) când împotriva persoanei care face obiectul mandatului european s-a pronunţat în alt stat
membru al Uniunii Europene o hotărâre definitivă pentru aceleaşi fapte;
c) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse, dacă
persoana solicitată este cetăţean român şi instanţa română competentă dispune executarea pedepsei
în România, potrivit legii române.
d) când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată definitiv pentru
aceleaşi fapte într-un alt stat terţ care nu este membru al Uniunii Europene, cu condiţia ca, în caz de
condamnare, sancţiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare sau
executarea să fie prescrisă, ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau pedeapsa să fi fost graţiată
potrivit legii statului de condamnare;
e) când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care, potrivit legii române, sunt
comise pe teritoriul României;
f) când mandatul european cuprinde infracţiuni care au fost comise în afara teritoriului
statului emitent şi legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când s-au comis în afara
teritoriului român;
g) când, conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se întemeiază
mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au prescris, dacă faptele ar fi fost
de competenţa autorităţilor române;
h) când autoritatea judiciară română competentă a decis fie să nu urmărească, fie să înceteze
urmărirea persoanei solicitate pentru infracţiunea pe care se bazează mandatul de arestare european.
Procedura punerii în executare a unui mandat european de arestare transmis autorităţilor
judiciare române se derulează sub directa coordonare a curţii de apel competente, după cum
urmează18:
a) verificarea de către instanţă a condiţiilor de formă şi fond pe care trebuie să le
îndeplinească mandatul.
De îndată ce curtea de apel primeşte un mandat european de arestare sau o semnalare în Sistemul
Informatic Schengen, preşedintele secţiei penale repartizează cauza unui complet format din doi
judecători.Instanţa verifică dacă mandatul european de arestare conţine informaţiile prevăzute de
lege, iar atunci când constată faptul că informaţiile comunicate de statul emitent sunt insuficiente, va
18
Sitech,Craiova,2007,pag 45-48
15
solicita de urgenţă autorităţii judiciare emitente informaţiile suplimentare necesare, fixând totodată
un termen limită pentru primirea acestora.
Mandatul european de arestare emis de autorităţile judiciare ale unui stat membru al Uniunii
Europene se supune verificării condiţiilor de formă şi de fond prevăzute atât de normele comunitare,
cât şi de cele impuse de dreptul intern.
Sub aspectul condiţiilor de formă, este obligatorie pentru autoritatea judiciară solicitată
verificarea cerinţelor legale relative la19: individualizarea autorităţii judiciare solicitante, competentă
potrivit legii statului emitent; forma mandatului, potrivit Deciziei-cadru şi legii române; emiterea
mandatului într-o limbă oficială desemnată de norma comunitară sau, după caz, în limba română;
corecta identificare a persoanelor solicitate la predare; conţinutul minim de informaţii privind
motivele care au determinat emiterea mandatului european de arestare, printre care prezentarea pe
scurt a stării de fapt şi a încadrării juridice; menţiunile impuse conţinutului mandatului european de
arestare de norma comunitară şi dreptul intern.
Mandatul european de arestare se soluţionează şi se execută în regim de urgenţă.
b) solicitarea adresată procurorului general de pe lângă curtea de apel de către instanţă, în
scopul de a lua măsurile necesare pentru identificarea persoanei solicitate, reţinerea şi prezentarea
acesteia în faţa instanţe.
Dacă mandatul european de arestare conţine informaţiile necesare şi este tradus, instanţa
solicită procurorului general de pe lângă curtea de apel să ia măsurile necesare pentru identificarea
persoanei solicitate, reţinerea şi prezentarea acesteia în faţa instanţei.
Este de reţinut faptul că textul de lege nu face referire directă la aportul unităţilor de poliţie
în vederea identificării persoanei solicitate, acesta fiind subînţeles. Astfel, activitatea de urmărire,
depistare şi identificare a acestor categorii de persoane este desfăşurată de către organele de poliţie
care au primit solicitarea de la parchetul de pe lângă curtea de apel competentă teritorial.
În situaţia în care persoanele împotriva cărora au fost emise mandate europene de arestare de
către autorităţile judiciare ale altor state, se sustrag punerii în executare a acestora, ascunzându-se pe
teritoriul României, potrivit legislaţiei naţionale se poate dispune măsura dării în urmărire la nivel
naţional în baza solicitării parchetului de pe lângă curtea de apel competentă teritorial.
Dacă nu se cunoaşte cu exactitate locul de pe teritoriul României unde se află persoana
urmărită, este necesar ca organele de poliţie să execute sub supravegherea şi îndrumarea
19
Sentinta penala nr.13/PI din 02.02.2007 a Sectiei penale din cadrul Curtii de Apel Timisoara
16
procurorului activităţi preliminare (verificări, investigaţii, supravegheri operative etc.) care să
conducă la localizarea, prinderea şi arestarea persoanei.
Arestarea unei persoane în baza unui mandat european de arestare se execută în condiţiile şi
cu respectarea garanţiilor prevăzute de Codul de Procedură Penală. Odată cu modificările aduse
Codului de Procedură Penală prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 60 din 06.09.2006 s-a
reglementat şi prevăzut dreptul organelor de poliţie care pun în executare un mandat de arestare sau
de executare a unei hotărâri definitive de condamnare, de a pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei
persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea
reprezentantului legal al acesteia. Având în vedere faptul că, începând cu data de 1 ianuarie 2007,
organele de poliţie din ţara noastră primesc în vederea punerii în executare şi mandate europene de
arestare emise de autorităţile judiciare ale altor state, suntem de părere că prevederile referitoare la
pătrunderea în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei
persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia, sunt aplicabile şi în cazul executării
mandatelor europene de arestare. Aceasta este o propunere de lege ferenda pe care o facem în
vederea modificării Legii nr. 302/2004 şi a Codului de Procedură Penală.
c) prezentarea persoanei la instanţă în termen de cel mult 24 ore de la reţinere şi încarcerarea
acesteia în arestul poliţiei, după decizia instanţei
În termen de cel mult 24 de ore de la reţinere, persoana solicitată este prezentată instanţei
competente. Judecătorul informează persoana urmărită asupra existenţei mandatului european de
arestare împotriva sa, asupra conţinutului acestuia, asupra posibilităţii de a consimţi la predarea către
statul membru emitent, precum şi cu privire la drepturile sale procesuale.
Instanţa dispune arestarea persoanei solicitate prin încheiere motivată, persoana urmând să
fie depusă în arestul poliţiei. Din interpretarea acestor dispoziţii se desprinde faptul că persoanele
urmărite în temeiul unor mandate europene de arestare sunt introduse în aresturile unităţilor de
poliţie în baza mandatelor emise de instanţele române.
Arestarea persoanei se comunică autorităţii judiciare emitente de către autoritatea judiciară
de executare.
Instanţa procedează la audierea persoanei solicitate în termen de cel mult 48 de ore de la
arestarea acesteia. Persoana arestată va fi întrebată, mai întâi, asupra consimţământului la predare.
Instanţa se asigură că persoana arestată a consimţit voluntar la predare şi în deplină cunoştinţă de
cauză, cunoscând consecinţele juridice ale consimţământului, în special asupra caracterului
irevocabil.
17
Dacă persoana arestată consimte la predarea sa, se întocmeşte un proces-verbal care va fi
semnat de către persoana arestată, membrii completului de judecată, reprezentantul Ministerului
Public şi grefier şi în care se consemnează, dacă este cazul, şi renunţarea la drepturile conferite de
regula specialităţii.
Dacă persoana arestată nu consimte la predare, instanţa procedează la audierea acesteia.
Opoziţia persoanei solicitate la predare se poate baza numai pe existenţa unei erori cu privire la
identitatea acesteia sau a unui motiv de refuz al executării mandatului european de arestare.
Instanţa poate fixa, în condiţiile legii, un termen pentru administrarea probelor propuse de persoana
arestată şi de procuror ori pentru transmiterea unor informaţii suplimentare de către autoritatea
judiciară emitentă, cu privire la cauzele de refuz sau de condiţionare a predării.
Instanţa se pronunţă prin hotărâre cu privire la executarea unui mandat european de arestare
în cel mult 5 zile de la data la care a avut loc audierea persoanei solicitate.
Dacă persoana urmărită consimte la predare, hotărârea se pronunţă în termen de 10 zile de la
termenul de judecată la care persoana urmărită şi-a exprimat consimţământul la predare şi este
definitivă şi executorie.
În cazul în care persoana urmărită nu consimte la predare, hotărârea se pronunţă în termen de
60 de zile de la arestare.
Predarea persoanei urmărite se realizează de către poliţie, după o informare prealabilă a
autorităţii desemnate în acest scop de către autoritatea judiciară emitentă asupra locului şi datei
fixate, în termen de 10 zile de la pronunţarea hotărârii judecătoreşti de predare.
Dacă, din motive independente de voinţa unuia dintre statele emitente sau de executare,
predarea nu se poate efectua în acest termen, autorităţile judiciare implicate vor intra imediat în
contact pentru a fixa o nouă dată de predare. În acest caz, predarea va avea loc în termen de 10 zile
de la noua dată convenită.
În cazul în care sunt depăşite termenele maxime pentru predare, fără ca persoana în cauză să
fie primită de către statul emitent, se va proceda la punerea în libertate a persoanei urmărite, fără ca
acest fapt să constituie un motiv de refuz al executării unui viitor mandat european de arestare, bazat
pe aceleaşi fapte.
În toate cazurile, în momentul predării, autoritatea judiciară de executare română va aduce la
cunoştinţa autorităţii judiciare emitente durata privării de libertate pe care a suferit-o persoana la
care se referă mandatul european de arestare, cu scopul de a fi dedusă din pedeapsa sau din măsura
de siguranţă care se va aplica.
18
În situaţia în care mandatul european de arestare este emis de o instanţă judecătorească din
România, legea prevede faptul că mandatul poate fi emis în următoarele situaţii20:
a) în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, dacă fapta este pedepsită de legea penală
română cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an;
b) în vederea executării pedepsei, dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 4 luni.
Când persoana solicitată a fost dată în urmărire internaţională în vederea extrădării, instanţa
informează neîntârziat Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului
Administratiei si Internelor despre emiterea mandatului european de arestare.
Mandatul european de arestare poate fi emis în cazul faptelor care sunt incriminate şi
sancţionate în statul emitent al mandatului cu închisoarea sau cu o măsură de siguranţă privativă de
libertate pe o perioadă de minimum 3 ani, predarea persoanei acordându-se chiar dacă nu este
îndeplinită condiţia dublei incriminări a faptei.
Infracţiunile care pot conduce la emiterea mandatului european de arestare şi la predarea
persoanei urmărite sunt următoarele21: participarea la un grup criminal organizat, terorismul, traficul
de persoane, exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă, traficul ilicit de droguri şi
substanţe psihotrope, traficul ilicit de arme, muniţii şi substanţe explozive, corupţia, frauda,
incluzând cea împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, spălarea produselor
infracţiunii, contrafacerea de monedă, inclusiv a monedei euro, faptele legate de criminalitatea
informatică, faptele privind mediul înconjurător, inclusiv traficul cu specii de animale protejate şi
vegetale pe cale de dispariţie, facilitarea intrării şi şederii ilegale, omorul şi vătămarea corporală
gravă, traficul ilicit de ţesuturi sau organe umane, lipsirea de libertate în mod ilegal, răpirea şi luarea
de ostatici, rasismul şi xenofobia, furtul organizat sau armat, traficul ilegal de bunuri culturale,
inclusiv antichităţile şi operele de artă, înşelăciunea, deturnarea de fonduri, contrafacerea şi pirateria
de bunuri, falsificarea de acte oficiale şi uzul de acte oficiale falsificate, falsificarea de mijloace de
plată, traficul ilegal de substanţe hormonale şi alţi factori de creştere, traficul ilicit de materiale
nucleare sau radioactive, traficul de vehicule furate, violul, incendierea cu intenţie, crimele aflate în
jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale, sechestrarea ilegală de nave şi aeronave, sabotajul.
Cu privire la forma şi conţinutul mandatului european de arestare, acesta trebuie să conţină
următoarele informaţii: identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate, denumirea, adresa, numerele de
telefon şi fax, precum şi adresa de e-mail ale autorităţii judiciare emitente, indicarea existenţei unei
20
Cristian Eduard Stefan,Ligia Teodora Pintilie,op.cit. pag 49
21
Art.88 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala,astfel cum a fost modificat
prin art.I pct.53 din Legea nr.224/2006
19
hotărâri judecătoreşti definitive, a unui mandat de arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri
judecătoreşti executorii având acelaşi efect, natura şi încadrarea juridică a infracţiunii, o descriere a
circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv momentul, locul, gradul de implicare a
persoanei solicitate, pedeapsa pronunţată, dacă hotărârea a rămas definitivă, sau pedeapsa prevăzută
de legea statului emitent pentru infracţiunea săvârşită, dacă este posibil, alte consecinţe ale
infracţiunii.
În ceea ce priveşte transmiterea mandatului european de arestare, aceasta este reglementată
de art. 82 din Legea nr. 302/2004. Astfel, în cazul în care se cunoaşte locul unde se află persoana
solicitată, autoritatea judiciară română emitentă poate transmite mandatul european de arestare
direct autorităţii judiciare de executare.
În cazul în care locul unde se află persoana urmărită nu este cunoscut, transmiterea unui
mandat european de arestare se poate efectua prin Sistemul Informatic Schengen, prin intermediul
sistemului de telecomunicaţii securizat al Reţelei Judiciare Europene, când acesta va fi disponibil,
prin Ministerul Justiţiei, pe calea Organizaţiei Internaţionale de Poliţie Criminală- INTERPOL sau
prin orice mijloc care lasă o urmă scrisă, cu condiţia ca autoritatea judiciară de executare să poată
verifica autenticitatea acestuia.
Autoritatea judiciară emitentă poate să solicite introducerea semnalmentelor persoanei în
cauză în Sistemul de Informaţii Schengen prin intermediul Sistemului Informatic Naţional de
Semnalări.22
Dacă autoritatea judiciară emitentă nu cunoaşte autoritatea judiciară de executare, se va
efectua cercetarea necesară, inclusiv prin punctele de contact ale Reţelei Judiciare Europene sau prin
direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei, pentru a obţine informaţiile necesare de la statul
membru de executare.Orice dificultate care ar interveni în legătură cu transmiterea unui mandat
european de arestare se va soluţiona prin contact direct între autoritatea judiciară emitentă şi
autoritatea judiciară de executare sau cu sprijinul Ministerului Justiţiei.Ulterior transmiterii
mandatului european de arestare, autoritatea judiciară română emitentă poate transmite orice
informaţii suplimentare necesare pentru executarea mandatului.
Autorităţile judiciare emitente române transmit o copie a mandatului european de arestare
Ministerului Justiţiei.23
22
Semnalarea introdusa in sistemul informatic Schengen echivaleaza cu un mandat european de arestare
23
Ionel Tiberiu,Mandatul European de arestare si predare,www.procuror.ro/article/Mandatul-european-de-arestare-
si-predare
20
Deşi în literatura juridică s-au făcut aprecieri cu privire la conţinutul mandatului european
de arestare în sensul că acesta nu diferă prea mult de cel al mandatului de arestare, sunt de precizat
câteva deosebiri fundamentale24:
• prin emiterea mandatului european de arestare se solicită arestarea şi predarea unei
persoane – inculpat sau condamnat – aflată pe teritoriul statului membru, în vederea urmăririi penale
sau al judecăţii, ori a executării unor pedepse sau măsuri de siguranţă privative de liberate, iar
mandatul de arestare preventivă se emite pentru arestarea unei persoane aflate pe teritoriul
României;
• emiterea mandatului european de arestare se bazează deja pe un mandat de arestare
preventivă sau de executare a pedepsei în vigoare, pe când mandatul de arestare preventivă se
dispune în baza condiţiilor şi cazurilor exprese reglementate de Codul de procedură penală;
• conţinutul mandatului european de arestare este mai amplu şi constituie un rezumat al
cauzei penale care se reflectă în conţinutul mandatului tip, în timp ce mandatul de arestare
preventivă este mai restrictiv şi are conţinutul reglementat de art. 151 Cod procedură penală;
• nu se prevede o durată în care se emite mandatul european de arestare, art. 95 prevăzând că
acesta se soluţionează şi se execută în regim de urgenţă, în timp ce mandatul de arestare preventivă
se emite de îndată conform art.151 alin.1 Cod procedură penală
• mandatul european de arestare în mod firesc nu prevede o durată de arestare, însă mandatul
de arestare preventivă se emite pe o durată de maxim 30 zile;
• mandatul european de arestare se traduce în limba pe care o înţelege persoana solicitată, iar
mandatul de arestare preventivă se emite în limba română;
• mandatul european de arestare preventivă se poate referi şi la remiterea obiectelor care pot
constitui mijloace materiale de probă, în timp ce mandatul de arestare preventivă nu include o
asemenea menţiune.
1.3 Transferarea persoanelor condamnate

Transferarea persoanelor condamnate reprezintă o altă formă de cooperare reglementată de
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Prin intermediul
acestei legi au fost abrogate Legea nr. 704/2001 asupra transferării persoanelor condamnate în
străinătate şi Ordonanţa Guvernului nr. 69/1999 pentru facilitarea aplicării convenţiilor
24
Olivian Mastacan-Cooperarea judiciara international in materie penala.Mandatul european de arestare,Analele
Facultatii de Stiinte juridice,Universitatea Valahia-Targoviste anul IV,nr.1(8)-martie 2007,pag 138
21
internaţionale în materie de transfer al persoanelor condamnate, la care România este parte, aprobată
prin Legea nr. 113/2000.
Potrivit dispoziţiilor legale, o persoană condamnată definitiv pe teritoriul României poate fi
transferată, în vederea executării pedepsei, pe teritoriul statului al cărui resortisant este, dispoziţii
care, în temeiul reciprocităţii convenţionale, se vor aplica în mod corespunzător şi în cazul în care
un cetăţean român a fost condamnat în alt stat. Astfel, persoana condamnată se poate adresa statului
de condamnare ori statului de executare, pentru a fi transferată în vederea executării pedepsei.
Transferarea în vederea executării pedepsei poate fi cerută, fie de către statul de condamnare,
fie de către statul de executare numai în următoarele condiţii:
• condamnatul este resortisant al statului de executare;
• hotărârea este definitivă;
• la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din durata
pedepsei; în cazuri excepţionale, în baza acordului între statele implicate, transferarea poate avea loc
chiar dacă partea de pedeapsă neexecutată este mai mică de 6 luni;
• transferul este consimţit de către persoana condamnată sau dacă, în raport cu vârsta ori cu starea
fizică sau mintală a acesteia, unul dintre cele două state consideră necesar, de către reprezentantul
persoanei; consimţământul nu se cere în cazul evadatului care se refugiază în statul de executare al
cărui resortisant este;
• faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni, potrivit legii statului de executare;
• statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări; în
caz contrar, transferarea nu poate avea loc.
Dacă statul român are calitate de stat solicitat, acesta va informa, în scris, în cel mai scurt
termen statul străin solicitant, asupra hotărârii sale privind acceptarea sau refuzul transferării
solicitate.
Procedura de transfer a persoanelor condamnate este diferită, în funcţie de calitatea pe care o are
statul român şi anume25:
• ca stat de condamnare;
• ca stat de executare.
În cazul în care condamnatul s-a adresat statului român, ca stat de condamnare, în vederea
transferării sale, Ministerul Justiţiei va informa despre aceasta autoritatea centrală competentă a
statului de executare, în cel mai scurt termen, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.26
25
Cristian Eduard Stefan,Ligia Teodora Pintilie,op.cit.pag 63-70
26
Art.133 alin.2 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala
22
Orice informare trebuie să cuprindă:
• numele, data şi locul naşterii condamnatului;
• dacă este cazul, adresa condamnatului în statul de executare;
• expunere a faptelor care au atras condamnarea;
• natura, durata şi data începerii executării pedepsei.
Persoana condamnată de către o instanţă română, care face sau poate face obiectul unui
transfer, trebuie să fie informată în scris, despre:
• conţinutul exact al convenţiei internaţionale incidente;
• orice demers întreprins de către oricare dintre cele două state pe parcursul procedurii;
• orice hotărâre luată de unul dintre aceste state cu privire la cererea de transferare.
Statul român solicită statului de executare, în scopul soluţionării cererii de transferare,
transmiterea următoarele înscrisuri ajutătoare:
-un document sau o declaraţie care să ateste că persoana condamnată este resortisant al statului de
executare;
-copie de pe dispoziţiile legale ale statului de executare, din care să rezulte că faptele care au
determinat pronunţarea hotărârii în statul de condamnare constituie infracţiuni, potrivit legii statului
de executare;
-declaraţie conţinând informaţiile privitoare la procedura pentru care se va opta, în vederea punerii
în executare a condamnării.
Cu excepţia cazului în care unul dintre cele două state nu îşi dă acordul la transferare, statul
roman comunică statului de executare următoarele:
· copia autentică a hotărârii de condamnare definitive, precum şi o copie a dispoziţiilor legale
aplicabile;
· un document menţionând durata condamnării deja executate, inclusiv informaţii asupra
oricărei detenţii provizorii, asupra reducerii pedepsei, sau un alt act privind stadiul executării
condamnării;
· declaraţia privind consimţământul27 la transferare;
· dacă este cazul, orice raport sau constatare medico-legală ori alte acte medicale care atestă
starea fizică şi mintală a condamnatului, tratamentul urmat de acesta pe teritoriul statului român şi
eventualele recomandări pentru continuarea tratamentului în statul de executare, precum şi, în cazul
condamnatului minor, copia referatului de anchetă socială efectuată în cauză.
27
Art.135 alin.2 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala
23
Cererea de transferare, formulată de un resortisant străin condamnat de o instanţă română, se
transmite Ministerului Justiţiei, care va solicita să îi fie transmise, în regim de urgenţă, de către
Administraţia Naţională a Penitenciarelor, actele şi informaţiile prevăzute de lege. După primirea
acestora, Ministerul Justiţiei le va traduce şi apoi le va transmite, împreună cu cererea de transferare,
autorităţii centrale din statul de executare, de la care va solicita, totodată, transmiterea documentelor
necesare, precum şi hotărârea privind acceptarea cererii de transferare.
Procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel competentă, în vederea
soluţionării cererii de transferare, îi revin următoarele atribuţii:
-primind cererea şi actele menţionate, procedează la luarea unei declaraţii condamnatului,
pentru a se asigura că acesta şi-a dat consimţământul la transferare, personal sau prin reprezentant,
declaraţie pe
care o semnează alături de persoana condamnată şi o consemnează într-un proces-verbal;
-înainte de sesizarea curţii de apel, va verifica dacă persoana condamnată face obiectul unui
dosar penal aflat pe rolul autorităţilor judiciare române, informând în mod corespunzător
instanţa;
-sesizează, curtea de apel în a cărei circumscripţie se află locul de detenţie ori, în cazul în
care condamnatul nu a început executarea pedepsei, domiciliul acestuia;
-în cazul în care obţinerea informaţiilor ar conduce la întârzierea procedurii de transfer, va
dispune sesizarea curţii de apel, urmând ca acestea să fie obţinute cel mai târziu până la primul
termen de judecată.
Cererea se judecă în camera de consiliu, cu participarea procurorului, cu citarea persoanei
condamnate28, precum şi, dacă este cazul, cu participarea unui interpret. Judecarea cererii se face de
urgenţă şi cu precădere, iar hotărârea se motivează în cel mult 5 zile de la pronunţare şi se comunică
Ministerului Justiţiei. Împotriva sentinţei pot declara recurs, în termen de 5 zile de la pronunţare:
procurorul general al curţii de apel, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, precum şi
condamnatul.
Ministerul Justiţiei va informa, în cel mai scurt timp, autoritatea centrală a statului de
executare, cu privire la soluţia definitivă pronunţată de către instanţele române asupra cererii de
transferare, iar dacă transferarea condamnatului a fost acceptată, va informa despre aceasta
Ministerul Administrației şi Internelor , care asigură predarea sub escortă.
28
Art.134 alin.4 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala,astfel cum a fost
modificat prin art.I pct.53 din Legea nr.224/2006:Condamnatul poate fi asistat,la cerere,de un aparator ales ori,din
lipsa,numit din oficiu
24
Ca efect, preluarea condamnatului de către autorităţile statului de executare suspendă
executarea pedepsei în România. De asemenea, statul român nu mai poate să asigure executarea ori
să continue executarea condamnării atunci când statul de executare consideră, potrivit legii, ca
terminată executarea condamnării.
În cazul unei persoane, care după de a fost condamnată printr-o hotărâre penală definitivă
pronunţată de o instanţă română, evadează, în cazul începerii executării pedepsei ori, în cazul în care
nu a început executarea pedepsei, se sustrage de la executarea pedepsei, refugiindu-se pe teritoriul
statului al cărui resortisant este, statul roman va putea adresa acestui stat o cerere de preluare a
executării pedepsei aplicate.
O cerere de transferare a persoanei condamnate poate fi refuzată, în principal, pentru
următoarele motive:29
-persoana a fost condamnată pentru infracţiuni grave care au avut un ecou profund
defavorabil în opinia publică din România;
-pedeapsa prevăzută de legea statului de executare este vădit superioară sau inferioară în
raport cu cea stabilită prin hotărârea instanţei române;
-există indicii suficiente că, o dată transferat, condamnatul ar putea fi pus în libertate imediat
sau într-un termen mult prea scurt faţă de durata pedepsei rămase de executat potrivit legii române;
-persoana condamnată nu a reparat pagubele produse prin infracţiune şi nu a plătit
cheltuielile la care a fost obligată prin hotărârea instanţei române şi nici nu a garantat plata
despăgubirilor;
-dacă există indicii suficiente că statul de executare nu va respecta regula specialităţii.
Statul român ca stat de executare are următoarele obligaţii:
-să furnizeze, la cererea statului de condamnare, informaţiile şi înscrisurile 30 analizate
anterior, necesare pentru transferul unei persoane condamnate în România;
-să solicite oficiului consular român competent, prin intermediul Ministerului Afacerilor
Externe, să obţină de la condamnat sau de la reprezentantul acestuia o declaraţie în care să se
consemneze consimţământul la transfer, exprimat în mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză
asupra consecinţelor juridice care decurg din transferarea condamnatului în România;
-să solicite oficiului consular român întocmirea un înscris asupra situaţiei sociale şi familiale
a condamnatului, ţinând seama de afirmaţiile acestuia şi indicând posibilităţile sale de readaptare în
29
Art.140 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala;
30
Art.134 alin.1,2 si 3 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala;
25
România;
-să ceară autorităţii centrale din statul de condamnare să îi furnizeze o copie de pe cazierul
judiciar al condamnatului, precum şi informaţii privitoare la eventualele relaţii întreţinute de acesta
cu medii sociale criminogene.
Referitor la procedura de soluţionare a cererii, este de precizat că, în cazul în care Ministerul
Justiţiei din România primeşte o cerere de transferare din partea unui resortisant român condamnat
într-un alt stat, înştiinţează despre această cerere autoritatea centrală din statul de condamnare,
căreia îi solicită totodată informaţiile şi documentele prevăzute de lege 31, precum şi o declaraţie
precizând dacă autorităţile competente îşi dau consimţământul la transfer.
În situaţia în care cererea de transferare este refuzată, Ministerul Justiţiei îl înştiinţează
despre aceasta pe condamnat, iar dacă este aprobată, va transmite autorităţii centrale din statul de
condamnare documentele32 necesare.
Îndată ce Ministerul Justiţiei primeşte declaraţia de consimţământ de la statul de
condamnare, transmite documentele procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel
competentă, care, la rândul său, sesizează curtea de apel pentru ca aceasta să recunoască hotărârea
străină şi să o pună în executare. Hotărârea se motivează în termen de 3 zile şi este supusă recursului
în termen de 10 zile de la comunicare. Comunicarea hotărârii către condamnat se face prin fax sau
prin alt mijloc de transmitere, la autoritatea centrală din statul de condamnare, de către Ministerul
Justiţiei, în cel mai scurt timp posibil.
Curtea de apel emite un mandat de executare a pedepsei, pe care Ministerul Justiţiei îl
transmite autorităţii centrale competente din statul de condamnare, în vederea transferării persoanei
condamnate.
Referitor la predarea condamnatului, aceasta va avea loc, de regulă, pe teritoriul statului de
condamnare, iar preluarea acestuia de către statul român se face prin grija Ministerului
Administrației si Internelor, cu înştiinţarea Ministerului Justiţiei.
Ca efecte ale transferării persoanei condamnate, autorităţilor competente ale statului român
le revin o serie de obligaţii:
-fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătoreşti;
În cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de
condamnare, el trebuie să respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.
-fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa
31
Art.133 alin.3 si art.134 alin.2 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala;
32
Art.134 alin.1 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala;
26
aplicată în statul de condamnare cu o pedeapsă prevăzută de legislaţia română pentru aceeaşi
infracţiune.
În această situaţie, dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu
legislaţia română, statul român poate, prin hotărâre judecătorească, să adapteze această pedeapsă la
aceea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea, cu condiţia ca această
pedeapsă să corespundă, atât cât este posibil, cu felul pedepsei aplicate prin hotărârea statului de
condamnare şi, în nici un caz, să nu agraveze situaţia condamnatului.
În acest context, aplicând procedura prevăzută de legislaţia română, instanţa română va
trebui să respecte următoarele condiţii în ceea ce priveşte întinderea conversiunii pedepsei:
-va fi legată de constatarea faptelor în măsura în care acestea figurează, în mod explicit sau
implicit,
în hotărârea pronunţată în statul de condamnare;
-nu va putea schimba o pedeapsă privativă de libertate printr-o pedeapsă pecuniară;
-va deduce integral din pedeapsă perioada de privaţiune de libertate deja executată de
condamnat;
-nu va agrava situaţia penală a condamnatului, nici nu va fi ţinută de limita inferioară a
pedepsei eventual prevăzute de legislaţia statului de condamnare pentru infracţiunea sau
infracţiunile săvârşite.
Când această procedură de schimbare a condamnării are loc după transferarea persoanei
condamnate, statul român va menţine acea persoană în detenţie sau va lua alte măsuri în scopul de a
asigura prezenţa ei pe teritoriul statului român până la finalizarea acestei proceduri.
În legătură cu executarea pedepsei, se impun a fi făcute următoarele precizări:
• executarea pedepsei este guvernată de legea statului român;
• executarea pedepsei încetează de îndată ce statul român a fost informat de către statul de
condamnare despre orice hotărâre sau măsură care atrage imposibilitatea continuării executării.
• statul român are obligaţia de a furniza informaţii statului de condamnare în ceea ce priveşte
executarea pedepsei în următoarele situaţii:
când pedeapsa a fost executată sau considerată ca executată;
în cazul în care condamnatul a evadat;
dacă statul de condamnare solicită un raport special.
27
Cererea de transferare a persoanei condamnate poate să fie refuzată opţional, în principal, din
următoarele motive33:
-procesul în care s-a pronunţat condamnarea nu s-a desfăşurat în conformitate cu dispoziţiile
pertinente din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
-împotriva condamnatului s-a pronunţat în România o hotărâre de condamnare pentru aceeaşi
faptă ori este în curs o procedură penală având ca obiect aceeaşi faptă pentru care acesta a fost
condamnat în străinătate;
-persoana condamnată a părăsit România, stabilindu-şi domiciliul într-un alt stat, iar
legăturile sale cu statul român nu mai sunt semnificative;
-persoana condamnată a comis o infracţiune gravă, de natură să alarmeze societatea, sau a
întreţinut relaţii strânse cu membri ai unor organizaţii criminale, de natură să facă îndoielnică
reinserţia sa socială în România.
În altă ordine de idei, trebuie specificat faptul că, statul român poate admite şi o cerere de
tranzit34 pe teritoriul său, al unui condamnat, formulată de către un stat terţ, dacă acesta din urmă a
convenit cu un alt stat asupra transferării spre sau dinspre teritoriul său.
1.4 Asistenţa judiciară internaţională în materie penală

Prin asistenţă judiciară penală, în sens restrâns, se înţelege asistenţa pe care organele
judiciare dintr-un stat o acordă în cursul procesului penal organelor judiciare din statul în care are
loc activitatea judiciară şi care constă în efectuarea, predarea sau comunicarea de acte procedurale
necesare soluţionării acelei cauze.35
Asistenţa judiciară internaţională în materie penală se solicită de către autorităţile judiciare
competente din statul solicitant şi se acordă de autorităţile judiciare din statul solicitat, în baza
tratatelor internaţionale sau, în lipsa acestora, pe bază de reciprocitate.36
Cele mai importante convenţii multilaterale în această materie au fost adoptate sub egida
Consiliului Europei şi Organizaţiei Naţiunilor Unite. De asemenea, România a încheiat peste 20 de
tratate bilaterale.Cea mai cunoscută convenţie multilaterală în domeniul asistenţei judiciare în
materie penală este Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la
Strasbourg la 20 aprilie 1959. Convenţia este aplicată de România în relaţia cu celelalte 45 de state
33
Art.152 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala;
34
Art.154 alin.6 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala;
35
Nicolae Volonciu-Tratat de procedura penala.Parte speciala.Vol.II,Ed.Paideia,Bucuresti,2001,pag 484
36
Sitech,Craiova,2007,pag 71-72
28
membre ale Consiliului Europei, dar şi cu statele nemembre care au ratificat-o. Ea este completată
de Protocolul adiţional din 17 martie 1978 şi de al doilea Protocol adiţional, din 8 noiembrie 2001.
Cererile de asistenţă judiciară adresate statelor care nu sunt parte la instrumentele Consiliului
Europei vor fi formulate în baza tratatelor bilaterale, în baza convenţiilor O.N.U. aplicabile sau, în
lipsa oricărui instrument juridic multilateral sau bilateral, pe bază de reciprocitate.37
Asistenţa judiciară poate fi solicitată (acordată) în baza unui tratat, bi sau multilateral,
aplicabil între România şi statul solicitat, ori în lipsa unui astfel de instrument, pe bază de
reciprocitate. Potrivit art. 6 din Legea nr. 302/2004, în cazul în care statul român formulează o
cerere de asistenţă judiciară, în baza curtoaziei internaţionale, asigurarea reciprocităţii va fi dată de
către ministrul justiţiei, pentru fiecare caz, ori de câte ori va fi necesar, la cererea motivată a
autorităţii judiciare române competente.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 302/2004, lipsa reciprocităţii nu împiedică să se dea curs unei
cereri de asistenţă judiciară internaţională în materie penală, dacă aceasta:
a) se dovedeşte necesară datorită naturii faptei sau nevoii de a lupta împotriva anumitor forme grave
ale criminalităţii;
b) poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei inculpatului ori condamnatului sau la reintegrarea sa
socială; c) poate servi la clarificarea situaţiei judiciare a unui cetăţean român.
În general cererile de asistenţă sunt formulate de către autorităţile judiciare: procuror,
judecător, judecător de instrucţie (acolo unde este cazul), existând însă şi posibilitatea ca cererile de
asistenţă să fie formulate de către autorităţile administrative, în cadrul procedurilor desfăşurate
pentru fapte a căror sancţionare incumbă acestora şi numai dacă decizia luată, indiferent de
denumirea pe care o poartă, este supusă unei căi de atac în faţa unei instanţe competente. În acest
sens, art. 1844 din Legea nr. 302/2004 prevede că asistenţa judiciară se acordă şi în proceduri
privind fapte pedepsibile conform legii române sau legii statului membru solicitant ca fiind încălcări
ale normelor juridice, constatate de autorităţile administrative a căror decizie poate fi atacată
inclusiv în faţa unei instanţe penale (ceea ce înseamnă că nu este obligatoriu ca instanţa respectivă să
aibă competenţă exclusiv în materie penală). Dispoziţii în acest sens se regăsesc şi în Convenţia de
asistenţă UE din 2000, Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen şi Protocolul adiţional
la Convenţia europeană de asistenţă.38
37
Art.1 pct 1 din Conventia europeana de asistenta judiciara in materie penal,adoptata la STRASBOURG LA 20 aprilie
1959.
38
Idem,pag 73
29
Potrivit principiului specialităţii, autorităţile statului solicitant nu au dreptul să folosească
actele obţinute ca urmare a executării cererii în alte scopuri decât cele pentru care a fost solicitată
asistenţa (spre exemplu, în vederea cercetării unei persoane, folosirea ca mijloace de probă într-o
altă cauză privind o infracţiune pentru care asistenţa nu este admisibilă).
În ceea ce priveşte acordarea asistenţei, este greşit să se aprecieze că statul solicitant trebuie
să solicite asistenţa doar după ce a epuizat mijloacele sale interne pentru cercetarea penală a
infracţiunii care face obiectul cauzei.
Răspunsul la cererea de asistenţă trebuie să cuprindă numai acele acte solicitate de către
autorităţile străine sau cele care ar putea avea relevanţă pentru acestea (în niciun caz nu se va
transmite întreg dosarul).39
În principiu există trei căi de transmitere a cererilor de asistenţă judiciară: directă, prin
intermediul autorităţilor centrale şi pe cale diplomatică.40
a. Cazurile de transmitere directă între autorităţile judiciare a cererilor de asistenţă judiciară
- în caz de urgenţă, dar numai dacă o astfel de transmitere este prevăzută în tratatul aplicabil
între România şi statul solicitat/solicitant (acceptată de statul respectiv). În caz de urgenţă, cererea
de asistenţă judiciară poate fi transmisă şi prin canalele Organizaţiei Internaţionale de Poliţie
Criminală. Chiar şi în asemenea caz, o copie trebuie transmisă simultan la Ministerul Justiţiei sau la
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
- în toate cazurile (indiferent dacă cererea are sau nu caracter urgent), dacă instrumentul
juridic internaţional aplicabil în relaţia dintre statul solicitant şi statul solicitat reglementează acest
mod de transmitere.
b. Prin intermediul autorităţilor centrale
Potrivit dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 302/2004, cererile de asistenţă judiciară
internaţională în materie penală vor fi transmise prin intermediul următoarelor autorităţi centrale:
a) Ministerul Justiţiei, dacă se referă la activitatea de judecată ori la faza executării
hotărârilor penale;
b) Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă se referă la activităţi din faza
de cercetare şi urmărire penală;
c) Ministerul Administratiei si Internelor, dacă se referă la cazierul judiciar.
c. Pe cale diplomatică
39
Cristian Eduard Stefan,Ligia Teodora Pintilie.op.cit 75
40
Idem.pag 76-78
30
Indiferent de faza procesuală, în cazul în care asistenţa este solicitată unor state cu care
România nu are încheiate tratate bilaterale ori nu sunt parte la tratate multilaterale, cererile de
asistenţă se transmit Ministerului Justiţiei, pentru a fi remise ulterior, pe cale diplomatică, statului
solicitat.
Potrivit dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 302/2004, competenţa autorităţilor române pentru a
formula o cerere în domeniul cooperării judiciare sau de a executa o asemenea cerere este stabilită
de dispoziţiile titlurilor legii speciale, precum şi de alte acte normative pertinente.
Cererea de asistenţă judiciară trebuie să cuprindă următoarele informaţii41:
▪ denumirea autorităţii judiciare solicitante şi denumirea autorităţii judiciare solicitate;

▪ obiectul şi motivele cererii;
▪ calificarea juridică a faptelor;
▪ datele de identificare a învinuitului, inculpatului sau condamnatului ori a martorului sau expertului,
după caz;
▪ încadrarea juridică şi prezentarea sumară a faptelor.
Potrivit art. 17 din Legea nr. 302/2004, cererile de asistenţă adresate României şi actele
anexe trebuie însoţite de o traducere în limba română sau în limba engleză ori franceză.
În ceea ce priveşte categoria persoanelor care pot asista la executarea cererii de asistenţă
aceasta este destul de largă, fiind însă obligatoriu ca o astfel de participare să fie conformă cu legea
statului solicitant: organele de poliţie, procurorii, judecătorii, avocaţii, inculpaţii, persoanele
vătămate.
Potrivit dispoziţiilor legale42, asistenţa judiciară internaţională cuprinde îndeosebi
următoarele activităţi:
• comisiile rogatorii internaţionale;
• audierile prin videoconferinţă;
• înfăţişarea în statul solicitant a martorilor, experţilor şi a persoanelor urmărite;
• notificarea actelor de procedură care se întocmesc ori se depun într-un proces penal;
• cazierul judiciar;
• alte forme de asistenţă judiciară.
In ceea ce priveste formele de asistenţă judiciară internaţională în materie penală regasim:
41
Art.159 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala,astfel cum a fost modificat
prin art.I pct.53 din Legea nr.224/2006
42
Art.158 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala modificată și completată
prin legea Legea nr.224/2006
31
1.4.1 Comisia rogatorie internaţională
Comisia rogatorie internaţională în materie penală este acea formă de asistenţă judiciară care constă
în împuternicirea pe care o autoritate judiciară dintr-un stat o acordă unei autorităţi din alt stat,
mandatată să îndeplinească, în locul şi în numele său, unele activităţi judiciare privitoare la un
anumit proces penal.
Obiectul unei cereri de comisie rogatorie îl constituie, în principal, următoarele activităţi
judiciare43:
-localizarea şi identificarea persoanelor şi obiectelor; audierea inculpatului, audierea părţii
vătămate, a celorlalte părţi, a martorilor şi experţilor, precum şi confruntarea; percheziţia, ridicarea
de obiecte şi înscrisuri, sechestrul şi confiscarea specială; cercetarea la faţa locului şi reconstituirea;
expertizele, constatarea tehnico-ştiinţifică şi constatarea medico-legală; transmiterea de informaţii
necesare într-un anumit proces, interceptările şi înregistrările audio şi video, examinarea
documentelor de arhivă şi a fişierelor specializate şi alte asemenea acte de procedură;
-transmiterea mijloacelor materiale de probă;
-comunicarea de documente sau dosare.
Referitor la documentele sau dosarele solicitate44 în baza unei comisii rogatorii, acestea vor fi
transmise de statul român numai în copii sau fotocopii certificate, dar în situaţia în care statul
solicitant cere în mod expres transmiterea documentelor originale, în măsura în care se poate, se va
da curs acestei cereri. Obiectele şi originalele dosarelor şi ale documentelor comunicate vor fi
restituite cât mai curând posibil statului român de către statul solicitant, cu excepţia cazului în care
statul român renunţă la ele. Totodată, statul român va putea să amâne remiterea obiectelor, a
dosarelor sau a documentelor a căror comunicare este cerută, dacă acestea îi sunt necesare pentru o
procedură penală în curs.
Despre data şi locul constituirii comisiei rogatorii părţile sunt obligate să se informeze
reciproc, iar autorităţile şi persoanele menţionate de partea contractantă solicitantă vor putea să
asiste şi să colaboreze la efectuarea activităţilor comisiei rogatorii, în limitele permise de legea părţii
contractante solicitate.
43
Art.161 alin.1 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala modificată și
completată prin legea Legea nr.224/2006
44
32
Cu privire la îndeplinirea comisiilor rogatorii ce au ca obiect percheziţiile, ridicarea de
obiecte şi înscrisuri şi sechestrul45, Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală,
adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959, oferă posibilitatea fiecărei părţi contractante ca printr-o
declaraţie adresată secretarului general al Consiliului Europei, să-şi rezerve dreptul de a supune
îndeplinirea acestora uneia sau mai multora dintre următoarele condiţii46:
-infracţiunea care motivează comisia rogatorie trebuie să fie sancţionabilă potrivit legii părţii
solicitante şi a părţii solicitate;
-infracţiunea care motivează comisia rogatorie trebuie să fie susceptibilă de a da loc la
extrădare în ţara solicitată;
-îndeplinirea comisiei rogatorii trebuie să fie compatibilă cu legea părţii solicitate.
Astfel, România a optat, prin Legea nr. 236/1998 pentru ratificarea Convenţiei europene de asistenţă
judiciară, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959 în materie penală, pentru ultimele două condiţii,
care au fost ulterior transpuse şi în Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală.

1.4.2 Audierile prin videoconferinţă
Conform reglementărilor legale47, în cazul în care o persoană care se află pe teritoriul
României trebuie să fie audiată ca martor sau expert de către autorităţile judiciare ale unui stat străin
şi este inoportun sau imposibil pentru acea persoană să se înfăţişeze personal pe teritoriul acelui stat,
statul străin poate solicita ca audierea să aibă loc prin videoconferinţă.
Statul român poate accepta o astfel de solicitare dacă48:
• cererea nu contravine principiilor sale fundamentale de drept;
• statul român dispune de mijloacele tehnice necesare care să permită efectuarea audierii prin
videoconferinţă.
Cererile de audiere prin videoconferinţă trebuie să se precizeze motivul pentru care nu este
de dorit sau posibil ca martorul sau expertul să fie prezent personal la audiere, precum şi denumirea
autorităţii judiciare şi numele persoanelor care vor proceda la audiere.49
Autorităţile judiciare române competente în cazul acestei forme de cooperare sunt
45
46
Art 5 din Convenția europeană de asistența judiciară in materie penală,adopată la Strasbourg la 20 aprilie 1959
47
Art 165 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala modificată și completată
48
49
Adrian Iacob-Tactici de cooperare polițienească internațională,Ed.Sitech,Craiova,2007,pag 231
33
următoarele:
-în cursul urmăririi penale, competenţa revine Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie;
-în cursul judecăţii, competenţa aparţine curţilor de apel.
Ori de câte ori are loc o audiere prin videoconferinţă, trebuie să se ţină cont de următoarele
reguli50:
-audierea se desfăşoară în prezenţa judecătorului sau procurorului român competent, după
caz, asistat, după caz, de un interpret; acesta verifică identitatea persoanei audiate şi este obligat să
asigure respectarea principiilor fundamentale ale legii române. În cazul în care constată că sunt
încălcate principiile fundamentale ale dreptului român, judecătorul sau procurorul ia de îndată
măsurile necesare pentru a asigura desfăşurarea audierii în conformitate cu legea română;
-autorităţile judiciare române competente şi cele ale statului solicitant trebuie să convină,
după caz, asupra măsurilor de protecţie a martorului sau expertului;
-audierea se va efectua direct de către autoritatea judiciară competentă a statului solicitant
sau sub coordonarea acesteia, potrivit legii sale interne;
-martorul sau expertul va fi asistat, după caz, de un interpret, potrivit legii române;
-persoana chemată ca martor sau expert poate invoca dreptul de a nu depune mărturie, care îi
este conferit fie de legea română, fie de legea statului solicitat.
Prin intermediul videoconferinţei poate fi audiat şi învinuitul (inculpatul),dar numai dacă
acesta consimte şi dacă există un acord în acest sens între autorităţile judiciare române şi cele ale
statului solicitant.
1.4.3 Transmiterea spontană de informaţii

Reglementată ca o noutate în Legea nr. 302/2004, aceasta formă de asistenţă judiciară
reprezintă o posibilitate prin care autorităţile judiciare române pot, fără cerere prealabilă, să
transmită autorităţilor competente ale unui stat străin informaţiile obţinute în cadrul unei anchete,
atunci când consideră că acestea ar putea ajuta statul destinatar să iniţieze o procedură penală sau
când informaţiile ar putea conduce la formularea unei cereri de asistenţă judiciară.51
Transmiterea acestor informaţii este condiţionată însă, de următoarele aspecte:
-partea care furnizează informaţia poate, conform dreptului său naţional, să supună anumitor
condiţii utilizarea sa de către partea destinatară;
50
Cristian Eduard Stefan,Ligia Teodora Pintilieop.cit.pag 81
51
34
-partea destinatară este obligată să respecte aceste condiţii.
1.4.4 Livrări supravegheate

Al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală,
adoptat la Strasbourg la 8 noiembrie 2001, cuprinde la art.18, condiţiile generale în baza cărora
statele semnatare pot da curs acestei forme de asistenţă judiciară internaţională si anume 52:
-fiecare parte se obligă ca, la cererea unei alte părţi, să autorizeze livrările supravegheate pe
teritoriul său, în cadrul anchetelor penale referitoare la infracţiuni care pot da loc la extrădare
-decizia de a recurge la livrările supravegheate este luată în fiecare caz de către autorităţile
competente ale părţii solicitate, cu respectarea dreptului naţional al acestei părţi;
-livrările supravegheate se desfăşoară potrivit procedurilor prevăzute de partea solicitată;
-dreptul de a acţiona, de a conduce şi de a controla operaţiunea aparţine autorităţilor
competente ale părţii solicitate.
Preluând aceste dispoziţii, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională
în materie penală precizează ca autorităţile judiciare române competente autorizează livrarea
supravegheată prin ordonanţă motivată, care trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile din Codul de
procedură penală, următoarele53:
-indiciile temeinice care justifică măsura şi motivele pentru care măsura este necesară;
-detalii cu privire la bunurile care fac obiectul livrării supravegheate şi, după caz, la bunurile
care urmează a fi sustrase ori substituite, precum şi la bunurile care urmează a le înlocui pe acestea;
-timpul şi locul efectuării livrării sau, după caz, itinerarul ce urmează a fi parcurs în vederea
efectuării livrării, dacă acestea sunt cunoscute;
-datele de identificare a persoanelor autorizate să supravegheze livrarea.
Condiţiile şi procedurile privind livrările supravegheate sunt reglementate de către lege, de
către ghidul administrativ, şi de către instrucţiunile de serviciu. Toate bunurile, precum şi sursa
actului infracţional pot fi subiectul sau obiectul unei livrări supravegheate 54. Excepţie fac bunurile
care fac obiectul securităţii naţionale, ordinea publică sau sănătatea publică. Permisiunea de
desfăşurare a unei livrări supravegheate este dată de procuror.
52
Idem,pag 83
53
Art 16 alin.2 din Legea nr.39/21.01.2003 privind prevenirea si combaterea criminalitatii organizate.
54
a se vedea M. Pantea, „Investigarea criminalităţii economico-financiare”, Editura Pro Universitaria, București,. 2010.,
pag. 11.
35
Garantarea cercetării tuturor infractorilor, confiscarea bunurilor şi trimiterea acestora în
judecată. Înlocuirea totală sau parţială este permisă de lege 55. Este necesar raportul sau mărturia unui
expert privind calitatea şi cantitatea bunurilor.
Cu permisiunea procurorului, ofiţerilor străini le este permisă participarea la livrarea
supravegheată, aceştia fiind însoţiţi de un ofiţer străin. Folosirea echipamentului tehnic este permisă
şi necesită acordul unui procuror. Timpul necesar obţinerii unei aprobări este 12-24 ore, (pentru
trafic aerian cca.2 ore), (în situaţii de urgenţă timpul de obţinere a permisiunii este mai scurt).
Documentele necesare (permisiunea scrisă) trebuie înaintate procurorului cât mai repede posibil. În
cazuri speciale acest lucru se poate face şi prin telefon. Informatorilor străini sau agenţilor sub
acoperire le este permisă folosirea de identităţi false şi nume de cod. Aceştia rămân anonimi şi nu
trebuie să participe ca martori la tribunal. Autoritatea competentă este procurorul Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie. Canale de comunicaţie: cererea poate fi trimisă prin fax, urmată de scrisoarea
oficială, în original, din partea procurorului ţării care solicită permisiunea.56
1.4.5 Anchetele sub acoperire

Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală
reglementează şi procedura de realizare a anchetelor sub acoperire având la bază, în special,
prevederile Convenţiei Uniunii Europene din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară în materie
penală, precum şi prevederile celui de-al doilea Protocol adiţional al acesteia adoptat la 8 noiembrie
2001. Conform acestor prevederi, partea solicitantă şi partea solicitată îşi pot acorda asistenţă
reciprocă pentru desfăşurarea de anchete penale de către agenţi sub acoperire sau sub o identitate
fictivă convenind, potrivit legilor şi procedurilor lor naţionale, asupra:
• duratei anchetei sub acoperire;
• modalităţilor concrete de desfăşurare;
• statutului juridic al agenţilor implicaţi.
Legea nr. 368/2004 pentru ratificarea celui de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia
europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptat la Strasbourg la 8 noiembrie 2001,
stabileşte la art. 2 alin 6 că „autoritatea competentă pentru aplicarea acestei forme de asistenţă
judiciară este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie” şi că „efectuarea de acte de
cercetare penală sub acoperire, pe baza unei cereri de asistenţă judiciară internaţională adresate
55
Manualul Uniunii Europene pentru livrări supravegheate, pag . 74.
56
Revista de investigare a criminalitatii Nr.1/2011 pag.118-119,Ed.Sitech
36
României, trebuie autorizată de procurorul competent, potrivit legii române.” În acest sens, Legea
nr. 39/2003 privind prevenirea si combaterea criminalităţii organizate precizează că, autorizarea
pentru folosirea poliţiştilor sub acoperire se dă de către procurorul desemnat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, de procurorul general al
parchetului de pe lângă curtea de apel, prin ordonanţă motivată, care trebuie să cuprindă următoarele
informaţii:
-indiciile temeinice care justifică măsura şi motivele pentru care măsura este necesară;
-identitatea sub care poliţistul sub acoperire urmează să desfăşoare activităţile autorizate;
-numele lucrătorului din structura specializată, desemnat ca persoană de legătură a
poliţistului sub acoperire.
-activităţile pe care le poate desfăşura poliţistul sub acoperire;
-perioada desfăşurării activităţilor autorizate.
Folosirea agenţilor sub acoperire poate fi aprobată, în vederea strângerii datelor privind
săvârşirea de infracţiuni şi identificarea făptuitorilor, atunci când există indicii temeinice că s-a
săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni grave de către unul sau mai mulţi membri ai
unui grup infracţional organizat, care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi
identificaţi prin alte mijloace.
1.4.6 Echipele comune de anchetă

Completând prevederile Legii nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii
organizate, Legea nr. 302/2004 reglementează constituirea echipelor comune de anchetă şi
procedura de funcţionare a acestora. Textul transpune în dreptul intern Decizia-Cadru a Consiliului
Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind echipele comune de anchetă, ce reprezintă un
instrument important de luptă împotriva crimei organizate, precum şi dispoziţiile pertinente ale
Convenţiei Uniunii Europene din 29 mai 2000 şi ale celui de-al doilea Protocol adiţional al acesteia
din 8 noiembrie 2001.
În cadrul Consiliului European de la Tampere din 13 iunie 2002, s-a optat pentru adoptarea
unei decizii-cadru speciale privind echipele comune de anchetă, deoarece Convenţia Uniunii
Europene din 29 mai 2000, care printre altele reglementează şi înfiinţarea acestor echipe, nu a intrat
încă în vigoare, nefiind încă ratificată de toate statele. Totuşi, această decizie-cadru îşi va înceta
efectele în momentul intrării în vigoare a Convenţiei pentru toate statele membre ale Uniuni
Europene.
37
Potrivit art. 1 al acestei decizii-cadru, „prin acord, autorităţile competente din două sau mai
multe state membre pot înfiinţa echipe comune de anchetă pentru un scop precis, pe o perioadă
determinată, care poate fi prelungită prin acordul părţilor, în vederea efectuării unei anchete penale
în unul sau mai multe dintre statele membre care au înfiinţat echipa.”.
În aplicarea acestor norme europene, legea română prevede că „în vederea facilitării
soluţionării unei cereri de comisie rogatorie, se pot constitui echipe comune de anchetă, cu un
obiectiv precis şi cu o durată limitată care poate fi prelungită prin acordul statelor implicate”.
Componenţa echipei de anchetă este decisă de comun acord şi poate fi creată, în special,
când57:
-în cadrul unei proceduri în curs în statul solicitant se impune efectuarea unor anchete
dificile şi care implică importante mijloace umane şi de altă natură, care privesc ambele state;
-mai multe state efectuează anchete care necesită o acţiune coordonată şi concertată în statele
în cauză.
Referitor la cererea de formare a unei echipe comune de anchetă, aceasta poate fi formulată
de orice stat implicat şi trebuie să cuprindă propuneri referitoare la componenţa echipei 58.
Activitatea desfăşurată de echipa comună de anchetă, pe teritoriul statului român, este supusă
următoarelor reguli generale:
-conducătorul echipei este un reprezentant al autorităţii judiciare române competente
(procuror);
-acţiunile echipei se desfăşoară conform legii române; membrii echipei şi membrii detaşaţi ai
echipei îşi execută sarcinile sub responsabilitatea conducătorului echipei.
Cu privire la membrii detaşaţi pe lângă echipa comună de anchetă, se impun a fi făcute o
serie de precizări şi anume59:
-aceştia sunt abilitaţi să fie prezenţi la efectuarea oricăror acte procedurale, cu excepţia
cazului când conducătorul echipei decide contrariul;
-atunci când echipa comună de anchetă urmează să efectueze acte de procedură pe teritoriul
statului solicitant, membrii detaşaţi pot cere autorităţilor lor competente să efectueze actele
respective;
-un membru detaşat pe lângă echipa comună de anchetă poate, conform dreptului său
57
58
Art .169 alin.5 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală
59
Barbu N.D, N. Năstase, „Poliţia Judiciară”, vol. II Editura M.I., Bucureşti, 2002, Editura M.A.I.;pag 187
38
naţional şi în limitele competenţelor sale, să furnizeze echipei informaţiile care sunt la dispoziţia
statului care l-a detaşat în scopul derulării anchetelor penale efectuate de echipă.
Toate informaţiile obţinute în mod obişnuit, de un membru sau un membru detaşat în cadrul
participării la o echipă comună de anchetă şi care nu pot fi obţinute în alt mod de către autorităţile
competente ale statelor implicate, pot fi utilizate în scopurile următoare:
• în scopul pentru care a fost creată echipa;
• pentru a descoperi, a cerceta sau a urmări alte infracţiuni, cu consimţământul statului pe
teritoriul căruia au fost obţinute informaţiile;
• pentru a preveni un pericol iminent şi serios pentru securitatea publică;
• în alte scopuri, cu condiţia ca acest lucru să fie convenit de către statele care au format
echipa.
1.4.7 Supravegherea transfrontalieră

Această formă de asistenţă judiciară este reglementată în Convenţia de punere în aplicare a
Acordului de la Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele
comune, semnată la Schengen la data de 19 iunie 1990, ale cărei prevederi au fost transpuse în
dreptul intern român prin Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală.
Conform art.40 din Convenția Schengen, agenţii de poliție a unui stat Schengen, care, în
cadrul unei anchete judiciare, supraveghează pe teritoriul acelui stat o persoană ce se presupune că a
participat la săvârşirea unei infracţiuni care dă loc la extrădare sau o persoană faţă de care sunt
motive serioase să se creadă că poate duce la identificarea sau localizarea persoanei menţionate mai
sus, sunt autorizaţi să continue această supraveghere pe teritoriul statului român, în baza unei cereri
de asistenţă judiciară prezentată în prealabil. 60De menţionat că, supravegherea poate fi exercitată de
autorităţile române competente, la cererea expresă a statului străin.
Cererea de asistenţă judiciară va fi adresată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi va cuprinde toate informaţiile pertinente în cauză, în conformitate cu prevederile
convenţiei aplicabile. Prin autorizaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va
putea stabili anumite condiţii.
Totuşi, dacă din considerente de urgenţă, autorizarea prealabilă a statului român nu poate fi
solicitată, agenţii străini ce acţionează în cadrul anchetei judiciare aflate în faza de urmărire penală
60
Gheorghe Popescu, Cristian Eduard Stefan-Urmarirea judiciara,Ed.Sitech,Craiova 2010
39
sunt autorizaţi să continue pe teritoriul României supravegherea unei persoane bănuite că a comis
una din următoarele fapte61:
a) omor, omor calificat şi omor deosebit de grav;
b) infracţiuni grave de natură sexuală, inclusiv violul şi abuzul sexual asupra minorilor;
c) distrugere şi distrugere calificată, săvârşită prin incendiere, explozie sau prin orice
asemenea mijloc;
d) contrafacerea şi falsificarea mijloacelor de plată;
e) furt şi tâlhărie în formă calificată, precum şi primirea de bunuri furate;
f) delapidare.
g) lipsire de libertate în mod illegal.
h) infracţiuni privind traficul de persoane şi infracţiuni în legătură cu traficul de persoane;
i) infracţiuni privind traficul de droguri sau precursori.
j) infracţiuni privitoare la nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, materiilor explozive,
materialelor nucleare şi al altor materii radioactive;
k) transport ilegal de deşeuri toxice şi dăunătoare;
l) trafic de migranţi;
m) şantaj.
Continuarea supravegherii pe teritoriul României, fără obţinerea unei autorizaţii prealabile,
de către agenţii unui stat străin, este posibilă cu respectarea următoarelor condiţii:
în timpul supravegherii, trecerea frontierei va fi comunicată imediat, Ministerului Justiţiei, precum şi
structurii Poliţiei de Frontieră constituită în cadrul punctului de trecere a frontierei;
să transmită fără întârziere, o cerere de asistenţă judiciară în care să expună motivele ce justifică
trecerea frontierei, fără autorizaţie prealabilă.
Conform prevederilor legale, supravegherea transfrontalieră nu se poate desfăşura fără
respectarea următoarelor aspecte:
• agenţii observatori trebuie să respecte dispoziţiile legii române;
• în afara situaţilor în care nu s-a obţinut o autorizaţie prealabilă, agenţii au asupra lor, pe
timpul supravegherii, un document care să ateste că le-a fost acordată permisiunea;
• agenţii de supraveghere trebuie să fie permanent în măsură să justifice calitatea lor oficială;
61
Art 170 alin.5 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi
completată prin Legea nr. 224/2006
40
• agenţii de supraveghere pot purta armamentul din dotare în timpul supravegherii, cu
excepţia cazului când prin autorizaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
prevăzut altfel; utilizarea ei este interzisă, cu excepţia cazului de legitimă apărare;
• pătrunderea în domiciliul unei persoane şi în alte locuri inaccesibile publicului este
interzisă;
• agenţii de supraveghere nu pot nici reţine, nici aresta persoana supravegheată;
• despre orice operaţiune de supraveghere se va întocmi un raport către Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care va cere inclusiv prezentarea în persoană a agenţilor care au
efectuat supravegherea;
• autoritatea statului căruia îi aparţin agenţii care au efectuat supravegherea, la cererea
autorităţii competente române, poate asista la ancheta subsecventă operaţiunii, inclusiv la
procedurile judiciare.
1.4.8 Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicărilor

Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
reglementează în art. 171 interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicărilor alături de
celelalte forme de asistenţă.
Articolul menţionat prevede că, în vederea soluţionării unei cauze penale, autorităţile
judiciare ale statului solicitant sau autorităţile competente astfel desemnate de către statul solicitant,
pot adresa autorităţilor române o cerere de asistenţă judiciară având ca obiect interceptarea
telecomunicaţiilor şi transmiterea lor imediată către statul solicitant sau interceptarea înregistrării şi
a transmiterii ulterioare a înregistrării telecomunicaţiilor către statul solicitant, în cazul în care
persoana urmărită:
-se află pe teritoriul statului român, dacă statul străin are nevoie de asistenţă tehnică pentru
putea intercepta comunicaţiile de la ţintă;
-se află pe teritoriul statului român, în cazul în care comunicaţiile dinspre ţintă pot fi
interceptate în statul român;
-se află pe teritoriul unui stat terţ care a fost informat şi dacă statul solicitant are nevoie de
asistenţă tehnică pentru interceptarea comunicărilor de la ţintă.
O astfel de cerere trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
-să indice şi să confirme emiterea unui ordin sau a unui mandat de interceptare şi
înregistrare, în cadrul unui proces penal;
41
-să conţină informaţii care să permită identificarea ţintei interceptării;
-să indice faptele penale care fac obiectul anchetei penale;
-să menţioneze durata interceptării;
-dacă este posibil, să conţină suficiente date tehnice, în special numărul de conectare la reţea,
pentru a permite prelucrarea cererii.

1.4.9 Înfăţişarea martorilor sau experţilor
Reglementată în titlul III al Convenţiei Europene de asistenţă judiciară în materie penală
(Strasbourg, 20 aprilie 1959), această formă de asistenţă este preluată de Legea nr. 302/2004 în
articolul 175, intitulat „Înfăţişarea martorilor sau experţilor”.
Conform acestui articol, în cazul în care înfăţişarea în persoană a unui martor sau expert în
faţa autorităţilor judiciare române este necesară, autoritatea judiciară solicitantă va face menţiune în
acest sens, prin cererea de înmânare a citaţiei, în care se menţionează şi cuantumul aproximativ al
indemnizaţiilor, precum şi al cheltuielilor de călătorie şi de şedere rambursabile.
Autoritatea judiciară română care a dispus chemarea va putea solicita statului solicitant, prin
cerere, acordarea unui avans martorului sau expertului, rambursarea urmând să fie efectuată din
fondul cheltuielilor judiciare special alocat. Dacă i se prezintă o cerere în acest sens, statul solicitat
poate acorda un avans martorului sau expertului, avans ce se va menţiona în citaţie şi va fi rambursat
de către statul român solicitant.
În acelaşi mod, înfăţişarea în persoană a unui martor sau expert în faţa autorităţilor judiciare
române, poate fi solicitată de un stat străin prin intermediul unei cereri. În baza acesteia, autoritatea
judiciară română va dispune ascultarea persoanei a cărei înfăţişare este solicitată şi va consemna,
prin declaraţie scrisă, răspunsul martorului sau expertului. În cazul în care martorul sau expertul
declară că se va înfăţişa personal, acesta poate solicita acordarea unui avans din cuantumul
cheltuielilor de călătorie şi şedere. În această situaţie, instanţa va indica prin încheiere suma de bani
solicitată de martor sau expert, unitatea bancară unde urmează să se consemneze suma de bani,
consemnarea fiind făcută pe numele martorului sau expertului, la dispoziţia autorităţii judiciare
române competente. Astfel, atât încheierea instanţei cât şi declaraţia scrisă a martorului sau
expertului se va comunica statului solicitant, pe una din căile prevăzute de lege..
Fiecare martor sau expert, citat de autorităţile judiciare ale statului român, beneficiază
conform legii62 de o serie de imunităţi, după cum urmează :
62
Art 179 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi
42
• „nici un martor sau expert, oricare ar fi cetăţenia sa, care, în urma primirii unei citaţii, va
consimţi să se înfăţişeze în faţa autorităţilor judiciare ale statului român solicitant, nu va putea fi nici
urmărit, nici deţinut, nici supus vreunei alte restricţii a libertăţii sale individuale pe teritoriul
României pentru fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul statului străin solicitat;
• dacă în timpul procesului ar putea fi dispusă arestarea unui martor care este bănuit că a
săvârşit o infracţiune în legătură cu mărturia sa în faţa autorităţilor judiciare ale statului român
solicitant, alta decât refuzul de a depune mărturie, se va lua în considerare faptul dacă interesele
justiţiei nu ar fi mai bine protejate prin încredinţarea urmăririi, dacă este posibil, către statul străin
solicitat ;
• nici o persoană, oricare ar fi cetăţenia ei, citată în faţa autorităţilor judiciare ale statului
român solicitant, în vederea efectuării urmăririi penale pentru anumite infracţiuni, nu va putea fi nici
urmărită, nici deţinută, nici supusă vreunei alte măsuri de restrângere a libertăţii în România pentru
fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul statului străin solicitat şi care nu sunt
menţionate în citaţie.”
Totuşi aceste imunităţi încetează dacă martorul, expertul sau persoana urmărită, având
posibilitatea să părăsească teritoriul statului român solicitant în termen de 15 zile consecutive după
ce prezenţa sa nu mai este cerută de autorităţile judiciare române, va rămâne totuşi pe teritoriul
României sau se va reîntoarce aici după ce îl va fi părăsit.
1.4.9 Transferul temporar al persoanelor deţinute, pe teritoriul statului solicitant

Al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală
(Strasbourg, 8 noiembrie 2001) aduce o serie de modificări ale acestei forme de asistenţă judiciară,
care au fost preluate, sub o formă asemănătoare, de legislaţia română în materie.
Conform legii române63, o persoană deţinută, a cărei prezenţă în vederea audierii ca martor
sau a confruntării este cerută de către autorităţile judiciare solicitante, va fi transferată temporar pe
teritoriul acelui stat, cu condiţia reîntoarcerii sale în termenul indicat de către autoritatea judiciară
solicitată.
În cazul cererilor adresate autorităţilor judiciare române, competenţa de soluţionare a cererii
aparţine instanţei în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere. În acest sens, instanţa va
dispune ascultarea persoanei deţinute, în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu, precum şi a
unui interpret, dacă este cazul, în camera de consiliu, cu participarea procurorului.
63
43
Persoanei deţinute trebuie să i se facă cunoscut obiectul cererii, cerându-i-se să declare dacă
este de acord să fie transferată temporar pe teritoriul statului solicitant în vederea audierii ca martor,
declaraţie care va fi consemnată într-un proces verbal semnat de preşedintele completului de
judecată, grefier şi interpret.
Din declaraţia persoanei deţinute poate să reiasă faptul că64:
-persoana deţinută nu consimte la transfer, situaţie în care instanţa va dispune prin încheiere
respingerea cererii; încheierea este definitivă şi se comunică în termen de 48 de ore de la pronunţare
Ministerului Justiţiei;
-persoana deţinută consimte la transferarea sa temporară, situaţie în care instanţa va verifica
dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, urmând a dispune, prin încheiere, după caz,
admiterea sau respingerea cererii; încheierea poate fi atacată cu recurs, în termen de 24 de ore de la
pronunţare, de către procurorul competent, recurs care se va soluţiona în termen de 3 zile.
Indiferent de situaţie, încheierea se comunică Ministerului Justiţiei, în termen de 24 de ore de
la data rămânerii definitive, care, la rândul său, va informa autoritatea centrală a statului solicitant cu
privire la decizia autorităţii judiciare române. Totodată, încheierea prin care instanţa a dispus
transferarea temporară a persoanei deţinute se comunică şi Ministerului Administrației și Internelor,
care asigură predarea sub escortă a persoanei deţinute.
Autorităţile judiciare române pot refuza transferarea în următoarele situaţii65:
-dacă prezenţa persoanei deţinute este necesară într-un proces penal în curs pe teritoriul
României;
-dacă transferarea persoanei deţinute este susceptibilă să îi prelungească detenţia;
-dacă există alte motive care se opun transferării sale pe teritoriul statului solicitant.
În privinţa locului predării deţinutului către statul solicitant, precum şi a locului preluării
sale, acesta va fi întotdeauna un punct de frontieră al statului român. Ministerul Administrației și
Internelor va asigura predarea şi preluarea deţinutului sub escortă, informând despre acest lucru
Ministerul Justiţiei.
În cazul cererilor formulate de autorităţile judiciare române, sub rezerva dispoziţiilor legale66,
tranzitul pe teritoriul unui stat terţ, al persoanei deţinute va fi acordat la cererea adresată de către
64
65
Art.3 din cel de-al doilea Protocol adițional la Convenția europeană de asistență in materie penală(Strasbourg,8
noiembrie 2001)
66
44
Ministerul Justiţiei, autorităţii centrale a statului solicitat pentru tranzit, însoţită de toate
documentele necesare.
1.4.10 Transferul temporar al persoanelor deţinute, pe teritoriul statului solicitat

Dacă obiectul cererii de asistenţă judiciară adresate statului solicitat presupune efectuarea
unor acte de procedură pentru îndeplinirea cărora este necesară prezenţa unei persoane deţinute în
România, autoritatea judiciară română solicitantă poate transfera temporar această persoană pe
teritoriul statului unde ancheta trebuie să aibă loc, dacă între autorităţile române şi autorităţile
statului solicitat există un acord, care să prevadă modalităţile de transfer temporar al persoanei şi
termenul până la care trebuie să fie trimisă pe teritoriul României.
Cu excepţia cazului în care autorităţile judiciare române au cerut punerea sa în libertate,
persoana transferată va rămâne în detenţie 67 pe teritoriul statului solicitat şi, eventual, pe teritoriul
statului de tranzit.
1.4.11 Înfăţişarea personală a persoanelor condamnate şi transferate

În această situaţie, dispoziţiile legale referitoare la imunităţile acordate martorilor şi
experţilor, precum şi cele privitoare la transferul temporar al persoanelor deţinute, pe teritoriul
statului solicitant se aplică prin analogie şi persoanelor deţinute pe teritoriul României, în urma
transferării lor în vederea executării unei pedepse pronunţate pe teritoriul statului de condamnare,
atunci când înfăţişarea personală în scopul revizuirii judecăţii este cerută de către statul de
condamnare.68
Trebuie precizat că indiferent de calitatea martorilor audiaţi aceştia beneficiază, după caz, de
protecţie, potrivit legislaţiei în vigoare.
1.4.12 Comunicarea actelor de procedură

În sensul legii69, prin acte de procedură se înţelege, în principal, citaţiile pentru părţi sau
martori, actul de inculpare, alte acte de urmărire penală, hotărârile judecătoreşti, cererile pentru
67
68
69
45
exercitarea căilor de control judiciar sau actele privind executarea unei pedepse, plata unei amenzi
ori plata cheltuielilor de procedură.
Comunicarea actelor de procedură poate fi efectuată prin una din următoarele modalităţi:
• prin simpla lor transmitere către destinatar;
• prin poştă.
1.5 Organismele internaţionale de cooperare judiciară în materie penală
1.5.1 Eurojust şi instituţia magistratului de legătură

Pentru a consolida lupta împotriva formelor grave de criminalitate organizată, Consiliul
European de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999 a decis crearea unei unităţi Eurojust formată
din procurori, magistraţi sau ofiţeri de poliţie cu competenţe echivalente.
Înfiinţat prin Decizia Consiliului Uniunii Euroqqpene nr. 2002/187/JAI din 28 februarie
2002, Eurojust este organismul european care are rolul de a intensifica cooperarea şi coordonarea
judiciară între statele membre prin adoptarea de măsuri structurale la nivelul Uniunii Europene
pentru
facilitarea coordonării optimale a acţiunilor în investigarea şi punerea sub acuzare a suspecţilor pe
teritoriile statelor membre, respectând pe deplin drepturile şi libertăţile fundamentale.
Principalele obiective ale Eurojust sunt următoarele:
- să stimuleze coordonarea între autorităţile competente ale statelor membre în investigarea
şi punerea sub acuzare în statele membre;
- să îmbunătăţească coordonarea între autorităţile competente din statele membre, în special
în facilitarea asistenţei legale recriproce şi implementarea cererilor de extrădare;
- să sprijine autorităţile competente din statele membre pentru a eficientiza investigaţiile şi
punerea sub acuzare.
Eurojust este compus din câte un membru naţional, detaşat de fiecare stat membru, în
conformitate cu sistemul său juridic, având calitatea de procuror, judecător sau de ofiţer de poliţie cu
competenţe echivalente.
Domeniul competenţei generale a Eurojust cuprinde:
- tipurile de criminalitate şi infracţiunile pentru care Europol are oricând competenţa de a acţiona, în
temeiul articolului 2 al Convenţiei Europol din 26 iulie 1995;
- următoarele tipuri de criminalitate: criminalitatea informatică, frauda şi corupţia, precum şi orice
46
infracţiune penală care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţii Europene, spălarea
produselor infracţiunii, infracţiuni impotriva mediului, participarea la o organizaţie criminală, în
sensul Acţiunii comune 98/733/JAI a Consiliului din 21 decembrie 1998 privind incriminarea
participării la o organizaţie criminală în statele membre ale Uniunii Europene.
Datele cu caracter personal prelucrate de Eurojust sunt adecvate, pertinente şi nu trebuie să
depăşească scopurile pentru care sunt prelucrate şi, ţinând cont de informaţiile furnizate de
autorităţile competente ale statelor membre sau de alţi parteneri, sunt exacte şi actualizate. Eurojust
prelucrează datele cu caracter personal în mod loial şi licit.
În cazul în care Eurojust acţionează prin intermediul membrilor săi naţionali interesaţi,
acesta70:
a) poate să solicite autorităţilor competente ale statelor membre interesate să aibă în vedere:
▪ să întreprindă o anchetă sau urmăriri penale întemeiate pe fapte concrete;
▪ să accepte că una dintre autorităţi poate fi mai bine plasată pentru a desfăşura o anchetă sau
urmăriri penale întemeiate pe fapte concrete;
▪ să realizeze o coordonare între autorităţile competente ale statelor membre interesate;
▪ să formeze o echipă de anchetă comună, în conformitate cu instrumentele de cooperare relevante;
▪ să îi furnizeze orice informaţie necesară pentru a-şi îndeplini funcţiile;
b) asigură informarea reciprocă a autorităţilor competente ale statelor membre interesate cu privire
la anchetele şi urmăririle penale despre care are cunoştinţă;
c) asistă, la cererea acestora, autorităţile competente ale statelor membre, pentru a asigura cea mai
bună coordonare posibilă a anchetelor şi urmăririlor penale;
d) oferă asistenţă pentru îmbunătăţirea cooperării între autorităţile competente ale statelor membre;
e) cooperează şi se consultă cu Reţeaua Judiciară Europeană, utilizând baza documentară a acesteia
şi contribuind la îmbunătăţirea ei;
f) cu acordul colegiului, asistă anchetele şi urmăririle penale cu privire la autorităţile competente ale
unui singur stat membru;
g) poate să transmită cereri de asistenţă judiciară, în conformitate cu obiectivele sale, pentru a
îmbunătăţi cooperarea şi coordonarea între autorităţile competente ale statelor membre, atunci când
acestea:
▪ provin de la o autoritate competentă a unui stat membru,
▪ privesc o anchetă sau o urmărire penală conduse de această autoritate într-o anumită cauză şi,
70
47
▪ necesită intervenţia sa, în vederea unei executări coordonate.
Atunci când Eurojust acţionează în calitate de colegiu, aceasta:
a) poate71 să solicite autorităţilor competente ale statelor interesate, motivându-şi cererea:
▪ să întreprindă o anchetă sau urmăriri penale întemeiate pe fapte concrete;
▪ să accepte că una dintre autorităţile competente poate fi mai bine plasată pentru a începe o anchetă
sau o urmărire penală întemeiate pe fapte concrete;
▪ să realizeze o coordonare între autorităţile competente ale statelor membre interesate;
▪ să formeze o echipă de anchetă comună, în conformitate cu instrumentele de cooperare pertinente;
▪ să-i furnizeze orice informaţie necesară pentru a-şi îndeplini funcţiile;
b) asigură informarea reciprocă a autorităţilor competente ale statelor membre cu privire la
anchetele şi urmăririle penale despre care are cunoştinţă şi care au incidenţă la nivelul Uniunii sau
care ar putea să intereseze alte state membre decât cele direct interesate;
c) asistă, la solicitarea acestora, autorităţile competente ale statelor membre, pentru a asigura
cea mai bună coordonare posibilă a anchetelor şi urmăririlor penale;
d) ofertă asistenţă pentru îmbunătăţirea cooperării între autorităţile competente ale statelor
membre, în special pe baza analizei făcute de Europol;
e) cooperează şi se consultă cu Reţeaua Judiciară Europeană, utilizând baza documentară a
acesteia şi contribuind la îmbunătăţirea ei;
f) poate asista Europol, în special furnizându-i avize, pe baza analizelor efectuate de
Europol.
Pentru îndeplinirea obiectivelor Eurojust, membrul naţional are acces la informaţiile
conţinute de cazierul judiciar naţional sau din orice alt registru al propriului stat membru, în acelaşi
fel în care legislaţia sa naţională prevede acest lucru pentru un procuror, judecător sau ofiţer de
poliţie cu competenţe echivalente.
Membrul naţional poate contacta direct autorităţile competente ale statului său membru. În
exercitarea funcţiilor sale, membrul naţional indică, după caz, dacă acţionează în temeiul
competenţelor judiciare care îi sunt conferite.
Colegiul este compus din totalitatea membrilor naţionali. Fiecare membru naţional dispune
de un vot.
Dispoziţiile regulamentului de procedură care privesc prelucrarea datelor cu caracter
personal pot face obiectul unei aprobări separate a Consiliului.
71
Art. 7 din Decizia Consiliului Uniunii Europene nr.2002/187/JAI din 28 februarie 2001 de instituire a Eurojust in scopul
consolidării luptei impotriva formelor grave de criminalitate.
48
Eurojust stabileşte şi menţine o cooperare strânsă cu Europol, în măsura necesară pentru
îndeplinirea sarcinilor Eurojust şi pentru realizarea obiectivelor sale şi ţinând cont de necesitatea de
a evita suprapunerile inutile. Elementele esenţiale ale acestei cooperări sunt determinate de un acord
care trebuie aprobat de Consiliu, după consultarea organului de control comun cu privire la
dispoziţiile referitoare la protecţia datelor.
Eurojust întreţine relaţii privilegiate cu Reţeaua Judiciară Europeană, bazate pe consultare şi
complementaritate, în special între membrul naţional, punctele de contact ale aceluiaşi stat membru
şi corespondentul naţional, atunci când acesta există.
Eurojust schimbă orice informaţii necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale cu organismele
competente în temeiul dispoziţiilor adoptate în cadrul tratatelor, organizaţiile sau organismele
internaţionale şi cu autorităţile statelor terţe competente în cazul anchetelor şi urmăririlor penale.
Înaintea oricărui schimb de informaţii între Eurojust şi entităţile susmenţionate, membrul
naţional al statului membru care a prezentat informaţiile îşi dă acordul pentru transferul acestora.
Magistratul de legătură la Eurojust este selectat de ministrul justiţiei dintre procurorii cu experienţă
în combaterea formelor grave ale criminalităţii transnaţionale organizate, a corupţiei sau
terorismului.
Mandatul membrului naţional în Eurojust este de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură
dată. Procurorul desemnat ca magistrat de legătură la Eurojust şi, respectiv, procurorul desemnat ca
membru naţional în Eurojust au competenţă teritorială, materială şi personală pe întreg teritoriul
României, pentru toate infracţiunile prevăzute în Decizia Eurojust, şi cooperează neîngrădit în
procedurile care intră în obiectul de activitate al Eurojust cu autorităţile române şi străine
competente.
Magistratul de legătură la Eurojust şi membrul naţional în Eurojust au acces la informaţiile
conţinute în cazierul judiciar, în Sistemul informatic naţional de semnalări şi în orice baze de date
care facilitează îndeplinirea obiectivelor Eurojust.
1.5.2 Reţeaua Judiciară Europeană
Începând cu anul 1998, în Uniunea Europeană funcţionează o reţea de puncte naţionale de
contact pentru facilitarea cooperării judiciare în materie penală. Aceasta a fost înfiinţată prin Decizia
Comună nr. 98/428/JHA din 29 iunie 1998, pentru a îndeplini Recomandarea nr. 21 din Planul de
Acţiune pentru combaterea Criminalităţii Organizate, adoptat de Consiliu în anul 1997.
Reţeaua Judiciară Europeană este constituită luând în considerare regulile constituţionale, tradiţiile
juridice şi structura internă a fiecărui stat membru, din autorităţile centrale responsabile de
49
cooperarea judiciară internaţională şi din autorităţile judiciare şi alte autorităţi competente cu
responsabilităţi specifice în contextul cooperării internaţionale, atât în general cât şi pentru anumite
forme de delicte grave, ca, de exemplu crima organizată, corupţia, traficul de droguri sau
terorismul.
Fiecare stat membru a desemnat unul sau mai multe puncte de contact în Reţeaua Judiciară
Europeană EJN care provin din rândurile autorităţilor centrale responsabile cu cooperarea judiciară
internaţională, precum şi din cadrul autorităţilor judiciare care lucrează în acest domeniu. Aceste
puncte de contact au rol de intermediere în lanţul de cooperare judiciară, şi nu reprezintă un alt nivel
birocratic. Activitatea lor se bazează pe schimbul de informaţii şi contacte informale.
Obiectivul Reţelei Judiciare Europene constă în îmbunătăţirea cooperării judiciare între
statele membre ale Uniunii Europene, în special în privinţa combaterii formelor grave ale
criminalităţii, prin intermediul:
• facilitării şi accelerării cooperării judiciare;
• furnizării de informaţii juridice şi practice autorităţilor locale
• sprijinirii soluţionării cererilor de asistenţă.
Reţeaua Judiciară Europeană funcţionează în special în următoarele trei moduri:
• facilitează stabilirea de contacte adecvate între punctele de contact din diverse state
membre;
• organizează şedinţe periodice ale reprezentanţilor statelor membre;
• pune la dispoziţie în mod constant o anumită cantitate de informaţii cadru actualizate, în
special prin intermediul unei reţele corespunzătoare de telecomunicaţii.
Punctele de contact sunt intermediari activi având sarcina de a facilita cooperarea judiciară
dintre statele membre, în special în acţiunea de a combate formele de delicte grave. Ele sunt
disponibile pentru a permite autorităţilor judiciare locale şi altor autorităţi competente din propria
lor ţară, să aibă puncte de contact în alte ţări şi autorităţilor judiciare locale sau altor autorităţi
competente din alte ţări să stabilească cele mai adecvate contacte directe.
Dacă este necesar, ei se pot deplasa pentru a întâlni puncte de contact din alte ţări membre,
în baza unui acord între administraţiile implicate.
Punctele de contact vor pune la dispoziţie informaţiile juridice şi practice necesare
autorităţilor judiciare locale din propria lor ţară, punctelor de contact din alte ţări şi autorităţilor
judiciare locale din alte ţări pentru a le permite să întocmească o cerere efectivă pentru cooperare
judiciară sau pentru a îmbunătăţi cooperarea judiciară în general.
50
La nivel naţional, prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 948/C/31.03.2004 a fost creată
Reţeaua Judiciară Română în domeniul cooperării judiciare în materie penală, prin reorganizarea
Reţelei de corespondenţi locali în domeniul asistenţei judiciare internaţionale înfiinţată în anul 2001.
Totodată, prin Hotărârea nr. 178 din 18 mai 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii au
fost desemnaţi judecătorii şi procurorii membri ai Reţelei, iar prin Ordinul ministrului justiţiei nr.
889/C/2005 au fost numite punctele naţionale de contact pentru Reţeaua Judiciară Europeană
similară. La lucrările reţelei participă şi punctele de contact la Reţeaua Judiciară Europeană.
51
CAPITOLUL 2
NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE COOPERAREA POLIŢIENEASCĂ
INTERNAȚIONALA
2.1 Conceptul de cooperare poliţienească internaţională
Cooperarea reprezintă un proces prin care mai multe state, organizaţii sau instituţii îşi
organizează activitatea în vederea realizării unui obiectiv comun. Cooperarea se impune ca o
necesitate obiectivă în activitatea autorităţilor poliţieneşti din întreaga lume, prin intermediul său
realizându-se de fapt o împletire a eforturilor, a capacităţilor instituţiilor chemate să prevină şi să
combată fenomenul infracţional.
Cooperarea poliţienească internaţională se realizează în vederea schimbului de date şi
informaţii operative de interes poliţienesc între autorităţile statelor, în scopul prevenirii, descoperirii
şi combaterii faptelor penale din competenţa acestora, activităţilor de urmărire sau supraveghere
transfrontalieră, precum şi oricăror alte activităţi de asistenţă mutuală din domeniul de referinţa.72
Cooperarea poliţienească internaţională se desfăşoară în baza unor principii indispensabile,
după cum urmeaza73:
a) principiul legalităţii- este principiul conform căruia schimbul de date şi informaţii
operative de interes poliţienesc se realizează numai la cererea autorităţilor competente, cu
respectarea legislaţiei în domeniul informaţiilor clasificate şi a celei din domeniul prelucrării datelor
cu caracter personal.
b) principiul universalităţii, care presupune ca fiecare ţară să poată coopera cu orice stat din
lume, indiferent de poziţia geografică, particularităţile lingvistice sau consideraţiile de ordin politic.
c) principiul reprimării infracţiunilor de drept comun, consensul internaţional privind
necesitatea prevenirii şi eradicării acestora fiind o condiţie de bază a cooperării. Din această
perspectivă, cooperarea poliţienească internaţională exclude cauzele având caracter politic, militar,
religios sau rasial.
d) principiul reciprocităţii – schimbul de date şi informaţii de interes operativ în cadrul
cooperării poliţieneşti se realizează în condiţii de reciprocitate.
e) principiul confidenţialităţii – autorităţile competente au obligaţia de a asigura, pe cât
posibil, la cererea autorităţii solicitante, confidenţialitatea cererilor de asistenţă formulate şi a actelor
72
N.D Barbu , N. Năstase, „Poliţia Judiciară”, vol. II Editura M.I., Bucureşti, 2002, Editura M.A.I.;pag 98
73
Cristian Eduard Stefan,Ligia Teodora Pintilie,op.cit.pp. 102-103
52
anexate acestora. În cazul în care condiţia păstrării confidenţialităţii nu ar putea fi asigurată,
autoritatea competentă înştiinţează autoritatea solicitantă, care decide cu privire la transmiterea
cererii de asistenţă.
e) caracterul extensiv al cooperării, în baza căruia oricare din instituţiile care îşi aduc aportul
la aplicarea legii penale sau la derularea acţiunii penale sunt îndreptăţite să beneficieze de
cooperarea poliţienească internaţională.
f) funcţionarea suplă a cooperării, care asigură înlăturarea standardizării excesive şi
obiectivizarea diversităţii de situaţii internaţionale, prin evitarea formulărilor de texte rigide, care ar
reglementa în mod exagerat aspectele de amănunt ale cooperării poliţieneşti.
g) principiul oportunităţii- este principiul potrivit căruia schimbul de date şi informaţii
operative de interes poliţienesc se desfăşoară în condiţiile în care nu afectează derularea unor
activităţi specifice de prevenire şi combatere a criminalităţii ori îngreunează cercetarea sau judecarea
unei cauze.
h) principiul specialităţii – potrivit acestui principiu autorităţile competente nu vor folosi
datele şi informaţiile primite de la autorităţile solicitate decât în scopul îndeplinirii obiectului cererii
de asistenţă.
Schimbarile politice importante intervenite in Sud-Estul Europei si pe plan international au
produs modificari majore in sistemele sociale si economice sociale din multe state.Crimininalitatea
transfontaliera in Sud-Estul Europein a evoluat semnificativ reusind sa depaseasca granitele
nationale ale statelor din regiune,iar lupta impotriva acestui fenomen numai la nivel national isi
dovedeste limitele,fapt pentru care cooperarea international la nivelul agentiilor de aplicare a legii
devine un element esential.Infractionalitatea organizata transnationala a devenit un element de risc
pentru statele democratice,pentru drepturile omului si reforma economica din ultimii ani,astfel
constientizarea acestei amenintari crescande reclama atentia si efortul concentrat al tuturor
statelor,care trebuie sa gaseasca solutiile optime de cooperare si alocare a mijloacelor si resurselor
necesare pentru a o putea preveni si combate eficient.74
Cooperarea poliţienească internaţională în domeniul combaterii criminalităţii internaţionale
are ca obiective, după caz: asistenţa judiciară internaţională în materie penală 75; extrădarea;
74
Mihai Gheorghe Stoica, Constantin Cristian Cătuţi- Cooperarea poliţienească internaţională în România, Bucureşti,
2006.p.47
75
Elliott, Kimberly A.- Corruption as a Global Policy Problem: Overview and Recommendations, in
Kimberly A. Elliott, ed., Corruption and the Global Economy. Washington, DC: Institute for International Economics,
2003;
53
identificarea, blocarea, sechestrarea şi confiscarea produselor şi instrumentelor infracţiunii;
desfăşurarea anchetelor comune; asistenţa tehnică sau de altă natură pentru culegerea şi analiza
informaţiilor; formarea personalului de specialitate; schimburile reciproce de date operative şi
informaţii în condiţiile prevăzute de legislaţia naţională a fiecăreia dintre părţi; schimburi de
experienţă şi metode de lucru; acordarea reciprocă de consultanţă; pregătirea în comun; schimburi
de documentaţie de specialitate; schimburi de experţi.
Cooperarea poliţienească presupune asigurarea schimbului de informaţii, cooperarea,
conlucrarea şi colaborarea pentru prevenirea şi reducerea criminalităţii şi asigurarea unui spaţiu de
securitate naţională şi, implicit, internaţională. Cooperarea, conlucrarea şi colaborarea exprimă
modalităţile concrete prin care agenţiile de aplicare a legii acţionează în vederea realizării unor
obiective comune. Coordonarea eforturilor informative, schimbul de informaţii şi alte nevoi de
cooperare se realizează prin protocoale, programe, proiecte ori operaţiuni informative. 76
Cooperarea semnifică organizarea, coordonarea, susţinerea şi realizarea în comun, pe baza
unor programe specializate sau planuri de măsuri, de către structurile privind schimbul de date şi
informaţii, în raport de competenţe, a unor acţiuni specifice, care vizează obţinerea, verificarea şi
valorificarea informaţiilor şi produselor informaţionale cu relevanţă pentru combaterea
infracţionalităţii, de care să beneficieze toţi participanţii.77
Colaborarea se realizează pentru necesităţile de angajare a competenţelor altor autorităţi sau
instituţii publice/organizaţii de drept privat, agenţii de aplicare a legii şi structuri departamentale
iniţiind şi dezvoltând proiecte de colaborare pe baza şi în executarea dispoziţiilor legi.78
2.2 Schimbul internaţional de date şi informaţii în cadrul cooperării poliţieneşti

Prin adoptarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 103/13.12.2006 privind unele măsuri
pentru facilitarea cooperării poliţieneşti internaţionale a fost constituit cadrul juridic unitar necesar
completării legislaţiei în domeniul prevenirii şi combaterii infracţionalităţii transfrontaliere, mai ales
pe segmentul schimbului operativ de date şi informaţii de interes poliţienesc realizat între autorităţile
române şi străine competente în etapa desfăşurării primelor investigaţii.
Schimbul de date şi informaţii operative cu caracter poliţienesc are ca obiect în principal
prima fază a procesului penal, în vederea identificării reţelelor de infractori, precum şi a mijloacelor
76
Eugen Corciu, Aurel Băloi- Instituţii de cooperare poliţienească, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor,
Bucureşti, 2006;pag.30
77
Mihai-Gheorghe Stoica, Constantin-Cristian Cătuţi– Cooperarea poliţienească internaţională în România,Bucureşti,
2006, pag.55
78
Eugen Corciu, Aurel Băloi,op.cit.p.31
54
de probaţiune. Aceste activităţi se desfăşoară între unităţile de poliţie din diferite state, prin
intermediul unor organisme internaţionale. Datele şi informaţii operative de interes poliţienesc
reprezintă orice informaţii, documente, evidenţe, activităţi sau rapoarte, indiferent de suport, formă,
mod de exprimare sau de punere în circulaţie, care sunt destinate utilizării de către autorităţile
competente în scopul prevenirii şi combaterii criminalităţii.
Cererea de asistenţă poliţienească reprezintă solicitarea de date şi informaţii operative sau o
altă solicitare care corespunde scopului cooperării poliţieneşti, astfel cum rezultă acesta din tratatele
internaţionale şi din instrumentele juridice relevante ale Uniunii Europene.
În cadrul cooperării poliţieneşti internaţionale, schimbul de date şi informaţii operative se
realizează între autorităţile române competente sau străine, prin intermediul Centrului de Cooperare
Poliţienească Internaţională, în baza cererii de asistenţă.79
Cererea de asistenţă se întocmeşte în scris şi trebuie să cuprindă următoarele elemente 80:
• autoritatea de la care emană cererea şi destinatarul cererii;
• data şi numărul de înregistrare al lucrării;
• obiectul şi scopul cererii, precum şi modul de utilizare a informaţiei;
• datele persoanelor implicate, menţionate în conformitate cu documentele lor de identitate naţionale
sau internaţionale, dacă sunt cunoscute;
• caracterul de urgenţă şi nivelul de clasificare;
• descrierea faptelor săvârşite, încadrarea juridică a acestora, conform legislaţiei în vigoare, şi/sau
prezentarea faptelor de natură penală despre care există date şi informaţii că sunt pregătite sau
comise;
• ofiţerul de caz şi coordonatele acestuia.
În caz de urgenţă, cererea de asistenţă poate fi transmisă verbal, urmând ca, în termen de cel
mult 24 de ore, autoritatea solicitantă să o confirme şi în scris.Modalităţile de transmitere a cererilor
de asistenţă trebuie să asigure respectarea dispoziţiilor legale privind protecţia informaţiilor
clasificate, precum şi a celor referitoare la protecţia datelor cu caracter personal.
În situaţii deosebite, determinate de necesitatea asigurării rapidităţii schimbului de date şi
informaţii sau a păstrării confidenţialităţii acţiunilor desfăşurate, solicitarea poate fi adresată direct
autorităţii competente, române sau străine, după caz, situaţie în care autoritatea română competentă
va informa Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională în termen de 24 de ore de la primirea,
79
Cristian Eduard Stefan,Ligia Teodora Pintilie,op.cit.pag.106
80
Art. 8 din Ordonanța de Urgența a Guvernului nr. 103/13.12.2006 prinid unele măsuri pentru facilitarea cooperării
polițienești internaționale,aprobată prin Legea nr.104/19.04.2007
55
respectiv transmiterea cererii de asistenţă.Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională va
transmite cererea de asistenţă formulată de autorităţile competente străine către autoritatea română
competentă, în funcţie de obiectul acesteia.În cazul în care autoritatea căreia i s-a transmis cererea
de asistenţă constată că nu este competentă să o soluţioneze, aceasta se transmite de îndată autorităţii
române competente să o soluţioneze, concomitent cu informarea Centrului de Cooperare
Poliţienească Internaţională.Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională transmite cererea de
asistenţă formulată de autorităţile române competente către structurile străine corespondente
acestuia ori, după caz, ataşaţilor de afaceri interne sau ofiţerilor de legătură români acreditaţi în
strainatate ori străini acreditaţi în România, în cel mai scurt timp posibil.
Informaţiile scrise primite de autorităţile române competente în cadrul cooperării poliţieneşti
internaţionale nu pot fi utilizate ca probe în procesul penal decât cu acordul scris al autorităţilor
judiciare competente din statul care a furnizat informaţiile respective.
Potrivit acordurilor de cooperare semnate de statul român, cooperarea poliţienească
internaţională prin intermediul schimbului de date şi informaţii are ca obiect:
▪ schimbul de informaţii privind prevenirea şi combaterea oricărei forme de criminalitate
transnaţională, în special a tuturor actelor de terorism, crimă organizată, a traficului ilegal de
stupefiante şi substanţe psihotrope, de arme şi materiale radioactive, a infracţiunilor privind
migraţia, inclusiv schimburi de informaţii despre acele persoane şi reţele ilegale implicate în
infracţiunile transnaţionale;
▪ căutarea şi identificarea în comun a persoanelor care se sustrag de la urmărirea penală sau
de la executarea pedepsei, precum şi a celor dispărute în împrejurări suspecte, a persoanelor şi
cadavrelor cu identitate necunoscută;
▪ schimbul de informaţii referitoare la noile tipuri de criminalitate, metode şi forme ale
prevenirii, combaterii, descoperirii şi investigării acestora;
▪ sprijin în descoperirea tranzacţiilor economice şi bancare suspecte, inclusiv a celor care
urmăresc legalizarea veniturilor obţinute în urma activităţilor ilicite;
▪ schimbul de experienţă privind folosirea metodelor şi a mijloacelor ştiinţifice şi tehnologice
pentru cercetarea criminologică şi criminalistică, în special în domeniile investigării, descoperirii şi
controlului stupefiantelor, substanţelor psihotrope şi precursorilor, în concordanţă cu legislaţia
internaţională;
▪ schimbul de informaţii referitoare la locurile, metodele şi mijloacele de producere,
depozitare, transport, ascundere şi distribuire a stupefiantelor şi substanţelor psihotrope;
56
▪ transmiterea reciprocă de informaţii cu privire la rutele utilizate pentru traficul ilicit cu
stupefiante, substanţe psihotrope şi precursori;
▪ schimbul de informaţii privind reglementările şi experienţa referitoare la supravegherea
circulaţiei şi utilizarea legală a stupefiantelor, substanţelor psihotrope şi precursorilor;
▪ luarea măsurilor legale, administrative şi de securitate la graniţe, pentru a preveni în special
contrabanda de stupefiante şi substanţe psihotrope;
▪ schimbul de informaţii privind cazurile de legătură a traficului ilegal de stupefiante şi
substanţe psihotrope cu terorismul şi crima organizată;
▪ schimbul de informaţii şi date cu privire la actele de terorism pregătite sau comise, la
persoanele care participă la astfel de activităţi, la metodele de comitere, precum şi la echipamentul
tehnic utilizat;
▪ schimbul de informaţii şi date cu privire la grupurile teroriste şi la membrii acestora care
pregătesc, comit sau au comis acte pe teritoriul propriu şi în dezavantajul celeilalte părţi, precum şi
informaţii şi date necesare în combaterea terorismului şi în prevenirea infracţiunilor care ameninţă
siguranţa publică;
▪ schimbul de informaţii, cunoştinţe şi experienţă în domeniul controlului de frontieră şi al
materialului şi sprijinului tehnic al serviciilor competente de control, în scopul descoperirii
documentelor de călătorie falsificate şi pentru prevenirea intrării ilegale a persoanelor suspecte,
implicate în acte ilicite şi, în special, în acte teroriste, precum şi în activităţile ilicite legate de
migraţie;
▪ căutarea, urmărirea şi restituirea, în conformitate cu legislaţia naţională, a obiectelor furate
care prezintă caracteristici de identificare, inclusiv a celor care fac parte din patrimoniul cultural-
naţional, a vehiculelor şi armelor de foc, precum şi a hârtiilor de valoare cu elemente de siguranţă şi
a paşapoartelor (documente de identitate);
▪ schimbul, la cerere, de înscrisuri, specimene de documente oficiale şi obiecte utilizate
pentru săvârşirea infracţiunilor ori rezultate din acestea;
▪ schimbul de informaţii referitoare la contrafacerea documentelor de călătorie, falsificarea şi
contrafacerea de monedă, cărţi de credit şi cecuri de călătorie, traficul cu acestea, spălarea banilor,
precum şi la infracţiunile din sfera criminalităţii informatice;
▪ schimbul de informaţii în legătură cu cetăţenii statelor celorlalte părţi care au fost
condamnaţi pentru infracţiuni comise pe teritoriile lor, precum şi în legătură cu persoanele aflate în
curs de cercetare;
57
▪ în conformitate cu legislaţia internă, comunicarea reciprocă de date personale ale celor
implicaţi în comiterea de fapte penale având caracteristicile crimei organizate, precum şi de
informaţii despre: legăturile dintre infractori, structurile grupurilor de infractori şi ale organizaţiilor
criminale, comportamentul tipic al infractorilor şi al grupurilor, modul de operare, timpul şi locul
faptei, obiectivele atacate, normele penale încălcate şi măsurile luate, dacă acestea sunt necesare
pentru clarificarea şi urmărirea faptelor penale ale crimei organizate sau pentru prevenirea, în cazuri
concrete, a unui pericol considerabil pentru siguranţa publică;
▪ întreprinderea, la cerere, de măsuri admise de legislaţia părţilor contractante solicitate;
▪ participarea la desfăşurarea anumitor activităţi de investigare, cu respectarea legislaţiei
statului partener;
▪ cooperarea şi schimbul de informaţii în vederea realizării măsurilor care decurg din
programele de protecţie a martorilor.
2.3 Cooperarea poliţienească în spaţiul Schengen

La începutul anilor 80, la nivel european a demarat o discuţie în legătură cu importanţa
termenului libertate de mişcare. După discuţii îndelungate, Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi
R.F. Germania au hotărât să creeze un spaţiu fără frontiere interne. Acordul între aceste state a fost
semnat la data de 14.06.1985 în localitatea Schengen din Luxemburg, un Acord privind eliminarea
treptată a controalelor la frontierele comune.
La data de 19.06.1990 a urmat semnarea Convenţiei de punere în aplicare a Acordului
Schengen (Convenţia Schengen), care transpune în practică obiectivul stabilit în anul 1985 şi oferă
cadrul pentru eliminarea totală, în mod obligatoriu, a controlului persoanelor la frontierele comune
ale părţilor contractante, creându-se astfel un spaţiu pentru libera circulaţie a persoanelor.
Părţile contractante includ Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Germania, precum şi Italia, Spania,
Portugalia, Grecia şi Austria, care de asemenea au aderat la Convenţia Schengen. La data de
19.12.1996, Danemarca, Finlanda şi Suedia au aderat la Convenţie, în timp ce Islanda şi Norvegia
au semnat un acord de cooperare cu statele Schengen. Aderarea la Convenţia Schengen este deschisă
tuturor statelor membre ale Uniunii Europene.
Potrivit dispoziţiilor Convenţiei Schengen, cooperarea poliţienească transfrontalieră include
în special următoarele activităţi:
• asistenţa reciprocă în scopul prevenirii şi descoperirii infracţiunilor;
• supravegherea transfrontalieră;
58
• urmărirea transfrontalieră;
• comunicarea informaţiilor în cazuri particulare în scopul prevenirii pe viitor a infracţiunilor mai
mult sau mai puţin grave împotriva ordinii şi siguranţei publice sau a ameninţărilor la adresa
acestora;
• schimbul de informaţii în scopul efectuării eficiente a controalelor şi supravegherii la frontierele
externe;
• numirea ofiţerilor de legătură;
• intensificarea cooperării poliţieneşti în regiunile de frontieră prin încheierea de înţelegeri şi
acorduri bilaterale;
• crearea şi întreţinerea unui sistem informatic comun, Sistemul Informatic Schengen.
Convenţia Schengen stabileşte principiul asistenţei reciproce între autorităţile de poliţie în
scopul prevenirii şi descoperirii infracţiunilor. Acest principiu poate fi implementat prin acorduri
bilaterale sau înţelegeri între statele vecine.81
Atunci când există motive de suspiciune sau apar pericole concrete, cooperarea între
autorităţile de poliţie se va realiza fără implicarea autorităţilor judiciare, prin întreprinderea în
principal a următoarelor măsuri:
• identificarea proprietarilor şi şoferilor vehiculelor;
• investigaţii privind permisele de conducere;
• localizarea reşedinţei şi a împrejurimilor;
• identificarea abonaţilor reţelelor de telecomunicaţii (telefon, fax şi internet), dacă aceste informaţii
sunt accesibile publicului;
• obţinerea de informaţii de la persoanele ce acordă sprijin poliţiei în mod voluntar;
• identificarea persoanelor;
• transmiterea de informaţii operative poliţieneşti din bazele de date sau dosarele poliţiei, în
conformitate cu prevederile legale relevante ce se aplică protecţiei datelor;
• pregătirea de planuri şi coordonarea măsurilor de căutare, precum şi iniţierea de căutări în cazuri
urgente;
• stabilirea originii bunurilor, în particular arme şi vehicule (stabilirea canalelor de vânzare);
• examinarea probelor (cum ar fi pagubele produse vehiculelor în accidentele cu fuga de la locul
faptei, corecturi în documente, etc.).
Solicitările de asistenţă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
81
Art.39(1-3) din Conventia de punere in aplicare a Acordului Schengen
59
• trebuie să fie autorizate de legislaţia naţională a statului căruia îi sunt adresate;
• trebuie să se încadreze în limitele competenţelor autorităţilor în cauză implicate; în cazul în care
autoritatea respectivă nu este competentă să soluţioneze solicitarea, aceasta trebuie transmisă
autorităţii competente;
• competenţa nu trebuie să fie limitată la autorităţile judiciare sau nu necesită aprobarea acestora;
• implementarea solicitării nu trebuie să implice aplicarea măsurilor coercitive;
• informaţiile scrise pot fi folosite ca probe doar cu consimţământul dinainte exprimat al autorităţilor
judiciare ale statului căruia îi sunt adresate.
Conform art. 40 din Convenţia Schengen, autorităţile de poliţie şi, pentru infracţiunile care le
aduc atingere, autorităţile vamale ce acţionează în limita atribuţiilor lor, pot continua o operaţiune de
supraveghere iniţiată în propria ţară şi pe teritoriul altui stat Schengen, acţiune supusă unor condiţii
stricte şi acordului statului pe teritoriul căruia se desfăşoară supravegherea. Art. 40 distinge două
cazuri:
• supravegherea „obişnuită”, care se desfăşoară după obţinerea autorizaţiei de supraveghere în urma
adresării unei solicitări de asistenţă;
• supravegherea „de urgenţă”, care permite ca supravegherea să fie continuată pe teritoriul altui stat
fără o autorizaţie prealabilă.
Conform art. 41 din Convenţia Schengen, ofiţerii care efectuează urmărirea unei persoane
pot continua această urmărire şi pe teritoriul unui stat Schengen cu care statul lor are o frontieră
terestră comună. Această situaţie, pentru care nu se cere o autorizare anterioară, este supusă unor
condiţii foarte stricte şi unor înţelegeri clar stabilite. O parte din aceste condiţii şi înţelegeri sunt de
natură generală, altele sunt specifice pentru fiecare stat şi au fost prevăzute în declaraţii unilaterale.
Conform Convenţiei Schengen, fiecare stat este liber să aleagă între două opţiuni privind
infracţiunile care pot da naştere la urmărire şi este liber să restricţioneze atribuţiile ofiţerilor care
efectuează urmărirea (dacă au sau nu dreptul de a opri şi interoga, restricţii cu privire la scopul şi
durata urmăririi).
Articolele 40 şi 41 din Convenţia Schengen nu sunt obligatorii şi nici aplicabile pentru
România în prezent. Ţara noastră va putea aplica prevederile Convenţiei Schengen privind
supravegherea şi urmărirea transfrontalieră până la dobândirea calităţii de membru deplin Schengen.
Se acordă o atenţie specială identificării şi analizării soluţiilor existente în domeniul supravegherii şi
urmăririi transfrontaliere care sunt aplicate cu succes, de exemplu, între Franţa şi Germania sau
Olanda şi Germania.
60
Totodată, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
cu modificările şi completările aduse prin Legea nr. 224/2006 cuprinde prevederi referitoare la
supravegherea transfrontalieră.
Supravegherea transfrontalieră constă în ansamblul de măsuri operative întreprinse în scopul
observării activităţii unei persoane sau circulaţiei unor bunuri, pe teritoriul mai multor state, în cazul
în care o persoană este suspectată de a fi participat la săvârşirea unei infracţiuni pentru care se poate
solicita extrădarea.
Supravegherea transfrontalieră se poate efectua de agenţii autorităţii competente a unui stat
străin pe teritoriul statului român dacă autorităţile române competente au autorizat supravegherea
transfrontalieră pe baza unei cereri de asistenţă, transmisă înainte de trecerea frontierei de stat a
României.Autoritatea competentă să acorde autorizaţia este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie de Justiţie, care dispune asupra cererii de asistenţă în cel mai scurt timp
posibil. Supravegherea transfrontalieră se poate efectua de agenţii autorităţii competente a unui stat
străin pe teritoriul statului român, fără autorizare prealabilă din partea statului român, dacă sunt
îndeplinite cumulativ mai multe condiţii:
• din considerente de urgenţă cererea de asistenţă nu a putut fi transmisă;
• supravegherea se efectuează pentru anumite fapte (ex. omor, omor calificat şi omor
deosebit de grav; infracţiuni privitoare la viaţa sexuală, infracţiuni privind traficul de persoane şi
infracţiuni în legătură cu traficul de persoane; infracţiuni privind traficul de droguri sau precursori;
trafic de migranţi; şantaj, etc.);
• la momentul trecerii frontierei, supravegherea transfrontalieră este notificată Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi structurii Poliţiei de Frontieră constituite în
cadrul punctului de trecere a frontierei;
• cerere de asistenţă se transmite de îndată. Aceasta trebuie să conţină motivele ce justifică
necesitatea trecerii frontierei fără autorizare prealabilă.
În această situaţie, supravegherea va înceta dacă autorizaţia nu a fost obţinută în termen de 5
ore de la trecerea frontierei de stat, precum şi la cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
Urmărirea transfrontalieră82 constă în ansamblul de măsuri operative întreprinse pe teritoriul
mai multor state în scopul prinderii unei persoane surprinse în flagrant în timpul comiterii unei
82
Art 17 din Ordonanta de Urgenta a guvernului nr.103/13.12.2006 privind unele masuri pentru facilitarea cooperarii
politienesti internationale,aprobata prin Legeanr.104/19.04.2007
61
infracţiuni sau care a participat la comiterea acesteia ori a unei persoane care a evadat, aflându-se în
stare de arest preventiv sau în executarea unei pedepse privative de libertate.
Urmărirea transfrontalieră se poate efectua de agenţii autorităţii competente a unui stat
membru Schengen pe teritoriul statului român, dacă autorităţile române competente au fost
informate prin mijloace de comunicaţie directe despre pătrunderea pe teritoriul României.
Autorităţile române competente sunt Poliţia Română şi Poliţia de Frontieră Română. La
solicitarea autorităţii române competente, urmărirea transfrontalieră încetează imediat.
Autorităţile competente ale unui stat membru Schengen, care, pe teritoriul statului lor,
urmăresc o persoană surprinsă în flagrant în timpul comiterii unei infracţiuni sau care a participat la
comiterea acesteia ori o persoană care a evadat, aflându-se în stare de arest preventiv sau în
executarea unei pedepse privative de libertate, pot continua urmărirea pe teritoriul statului român,
fără informarea prealabilă a autorităţilor române competente, dacă sunt îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
a) din cauza urgenţei deosebite a situaţiei, autorităţile române competente nu au putut fi
informate în prealabil, prin mijloace de comunicaţie directe, despre pătrunderea pe teritoriul statului
român sau când autorităţile române competente nu au putut ajunge la timp la locul respectiv pentru a
prelua acţiunea de urmărire;
b) urmărirea transfrontalieră se efectuează pentru una dintre următoarele fapte: ucidere din
culpa, omor, omor calificat, omor deosebit de grav; infracţiuni privitoare la viaţa sexuală; distrugere
prin incendiere sau explozie ori prin orice alt asemenea mijloc; falsificarea de monede sau alte
valori; furt calificat şi tâlhărie, precum şi tăinuire sau favorizare a infractorului; şantaj; lipsire de
libertate în mod ilegal; infracţiuni privind traficul de persoane şi infracţiuni în legătură cu traficul de
persoane; infracţiuni privind traficul de droguri sau precursori; infracţiuni privitoare la nerespectarea
regimului armelor şi muniţiilor, materiilor explozive, materialelor nucleare şi al altor materii
radioactive; nerespectarea dispoziţiilor privind importul şi/sau exportul de deşeuri şi reziduuri;
părăsirea locului accidentului fără încuviinţarea poliţiei care efectuează cercetarea locului faptei, de
către conducătorul oricărui vehicul angajat într-un accident de circulaţie de pe urma căruia a rezultat
uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau a mai multor persoane.
Agenţii care efectuează urmărirea transfrontalieră au obligaţia ca cel târziu la momentul trecerii
frontierei de stat să informeze despre aceasta structura Poliţiei de Frontieră sau a Poliţiei Române
competentă teritorial, care poate solicita încetarea de îndată a urmăririi.
62
La cererea agenţilor care efectuează urmărirea, autorităţile române competente iau măsurile
necesare în vederea stabilirii identităţii persoanei urmărite sau pentru a se dispune reţinerea ori
arestarea preventivă a acesteia, în condiţiile prevăzute de lege. Măsura reţinerii nu poate depăşi 6
ore, cu excepţia cazului în care autorităţile române competente au primit în prealabil o cerere pentru
arestarea preventivă a persoanei respective în scopul extrădării sale, indiferent de modalitatea
acesteia. Termenul de 6 ore se calculează fără a se include intervalul dintre orele 0,00 şi 9,00.
Urmărirea transfrontalieră se poate efectua numai cu respectarea următoarelor condiţii
generale:
a) agenţii care efectuează urmărirea transfrontalieră trebuie să respecte legislaţia română şi să se
conformeze instrucţiunilor autorităţilor române competente;
b) urmărirea se efectuează numai peste frontierele terestre;
c) pătrunderea agenţilor în domiciliul unei persoane şi în alte locuri inaccesibile publicului este
interzisă;
d) agenţii care efectuează urmărirea transfrontalieră trebuie să fie uşor de identificat, prin purtarea
uniformei ori a unei inscripţii la loc vizibil pe haine sau prin dispozitive accesorii plasate pe vehicul.
Este interzisă folosirea de haine civile, combinată cu utilizarea vehiculelor nemarcate, fără
mijloacele de identificare precizate. Agenţii trebuie să fie permanent în măsură să justifice calitatea
lor oficială;
e) agenţii care efectuează urmărirea transfrontalieră pot purta armamentul din dotare, utilizarea
acestuia fiind interzisă, cu excepţia cazului de legitimă apărare;
f) după fiecare activitate desfăşurată, agenţii care efectuează urmărirea prezintă, personal, autorităţii
române competente o informare cu privire la misiunea lor. La cererea autorităţii române competente,
agenţii sunt obligaţi să rămână la dispoziţia acesteia până când împrejurările în care s-a desfăşurat
acţiunea au fost suficient lămurite, chiar dacă urmărirea nu s-a finalizat cu reţinerea sau arestarea
preventivă a persoanei urmărite;
g) autoritatea statului căruia îi aparţin agenţii care au efectuat urmărirea, la cererea autorităţii
române competente, poate asista la ancheta ce urmează operaţiunii, inclusiv la procedurile judiciare.
Dacă prin acorduri bilaterale încheiate se stabileşte faptul că agenţii străini care efectuează
urmărirea transfrontalieră pot opri persoana urmarită, pentru conducerea acesteia la autorităţile
române competente, aceasta poate fi percheziţionată, iar în timpul transferului se pot folosi cătuşele.
Obiectele descoperite asupra persoanei urmărite cu ocazia percheziţiei pot fi
indisponibilizate, în condiţiile legii.Agenţii străini care desfăşoară urmărirea pe teritoriul României
63
sunt asimilaţi persoanelor care au aceeaşi calitate în statul român în privinţa infracţiunilor comise
împotriva lor sau de către ei. În cazul în care pe timpul desfăşurării operaţiunilor, agenţii străini
produc un prejudiciu, statul ai cărui agenţi sunt răspunde pentru acest prejudiciu.
2.3.1 Sistemul Informatic Schengen

Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen a prevăzut crearea şi administrarea de
către statele parte a unui sistem informatic comun, denumit Sistemul Informatic Schengen (SIS).
Sistemul Informatic Schengen reprezintă un sistem informatic comun ce conţine date cu privire la
persoane şi obiecte (vehicule, arme, bancnote, documente de identitate în alb sau completate)
folosite în scopuri investigative. El facilitează schimbul de informaţii importante, prin intermediul
calculatorului, cu privire la persoane şi obiecte.
Sistemul Informatic Schengen este compus din:
• sistemul informatic central (C.SIS), localizat în Strasbourg şi
• sistemele informatice naţionale (N.SIS) ale părţilor contractante, conectate la C.SIS şi care permit
autorităţilor naţionale competente să efectueze căutări în C.SIS.
Sistemul poate fi consultat de către autorităţile autorizate în următoarele situaţii:
• atunci când efectuează controale la frontierele externe;
• pe parcursul controalelor efectuate de către autorităţile de poliţie şi cele vamale în interiorul
teritoriului, în conformitate cu legislaţia naţională;
• cu ocazia verificărilor cererilor de viză şi emiterii permiselor de şedere.
Sistemul Informatic Schengen permite autorităţilor desemnate de statele parte ca, prin
intermediul unei proceduri de căutare automată să aibă acces la semnalările cu privire la persoane şi
obiecte pentru controale şi verificări la frontieră, precum şi pentru alte controale ale poliţiei şi
autorităţilor vamale, exercitate în interiorul ţării, conform dreptului intern. De asemenea, Sistemul
Informatic Schengen poate furniza semnalările pentru acordarea vizelor, a permiselor de şedere şi
pentru supravegherea străinilor.
Sistemul Informatic Schengen cuprinde exclusiv categoriile de date, definite ca date de tip
Schengen, care sunt furnizate de fiecare stat parte şi care sunt necesare în cazurile prevăzute de
convenţia Schengen.
Aceste cazuri sunt:
▪ persoanele căutate pentru a fi arestate în vederea extrădării;
64
▪ străinii semnalaţi ca indezirabili (împotriva cărora s-a dispus măsura interzicerii intrării ori
interzicerii şederii pe teritoriul naţional);
▪ persoane dispărute sau persoane care, în interesul propriei protecţii sau pentru prevenirea
ameninţărilor, trebuie plasate în mod provizoriu într-un loc sigur;
▪ martorii, persoane citate a se prezenta în faţa autorităţilor judiciare în cadrul unei proceduri penale
cu privire la fapte pentru care au fost urmărite sau persoane cărora trebuie să li se comunice o
hotărâre penală sau o cerere de a se prezenta pentru a executa o pedeapsă privativă de libertate;
▪ persoane şi vehicule semnalate în scopul supravegherii discrete, pentru combaterea infracţiunilor şi
pentru prevenirea ameninţărilor la adresa securităţii publice;
▪ bunuri căutate pentru a fi confiscate sau pentru a fi utilizate ca probe într-o procedură penală.
Convenţia prevede proceduri concrete de introducere a datelor pentru fiecare din aceste
cazuri. Statul parte care semnalează verifică dacă importanţa cazului justifică includerea semnalării
în Sistemul Informatic Schengen.
Categoriile de date referitoare la persoanele semnalate sunt următoarele:
-numele şi prenumele, pseudonimele care au fost eventual înregistrate separat;
-semne fizice particulare, obiective şi inalterabile;
-prima literă a celui de-al doilea prenume;
-data şi locul naşterii;
-sexul;
-cetăţenia;
-menţiunea dacă persoanele în cauză sunt înarmate;
-menţiunea dacă persoanele în cauză sunt violente;
-motivul semnalării;
-măsura care trebuie luată.
În legătură cu bunurile căutate, se introduc date pentru următoarele categorii de obiecte
furate, tăinuite sau pierdute, inclusiv cele false, ori eliberate ca urmare a declinării unor identităţi
false:
-vehicule cu motor cu capacitate cilindrică mai mare de 50 cmc, precum şi documentele sau
plăcuţele de înmatriculare corespunzătoare acestora;
-remorcile şi rulotele cu o masă netă mai mare de 750 kg, precum şi documentele sau plăcuţele de
înmatriculare corespunzătoare acestora;
-armele de foc;
65
-înscrisuri oficiale necompletate;
-documentele de identificare ale persoanelor (paşapoarte, cărţi de identitate, permise de conducere,
permise de rezidenţă etc), precum şi bilete de bancă înregistrate (bancnote sau titluri de valoare).
Accesul la datele introduse în Sistemul Informatic Schengen, precum şi dreptul de a le căuta
în mod direct sunt rezervate exclusiv organelor care sunt competente pentru efectuarea controalelor
la frontieră, efectuarea celorlalte controale de poliţie şi vamale realizate în interiorul ţării, precum şi
a celor care coordonează aceste controale. În plus, accesul la datele introduse cu privire la străinii
semnalaţi ca indezirabili, precum şi dreptul de a le căuta în mod direct îl au organele competente
pentru eliberarea vizelor, organele centrale competente pentru examinarea cererilor de viză şi
organele competente pentru eliberarea permiselor de şedere, în conformitate cu legislaţia referitoare
la regimul străinilor.
Accesul la date trebuie să fie reglementat în dreptul intern al fiecărui stat parte.
Protecţia datelor cu caracter personal şi securitatea datelor în cadrul Sistemului Informatic
Schengen sunt aspecte deosebit de importante şi sunt precis reglementate în articolele 102-108 din
cadrul Convenţiei de punere în aplicare a Acordului Schengen.
Cele mai importante performanţe ale sistemului sunt:
▪ C.SIS: actualizarea zilnică a unei cereri în toate bazele de date ale N.SIS în mai puţin de 5
minute;capacitatea de creare/modificare a unei înregistrări în cel mult o secundă; timpul mediu de
reparaţie mai mic de o oră; disponibilitate permanentă.
▪ N.SIS: disponibilitate permanentă; răspunde cererilor utilizatorilor în câteva secunde.
66
67
CAPITOLUL 3
PRINCIPALELE ORGANISME INTERNAȚIONALE DE COOPERARE POLIȚIENEASCA
3.1 Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală INTERPOL

Odată cu beneficiile revoluţiei industriale a secolului al XIX-lea, au apărut la începutul
secolului al XX-lea şi mari probleme legate de internaţionalizarea activităţilor infracţionale.
Schimbul intens de bunuri, uşurinţa din ce în ce mai mare de a călători în afara graniţelor, apariţia
unor mijloace rapide de comunicaţie şi transport au dus la o dezvoltare fără precedent a relaţiilor
interumane.
Posibilităţile îmbunătăţite de comunicare şi transport nu au fost utilizate numai în scopuri
paşnice, ci au constituit şi o şansă în plus pentru desfăşurarea unor activităţi infracţionale
internaţionale, cu posibilitatea de a dispărea rapid de la locul faptei, căutând refugiu în alte state.
Internaţionalitatea actelor infracţionale este dată şi de circumstanţele în care se produce respectiva
faptă: actele pregătitoare sunt comise într-o ţară, fapta se consumă în alta; infractorul străin comite
fapte infracţionale în altă ţară; infracţiuni de acelaşi gen comise succesiv în ţări diferite; autorul unei
infracţiuni se refugiază în altă ţară, produsul infracţional este valorificat în altă ţară; o întreagă serie
de posibilităţi care reclamă întotdeauna o cooperare poliţienească internaţională.În acest context a
apărut evidentă necesitatea cooperării poliţieneşti internaţionale şi, prin organizarea acesteia,
obligativitatea constituirii unei structuri eficiente în plan internaţional de combatere a criminalităţii
internaţionale.83
Cea dintâi formă de cooperare internaţională în lupta împotriva criminalităţii a constituit-o
organizarea unor reuniuni ale specialiştilor în materie de poliţie, cu caracter privat, ce cuprindea
relaţiile personale între şefi de poliţie, angajamente de colaborare cu titlu individual, ca de exemplu
Congresul de poliţie de la Buenos Aires din 1905, conferinţele internaţionale de la Madrid (1909),
Sao Paolo (1912) sau crearea în anul 1901 a Asociaţiei Internaţionale a Şefilor de Poliţie (IACP).
La 7 septembrie 1923, poliţiştii se eliberează, în sfârşit, de sub tutela statelor şi mai ales de
diplomaţia din sarcina lor, adoptând statutul Comisiei Internaţionale a Poliţiei Criminale (CIPC)-
prima versiune a Interpolului.
Aşadar, în cadrul acestui congres s-a născut ceea ce numim astăzi INTERPOL, Comisia
Internaţională a Poliţiei Criminale, cu această ocazie Viena devenind oraşul sediu al Comisiei.
Din anul 1956 se schimbă numele Comisiei în Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală
83
Cristian Eduard Stefan,Ligia Teodora Pintilie,op.cit.pag.111
68
INTERPOL şi se adoptă noul statut, iar în anul 1958 este adoptat noul regulament general. Deja, la
acea dată, Interpolul număra 50 de membri.
Prin statutul organizaţiei s-au stabilit clar obiectivele principale de activitate. În art. 2 al
acestui statut este prevăzută asigurarea şi dezvoltarea celei mai largi asistenţe şi cooperări reciproce
a autorităţilor de poliţie criminală, în cadrul legilor existente în fiecare ţară şi în spiritul Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului. Un al doilea obiect principal îl constituie stabilirea şi dezvoltarea
instituţiilor capabile de a contribui cu eficacitate la prevenirea şi represiunea infracţiunilor de drept
comun.
Art. 3 al statutului prevede însă şi limitele la care se reduc activităţile OIPC – Interpol, şi
anume „este interzis organizaţiei să desfăşoare orice activitate sau intervenţie în procesele sau
cazurile care prezintă un caracter politic, militar, religios sau rasial”, prin acestea făcându-se
distincţie şi delimitare clară de zonele tulburi care în trecutul organizaţiei au dus, în preajma celui
de-al doilea război mondial, practic la încetarea activităţilor de cooperare internaţională. Potrivit
interpretării date de art. 3 sunt considerate ca infracţiuni politice, faptele penale care în funcţie de
circumstanţe, au acest caracter, chiar dacă legislaţia ţării respective le prevede ca fiind de drept
comun. Acest principiu predominant a fost stabilit printr-o rezoluţie interpretativă adoptată de
Adunarea Generală a OIPC-Interpol.
Statutul stabileşte şi modul în care se dobândeşte calitatea de membru. Fiecare ţară care
doreşte aderarea la această organizaţie desemnează un organism oficial de poliţie din ţara respectivă,
ale cărui atribuţii intră în sfera de activitate a organizaţiei.
INTERPOL-ul reuneşte în prezent 188 de state membre şi o echipă de poliţişti din toată lumea
lucrează în sediul lui.
Activitatea în cadrul OIPC – Interpol se desfăşoară având la bază respectarea unor principii
unanim recunoscute de toţi membrii organizaţiei. Acestea sunt următoarele:
• respectarea suveranităţii naţionale a fiecărui stat în parte, cooperarea fiind fondată pe
acţiunea forţelor de poliţie din fiecare stat membru, în conformitate cu legislaţia proprie naţională;
• prevenirea şi represiunea doar a infracţiunilor de drept comun, nu şi a celor care pot avea
datorită circumstanţelor, caracter politic, militar, religios sau rasial, potrivit art. 2 şi 3 ale statutului.
• universalitatea cooperării se referă la posibilitatea oricărui stat de a avea relaţii de
cooperare poliţienească fără alte limite decât cele menţionate anterior, indiferent de zona geografică
sau lingvistică în care se află;
69
• tratamentul egal de care se bucură fiecare stat membru în interiorul organizaţiei. Serviciile
sunt identice, drepturile de care se bucură sunt aceleaşi, indiferent de contribuţia financiară sau de
dimensiunea fizică a teritoriilor.
Organul suprem al Organizaţiei este Adunarea Generală compusă din delegaţi desemnaţi de
către guvernele statelor-membre. Adunarea Generală se convoacă o dată pe an, pentru a lua deciziile
de bază importante privitor la metodele de lucru, finanţare, mijloacele de cooperare şi programul de
lucru. Comitetul Executiv, care se întruneşte de trei ori pe an, veghează aplicarea deciziilor Adunării
Generale. Organul administrativ şi tehnic permanent al Organizaţiei este Secretariatul General situat
la Lyon (Franţa). Fiecare ţară-membră are un Birou Naţional Central.
Secretariatului General, condus de către Secretarul General, îi revine un rol de coordonare.
El este format din patru diviziuni: Serviciul Administrare Generală, Serviciul Legătură şi Informaţie
cu Caracter Criminal, Serviciul Probleme Juridice şi Serviciul Asigurare Tehnică. Responsabilităţile
Serviciului Legătură şi Informaţie cu Caracter Criminal sunt crimele de drept comun, terorismul,
crima organizată, spălarea banilor, falsificările şi contrafacerile, precum şi stupefiantele. De
asemenea este responsabil pentru centralizarea informaţiei şi se ocupă de afacerile ce ţin de
criminalitatea internaţională. Serviciul îşi asumă obligaţia de a pregăti notiţele internaţionale şi
dările de seamă privind situaţia criminogenă, precum şi de a organiza reuniuni şi treninguri pe
diverse subiecte specializate. Una din sarcinile încredinţate recent constă în efectuarea studiilor
aprofundate pe problemele principale conexe cu criminalitatea internaţională, utilizând resursele de
analiză operaţională şi strategică.84
În cadrul fiecărui stat-membru cooperarea poliţienească internaţională este efectuată prin
intermediul Biroului Naţional Central. B.N.C. este un serviciu de poliţie, desemnat de către guvernul
ţării respective pentru a fi reprezentant al Interpolului în ţară şi pentru a reprezenta ţara în Interpol.
B.N.C. primeşte şi centralizează toată informaţia parvenită din străinătate şi o comunică autorităţilor
de drept naţionale şi locale cointeresate. Informaţia parvenită din organele naţionale şi locale ale
ţării este transmisă omologilor săi din străinătate. În competenţa B.N.C. intră toate problemele de
administrare şi de traducere a documentelor. Astfel, pentru a adresa o interpelare către statele-
membre, o ţară, membră a O.I.P.C.-Interpol, nu are necesitatea să cunoască autorităţile şi persoanele
în funcţie din ţările străine.
84
Bucureşti, 2006;pag 68-69
70
Cooperarea prin Interpol se realizează pentru prevenirea şi combaterea tuturor faptelor
infracţionale care se comit şi conţin elemente de extraneitate.
Pentru atingerea scopurilor prevăzute în statut, Interpolul are la dispoziţie următoarele
instrumente de cooperare85:
a. Reţeaua de comunicaţii I-24/7 asigură schimbul de mesaje poliţieneşti între Birourile
Centrale Naţionale şi între acestea şi Secretariatul General Interpol. Este o reţea ce are ca suport
fizic Internetul şi, din această cauză, foloseşte cele mai noi tehnologii de securitate (Virtual Private
Network, IPSec, etc.). Majoritatea Birourilor Centrale Naţionale dispun de servere de e-mail care se
conectează la serverul central situat la Secretariatul General Interpol.
Introducerea acestor noi tehnologii, începând cu anul 2002, a făcut posibilă dezvoltarea unor
instrumente noi şi eficace, cum ar fi portalul INSYST, prin care, folosind un simplu browser de
Internet, toate Birourile Centrale Naţionale pot accesa resurse de interes comun puse la dispoziţie de
Secretariatul General Interpol sau chiar de Birourile Centrale Naţionale.
Tot prin intermediul acestui portal, în 2004, au fost puse la dispoziţie bazele de date eASF ale
Interpolului referitoare la persoane urmărite, vehiculele urmărite, documente de
călătorie/administrative furate/pierdute. Acest lucru permite, în premieră, prin intermediul
echipamentelor Biroului Central Naţional respectiv, accesul la aceste baze de date a tuturor
unităţilor naţionale de poliţie cu atribuţiuni în combaterea criminalităţii de orice fel.
b. Sistemele informatice referitoare la:
• bazele de date EASF referitoare la persoane urmărite, vehiculele urmărite, documente de
călătorie/administrative furate/pierdute;
• numele şi alias-urile indivizilor implicaţi în infracţiuni în context internaţional;
• infracţiuni, clasate după gen, loc de comitere şi mod de operare;
• confiscările de droguri;
• confiscările de monedă falsă;
• furturile de opere de artă;
• amprentele digitale ale infractorilor internaţionali;
• fotografiile infractorilor cu moduri de operare deosebite, recidivişti şi ale persoanelor dispărute;
• baza de date cu cărţi de credit furate/pierdute;
• statistici criminale.
Toate aceste resurse pot fi consultate de către Birourile Centrale Naţionale.
85
Cristian Eduard Stefan,Ligia Teodora Pintilie,op.cit.pp.116-117
71
c. Notiţele internaţionale referitoare la persoane, grupate la rândul lor în cinci categorii:
• notiţe prin care se solicită arestarea unei persoane în vederea extrădări(cu
colţ roşu şi cu litera de control A). Aceste notiţe conţin toate indicaţiile privind identitatea persoanei
urmărite, mandatul de arestare şi infracţiunea care l-a motivat;
• notiţe pentru obţinerea de informaţii asupra unei persoane (cu colţ albastru
şi litera de control B). Acestea sunt utilizate pentru identificarea certă a unui infractor, obţinerea de
informaţii asupra trecutului său criminal sau a locului unde se află;
• notiţe preventive (cu colţ verde şi litera de control C) care semnalează
tuturor poliţiilor membre existenţa unui infractor profesionist ce operează la scară internaţională
• notiţe privind persoane dispărute (cu colţ galben şi litera de control F) în
vederea găsirii unei persoane;
• notiţe privind cadavrele neidentificate (cu colţ negru şi litera de control D).
3.2 Oficiul European de Poliţie – EUROPOL

Începuturile colaborării europene se pot distinge cu mai mult de 20 de ani în urmă, când
statele membre şi-au unificat forţele în vederea combaterii unor fenomene infracţionale care le
depăşeau frontierele în domenii precum combaterea traficului ilicit de substanţe stupefiante, a
terorismului şi a migraţiei ilegale. Când, în anul 1986, a fost consacrat termenul de libertate de
mişcare ca element de bază în crearea unei pieţe comune, colaborarea neformalizată instituită la
nivelul guvernelor statelor membre nu a mai fost suficientă pentru a combate internaţionalizarea
reţelelor infracţionale.De aceea s-a ajuns la concluzia necesităţii introducerii, în Tratatul de la
Maastricht, a unor prevederi speciale, privind cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne,
pentru a dezvolta o politică unitară a Uniunii Europene.86
Europol este organizaţia care se ocupă de aplicarea legii în cadrul Uniunii Europene şi care
operează cu informaţiile referitoare la criminalitate. Obiectivul său este acela de a îmbunătăţi
eficacitatea şi cooperarea autorităţilor competente din statele membre, în ceea ce priveşte prevenirea
şi combaterea formelor grave de crimă internaţională organizată şi de terorism. Europol-ul are
misiunea de a-şi aduce o contribuţie semnificativă la acţiunea Uniunii Europene de aplicare a legii
împotriva crimei organizate şi a terorismului, concentrându-şi atenţia asupra organizaţiilor
criminale.87
86
Idem,p.117
87
72
Înfiinţarea organizaţiei Europol a fost convenită prin Tratatul de la Maastricht privind
Uniunea Europeană, din 7 februarie 1992. Având sediul la Haga, în Olanda, Europol a început să-şi
desfăşoare activitatea la data de 3 ianuarie 1994, sub denumirea de Unitatea Droguri Europol
(EDU), acţiunile sale fiind limitate la lupta împotriva drogurilor. Treptat, s-au adăugat şi alte
domenii importante de criminalitate. Convenţia Europol a fost ratificată de toate statele membre şi a
intrat în vigoare la 1 octombrie 1998. În urma adoptării mai multor hotărâri cu caracter juridic,
Europol-ul a început să-şi desfăşoare toate activităţile începând cu data de 1 iulie 1999.
Obiectivul comun al statelor semnatare ale Convenţiei Europol îl constituie îmbunătăţirea cooperării
poliţieneşti în domeniul combaterii terorismului, al traficului ilegal de droguri şi al altor forme
infracţionale grave, ale crimei organizate transfrontaliere, pe baza unui schimb permanent şi intens
de informaţii, ţinând însă cont de drepturile şi libertăţile omului, aşa cum sunt ele prevăzute în
tratate şi convenţii internaţionale, dar şi în legislaţia internă a fiecărui stat semnatar. 88
Europol va interveni doar în măsura în care, în cauzele aflate în lucru, este implicată o
structură a crimei organizate ori două sau mai multe state sunt afectate de acea formă de
criminalitate, în asemenea măsură încât să fie necesară adoptarea unei atitudini comune pentru a
reuşi stăpânirea fenomenului şi combaterea infracţionalităţii. Această necesitate de cooperare va fi
dată de gravitatea actelor infracţionale, de dimensiunile acestora, precum şi de urmările negative
asupra desfăşurării normale a activităţilor legale în Uniunea Europeană.
3.2.1 Structura Europol
Europol este concepută ca o organizaţie cu personalitate juridică, capabilă să încheie orice
tip de contract în ţările membre ale Uniunii Europene, bucurându-se de toate drepturile şi având
toate obligaţiile ce revin unei persoane juridice, din ţările respective. Pentru sediul în care activează,
Europol a încheiat un acord cadru cu Regatul Olandei, iar pentru respectarea confidenţialităţii
informaţiilor (respectarea drepturilor privind datele personale stocate de Interpol) cu celelalte state
membre.
Odată cu înfiinţarea Europol, pentru realizarea legăturilor operative cu autorităţile naţionale
competente, trebuie să fie create structuri naţionale corespunzătoare. Ele constituie singurul organ
de legătură între autorităţile naţionale de poliţie şi Europol. Cadrul juridic în care se va desfăşura
activitatea acestor unităţi naţionale îl constituie legislaţia internă a statului membru. Statele membre
sunt responsabile pentru asigurarea necesităţilor tehnice, logistice şi informaţionale ale unităţilor
naţionale pentru ca acestea să-şi desfăşoare activitatea în mod util şi eficient.
88
2006,pag 88
73
Sarcinile unităţilor naţionale de poliţie se desfăşoară în două direcţii89:
• de furnizare a informaţiilor referitoare la domeniile respective către Europol;
• primirea informaţiilor cu valoare operativă din oficiu sau la cerere.
În acest sens, primeşte solicitări şi răspunde la acestea, în măsura în care deţine informaţiile
respective, fără a fi obligate la răspuns dacă este vorba de informaţii care, conform art. 4 pct.5 din
Convenţie, lezează interese esenţiale ale securităţii statului, periclitează desfăşurarea unei anchete în
curs ori securitatea persoanelor, sau implică informaţii referitoare la activitatea serviciilor de
informaţii (intră în competenţa acestora sau ţin de domeniul siguranţei naţionale).
Pe de altă parte, din iniţiativă proprie, unităţile naţionale vor trimite informaţii şi date, care
prezintă interes operativ, către Europol, menţine actualizată propria bază de date, transmite
informaţii şi date de interes autorităţilor naţionale competente şi emite solicitări pentru obţinerea
unor date şi informaţii de interes operativ de la Europol. De asemenea, pune la dispoziţia Europol
informaţii în vederea stocării acestora în baza de date a Europol. O sarcină extrem de importantă a
unei unităţi naţionale o constituie însă obligaţia de control a legalităţii schimburilor de informaţii,
culegerii, verificării, valorificării şi stocării acestora.
Ofiţerii de legătură sunt reprezentanţii unităţilor naţionale trimişi să activeze în cadrul Europol.
Consiliul de administraţie al Europol stabileşte numărul de ofiţeri de legătură ce urmează a fi
detaşaţi în cadrul Europol, numărul acestora putând fi modificat printr-o decizie unanimă a
consiliului.
Legislaţia aplicabilă activităţii ofiţerului de legătură este cea a statului membru a cărui
autoritate naţională l-a trimis. Pregătirea ofiţerilor de legătură se face în cadrul unităţilor naţionale
de poliţie în conformitate cu legea proprie şi cu reglementările privind administraţia Europol.
Sarcinile concrete ale ofiţerilor de legătură se referă strict la activităţi informative, de cooperare şi
consultanţă. Ofiţerii de legătură nu desfăşoară activităţi de cercetare penală, nu sunt implicaţi direct
în documentarea unor cauze, decât prin prisma colaborării în plan informativ. În acest sens, ei pun la
dispoziţia Europol informaţiile oferite de unităţile naţionale pe care le reprezintă, trimit informaţii de
interes de la Europol unităţilor reprezentate, cooperează cu alţi experţi ai Europol în vederea
analizării informaţiilor existente, culese din şi despre ţara care i-a trimis.
Ofiţerii de legătură au însă şi posibilitatea de a consulta documentaţia existentă în baza de
date a Europol, respectând anumite prevederi referitoare la sistemul informaţional al Europol.
89
Idem,p.119
74
Consiliul de administraţie constituie organul suprem de coordonare şi control al activităţii
Europol, fiind format din reprezentanţi ai tuturor statelor membre. Acest consiliu se reuneşte de cel
puţin două ori pe an pentru dezbaterea unor probleme legate de activitatea Europol. Reprezentanţii
în consiliu pot fi înlocuiţi, înlocuitorul beneficiind tot de un singur vot pentru adoptarea deciziilor.
În cadrul lucrărilor consiliului, reprezentanţii statelor membre (care pot fi şefii unităţilor naţionale
sau înlocuitori ai acestora) au posibilitatea de a fi însoţiţi şi consiliaţi de experţi pe anumite
probleme ce constituie obiectul dezbaterilor.
Statul care deţine preşedinţia Consiliului Uniunii Europei va asigura prin reprezentantul său
şi prezidarea activităţilor Consiliului de administraţie al Europol.
Sarcinile Consiliului de administraţie sunt prevăzute în art. 28 al Convenţiei Europol.
Extinderea obiectivelor Europol va implica nemijlocit şi Consiliul de administraţie. De asemenea,
stabilirea statutului ofiţerilor de legătură, drepturile şi obligaţiile acestora, sarcinile concrete de
îndeplinit, precum şi numărul lor intră tot în aria de competenţă a Consiliului.
Consiliul de administraţie îşi poate exprima opiniile în legătură cu rezultatele activităţii
organelor de control, poate examina comentariile şi rapoartele acestora, precum şi problemele
ridicate de aceste organe. În acelaşi timp, îndeplineşte atribuţiile de control atât a activităţii
directorului şi directorilor adjuncţi dar şi a controlorului financiar.
Totodată, Consiliul de administraţie verifică respectarea reglementărilor privind utilizarea
corectă a datelor şi informaţiilor, modul de implementare în fişiere, stocarea şi valorificarea
acestora.
Consiliul miniştrilor cu atribuţii în domeniul afacerilor interne ai Uniunii Europene poate să
completeze sarcinile Consiliului de administraţie al Europol cu orice alte sarcini necesare.
Anual, Consiliul de administraţie al Europol adoptă un raport general cu activităţile Europol
desfăşurate în anul anterior, un raport de planificare cu activităţile de viitor, ţinând cont de situaţia
operativă din statele membre, de implicaţiile bugetare şi de personal pe care le solicită rezolvarea
problemelor ridicate de situaţia operativă. Rapoartele sunt prezentate Consiliului Uniunii Europene
pentru supervizare.
Consiliul Miniştrilor cu atribuţii în domeniul afacerilor interne numeşte prin vot unanim
directorul şi directorii adjuncţi, precum şi controlorul financiar, adoptă în unanimitate planul de
finanţare cincinal, contribuie la stabilirea bugetului anual şi ia parte la întocmirea regulamentelor
financiare.
Directorul Europol este numit pe o perioadă de 4 ani, mandat care poate fi reînnoit cu alţi 4
75
ani. Acesta este asistat de doi directori adjuncţi. Directorul decide repartizarea sarcinilor directorilor
adjuncţi, el fiind răspunzător în faţa Consiliului de administraţie.
În ce priveşte relaţiile cu Consiliul de administraţie, directorul face parte din Consiliu, participă la
reuniunilor acestuia, pregăteşte ordinea de zi a dezbaterilor, aplică prevederilor deciziilor consiliului
şi răspunde în acelaşi timp de desfăşurarea activităţii Europol, de îndeplinirea sarcinilor de către
personalul subordonat şi orice alte sarcini încredinţate de Consiliul de administraţie.
Directorul are în atribuţii, de asemenea, şi problema pregătirii proiectului de buget, a
proiectului de finanţare cincinal şi implementarea bugetului Europol, după aprobarea acestora de
către Consiliul de administraţie.
Numirea şi eliberarea din funcţie a directorului şi directorilor adjuncţi se face prin decizie a
Consiliului miniştrilor cu atribuţii în domeniul afacerilor interne, pe baza majorităţii de două treimi
din voturile întrunite.
Personalul Europol constituie elementul permanent care asigură continuitatea desfăşurării
activităţii şi este format din director, doi directori adjuncţi şi angajaţii Europol. Personalul angajat
nu urmează decât strict ordinele şi dispoziţiile directorului, acestea fiind singurul în măsură să
traseze sarcini, bineînţeles în limitele legale şi regulamentare, cu respectarea prevederilor Convenţiei
şi regulamentelor de personal.
Controlorul financiar şi comitetul de audit constituie organele de control financiar al modului
de aplicare a măsurilor dispuse de Consiliul de Conducere în plan financiar contabil.
În ce priveşte reprezentarea, directorul este reprezentantul legal al Europol. În alegerea personalului
său, dincolo de criteriile de selectare bazate pe cunoştinţele profesionale, directorul va ţine cont, în
măsura posibilităţilor şi de reprezentarea cât mai corectă a statelor membre.
Directorul Europol, adjuncţii săi, precum şi personalul angajat îşi desfăşoară activitatea în
baza obiectivelor şi sarcinilor Europol şi nu pot primi sau solicita ordine din partea nici unui guvern,
autorităţi, organizaţii sau persoane din afara Europol.
In ceea ce privește rolul său,Europol-ul sprijină activităţile de aplicare a legii desfăşurate de statele
membre, îndreptate în special împotriva:
traficului ilegal de droguri;
reţelelor ilegale de imigraţie;
terorismului;
falsificării banilor (falsificarea monedei euro) şi a altor mijloace de plată;
traficului cu fiinţe umane inclusiv pornografia infantilă;
76
traficului ilegal cu vehicule;
spălării banilor
În plus, principalele priorităţi ale Europol-ului includ infracţiunile împotriva persoanelor,
infracţiunile financiare şi infracţiunile cibernetice. Aceasta se aplică atunci când este implicată o
structură de crimă organizată şi sunt afectate două sau mai multe state membre. Europol-ul oferă
sprijin prin:
- facilitarea schimbului de informaţii, potrivit legii naţionale, dintre ofiţerii de legătură ai
Europol-ului (OLE). Ofiţerii de legătură sunt detaşaţi pe lângă Europol de către statele membre, ca
reprezentanţi ai agenţiilor naţionale ce se ocupă de aplicarea legii din aceste state;
- oferirea de analize operative în vederea sprijinirii operaţiunilor;
- elaborarea de rapoarte strategice (de ex. evaluarea ameninţării) şi analiza activităţilor
criminale pe baza informaţiilor şi datelor oferite de statele membre şi de terţi;
- oferirea de expertiză şi sprijin tehnic pentru anchetele şi operaţiunile realizate în cadrul UE,
sub supravegherea şi cu răspunderea legală a statelor membre interesate. Europol-ul activează şi în
domeniul promovării analizei criminalistice şi a armonizării tehnicilor de anchetă din cadrul statelor
membre.
Dat fiind că activităţile ce ţin de crima organizată la nivel internaţional nu se opresc la
graniţele naţionale, pentru îndeplinirea rolului său, Europol-ul şi-a îmbunătăţit cooperarea privind
aplicarea legii internaţionale, prin negocierea de acorduri operative bilaterale sau strategice cu alte
state şi organizaţii internaţionale, după cum urmează: Bulgaria, Columbia, Banca Centrală
Europeană, Comisia Europeană, inclusiv Oficiul European Anti-Fraudă (OLAF), Eurojust, Centrul
European de Monitorizare a Drogurilor şi Dependenţei de Droguri, Islanda, Interpol, Norvegia,
Elveţia, Turcia, Statele Unite ale Americii, Biroul ONU privind Drogurile şi Criminalitatea,
Organizaţia Mondială a Vămilor, România şi Rusia.90
În vederea îndeplinirii sarcinilor sale, Europol a înfiinţat un sistem informaţional
computerizat, în care sunt introduse direct date de către unităţile naţionale şi ofiţerii de legătură.
Aceste date pot fi consultate în mod nemijlocit de unităţile naţionale, de ofiţerii de legătură, de
director şi directorii adjuncţi, precum şi de împuterniciţii Europol. În ce priveşte introducerea
datelor, aceasta se face de către unităţile naţionale în conformitate cu procedurile lor proprii, iar
organizaţia Europol poate introduce şi date primite de la state terţe.
90
77
Dacă se impune efectuarea unor investigaţii speciale, informaţiile pot fi obţinute prin
intermediul ofiţerilor de legătură.
În scopul realizării sarcinilor sale, Europol mai poate crea fişiere de stocare a unor informaţii
ce vor fi utilizate în scop de analiză şi evaluare. Acestea fac referire la persoane care pot depune
mărturie în anchete aflate în curs de desfăşurare legate de infracţiuni ce intră în competenţa Europol
sau sunt infracţiuni corelate, la persoane care au fost victime ale acestor infracţiuni sau care, din
motive temeinice, se consideră a fi potenţiale victime sau persoane care pot oferi informaţii despre
infracţiunile cercetate, despre contacte, asociaţii, grupuri criminale etc. Dreptul persoanelor de a
cunoaşte informaţiile deţinute de Europol cu privire la ele este îngrădit în trei situaţii: când
îndeplinirea sarcinilor Europol determină un refuz; în vederea protejării securităţii în statele membre
şi pentru prevenirea criminalităţii, precum şi în cazul protejării drepturilor şi libertăţilor unei terţe
părţi. Pentru aflarea informaţiilor, persoana în cauză depune o solicitare unităţii naţionale care
comunică Europol solicitarea, urmând ca aceasta, în termen de trei luni, să comunice fără
intermediari persoanei în cauză un răspuns la solicitarea acesteia. În cazul în care persoana nu este
satisfăcută de răspunsul primit, ea are posibilitatea de a se adresa organului comun de supervizare.
Figura 3.1.Organigrama Europol

3.3 Colegiul European de Poliţie- CEPOL
78
La data de 22 decembrie 2000 Consiliul European a adoptat o decizie prin care s-a înfiinţat
Colegiul European de Poliţie, cunoscut ca CEPOL, abrevierea sa din limba franceză.
Articolul 6, paragraful 1 din decizia Consiliului din data de 22.12.2000 prevede că „scopul CEPOL
va fi de a ajuta la pregătirea ofiţerilor de poliţie din statele membre şi să sprijine şi să dezvolte o
abordare comună a problemelor cu care se confruntă statele membre în lupta împotriva
criminalităţii, pentru prevenirea criminalităţii şi menţinerea legii şi ordinii şi securităţii publice, în
particular dimensiunea trans-frontalieră a acestor probleme.”.
Colegiul European de Poliţie (CEPOL) este o Academie pentru pregătirea ofiţerilor de
poliţie superiori şi de rang mediu din Uniunea Europeană. Misiunea sa este de a ajuta forţele de
poliţie naţionale în lupta lor împotriva criminalităţii, în special împotriva criminalităţii
transfrontaliere. Această instituţie desfăşoară cursuri de pregătire în domeniul politicilor europene
începând cu anul 2001.91
Obiectivul principal al CEPOL este de a ajuta ofiţerii de poliţie din diferite ţări ale Uniunii
Europene să înveţe cât mai mult despre sistemul poliţienesc din ţara fiecăruia, şi despre cooperarea
poliţienească transfrontalieră în Europa.
Principalele obiective şi sarcini ale CEPOL sunt92:
-creşterea cunoştinţelor referitoare la sistemele poliţieneşti naţionale şi structurile
organizatorice ale acestora din statele membre la Europol şi la cooperarea poliţienească
transfrontalieră în interiorul Uniunii Europene;
-întărirea cunoştinţelor referitoare la instrumentele internaţionale, în particular acelea care
deja există la nivelul Uniunii Europene în domeniul cooperării în domeniul combaterii criminalităţii;
-asigurarea unei pregătiri potrivite ţinând cont de respectarea drepturilor democratice,
respectiv dreptul la apărare;
-încurajarea cooperării cu alte instituţii de pregătire;
Pentru a putea atinge aceste obiective, CEPOL întreprinde următoarele activităţi:
- asigurarea de stagii de pregătire pentru ofiţerii superiori, bazate pe standardele comune;
- contribuţia la pregătirea unor programe unitare şi sprijin pentru stabilirea unor programe
potrivite de pregătire la nivel avansat;
- acordarea de pregătire specializată;
- dezvoltarea şi asigurarea pregătirii instructorilor;
91
Bucureşti, 2006;pag 51
92
Cristian Eduard Stefan,Ligia Teodora Pintilie,op.cit.pp.129-130
79
- diseminarea celor mai bune practici a rezultatelor cercetărilor;
-dezvoltă şi asigură pregătirea forţelor de poliţie din Uniunea Europeană pentru a participa în
misiuni non-militare şi pentru autorităţile de poliţie din Statele candidate;
- facilitează schimbările şi schimburile de ofiţeri în contextul instruirii.
3.4 Southeast European Cooperative Initiative – SECI

La 20 mai,Albania,Bosnia-Hertegovina,Bulgaria,Grecia,Republica moldova,Romania,Turcia
si Ungaria au semnat la Bucuresti,Acordul de cooperare in prevenirea si combaterea criminalitatii
transfontaliere(iar la 16 noiembrie 1999 si Croatia)prin care s-a convenit deschiderea,in capitala
Romaniei,a unui Centru regional pentru combaterea acestui gen de criminalitate.Fiecare parte la
acordul SECI a trimis (sau va trimite) la centru doi ofiteri de legatura,unul de politie si unul de
vama.93
România a pus la dispoziţia Centrului SECI, pentru sediul acestuia, spaţiile din corpul
principal al Palatului Parlamentului, respectiv etajele 10 şi 9 (parţial). Pentru amenajarea şi dotarea
acestora (proiectare, construcţie, dotare cu mobilier, echipamente de calcul, comunicaţii şi
securitate) ţara noastră a cheltuit până în prezent peste 2 milioane dolari (în lei şi valută).
Centrul SECI se constituie într-o instituţie internaţională de referinţă pentru sprijinul statelor
din regiune în procesul lor de aderare, de integrare europeană în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne. Astfel, fără a aduce atingere angajamentelor statelor candidate la Uniunea Europeană,
Acordul SECI reprezintă un mod de activitate în comun pentru cooperarea inter-agenţii (poliţie-
vamă), cu respectarea convenţiilor şi a acordurilor internaţionale relevante.
De asemenea, prin participarea mai multor state membre UE la activităţile Centrului SECI,
se realizează un permanent schimb de experienţă şi sunt preluate unele proceduri specifice acestora.
Acordul SECI are drept scop întărirea capacităţii de acţiune împotriva infracţionalităţii
transfrontaliere din Europa de Sud-Est, în conformitate cu standardele europene şi cu alte
reglementări internaţionale relevante.
Se urmăresc în principal următoarele94:
• eliminarea obstacolelor care stau în faţa unei cooperări internaţionale eficiente;
• intensificarea cooperării la nivel operaţional în domeniul poliţienesc şi vamal, prin crearea unui
cadru adecvat schimbului de date şi informaţii, ţinând seama de regulile de confidenţialitate şi de
protecţie a datelor personale;
93
Adrian Iacob,Tactici de cooperare politieneasca internationala,Ed. Sitech,Craiova,2007 pag.289
94
Idem,p.131
80
• facilitarea cercetării faptelor ilicite din domeniul vamal prin care se comit mari evaziuni fiscale şi
se alimentează economia subterană;
• asistenţă tehnică între state, schimb de experienţă, pregătirea în comun a specialiştilor;
• intensificarea cooperării dintre state prin înfiinţarea unor grupuri comune de lucru (task force) cu
caracter operativ, menite să anihileze principalele reţele de infractori care acţionează în zonă pe linia
traficului de droguri, de persoane etc.;
• stabilirea unor legături operative directe între agenţiile de aplicare a legii din statele participante la
Centrul SECI, cu concursul Organizaţiei Mondiale a Vămilor (OMV) şi al OIPC – Interpol pentru
transmiterea operativă a datelor şi a informaţiilor;
• armonizarea legislativă;
• evaluarea permanentă a situaţiei infracţionalităţii din zonă, a riscurilor şi a posibilităţilor de
facilitare a crimei organizate transfrontaliere, a celor mai bune practici, metode şi tehnologii folosite
pentru reprimarea infracţionalităţii transfrontaliere.
La Centrul SECI îşi desfăşoară activitatea:
• ofiţerii de legătură, desemnaţi de fiecare stat semnatar al Acordului SECI, trimişi de principalele
instituţii naţionale chemate să combată infracţionalitatea transfrontalieră (poliţie şi vamă), care le
asigură şi salarizarea;
• observatorii permanenţi, respectiv reprezentanţii unor state din Europa şi SUA, care nu sunt
semnatare ale Acordului SECI, dar doresc să coopereze cu Centrul SECI în combaterea
infracţionalităţii transfrontaliere;
• reprezentanţi ai OIPC – Interpol şi ai Organizaţiei Mondiale a Vămilor, ca organizaţii
internaţionale de profil, cu rol de sprijin şi consiliere a activităţii Centrului SECI.
Centrul SECI este primul organism internaţional cu sediul în România, alegerea semnificând
o recunoaştere a rolului pe care acest stat îl are în regiunea de sud-est a Europei.
Asumarea rolului de lider reprezintă o provocare la adresa României în a-şi dovedi
capacitatea organizatorică şi de susţinere a unui proiect de mare anvergură.
Această abordare are la bază faptul că Centrul SECI va asigura în viitor o corelare a mai
multor iniţiative zonale menite să combată infracţionalitatea transfrontalieră şi în special crima
organizată transfrontalieră, susţinute într-o formă sau alta de România.
CAPITOLUL 4
STRUCTURILE DE COOPERARE POLIȚIENEASCĂ LA NIVEL INTERN
81
4.1 Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, componentă modernă în lupta
împotriva criminalităţii transfrontaliere
În conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 306/14.04.2005 pentru aprobarea
Strategiei actualizate privind reforma instituţională a Ministerului Administraţiei şi Internelor, prin
Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. S/I/0552 din 30.05.2005 a fost constituit Centrul
de Cooperare Poliţienească Internaţională, care include în structura organizatorică Punctul Naţional
Focal (Serviciul Operaţional, Unitatea Naţională Europol, Serviciul SIRENE) şi Biroul Naţional
Interpol (Serviciul Urmărire Internaţională şi Extrădări, Serviciul Documentare Operativă
şiServiciul Identificare Judiciară).
Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională reprezintă singura structură din România
specializată în schimbul de date operative în domeniul luptei împotriva criminalităţii
transfrontaliere, care asigură legături operative:
• între autorităţile române competente şi ataşaţii români de afaceri interne/ofiţerii de legătură ai
Ministerului Internelor şi Reformei Administrative acreditaţi în străinătate;
• între ataşaţii de afaceri interne/ofiţerii de legătură străini acreditaţi la Bucureşti şi autorităţile
române competente.
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 103/13.12.2006 privind unele măsuri pentru
facilitarea cooperării poliţieneşti internaţionale prevede faptul că pentru activităţile specifice de
cooperare şi asistenţă poliţienească internaţională este desemnată ca autoritate centrală
transmiţătoare Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, structură subordonată Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative, fără personalitate juridică.
În activitatea sa, Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională îndeplineşte următoarele
atribuţii principale95:
a)primirea si transmiterea cererilor de asistenţă, care privesc:
- organizarea şi realizarea schimbului de date şi informaţii operative de interes poliţienesc desfăşurat
între structurile Ministerului Internelor şi Reformei Administrative ori ale autorităţilor române de
aplicare a legii şi structurile similare din străinătate şi/sau cu organisme ori instituţii internaţionale;
- realizarea cooperării la nivel operaţional în domeniul poliţienesc pe segmentul schimbului de date
şi informaţii, cu respectarea regulilor de confidenţialitate şi de protecţie a datelor cu caracter
personal, precum şi a legislaţiei în domeniu;
95
Art.6 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.103/2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării
polițienești intenaționale,aprobată prin Legea nr.104/19.04.2007
82
- informarea autorităţilor de aplicare a legii române şi străine, competente în domeniu, cu privire la
traficul de droguri, falsificarea de monedă şi alte titluri de valoare române sau străine, furturile de
obiecte de artă şi autovehicule, activitatea infractorilor străini sau români urmăriţi internaţional,
conţinutul unor documente de identitate străine în vederea prevenirii intrării sau ieşirii ilegale a unor
persoane precum şi despre orice alte fapte penale pentru luarea măsurilor operative ce se impun în
domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii cu caracter transfrontalier;
- alte forme de cooperare şi asistenţă poliţienească ce derivă din tratatele la care România este parte
sau din instrumentele juridice comunitare.
b) dezvoltarea cooperării internaţionale în lupta împotriva criminalităţii şi coordonarea
permanentă a activităţii ataşaţilor de afaceri interne şi ofiţerilor de legătură români acreditaţi în
străinătate, în domeniul schimbului de date şi informaţii operative;
c) coordonarea schimbului de date şi informaţii între autorităţile competente române şi
străine, în scopul desfăşurării unor acţiuni comune care necesită realizarea de operaţiuni pe teritoriul
mai multor state;
d) sprijinirea activităţii ofiţerilor de legătură români la Centrul SECI;
e) asigurarea schimbului de experienţă cu structurile similare din străinătate.
În desfăşurarea activităţilor specifice, Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională are
constituită o bază de date proprie în care implementează, stochează şi prelucrează cererile de
asistenţă, în condiţiile legii.
Pentru a veni în întâmpinarea cererilor de asistenţă din ce în ce mai numeroase, atât la nivel
naţional, cât şi internaţional în domeniul cooperării poliţieneşti, în anul 2005, după modelul
majorităţii statelor europene, a fost înfiinţat Dispeceratul Centrului de Cooperare Poliţienească
Internaţională, funcţional 24/7 zile, care asigură primirea cererilor de asistenţă pentru toate canalele
de cooperare (INTERPOL, EUROPOL, SECI, ataşaţi de afaceri interne şi ofiţerii de legătură,
autorităţile naţionale).96
Principalele competenţe ale dispeceratului comun constau în97:
• primeşte şi transmite cereri de asistenţă, în regim permanent, 24 de ore zilnic, 7 zile pe săptămână,
care privesc toate atribuţiile şi competenţele Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională,
pentru toate canalele de cooperare, iar în cazul unor solicitări urgente efectuează verificări în bazele
de date sau la unităţile teritoriale şi comunică răspunsul, cu aprobarea prealabilă a superiorilor;
• asigură primirea şi înregistrarea tuturor informaţiilor transmise de la unităţile centrale şi teritoriale;
96
Capitolul V-Cooperare polițienească-din cadrul Planului de Acțiune Schengen revizuit 2007
97
Cristian Eduard Stefan,Ligia Teodora Pintilie,op.cit.p.135
83
• asigură telefonic legătura cu persoanele solicitate pentru soluţionarea problemelor de interes
operativ, precum şi transmiterea documentelor şi mesajelor prin respectarea prevederilor legale
privind multiplicarea, difuzarea, retragerea şi distrugerea documentelor folosite pentru informare;
• primeşte, înregistrează şi transmite cererile de asistenţă internaţională adresate ataşaţilor de afaceri
interne şi ofiţerilor de legătură ai Ministerului Internelor şi Reformei Administrative acreditaţi în
alte state sau organizaţii internaţionale de către autorităţile române;
• asigură menţinerea legăturii permanente cu staţiile Secretariatului General al O.I.P.C. INTERPOL
şi ale Birourilor Centrale Naţionale din ţările membre ale organizaţiei, precum şi cu celelalte
organisme de cooperare poliţienească operative.
Figura 4.1 Organigrama C.C.P.I
4.2 Biroul Naţional INTERPOL

La 10 ianuarie 1973, în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei, a fost creat Biroul Naţional
Interpol, unitate centrală a Poliţiei Române, a cărei atribuţiune principală constă în asigurarea
schimbului de informaţii între autorităţile judiciare române şi serviciile corespondente din celelalte
185 state membre ale Organizaţiei, dispunând în acest scop de mijloacele tehnice necesare primirii şi
84
transmiterii, în timp scurt, a informaţiilor referitoare la criminalitatea de drept comun.
După 1990, ca urmare a profundelor schimbări de ordin politic, economic şi social, survenite la
nivel mondial, activitatea de cooperare a Poliţiei Române cu autorităţile similare din celelalte ţări
membre ale Interpolului şi cu Secretariatul General al Organizaţiei a cunoscut o dezvoltare continuă,
concretizată printr-un număr sporit de informaţii cu caracter poliţienesc.
Atribuţiile Biroului Naţional Interpol sunt următoarele98:
• asigură schimbul de informaţii cu caracter poliţienesc referitoare la activitatea infractorilor
de drept comun care acţionează pe plan internaţional (date de identitate, semnalmente, fotografii,
amprente digitale, moduri de operare, mijloace de transport utilizate), precum şi de alte date
necesare identificării acestora şi probării activităţii lor infracţionale;
• comunică unităţilor de poliţie, altor unităţi ale Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative sau altor instituţii ale statului interesate, informaţiile privind infractorii străini sau
români, urmăriţi pe plan internaţional pentru comiterea unor fapte penale de drept comun, în vederea
semnalării intrării lor în ţară şi dispunerii măsurilor solicitate de autorităţile judiciare care-i
urmăresc;
• asigură, în cooperare cu organele competente din Ministerul Public şi din Ministerul
Justiţiei, punerea în urmărire internaţională, în vederea arestării şi extrădării către ţara noastră, a
persoanelor care se sustrag unor mandate de arestare preventivă sau de executare a unor pedepse,
emise pentru fapte deosebit de grave şi despre care există informaţii că se află în străinătate;
• asigură, în cooperare cu Birourile Centrale Naţionale Interpol din ţările respective, cu
unităţile centrale de linie din Inspectoratul General al Poliţiei Române sau cu inspectoratele
judeţene, realizarea activităţilor operative şi logistice, pentru preluarea şi escortarea, din străinătate,
a persoanelor extrădate către România;
• coordonează, în cooperare cu unităţile centrale de linie ale Inspectoratului General al
Poliţiei Române şi cu organele parchetului, activităţile operative în vederea identificării şi arestării
infractorilor de drept comun, intraţi în ţara noastră, care fac obiectul unor mandate de arestare
preventivă sau de executare a unor pedepse privative de libertate, difuzate de Secretariatul General
Interpol sau de alte Birouri Centrale Naţionale;
• coordonează sau contribuie, după caz, la realizarea activităţilor operative de supraveghere a
infractorilor cunoscuţi pe plan internaţional, pentru care nu se cere arestarea, pe timpul cât se află pe
teritoriul României;
98
85
• asigură informarea operativă şi cu caracter de continuitate a unităţilor centrale şi judeţene
de poliţie cu privire la persoanele, modurile de operare şi mijloacele de transport folosite în traficul
internaţional ilicit de droguri, monedă falsă, vehicule furate, precum şi în comiterea altor fapte
infracţionale grave, pentru luarea măsurilor legale de prevenire şi reprimare a acestora;
• asigură informarea unităţilor de poliţie şi de paşapoarte în legătură cu furturile sau
pierderile de documente de identitate străine, în vederea prevenirii intrării frauduloase, în ţară, a
unor persoane;
• solicită Secretariatului General Interpol şi Birourilor Centrale Naţionale din ţările membre,
la cererea unităţilor Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, organelor parchetului şi
justiţiei, a altor instituţii implicate în înfăptuirea actului de justiţie penală, informaţiile necesare
soluţionării unor cauze aflate în lucru, cu incidenţe internaţionale;
• prezintă, periodic sau la ordin, conducerii Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative, informări privind evoluţia şi tendinţele criminalităţii pe plan internaţional,
activitatea desfăşurată în străinătate de cetăţeni români care fac obiectul unor anchete penale în ţările
membre ale O.I.P.C. – Interpol, precum şi propuneri pentru îmbunătăţirea cooperării poliţieneşti cu
ţările membre ale Organizaţiei;
• informează unităţile de poliţie cu privire la modurile de operare ale infractorilor
internaţionali, mijloacele şi metodele eficiente şi cu caracter de noutate, folosite de alte poliţii pentru
prevenirea şi combaterea fenomenului criminalităţii;
• participă la reuniunile internaţionale prevăzute în Programul de lucru anual al O.I.P.C. –
Interpol sau organizate de către poliţiile afiliate, ocazie cu care prezintă experienţa Poliţiei Române
în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii transnaţionale;
• exercită orice alte atribuţiuni, stabilite prin actele normative în vigoare, referitoare la
cooperarea poliţienească internaţională în cadrul O.I.P.C.-Interpol.
4.3 Punctul Naţional Focal

Punctul Naţional Focal este unitatea specializată a Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative care asigură legătura operativă dintre autorităţile competente române şi ataşaţii de
afaceri interne/ofiţerii de legătură ai Ministerului Internelor şi Reformei Administrative acreditaţi în
alte state sau la organizaţii internaţionale/ofiţerii de legătură străini acreditaţi în România şi
86
gestionarea fluxului informaţional de interes operativ aferent cooperării internaţionale derulate de
structurile specializate ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative pe acest canal,
exercitând următoarele atribuţii principale:
• primirea, înregistrarea, analiza primară, stabilirea gradului de importanţă şi a priorităţii,
traducerea, transmiterea/difuzarea şi urmărirea soluţionării cererilor de asistenţă internaţională
adresate ataşaţilor de afaceri interne şi ofiţerilor de legătură ai Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative acreditaţi în alte state sau organizaţii internaţionale de către autorităţile române;
• primirea, înregistrarea, analiza primară, stabilirea gradului de importanţă şi a priorităţii,
transmiterea/difuzarea şi urmărirea soluţionării cererilor de asistenţă internaţională primite de la
ataşaţii de afaceri interne şi ofiţerii de legătură ai Ministerului Internelor şi Reformei Administrative
acreditaţi în alte state sau la organizaţii internaţionale şi adresate autorităţilor române competente;
• la cerere, realizarea demersurilor necesare pentru reverificarea, corectarea sau ştergerea
datelor primite/transmise, rectificarea nivelului de prioritate şi după caz, urgentarea soluţionării
solicitărilor de asistenţă aflate în lucru;
• organizarea, întreţinerea şi actualizarea evidenţei proprii a solicitărilor de asistenţă
procesate şi a rezultatelor obţinute;
• elaborarea şi punerea în aplicare a Planului propriu de securitate întocmit potrivit
prevederilor legale pentru protejarea informaţiilor clasificate şi a datelor personale aferente fluxului
informaţional gestionat;
• elaborarea de rapoarte destinate informării conducerii Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative şi a structurilor specializate beneficiare asupra stadiului soluţionării anumitor
solicitări şi a eficienţei generale a activităţii de schimb de informaţii.
În realizarea atribuţiilor sale, Punctul Naţional Focal desfăşoară activităţi de cooperare cu:
◊ Centrul Regional S.E.C.I.;
◊ ofiţerii de legătură ai Ministerului Internelor şi Reformei Administrative acreditaţi în alte state;
◊ ofiţerii de legătură străini acreditaţi în România (la solicitarea acestora);
◊ Europol, prin intermediul Unităţii Naţionale Europol;
◊ în viitor, cu ţările membre din spaţiul Schengen, prin intermediul Serviciului SIRENE.
Punctul Naţional Focal primeşte şi transmite cererile de asistenţă care privesc:
• informaţii de interes operativ pentru combaterea infracţionalităţii;
• completarea probatoriului, în cazul grupărilor de infractori aflaţi în cercetări pentru comiterea
unorinfracţiuni cu caracter transfrontalier;
87
• solicitări de sprijin, din partea organelor de aplicare a legii străine, prin intermediul ataşaţilor de
afaceri interne sau ofiţerilor de legătură români şi a organelor de justiţie române, în declanşarea unor
acţiuni comune sau colaborări pentru schimbul de date şi informaţii în cazuri cu implicaţii sau care
necesită efectuarea de acte procedurale pe teritoriul mai multor state;
• alte forme de cooperare care derivă din acte normative internaţionale de prevenire şi combatere a
infracţiunilor.
Obiectul cererilor de asistenţă îl constituie schimbul de date şi informaţii necesare
investigării infracţionalităţii transfrontaliere, după cum urmează:
• pe linia combaterii criminalităţii organizate, de natură judiciară şi economică: trafic de carne vie,
droguri, armament, spălarea banilor, migraţie ilegală, fraude fiscale, violenţe şi orice alte date de
interes operativ pentru combaterea infracţionalităţii transfrontaliere şi completarea probatoriului, în
cazul grupărilor de infractori aflaţi în cercetări pentru comiterea unor infracţiuni de genul celor
menţionate.
• pe linia combaterii fraudelor vamale: contrabandă şi fraude financiare, fiscale şi vamale, droguri,
precursori, arme, muniţii, produse cu dublă utilizare şi strategice; mărfuri contrafăcute şi pirat;
introducere/scoatere de bunuri sau materiale interzise ori supuse licenţierii.
4.4 Cooperarea cu ţările membre din spaţiul Schengen prin intermediul Serviciului SIRENE
În cadrul structurii Punctului Naţional Focal funcţionează Serviciul SIRENE, ce are drept
scop gestionarea conexiunilor cu statele membre Schengen, conform proiectului de înfrăţire
instituţională PHARE RO 02/IB/JH-03 ,,Asistenţă tehnică şi juridică pentru implementarea acquis
ului Schengen în România’’, prin furnizarea de date care fac parte din Sistemul de Informatic
Schengen, potrivit Convenţiei de punere în aplicare a Acordului Schengen.
SIRENE reprezintă unicul punct de contact între autorităţile de aplicare a legii din statele
membre Schengen, fiecare stat membru având câte un Birou SIRENE naţional.
Ca singur interlocutor român pentru birourile SIRENE din străinătate, biroul SIRENE
prezintă o interfaţă unică interlocutorilor săi externi. Este clar, deci, că, în ceea ce priveşte tratarea
art. 95 şi 98 din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen, pentru autorităţile judiciare
române, acest birou va reprezenta singurul punct de legătură cu autorităţile judiciare ale ţărilor
membre Schengen, reprezentate prin birourile SIRENE naţionale.99
99
Bucureşti, 2006;pag 88
88
Necesitatea înfiinţării Biroului SIRENE rezidă în caracterul obligatoriu de a precede
schimburile de informaţii între toate statele membre din Spaţiul Schengen pentru a putea respecta
principiile de funcţionare ale Schengen.
Au fost identificate principalele misiuni ale Serviciului SIRENE naţional, după cum
urmează:
- misiuni de primire şi transmisii de informaţii;
-misiuni de cooperare poliţienească operaţională şi de asistenţă între entităţile Schengen;
-misiuni de control, în special respectarea prevederilor Convenţiei de punere în aplicare a
Acordului de la Schengen;
-misiuni de administrare a structurii operaţionale si a mijloacelor materiale;
-misiuni de reprezentare la nivelul grupurilor de lucru Schengen.
Până la aderarea României la Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen,
Sistemul Informatic Naţional de Semnalări permite accesul automat la semnalări asigurate de
Inspectoratul General al Poliţiei Române, Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră Române,
Inspectoratul General al Jandarmeriei Române, Autoritatea pentru Străini, Biroul SIRENE (în
momentul operaţionalizării sale), Oficiul Naţional pentru Refugiaţi, Inspectoratul Naţional pentru
Evidenţa Persoanelor, Direcţia Generală de Paşapoarte, Autoritatea Naţională a Vămilor, Ministerul
Afacerilor Externe, Ministerul Justiţiei privind persoane şi bunuri, după cum urmează:
• persoane:
- care fac obiectul unor proceduri de extrădare sau de predare în baza unui mandat european de
arestare;
- străini – nepermiterea intrării, expulzare, returnare sau măsură de îndepărtare de pe teritoriul
României;
- străini – măsura nepermiterii ieşirii;
- dispărute, plasate în mod provizoriu într-un loc sigur, citate în faţa autorităţilor judiciare.
• bunuri:
- vehicule cu motor peste 50 cmc furate, tăinuite, pierdute;
- documente, plăci de înmatriculare, furate, tăinuite, pierdute;
- remorci şi rulote cu o greutate mai mare de 750 kg furate, tăinuite, pierdute;
- arme letale, înscrisuri oficiale necompletate, documente de identitate, paşapoarte, permise de
conducere, furate, tăinuite, pierdute;
- bancnote sau titluri de valoare, obiecte furate, tăinuite, pierdute;
89
- alte obiecte care poartă elemente de identificare care au fost furate, tăinuite, pierdute.
Ministerul Administrației și Internelor este autoritatea publică centrală care gestionează şi
răspunde de buna funcţionare a Sistemul Informatic Naţional de Semnalări, de integritatea
semnalărilor conţinute în acesta, precum şi de alimentarea cu semnalări a Sistemului Informatic
Schengen, conform exigenţelor acquis-ului Schengen. Sistemul Informatic Naţional de Semnalări
este gestionat din punct de vedere tehnic de structura centrală din Ministerul Administrației și
Internelor cu atribuţii în domeniul comunicaţiilor şi informaticii.
4.5 Ofiţerul de legătură şi ataşatul de afaceri interne

Trimiterea în misiune a ofiţerilor de legătură şi a ataşaţilor de afaceri interne are ca scop
promovarea şi accelerarea cooperării dintre România şi celelalte state, în special prin acordarea de
asistenţă:
a) sub forma schimbului de date şi informaţii în scopul prevenirii şi combaterii criminalităţii;
b) pentru soluţionarea cererilor de asistenţă poliţienească şi judiciară în materie penală;
c) în legătură cu atribuţiile autorităţilor responsabile cu supravegherea frontierelor externe.
Ofiţerii de legătură şi ataşaţii de afaceri interne au sarcina de a acorda consultanţă şi asistenţă
şi nu pot întreprinde acţiuni concrete în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii. Aceştia
furnizează date şi informaţii şi îşi exercită îndatoririle potrivit instrucţiunilor primite de la
autorităţile române competente.
4.5.1 Ofiţerul de legătură

Prin ofiţer de legătură100 se înţelege un reprezentant al unui stat membru care este trimis de o
autoritate de aplicare a legii într-una sau mai multe ţări terţe sau organizaţii internaţionale pentru a
stabili şi menţine contacte cu autorităţile acelei sau acelor ţări sau organizaţii, în scopul de a
contribui la prevenirea sau la investigarea infracţiunilor.
100
Art .1 din Decizia Consiliului Uniunii Europene nr.2003/170/JAI din februarie 2003 privind folosirea comună a
ofițerilor de legatură detasați de autoritațile de aplicare a legii din statele membre
90
Modalitatea de cooperare prin intermediul instituţiei ofiţerului de legătură se realizează prin două
componente:
□ ofiţeri de legătură străini acreditaţi în România;
□ ofiţeri de legătură români acreditaţi în alte state.
Legea nr. 218 din 2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române a reglementat
colaborarea instituţiei Poliţiei cu instituţiile similare din alte state şi cu organismele internaţionale de
profil, stipulând cooperarea prin instituţia ofiţerului de legătură care să îşi desfăşoare activitatea în
statele pe teritoriul cărora au fost mandataţi.
Ofiţerul de legătură este persoana desemnată de ministrul administrației și internelor să
execute activităţi de cooperare internaţională şi anumite activităţi de reprezentare externă a
instituţiei, pentru o perioadă determinată şi pe un anumit domeniu de specialitate, în statul de
acreditare sau pe lângă o organizaţie internaţională.
Ofiţerul de legătură se trimite în misiune temporară în străinătate pe durata de până la 90
zile. În funcţie de situaţia operativă în statul acreditar, de reacţiile partenerului străin şi de rezultatele
obţinute, misiunea poate fi prelungită succesiv. De regulă, durata cumulată a misiunii iniţiale şi a
prelungirilor nu poate depăşi doi ani.
Trimiterea personalului Ministerului Administrației și Internelor în misiuni în străinătate,
pentru a îndeplini funcţia de ofiţer de legătură se realizează cu respectarea principiului
voluntariatului.
Ofiţerii de legătură se află în subordinea directă a secretarului de stat care coordonează
activitatea de integrare europeană şi relaţii internaţionale, fiind subordonaţi direct şefului Direcţiei
Integrare Europeană şi Relaţii Internaţionale. Posturile de ofiţeri de legătură se ocupă prin examen
sau concurs.
Atribuţiile ofiţerului de legătură se stabilesc prin mandatul de misiune, potrivit procedurilor
în vigoare pentru misiunile temporare desfăşurate în străinătate.
Ofiţerii de legătură nu desfăşoară activităţi care implică exercitarea autorităţii statului
trimiţător în statul acreditar şi trebuie să respecte, în special, prevederile dreptului internaţional,
legislaţia statului acreditar, precum şi prevederile acordurilor încheiate cu statul acreditar.
Concret, activitatea unui ofiţer de legătură se desfăşoară pentru îndeplinirea următoarelor
sarcini101:
101
91
▪ documentarea cât mai exactă şi evaluarea, sub raport strategic şi tactic, a evoluţiilor înregistrate în
domeniul infracţionalităţii transfrontaliere;
▪ culegerea şi schimbul de informaţii pentru sprijinirea autorităţilor în activitatea de urmărire penală,
prin menţinerea de contacte cu autorităţile implicate în prevenirea şi combaterea formelor de
criminalitate din ţara gazdă şi din statele terţe, cu ofiţerii de legătură ai altor state, cu reprezentanţele
diplomatice ale statului de origine, cu alte autorităţi, instituţii, persoane;
▪ sprijinirea funcţionarilor statului propriu aflaţi în interes de serviciu în ţara gazdă în probleme
legate de schimbul de informaţii, de rezolvarea cererilor de asistenţă juridică internaţională;
▪ sprijinirea autorităţilor locale abilitate în combaterea şi prevenirea infracţiunilor din domeniul de
activitate, în măsura în care acestea au relevanţă pentru statul pe care îl reprezintă. Acest lucru se
face prin culegere şi schimb de informaţii, prezenţa ca observator la audieri, percheziţii, dare în
urmărire, asistenţă juridică, evaluarea şi valorificarea în comun a unor documente ce cuprind date
relevante etc;
▪ cooperează, în strânsă legătură cu reprezentanţa diplomatică a statului propriu în statul gazdă, la
evaluarea şi conceperea unor programe de dotare şi asistenţă profesională;
▪ contribuie la consilierea generală a autorităţilor cu atribuţii în domeniul combaterii
infracţionalităţii;
▪ participă la seminarii, discuţii, întruniri de specialitate.
4.5.2 Ataşatul de afaceri interne

Ataşatul de afaceri interne este persoana desemnată de ministrul administrației și internelor
să reprezinte Ministerul în statul de acreditare.
În anul 2002 Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a semnat un protocol cu
Ministerul Afacerilor Externe, prin care a început să dezvolte o reţea de ataşaţi de afaceri interne,
reprezentanţi ai Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, trimişi în misiune permanentă
sau temporară la misiunile diplomatice ale României, pentru asigurarea unui flux suplu al
colaborării Poliţiei Române cu cea din respectivele state. Ideea şi-a dovedit eficacitatea prin
scăderea numărului infracţiunilor comise de cetăţenii români în statele în care există un ataşat de
afaceri interne, precum şi prin creşterea numărului de cetăţeni români returnaţi în urma comiterii
unor infracţiuni în aceste state.
Ministerului Administrației și Internelor a început să ocupe un loc distinct în promovarea
politicii externe a României pe componenta combaterii ameninţărilor neconvenţionale la adresa
92
securităţii europene. De altfel, participarea României la extinderea şi perfecţionarea colaborării pe
plan extern în domeniul afacerilor interne, este parte integrantă a politicii externe a statului român.
Dezvoltarea reţelei ataşaţilor de afaceri interne a urmat mai multe principii complementare:
consolidarea cooperării cu statele membre ale Uniunii Europene în vederea creării unei zone de
libertate, securitate şi justiţie, consolidarea rolului României de lider sud est european, ca factor de
stabilitate şi securitate regională, intensificarea cooperării internaţionale în cadrul Uniunii Europene,
NATO sau participarea la eficientizarea activităţii EUROPOL.
Înfiinţarea şi dezvoltarea instituţiei ataşatului de afaceri interne a fost determinată de
creşterea fără precedent a numărului cetăţenilor români în unele ţări din spaţiul Schengen sau din
afara lui. Strategia de dezvoltare a reţelei s-a bazat pe evaluarea situaţiei şi numărului cetăţenilor
români de pe teritoriul statelor unde au fost trimişi ataşaţii de afaceri interne, respectiv de
problemele create de către o parte dintre aceştia pe teritoriul acestor state.
Dezvoltarea reţelei de ataşaţi de afaceri interne a început în 2002 prin trimiterea a trei
oameni în Italia, Franţa şi la Misiunea Permanentă a României la Uniunea Europeană. În 2003
numărul ataşaţilor din Europa a crescut la zece: doi în Italia, şi câte unul în Franţa, Regatul Belgiei,
Spania, Turcia, Cehia, Germania, Anglia, Austria, Grecia, unul la NATO şi unul la Uniunea
Europeană.
După 2003 reţeaua ataşaţilor de afaceri interne a fost consolidată în continuare. Au fost
trimişi ataşaţi în Bulgaria, Ungaria, Polonia, Olanda, Moldova, Croaţia, Slovenia, Marea Britanie,
Irlanda, Austria, etc. În prezent, reţeaua ataşaţilor de afaceri interne a ajuns să fie dezvoltată în 17
state europene şi pe lângă trei organisme internaţionale. Reţeaua este formată din 24 de ataşaţi şi
ataşaţi adjuncţi de afaceri interne. Planurile pentru 2007 includ extinderea în 21 de state, inclusiv
Rusia.
În funcţie de situaţia comunităţilor locale de români, prezente pe teritoriile diferitelor state,
în unele ţări s-a impus trimiterea de ataşaţi adjuncţi de afaceri interne. De exemplu, în state ca Italia,
unde comunitatea românească este foarte mare, există doi ataşaţi.
Ataşatul de afaceri interne este trimis în misiune permanentă în străinătate cu durata de doi
ani care poate fi prelungită pentru o nouă perioadă de până la maxim doi ani, în funcţie de
rezultatele obţinute şi pentru asigurarea continuităţii la post. Posturile de ataşaţi de afaceri interne se
ocupă prin examen sau concurs.
93
Ataşaţii de afaceri interne deţin ca misiune preventivă recunoaşterea şi asistenţa
poliţienească, monitorizarea problemelor situaţionale ale poliţiei din cadrul statului acreditar precum
şi menţinerea contactelor cu autorităţile din statul acreditar.102
Ataşatul de afaceri interne facilitează schimbul de informaţii şi experienţă între instituţia
poliţiei din România şi poliţiile statelor unde sunt acreditaţi. Astfel, ei asigură comunicarea fluentă
cu autorităţile din statul unde sunt acreditaţi pentru rezolvarea problemelor de interes comun,
inclusiv cele de interes operativ în combaterea criminalităţii transnaţionale, în special a criminalităţii
organizate, traficului cu droguri, traficului cu fiinţe umane şi combaterea migraţiei ilegale.
Reţeaua ataşaţilor de afaceri interne a avut un rol important şi în procesul de integrare
europeană, deoarece a oferit informaţii despre practicile şi standardele utilizate în domeniul Justiţie
şi Afaceri Interne în statele unde au fost acreditaţi, asigurând schimbul de experienţă şi de cele mai
bune practici în armonizarea legislativă.
De asemenea, ataşatul de afaceri interne este un sprijin în soluţionarea cazurilor aflate în
lucru în cadrul poliţiilor din statele unde îşi desfăşoară activitatea, intervenind pentru fluidizarea
procesului de soluţionare a cererilor de asistenţă reciprocă.
Activitatea ataşatului se desfăşoară în cadrul misiunii diplomatice a României în statul
respectiv, asigurând consilierea şefului misiunii diplomatice şi acordând sprijin şi consultanţă
misiunii în domeniul său de competenţă.
Atribuţiile ataşatului de afaceri interne sunt următoarele103:
• promovarea şi dezvoltarea relaţiilor de cooperare internaţională în domeniile aflate în competenţa
Ministerului Administratiei si Internelor
• asigură şi facilitează comunicarea fluentă cu autorităţile de resort din statul de acreditare pentru
rezolvarea problemelor de interes comun, inclusiv cele de interes operativ în combaterea
criminalităţii transnaţionale, în special a criminalităţii organizate, traficului de droguri, traficului de
fiinţe umane şi combaterea migraţiei ilegale;
• urmăreşte şi intervine pentru fluidizarea procesului de soluţionare a cererilor de asistenţă,

contribuie la facilitarea contactelor şi sprijină realizarea obiectivelor de cooperare bilaterală,
participând efectiv la pregătirea, organizarea şi desfăşurarea acestora;
102
2006 pag.99
103
Idem,p.149
94
• asigură reprezentarea ca observator la acţiunile operative comune de urmărire şi combatere a
criminalităţii transnaţionale şi participă efectiv la iniţierea, preavizarea, pregătirea, organizarea şi
realizarea acestora;
• sprijină procesul de integrare europeană prin informarea şi documentarea în privinţa procesului de
armonizare legislativă, a practicilor şi standardelor utilizate în domeniul Justiţie şi Afaceri Interne
din statul de acreditare;
• urmăreşte, analizează şi informează Ministerului Administratiei si Internelor cu privire la evoluţiile
înregistrate în starea fenomenului infracţional, reacţiile, măsurile şi politicile adoptate pentru
prevenirea şi combaterea acestuia, dezvoltările de ordin politic, legislativ şi social din statul
acreditar, formulând propuneri pentru adoptarea unor decizii în legătură cu acestea;
• asigură consilierea şefului misiunii diplomatice şi acordă sprijin şi consultanţă misiunii în

domeniul său de competenţă;
• acordă consultanţă, asistenţă generală şi sprijin autorităţilor de resort din ţară sau statul acreditar în
domeniul său de competenţă, asigurând culegerea, analiza şi schimbul de informaţii necesare pentru
prevenirea şi combaterea criminalităţii.
CONCLUZII
Având în vedere contextul economic,determinat de criza economică şi financiară pe care o

traversează majoritatea statelor lumii şi care dă naştere la formele sale specifice de criminalitate,a
dezvoltării fără precedent a crimei organizate,cu toate formele sale de manifestare,terorismul
contemporan care reprezintă cea mai evoluată formă de organizare şi acţiune pusă în slujba unor
95
grupări anarhiste,de multe ori religioase,apoi dezvoltarea în ultimii 30-40 de ani a unor forme ale
criminalităţii precum:traficul şi consumul de droguri,traficul de armament, a celui de carne
vie,activităţi infracţionale care chiar dacă nu se ridică la pericolul reprezentat de terrorism,pot
constitui subiecte de analiză şi îngrijorare la nivelul fiecărui stat.
Acestea trebuie să determine o reacţie de solidaritate din partea statelor făcându-le
conştiente de necesitatea intensificării colaborării în activităţile specifice de
identificare,prindere,reţinere şi condamnare a celor vinovaţi.
Scopul final al activităţii de cooperare judiciară între statele lumii trebuie să fie acela de a
realiza o reducere a criminalităţii şi implicit a creării unei siguranţe sporite propriilor cetăţeni.
Având in vedere perspectiva aderării,calitatea de a fi poliţist european înseamnă, totodată,
cunoaştere, capacitate de adaptare la tot ce este nou, asimilarea unei înalte culturi organizaţionale,
integrarea într-un sistem dinamic şi, mai presus de toate, vocaţie, încredere în valorile umane, în
forţa binelui şi a dreptăţii. Pregătirea sa profesională continuă are scopul să-l racordeze la realităţile
evoluţiilor instituţionale internaţionale şi să-l transforme într-un agent activ în construcţia noii
imaginii a Poliţiei Române, aflată într-un plin proces de modernizare, dându-i şansa de a fi pilon în
demersul naţional pentru integrarea României în viitoarea arhitectură a Europei Unite.
Studiul şi perfecţionarea poliţienească continuă sunt menite să modeleze în ochii publicului
vizat o altă imagine a poliţistului, care face ca munca sa să aibă valoare europeană, recunoscută şi
apreciată.
BIBLIOGRAFIE
1. Adrian Iacob-Tactici de cooperare polițienească internațională,Ed.Sitech,Craiova,2007
2. Barbu N.D, N. Năstase, „POLIŢIA JUDICIARĂ”, vol. II Editura M.I., Bucureşti, 2002,
EDITURA M.A.I.;
3.Cristian Eduard Stefan,Ligia Teodora Pintilie-Cooperarea Intenationala judiciara si
politieneasca,Editura Sitech,Craiova,2007
96
4.Eugen Corciu, Aurel Băloi- Instituţii de cooperare poliţienească, Editura Ministerului
Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2006;
5.Gheorghe Popescu, Cristian Eduard Stefan-Urmarirea judiciara,Ed.Sitech,Craiova 2010
6.Ionel Tiberiu,Mandatul European de arestare si predare,www.procuror.ro/article/Mandatul-
european-de-arestare-si-predare
7.I.Chipăilă, N.D.Barbu, „Drept Poliţienesc”, Ed. Publishing, Bucureşti, 2003
8.Mihai Gheorghe Stoica, Constantin Cristian Cătuţi- Cooperarea poliţienească
internaţională în România, Bucureşti, 2006
9.Revista de investigare a criminalitatii Academia de Politie“AL.I.Cuza”Nr.1/2011,Ed.Sitech
10.Manualul Uniunii Europene pentru livrări supravegheate
11.Olivian Mastacan-Cooperarea judiciara international in materie penala.Mandatul
european de arestare,Analele Facultatii de Stiinte juridice,Universitatea Valahia-Targoviste anul
IV,nr.1(8)-martie 2007.
12. Decizia – cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002
privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare intre statele membre
13.Decizia Consiliului Uniunii Europene nr.2003/170/JAI din februarie 2003 privind
folosirea comună a ofițerilor de legatură detasați de autoritațile de aplicare a legii din statele membre
14.Decizia Consiliului Uniunii Europene nr.2002/187/JAI din 28 februarie 2001 de instituire
a Eurojust in scopul consolidării luptei impotriva formelor grave de criminalitate.
15. Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006
16. Legea nr. 208/1999 privind ratificarea Acordului de cooperare pentru prevenirea şi
combaterea infracţionalităţii transfrontaliere;
17.Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 103/13.12.2006 privind unele măsuri pentru
facilitarea cooperării poliţieneşti internaţionale, aprobată prin Legea nr. 104/19.04.2007
18.Ordonanţa de Urgenţă nr. 128 din 15 septembrie 2005 privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea Sistemului Informatic Naţional de Semnalări aprobată prin Legea nr. 345 din 29
noiembrie 2005;
19. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 201/2000 privind crearea cadrului instituţional
necesar în vederea funcţionării Centrului Regional al Iniţiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei
pentru combaterea infracţionalităţii transfrontaliere, aprobată prin Legea nr. 357/2001;
97
Lect. univ. dr. NOREL NEAGU Universitatea „NICOLAE TITULESCU” COOPERAREA JUDICIARĂ
INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ (TEORIE ŞI PRACTICĂ JUDICIARĂ) Universul Juridic Bucureşti -2012-
Editat de S.C. Universul Juridic S.R.L. Copyright © 2012, S.C. Universul Juridic S.R.L. Toate drepturile asupra
prezentei ediţii aparţin S.C. Universul Juridic S.R.L. Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără
acordul scris al S.C. Universul Juridic S.R.L. NICIUN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI
COMERCIALIZAT DECÂT ÎNSOŢIT DE SEMNĂTURA ŞI ŞTAMPILA EDITORULUI, APLICATE PE INTERIORUL
ULTIMEI COPERTE. Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României NEAGU, NOREL Cooperarea judiciară
internaţională în materie penală / Norel Neagu. - Bucureşti : Universul Juridic, 2012 Bibliogr. ISBN 978-973-
127-681-6 343.1 REDACÞIE: tel./fax: 021.314.93.13 tel.: 0731.121.218 e-mail: redactie@universuljuridic.ro
DEPARTAMENTUL tel.: 021.314.93.15; 0726.990.184 DISTRIBUÞIE: fax: 021.314.93.16 e-mail:
distributie@universuljuridic.ro www.universuljuridic.ro COMENZI ON-LINE, CU REDUCERI DE PÂNĂ LA 15%
Titlul I. Consideraţii generale privind cooperarea judiciară internaţională 5 ABREVIERI adde alin. apud. art. B.
Of. BJ c. Cas. C. civ. C. civ. elv. (fr.) (it.) C. com. CD CEDO CJCE CJUE C. pen. C. pr. pen. cf. col. civ. C. Ap. CC
CSJ dec. dec. civ. (pen.) D. D.L. Dreptul ed. Ed. eod. loc. et alii ex. etc. fr. g. H.G. HCM ibidem idem a se
adăuga alineat citat după articol Buletinul Oficial, Partea I Buletinul Jurisprudenţei contra Casaţie Codul civil
Codul civil elveţian (francez) (italian) etc. Codul comercial Culegere de Decizii Curtea Europeană a
Drepturilor Omului (Strasbourg) Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (Luxembourg) Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene Codul penal Codul de procedură penală a se compara cu colegiul civil Curtea de
Apel Curtea Constituţională Curtea Supremă de Justiţie (1990-2003) decizia decizia civilă (penală) etc.
Decret Decret-lege Revista „Dreptul” ediţie Editura eodem loco, „în acelaşi loc” şi alţii (altele) (de) exemplu
etcaetera („şi celelalte”) francez german Hotărârea Guvernului României Hotărârea Consiliului de Miniştri în
acelaşi loc acelaşi autor 6 COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ id infra ÎCCJ JO
Jud. L. loc. cit. M. Of. n.a. n.n. nr. O.G. O.U.G. op. cit. p. pp. p.n. par. passim pt. pct. Plen TS s. civ. s. civ.
propr. int. s. com. s. cont. adm. sent. civ. (pen.) s.n. s. pen. supra ş.a. t. T. TCE T. jud. T. reg. TS urm. V. vs.
vol. id est, „adică” mai jos Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Jurnalul Oficial al Uniunii Europene Judecătoria
Lege locul citat Monitorul Oficial al României, Partea I nota autorului nota noastră (a autorului) numărul
Ordonanţa Guvernului Ordonanţa de urgenţă a Guvernului opera citată pagina paginile paranteza noastră
paragraful în diverse locuri pentru punctul Plenul Tribunalului Suprem secţia civilă secţia civilă şi de
proprietate intelectuală secţia comercială secţia contencios administrativ sentinţă civilă (penală) etc.
sublinierea noastră secţia penală mai sus şi alţii (altele) tomul Tribunalul Tratatul Comunităţilor Europene
Tribunalul judeţean Tribunalul regional Tribunalul Suprem următoarele a se vedea versus, „contra” volumul
Titlul I. Consideraţii generale privind cooperarea judiciară internaţională 7 CUVÂNT-ÎNAINTE Dezvoltarea
fără precedent a relaţiilor internaţionale în societatea contemporană a fost însoţită de o creştere, de
asemenea fără precedent, a criminalităţii internaţionale prin proliferarea unor forme ale criminalităţii
organizate pe teritoriul mai multor state. Progresul tehnico-ştiinţific înregistrat, precum şi extinderea
98
procesului de democratizare la nivel internaţional, a creat posibilitatea mişcării cu uşurinţă a persoanelor şi
mărfurilor, conducând implicit la dezvoltarea societăţii umane în ansamblul său. Efectul indiscutabil benefic,
pentru întreaga umanitate, a creat însă şi posibilitatea unei largi proliferări a fenomenului criminalităţii la
nivel mondial. Pericolul tot mai accentuat determinat de creşterea criminalităţii transnaţionale, necesitatea
prevenirii şi combaterii cu mai multă eficienţă într-un cadru organizat la nivel mondial, a determinat
adoptarea unor instrumente regionale sau mondiale care să unifice eforturile statelor lumii în stoparea
proliferării criminalităţii transnaţionale. A apărut treptat nevoia cooperării între state pentru predarea sau
primirea persoanelor care au săvârşit infracţiuni pe teritoriul unui stat, refugiindu-se apoi în alt stat în
vederea evitării urmăririi penale, judecăţii sau executării pedepsei. De asemenea, condamnarea unei
persoane într-un stat, urmată de executarea pedepsei în statul al cărei resortisant este, implică cu
necesitate cooperarea între cele două state pentru recunoaşterea hotărârii străine şi punerea în executare a
acesteia. În vederea justei soluţionări a unei cauze cu elemente de extraneitate, sunt necesare şi alte
metode de cooperare judiciară, cum ar fi indisponibilizarea ori confiscarea bunurilor care au servit la
săvârşirea infracţiunii ori a produsului acesteia, bunuri care se află pe teritoriul altui stat, transmiterea unor
obiecte ce constituie mijloace de probă, ascultarea unor martori sau experţi care se regăsesc în alt stat
decât în cel în care se desfăşoară procesul penal, constituirea unor echipe comune de anchetă în vederea
soluţionării unor cauze cu caracter transnaţional. Cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
reglementată prin Legea nr. 302/2004, constituie o provocare de maximă actualitate în domeniul dreptului,
atât datorită importanţei, cât şi complexităţii pe care le implică, cu consecinţe pe plan naţional şi
internaţional. Acestea sunt doar câteva din motivele care au determinat elaborarea cursului de faţă. Cursul
de cooperare judiciară în materie penală este destinat în principal studenţilor de la cursurile de zi, precum şi
celor care urmează învăţământul universitar deschis la distanţă, fiind în acelaşi timp un instrument util
pentru practicieni. În elaborarea cursului am ţinut seama nu numai de lucrările juridice fundamentale în
materia cooperării judiciare internaţionale în materie penală, dar şi de impactul produs în practica judiciară
de unele soluţii adoptate de Curtea Europeană a Drepturilor 8 COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ
ÎN MATERIE PENALĂ Omului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea Constituţională, precum şi Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie în recursurile în interesul legii, subliniindu-se necesitatea interpretării
prevederilor legale vizate în spiritul acestor hotărâri. Prin întregul său conţinut, cursul are menirea de a
contribui la înţelegerea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală, la interpretarea lor unitară, la găsirea soluţiilor corespunzătoare pentru
diversele situaţii care inevitabil apar în practica judiciară. Autorul Titlul I. Consideraţii generale privind
cooperarea judiciară internaţională 9 Titlul I CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND COOPERAREA JUDICIARĂ
INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ Secţiunea I Introducere. Importanţa şi necesitatea cooperării
judiciare internaţionale în materie penală Secolul XX a fost secolul unei dezvoltări nemaiîntâlnite a
civilizaţiei, a progresului ştiinţei, tehnicii, a biomedicinei. Este un secol care va fi asociat fără îndoială şi cu
drepturile omului, care devenite o normă a culturii şi civilizaţiei universale. Societatea internaţională le-a
transformat într-o cerinţă a democraţiei, considerându-le valori supreme ocrotite de omenire. Drepturile
omului au căpătat nu numai dimensiuni de ordin constituţional, dar au intrat în catalogul valorilor ocrotite
pe plan internaţional. Totuşi, paradoxal, cu toate că drepturile omului niciodată nu au fost aşa de puternic
glorificate ca în secolul ce tocmai s-a încheiat, ele au fost mai mult ca oricând încălcate în mod drastic. În
secolul al XX-lea au avut loc cele mai oribile războaie, s-au înregistrat genociduri la o scară inimaginabilă. În
istoria secolului care tocmai s-a sfârşit, s-au înscris războaie totale, masacre şi măceluri, deportări, epurări
după criterii de rasă, criterii etnice, de clasă, au avut loc discriminări ale minorităţilor etc. Dezvoltarea fără
99
precedent a relaţiilor internaţionale în societatea contemporană a fost însoţită de o creştere, de asemenea
fără precedent, a criminalităţii internaţionale prin proliferarea unor forme ale criminalităţii organizate pe
teritoriul mai multor state1 . Progresul tehnico-ştiinţific înregistrat, precum şi extinderea procesului de
democratizare la nivel internaţional, a creat posibilitatea mişcării cu uşurinţă a persoanelor şi mărfurilor,
conducând implicit la dezvoltarea societăţii umane în ansamblul său. Efectul indiscutabil benefic, pentru
întreaga umanitate, a creat însă şi posibilitatea unei largi proliferări a fenomenului criminalităţii la nivel
mondial. Pericolul tot mai accentuat determinat de creşterea criminalităţii transnaţionale, necesitatea
prevenirii şi combaterii acesteia cu mai multă eficienţă într-un cadru organizat la nivel mondial, a
determinat adoptarea unor instrumente regionale sau mondiale care să unifice eforturile statelor lumii în
stoparea proliferării criminalităţii transnaţionale2 . Crima organizată, din ce în ce mai activă, cu multiplele ei
forme de manifestare, a inclus treptat în grupurile sale societăţi cu capital privat sau de stat, multinaţionale,
oameni politici sau chiar persoane din structurile statale. Deschiderea graniţelor, 1 Bulai (2007), p. 120. 2
Boroi (2008), p. 2. 10 COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ în special la nivelul
Uniunii Europene, prin crearea spaţiului Schengen, oferă o nouă dimensiune criminalităţii transnaţionale,
care nu mai este ţinută astfel de graniţe sau bariere. În acest context, aceleaşi graniţe sau bariere trebuie
îndepărtate de o manieră sau alta din calea organelor judiciare chemate să ancheteze, judece, condamne
sau să pună în executare hotărâri în cauze cu caracter transnaţional. A apărut treptat nevoia cooperării între
state pentru predarea sau primirea persoanelor care au săvârşit infracţiuni pe teritoriul unui stat,
refugiindu-se apoi în alt stat în vederea evitării urmăririi penale, judecăţii sau executării pedepsei. De
asemenea, condamnarea unei persoane într-un stat, urmată de executarea pedepsei în statul al cărei
resortisant este, implică cu necesitate cooperarea între cele două state pentru recunoaşterea hotărârii
străine şi punerea în executare a acesteia. În vederea justei soluţionări a unei cauze cu elemente de
extraneitate, sunt necesare alte metode de cooperare, cum ar fi: indisponibilizarea ori confiscarea bunurilor
care au servit la săvârşirea infracţiunii ori a produsului acesteia, bunuri care se află pe teritoriul altui stat;
transmiterea unor obiecte ce constituie mijloace de probă; ascultarea unor martori sau experţi care se
regăsesc în alt stat decât în cel în care se desfăşoară procesul penal; constituirea unor echipe comune de
anchetă în vederea soluţionării unor cauze cu caracter transnaţional. Cooperarea judiciară internaţională în
materie penală, reglementată prin Legea nr. 302/2004, constituie o provocare de maximă actualitate în
domeniul dreptului, atât datorită importanţei, cât şi complexităţii pe care le implică, cu consecinţe pe plan
naţional şi internaţional. Cooperarea judiciară în materie penală reprezintă un sistem deschis de principii şi
reguli a cărui funcţionalitate este puternic influenţată de conduita a doi actori naţionali importanţi chemaţi
să pună în executare ordinea juridică internaţională astfel creată: legiuitorul naţional şi magistratul.
Cooperarea judiciară în materie penală nu este numai unul din pilonii fundamentali ai Uniunii Europene, ci
creează astăzi, chiar şi în afara spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, contextul unei cunoaşteri
aprofundate a sistemelor de drept ale statelor implicate. Totodată, ea subliniază faptul că încrederea şi
deschiderea pe care, în baza principiului cooperării loiale şi a obligaţiilor asumate la nivelul Uniunii
Europene şi în plan internaţional, statele trebuie să o acorde unele altora, nu sunt întotdeauna manifestate
pe deplin. Cooperarea internaţională în materie penală, care iniţial avea un caracter exclusiv
interguvernamental, asistenţa judiciară internaţională, în sens larg, fiind solicitată sau acordată de sau prin
intermediul autorităţilor executive, a căpătat în zilele noastre noi dimensiuni şi valenţe. Dacă la nivel global,
cooperarea în domeniul penal rămâne, în general, cantonată în formalism, în Europa, şi mai cu seamă la
nivelul Uniunii Europene, deşi încă guvernată preponderent de instrumente interguvernamentale, vorbim,
după 1999, de cooperare judiciară, iar noile instrumente juridice, bazate pe principiile recunoaşterii şi
100
încrederii reciproce, reglementează forme de cooperare directă între autorităţi judiciare, într-un spaţiu
judiciar comun1 . 1 Radu (2008), p. 19. Titlul I. Consideraţii generale privind cooperarea judiciară
internaţională 11 Secţiunea a II-a Principiile cooperării judiciare internaţionale în materie penală Cooperarea
judiciară internaţională în materie penală se bazează în principal pe următoarele principii fundamentale: •
preeminenţa dreptului internaţional; • protejarea intereselor fundamentale ale României; • curtoazia
internaţională şi reciprocitatea; • recunoaşterea hotărârilor străine şi încrederea reciprocă; • aut dedere,
aut judicare; • principiul specialităţii; • principiul non bis in idem; • principiul confidenţialităţii. 2.1.
Preeminenţa dreptului internaţional Acest principiu este menţionat în Legea nr. 302/2004, unde se
precizează că prevederile acesteia se aplică în baza şi pentru executarea normelor interesând cooperarea
judiciară în materie penală, cuprinse în instrumentele juridice internaţionale la care România este parte, pe
care le completează în situaţiile nereglementate. De asemenea, cooperarea cu un tribunal penal
internaţional sau o organizaţie internaţională publică, în conformitate cu dispoziţiile în materie ale unor
instrumente internaţionale speciale, cum sunt statutele tribunalelor penale internaţionale, se examinează
printr-o procedură legală distinctă, prevederile legii privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală putând fi aplicate în mod corespunzător, în completare, dacă este necesar. 2.2. Respectarea
intereselor fundamentale ale României Cooperarea judiciară internaţională în materie penală este
obligatorie, în temeiul tratatelor şi convenţiilor internaţionale şi bilaterale încheiate de ţara noastră, dar
există şi limite ale cooperării. Astfel, aplicarea dispoziţiilor privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală este subordonată protecţiei intereselor de suveranitate, securitate, ordine publică şi a altor
interese ale României, definite prin Constituţie. Aceasta înseamnă că, ori de câte ori, în cadrul unei activităţi
de cooperare judiciară internaţională în materie penală, vor fi puse în pericol valorile menţionate mai sus,
activitatea de cooperare în sine nu se va realiza, chiar dacă sunt îndeplinite toate celelalte condiţii. De altfel,
suveranitatea, securitatea şi ordinea publică internă reprezintă valori fundamentale ale statului de drept,
recunoscute ca atare şi în alte documente internaţionale şi aplicate de către toate statele lumii în relaţiile
lor. 12 COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ 2.3. Curtoazia internaţională şi
reciprocitatea Cooperarea judiciară internaţională în materie penală se realizează de regulă în virtutea unui
tratat sau unei convenţii multilaterale sau bilaterale. Lipsa unui asemenea tratat sau convenţii nu reprezintă
însă un impediment insurmontabil în realizarea cooperării judiciare. În lipsa unei convenţii internaţionale,
cooperarea judiciară se poate efectua în virtutea curtoaziei internaţionale, la cererea transmisă pe cale
diplomatică de către statul solicitant şi cu asigurarea scrisă a reciprocităţii dată de autoritatea competentă a
acelui stat. În acest caz, Legea nr. 302/2004 constituie dreptul comun în materie pentru autorităţile judiciare
române. Lipsa reciprocităţii nu împiedică să se dea curs unei cereri de asistenţă judiciară internaţională în
materie penală, dacă aceasta: a) se dovedeşte necesară datorită naturii faptei sau nevoii de a lupta
împotriva anumitor forme grave ale criminalităţii; b) poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei inculpatului
ori condamnatului sau la reintegrarea sa socială; c) poate servi la clarificarea situaţiei judiciare a unui
cetăţean român. În cazul în care statul român formulează o cerere în baza curtoaziei internaţionale,
asigurarea reciprocităţii va fi dată de către ministrul justiţiei, pentru fiecare caz, ori de câte ori va fi necesar,
la cererea motivată a autorităţii judiciare române competente. 2.4. Recunoaşterea hotărârilor străine şi
încrederea reciprocă Recunoaşterea hotărârilor străine şi încrederea reciprocă reprezintă principii
fundamentale ale cooperării judiciare. Nu se poate concepe cooperare judiciară în lipsa încrederii reciproce
în sistemele de drept ale statelor participante în mecanismul de cooperare şi în garanţiile fundamentale
oferite de acestea în procesul penal. Încrederea reciprocă duce implicit la recunoaşterea hotărârilor unui alt
stat în procedura cooperării judiciare, contribuind esenţial la celeritatea şi eficienţa procesului penal. De
101
altfel, încă de la Consiliul European de la Tampere, în 1999, s-a precizat că recunoaşterea hotărârilor străine
şi încrederea reciprocă reprezintă piatra de temelie a cooperării judiciare, contribuind decisiv la crearea
unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie la nivelul Uniunii Europene. 2.5. Aut dedere, aut judicare Acest
adagiu latin are o traducere simplă în limba română: ori predai, ori judeci. Astfel, refuzul cooperării judiciare
internaţionale în materie penală obligă statul solicitat ca la cererea statului solicitant să supună cauza
autorităţilor sale judiciare competente, astfel încât să se poată exercita urmărirea penală şi judecata, dacă
este cazul. În acest scop statul solicitant ar urma să transmită gratuit statului solicitat informaţiile şi
obiectele privind infracţiunea. Statul solicitant va fi informat despre rezultatul cererii sale. Titlul I.
Consideraţii generale privind cooperarea judiciară internaţională 13 Acest principiu operează atât în cazul
refuzului predării propriului resortisant, cât şi în cazul refuzului predării unui cetăţean străin. 2.6. Principiul
specialităţii Acest principiu se aplică în special în materia predării persoanelor în vederea urmăririi, judecării
sau executării pedepsei şi constă în regula ca persoana să fie urmărită, judecată, condamnată sau să execute
pedeapsa strict pentru fapta care a declanşat procedura cooperării judiciare ce a rezultat în predarea
acesteia, iar nu şi pentru alte fapte comise anterior predării. De la această regulă există şi excepţii: a) în
cazul în care statul care a predat-o consimte la extinderea obiectului predării şi la alte fapte decât cele
menţionate iniţial în cererea de predare; b) având posibilitatea să o facă, persoana predată nu a părăsit, în
termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă, teritoriul statului solicitant, ori dacă a revenit pe teritoriul
acestuia după ce îl părăsise iniţial. Când calificarea dată faptei incriminate va fi modificată în cursul
procedurii, persoana predată nu va fi urmărită sau judecată decât în măsura în care elementele constitutive
ale infracţiunii recalificate ar îngădui predarea (în baza extrădării sau mandatului european de arestare). 2.7.
Principiul non bis in idem Principiul non bis in idem presupune că nimeni nu poate fi judecat, condamnat sau
obligat să execute pedeapsa de două ori pentru aceeaşi faptă. Această regulă impune anumite limitări în
ceea ce priveşte cooperarea judiciară. Astfel, cooperarea judiciară internaţională nu este admisibilă dacă în
România sau în orice alt stat s-a desfăşurat un proces penal pentru aceeaşi faptă şi dacă: a) printr-o hotărâre
definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal; b) pedeapsa aplicată în cauză, printr-o
hotărâre definitivă de condamnare, a fost executată sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, în
totalitatea ei ori asupra părţii neexecutate. Prevederile anterioare nu se aplică dacă asistenţa este solicitată
în scopul revizuirii hotărârii definitive, pentru unul din motivele care justifică promovarea uneia din căile
extraordinare de atac prevăzute de Codul de procedură penală al României. De asemenea, principiul non bis
in idem nu se aplică în cazul în care un tratat internaţional la care România este parte conţine dispoziţii mai
favorabile sub aspectul acestei reguli. Principiul non bis in idem a fost amplu analizat şi discutat atât în
practica judiciară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cât şi în cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Recent, cele două instanţe au ajuns la un numitor comun, interpretând noţiunea de idem care dă naştere
limitării cooperării judiciare internaţionale în materie penală. 14 COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ
ÎN MATERIE PENALĂ 2.7.1. Noţiunea de „aceleaşi fapte” În cauza Van Esbroeck1 , Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene a fost solicitată să clarifice, printre altele, domeniul de aplicare al noţiunii de „aceleaşi fapte” din
articolul 54 din Convenţia de Implementare a Acordurilor Schengen (CIAS). Întrebarea preliminară a fost
dacă „aceleaşi fapte” se referă doar la identitatea faptelor materiale, sau dacă se cere, în plus, ca faptele să
fie clasificate ca infracţiuni identice în ambele sisteme penale naţionale. Privind din altă perspectivă, trebuie
să existe o unitate „a interesului legitim protejat” aşa cum Curtea a cerut în ceea ce priveşte sancţiunile
comunitare pentru încălcarea dreptului concurenţei2 ? Curtea a ales să interpreteze principiul non bis in
idem în sens mai larg decât a făcut-o anterior în acest domeniu al legislaţiei UE şi a reţinut că nu este
necesară „unitatea interesului legitim protejat” pentru aplicarea articolului 54 din CIAS. Potrivit Curţii în Van
102
Esbroeck, „singurul criteriu relevant” în sensul articolului 54 din CIAS este că ar trebui să existe o „identitate
a faptelor materiale, înţeleasă în sensul existenţei unui set de circumstanţe concrete care sunt indisolubil
legate între ele” 3 . De asemenea, Curtea a afirmat că autorităţile naţionale competente, care trebuie să
stabilească dacă există identitate de fapte materiale, trebuie să se limiteze la verificarea dacă acestea
constituie un set de fapte indisolubil legate între ele. Surprinzător, aceeaşi concluzie a fost adoptată recent
de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care şi-a schimbat cu această ocazie criteriile de determinare a
respectării principiului non bis in idem4 . Voi indica în continuare principalele constatări ale Curţii de Justiţie
a Uniunii Europene ca fiind „aceleaşi fapte” în scopul aplicării articolului 54 CIAS. Curtea a concluzionat că
nu este necesar pentru cantităţile de droguri implicate în cele două state contractante sau persoanele care
ar fi participat la evenimentele din cele două state să fie identice5 . De asemenea, exportul şi importul
aceloraşi droguri continuat apoi în diferite state contractante sunt considerate, în principiu, ca fiind
„aceleaşi fapte”6 , la fel ca şi comercializarea de bunuri în alt stat membru, după importul lor în statul
membru care a pronunţat achitarea7 ; luarea în posesie de tutun de contrabandă în străinătate într-un stat
contractant şi importul şi deţinerea aceluiaşi tutun într-un alt stat contractant, caracterizată prin faptul că
inculpatul – care a fost urmărit în ambele state contractante – a avut încă de la început intenţia să
transporte tutunul, după ce a intrat prima dată în posesia acestuia, 1 Cauza C-436/04, Léopold Henri van
Esbroeck, [2006] ECR I, p. 2333. 2 Cauzele conexate C-204/00 P, C-205/00 P, C-211/00 P, C-213/00 P, C-
217/00 P şi C 219/00 P, Aalborg, Portland şi altele v. Comisia [2004 ] ECR I, p.123 (Cement). În Cement,
Curtea a statuat că unitatea „de interes legitim protejat” este una dintre cele trei aspecte, condiţie care
trebuie îndeplinită pentru aplicarea principiului non bis in idem în dreptul concurenţei CE. 3 La paragraful
36. Este regretabil, faptul că nici Tribunalul şi nici Avocatul General nu par să fi luat în considerare cauza
Cement în examinarea cauzei Van Esbroeck. 4 Zolothukin c. Rusiei, Hotărârea din 10 februarie 2009, [2010]
CEDO. A se vedea şi Ruotsalainen c. Finlandei, Hotărârea din 16 Iunie 2009, [2010] CEDO, în Vlăsceanu
(2010), pp. 6-12. 5 Cauza C-150/05, Jean Leon Van Straaten, [2006] ECR I, p. 9327, paragraful 53. 6 Van
Straaten, paragraful 53. 7 Cauza C-467/04, Gasparini and Others, [2006] ECR I, p. 9199, paragraful 57. Titlul
I. Consideraţii generale privind cooperarea judiciară internaţională 15 la o destinaţie finală traversând mai
multe state contractante, constituie un comportament care poate fi inclus în conceptul de „aceleaşi
fapte”1 . Dimpotrivă, Curtea a statuat că fapte precum, în primul rând, a obţine într-un stat contractant bani
din trafic de droguri şi, în al doilea rând, a schimba în case de schimb valutar situate într-un alt stat
contractant bani proveniţi tot din acel trafic, nu trebuie considerate ca fiind „aceleaşi fapte”, doar pentru că
autoritatea naţională competentă constată că faptele sunt săvârşite cu aceeaşi rezoluţie infracţională 2 .
2.7.2. Noţiunea de „hotărâre definitivă” Esenţial pentru interpretarea principiului non bis in idem este a
avea o privire de ansamblu asupra constatărilor Curţii în ceea ce priveşte conceptul de „hotărâre definitivă”.
Curtea a reţinut în Gözütok şi Brugge3 că o cauză este soluţionată „definitiv” în sensul articolului 54 CIAS
dacă se realizează o tranzacţie între procuror şi acuzat, în urma căreia acesta din urmă va plăti o amendă,
fără implicarea instanţei care urma să se pronunţe asupra fondului cauzei. Aceasta constituie o extindere a
strictei interpretări a principiului de la deciziile luate de o instanţă judecătorească la orice decizie
pronunţată de către o autoritate cu atribuţii în administrarea justiţiei penale în sistemul juridic naţional în
cauză. Dimpotrivă, în Miraglia4 , Curtea a precizat că această condiţie nu este îndeplinită atunci când
acţiunea penală într-un stat este întreruptă din cauza unei proceduri paralele instituite într-un alt stat
membru. După această decizie, se părea că este nevoie de o apreciere asupra fondului cauzei pentru a se
putea dispune o hotărâre definitivă în cauză. Curtea a infirmat această orientare în Gasparini, afirmând că
principiul non bis in idem se aplică în cazul în care s-a pronunţat încetarea procesului penal datorită
103
intervenirii prescripţiei răspunderii penale. Curtea a evitat prin această dispoziţie pericolul instituirii unui
precedent pentru condamnarea inculpaţilor şi a aplicat pentru prima dată principiul non bis in idem, chiar
dacă nu a existat nicio evaluare a fondului cauzei. Tot în Gasparini, Curtea a decis că principiul non bis in
idem urmează să fie aplicat în ceea ce priveşte o decizie a autorităţilor judiciare ale unui stat contractant
prin care inculpatul este achitat din lipsă de probe. Curtea a susţinut că neaplicând acest principiu la o
decizie definitivă de achitare a acuzatului din lipsă de probe ar avea efectul punerii în pericol a exercitării
dreptului acestuia la libera circulaţie5 . Curtea a dus mai departe noţiunea de „hotărâre definitivă” în Van
Straaten, stabilind că intră în noţiunea de hotărâre definitivă, împiedicând, pe cale de consecinţă, noi
proceduri într-un alt stat membru, o hotărâre de achitare pronunţată pentru lipsă de probe. Punând
accentul pe libera circulaţie a persoanelor, hotărârea Curţii sancţionează în acelaşi timp statul care a
declanşat procedurile fără a avea suficiente dovezi, împiedicând desfăşurarea unor proceduri ulterioare
pentru aceleaşi fapte. 1 Cauza C-288/05, Jürgen Kretzinger, [2007] ECR I, p. 6641, paragraful 40. 2 Cauza C-
367/05, Norma Kraaijenbrink, [2007] ECJ I, p. 619, paragraful 36. 3 Cauzele reunite C-187/01 şi C-385/01,
Hüseyn Gözütok and Klaus Brügge, [2003] ECR I, p. 1345. 4 Cauza C-469/03, Filomeno Mario Miraglia, [2005]
ECR I, p. 2009. 5 A se vedea, în acest sens, Van Esbroeck, paragraful 34. 16 COOPERAREA JUDICIARĂ
INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ Domeniul de aplicare a noţiunii de „hotărâre definitivă” este
oarecum limitat în Turansky1 . Curtea a apreciat că o decizie, pentru a fi considerat ca finală în sensul
articolului 54 din CIAS, trebuie să interzică definitiv urmărirea ulterioară a faptei în statul respectiv. O decizie
care, în temeiul legislaţiei primului stat contractant care a instituit procedura penală împotriva unei
persoane, nu interzice definitiv urmărirea ulterioară a faptei la nivel naţional, nu poate, în principiu, să
constituie un obstacol pentru redeschiderea sau continuarea unui proces penal în ceea ce priveşte aceleaşi
fapte împotriva persoanei respective într-un alt stat contractant. În concluzie, în cazul în care legislaţia
naţională prevede că un caz poate fi redeschis după neînceperea urmăririi penale a acuzatului pe motiv că
fapta nu constituie infracţiune, atunci când sunt descoperite probe noi, această decizie nu este „definitivă”.
Curtea a luat o decizie interesantă în Bourquain2 . Chiar dacă a avut la îndemână calea mai uşoară urmată în
Gasparini în ceea ce priveşte termenul de prescripţie, Curtea a ales să abordeze o altă problemă, aceea a
unei condamnări în lipsă. Curtea a precizat că o condamnare în lipsă este „definitivă” chiar dacă se ţine cont
de imposibilitatea de executare directă a pedepsei aplicate, deoarece exista obligaţia pentru organele
judiciare de a oferi o nouă procedură de judecată condamnatului în lipsă în ipoteza în care acesta ar fi prins.
Există o contradicţie în hotărârile Curţii în cazuri Bourquain şi Turansky. În Bourquain, Curtea a decis că o
hotărâre este „definitivă”, chiar dacă există posibilitatea de a se declanşa un nou proces în cazul în care
persoana condamnată în lipsă ar reapărea. În Turansky, decizie luată la 11 zile după Bourquain, Curtea a
precizat că o decizie este „finală” atunci când este luată la terminarea urmăririi penale şi interzice definitiv
urmărirea ulterioară a faptei. Considerăm că decizia luată în Turansky este cea corectă, iar soluţia în
Bourquain3 ar fi trebuit să se bazeze pe amnistie sau pe expirarea termenului de prescripţie pentru a
îndeplini condiţia de „hotărâre definitivă” consacrată de articolul 54 CIAS. O altă problemă abordată în
Gasparini este dacă principiul non bis in idem se aplică şi altor persoane decât cele al căror proces a fost
definitiv soluţionat într-un stat contractant (participanţii la infracţiune)4 . Răspunsul Curţii a fost negativ,
declarând că în acest caz nu este îndeplinită condiţia de a fi „definitiv” soluţionată această cauză cu referire
la alte persoane decât cele urmărite sau judecate efectiv într-un stat membru. Chiar dacă inculpatul a
invocat principiul legii mai favorabile (mitior lex), acest principiu nu s-ar aplica comparând legislaţia în
vigoare în acelaşi timp în state membre diferite. 2.7.3. Noţiunea de „executare” Curtea a analizat sensul de
„executare” în câteva dintre deciziile sale. Aceasta a considerat că, din moment ce inculpatul şi-a îndeplinit
104
obligaţiile impuse de organul 1 Cauza C-491/07, Vladimir Turanský, [2008] ECR I, p. 11039. 2 Cauza C-
297/07, Klaus Bourquain, [2008] ECR I, p. 2245, paragrafele 18-25. 3 Chiar dacă soluţia din Bourquain este
corectă în ceea ce priveşte punerea în aplicare a principiului non bis in idem, motivaţia este mai puţin
satisfăcătoare. 4 Gasparini, punctele 27-37. Titlul I. Consideraţii generale privind cooperarea judiciară
internaţională 17 judiciar, pedeapsa ocazionată de procedura prin care continuarea urmăririi penale este
interzisă trebuie considerată ca fiind „executată” în sensul articolului 54 CIAS. Această decizie a fost luată de
către Curte în cauza Gözütok şi Brugge, în urma unei soluţii de încetare a urmăririi penale dispusă de
procuror ca urmare a încheierii unei tranzacţii cu inculpatul în urma căreia s-a impus plata unei amenzi într-
un stat membru, fără implicarea unei instanţe 1 . O clarificare suplimentară cu privire la conceptul de
„executare” a fost dată de către Curte în Kretzinger. Curtea a precizat că pedeapsa a fost „executată” sau
„este în curs de executare” atunci când inculpatul a fost condamnat, în conformitate cu legislaţia acelui stat
contractant, la o pedeapsă cu închisoarea a cărei executare a fost suspendată condiţionat2 . Cu toate
acestea, această condiţie nu este îndeplinită în cazul în care inculpatul a fost reţinut sau arestat preventiv
pentru scurt timp, chiar dacă, în conformitate cu legea statului de condamnare, acea privare de libertate va
fi dedusă din pedeapsa privativă de libertate executată ulterior3 . De asemenea, în Kretzinger, Curtea a
răspuns instanţei de trimitere care solicita, în esenţă, dacă şi în ce măsură dispoziţiile deciziei-cadru privind
mandatul european de arestare au vreun efect asupra interpretării noţiunii de „executare”, în sensul
articolului 54 din CIAS. Curtea a concluzionat că faptul că un stat membru în care o persoană a fost
condamnată printr-o hotărâre definitivă în dreptul intern poate emite un mandat european de arestare în
scopul executării pedepsei în temeiul deciziei-cadru nu ar trebui să afecteze interpretarea conceptului de
„executare”4 . În acelaşi spirit, opţiunea disponibilă unui stat membru de a emite un mandat european de
arestare nu afectează interpretarea noţiunii de „executare”, chiar dacă hotărârea pronunţată în sprijinul
unui posibil mandat european de arestare a fost dată în lipsă 5 . Formularea efectivă a principiului non bis in
idem, în afară de existenţa unei condamnări definitive şi obligatorii cu privire la aceleaşi fapte, solicită în
mod expres să fie satisfăcută condiţia de executare. Această condiţie de executare prin definiţie nu ar putea
fi îndeplinită în cazul în care un mandat european de arestare urma să fie emis după procesul şi
condamnarea într-un prim stat membru, tocmai pentru a asigura executarea unei pedepse privative de
libertate care nu fusese încă pusă în aplicare, în sensul articolul 54 din CIAS. Acest lucru este confirmat de
decizia-cadru în sine, care, la articolul 3 alineatul (2), cere statului membru solicitat să refuze executarea
unui mandat european de arestare în cazul în care autoritatea judiciară de executare este informată că
persoana căutată a fost judecată definitiv într-un stat membru cu privire la aceleaşi fapte şi dacă pedeapsa a
fost executată. Cu alte cuvinte, concluzia Curţii este că opţiunea unui stat membru de a emite un mandat
european de arestare6 în vederea executării unei pedepse privative de libertate pronunţată de o instanţă
naţională nu aduce atingere principiului non bis in idem. Adică, dacă un mandat european de arestare este
emis, rezultă că pedeapsa nu este „executată”, „în curs de executare” sau „nu mai poate fi executată” în
sensul articolului 54 din CIAS. 1 Gözütok şi Brugge, paragraful 48. 2 Kretzinger, paragraful 44. 3 Kretzinger,
paragraful 52. 4 Kretzinger, paragraful 64. 5 Kretzinger, paragraful 66. 6 Statul poate decide să emită un
mandat european de arestare în vederea executării pedepsei sau poate renunţa la executarea acesteia. 18
COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ Curtea a precizat în Bourquain că această
condiţie în ceea ce priveşte executarea este îndeplinită atunci când, în momentul în care cea de-a doua
procedură penală a fost iniţiată, pedeapsa aplicată în primul stat nu mai poate fi executată, chiar dacă
executarea pedepsei date în lipsă este condiţionată de o nouă condamnare pronunţată în prezenţa
inculpatului1 . 2.8. Principiul confidenţialităţii Pentru eficienţa cooperării judiciare internaţionale în materie
105
penală, este esenţial ca în faza declanşării procedurilor şi până la luarea măsurilor preventive privative de
libertate sau de indisponibilizare a bunurilor, schimburilor de informaţii etc., statul solicitat să aibă obligaţia
de a asigura, pe cât posibil, la cererea statului solicitant, confidenţialitatea cererilor care îi sunt adresate în
domeniile cooperării judiciare. În cazul în care condiţia păstrării confidenţialităţii nu ar putea fi asigurată,
statul solicitat va înştiinţa statul solicitant, care va decide. Secţiunea a III-a Formele cooperării judiciare
internaţionale în materie penală Domeniul de aplicare al Legii nr. 302/2004 se limitează la următoarele
forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală: a) extrădarea; b) predarea în baza unui
mandat european de arestare; c) transferul de proceduri în materie penală; d) recunoaşterea şi executarea
hotărârilor; e) transferarea persoanelor condamnate; f) asistenţa judiciară în materie penală; g) alte forme
de cooperare judiciară internaţională în materie penală. Cooperarea judiciară internaţională în materie
penală nu se aplică modalităţilor specifice de cooperare poliţienească internaţională, dacă, potrivit legii,
acestea nu se află sub control judiciar. 3.1. Extrădarea Extrădarea este procedura prin care un stat suveran
(statul solicitat) acceptă să predea la cererea unui alt stat (statul solicitant) o persoană care se află pe
teritoriul său şi care este urmărită penal sau trimisă în judecată pentru o infracţiune ori este căutată în
vederea executării unei pedepse în statul solicitant2 . 1 Bourquain, paragraful 48. 2 Radu (2008), p. 23. Titlul
I. Consideraţii generale privind cooperarea judiciară internaţională 19 3.2. Predarea în baza unui mandat
european de arestare Predarea în baza unui mandat european de arestare este o procedură în care o
decizie este emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea
arestării şi predării către alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a
judecăţii sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate1 . 3.3. Transferul de
proceduri în materie penală Transferul de proceduri în materie penală este acea formă a cooperării judiciare
în care efectuarea unei proceduri penale sau continuarea unei proceduri iniţiate de autorităţile judiciare
competente ale unui stat, pentru o faptă care constituie infracţiune, poate fi transferată unui alt stat, dacă
transferul procedurii penale serveşte intereselor unei bune administrări a justiţiei sau favorizează
reintegrarea socială în caz de condamnare. 3.4. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor Recunoaşterea şi
executarea hotărârilor este acea formă a cooperării judiciare care presupune atribuirea unei hotărâri emise
de o instanţă din străinătate sau unui act judiciar străin a efectelor similare pe care le produce o hotărâre
sau un act judiciar emis de către o instanţă naţională. 3.5. Transferarea persoanelor condamnate
Transferarea persoanelor condamnate constituie acea formă a cooperării judiciare în care un resortisant al
unui stat, condamnat în străinătate, este transferat, după condamnare sau după executarea unei părţi din
pedeapsă, în statul al cărui cetăţean este, pentru executarea pedepsei sau a restului de pedeapsă. 3.6.
Asistenţa judiciară în materie penală Asistenţa judiciară în materie penală vizează mai multe activităţi,
îndeosebi comisiile rogatorii internaţionale, audierile prin videoconferinţă, înfăţişarea în statul solicitant a
martorilor, experţilor şi a persoanelor urmărite, transferul temporar al persoanelor deţinute pe teritoriul
statului solicitant, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi a comunicărilor, supravegherea
transfrontalieră, constituirea de echipe comune de anchetă, efectuarea de anchete sub acoperire sau livrări
supravegheate, percheziţiile, ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi sechestrul, transmiterea spontană de
informaţii, remiterea obiectelor şi dosarelor, precum şi comunicarea actelor de procedură care se întocmesc
ori se depun într-un proces penal. 1 Boroi (2008), p. 15. 20 COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN
MATERIE PENALĂ Asistenţa judiciară în materia penală se particularizează în relaţia între statele membre ale
Uniunii Europene, în special în ceea ce priveşte dispoziţiile pentru punerea în aplicare a acordurilor privind
eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, dar şi prevederi privind cooperarea în domeniul
schimbului de informaţii legate de conturile şi transferurile bancare, executarea în Uniunea Europeană a
106
ordinelor de indisponibilizare a bunurilor sau a probelor, aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a
sancţiunilor pecuniare şi a ordinelor de confiscare. 3.7. Alte forme de cooperare judiciară în materie penală
Aceste forme se află în faza incipientă sau a acordului de principiu, cum ar fi recunoaşterea şi executarea
ordinului european de restricţie, care presupune recunoaşterea şi executarea pe tot cuprinsul Uniunii
Europene a unei hotărâri judecătoreşti prin care persoanei condamnate i se interzice dreptul de a comunica
cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte
persoane, stabilite de instanţă, ori de a se apropia de acestea. Secţiunea a IV-a Mic dicţionar de termeni în
materia cooperării judiciare internaţionale penale În sensul legii privind cooperarea judiciară internaţională
în materie penală, termenii şi expresiile următoare se definesc astfel: a) stat solicitant – statul care
formulează o cerere în domeniile reglementate de Legea nr. 302/2004; b) stat solicitat – statul căruia îi este
adresată o cerere în domeniile reglementate de Legea nr. 302/2004; c) autoritate centrală – acea autoritate
astfel desemnată de statul solicitant sau de statul solicitat, în aplicarea dispoziţiilor unor convenţii
internaţionale; d) autoritate judiciară – instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea, stabilite
potrivit legii române, precum şi autorităţile care au această calitate în statul solicitant, conform declaraţiilor
acestuia din urmă la instrumentele internaţionale aplicabile; e) persoană urmărită – persoana care formează
obiectul unui mandat de urmărire internaţională; f) persoană extrădabilă – persoana care formează obiectul
unei proceduri de extrădare; g) extrădat sau persoană extrădată – persoana a cărei extrădare a fost
aprobată; h) extrădare activă – procedura de extrădare în care România are calitatea de stat solicitant; i)
extrădare pasivă – procedura de extrădare în care România are calitatea de stat solicitat; Titlul I.
Consideraţii generale privind cooperarea judiciară internaţională 21 j) persoana solicitată – persoana care
face obiectul unui mandat european de arestare; k) condamnare – orice pedeapsă sau măsură de siguranţă
aplicată ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni; l) măsură de siguranţă – orice măsură privativă sau restrictivă
de libertate care a fost dispusă pentru completarea sau înlocuirea unei pedepse printr-o hotărâre penală;
m) hotărâre – o hotărâre judecătorească prin care se pronunţă o condamnare; n) stat de condamnare –
statul în care a fost condamnată persoana care poate fi transferată sau care deja a fost transferată; o) stat
de executare – statul către care condamnatul poate fi transferat sau a fost deja transferat în vederea
executării pedepsei sau a măsurii de siguranţă aplicate; p) resortisant al unui stat de condamnare sau de
executare, în cazul României, este cetăţeanul român; r) în sensul titlului III din Legea nr. 302/2004,
autoritate judiciară emitentă este autoritatea judiciară a unui stat membru al Uniunii Europene,
competentă să emită un mandat european de arestare, potrivit legii acelui stat; s) în sensul titlului III din
Legea nr. 302/2004, autoritate judiciară de executare este autoritatea judiciară a unui stat membru al
Uniunii Europene, competentă să execute un mandat european de arestare, potrivit legii acelui stat; ş) în
sensul titlului III din Legea nr. 302/2004, stat membru emitent este statul membru al Uniunii Europene în
care s-a emis un mandat european de arestare; t) în sensul titlului III din Legea nr. 302/2004, stat membru
de executare este statul membru al Uniunii Europene căruia îi este adresat un mandat european de
arestare. Secţiunea a V-a Aspecte comune privind cooperarea judiciară în materie penală În Legea nr.
302/2004 sunt prevăzute o serie de dispoziţii comune tuturor formelor de cooperare judiciară
internaţională în materie penală, şi în special cele referitoare la competenţă, autorităţi centrale,
transmiterea cererii, limbi utilizate, cheltuieli efectuate în procesul de cooperare, precum şi la remiterea de
obiecte şi bunuri. 5.1. Competenţa Cererile adresate autorităţilor române în domeniile reglementate de
Legea nr. 302/2004 se îndeplinesc potrivit normelor române de drept procesual penal, dacă prin lege nu se
prevede altfel. Competenţa autorităţilor române pentru a formula o cerere în domeniile reglementate de
Legea nr. 302/2004 sau de a executa o asemenea cerere este stabilită de dispoziţiile Titlurilor II-VII ale Legii
107
nr. 302/2004, precum şi de alte acte normative pertinente. 22 COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ
ÎN MATERIE PENALĂ 5.2. Autorităţile centrale române Cererile formulate în domeniile reglementate de
Titlurile II (extrădarea) şi IV-VII (transferul de proceduri, recunoaşterea şi executarea hotărârilor, transferul
persoanelor condamnate, asistenţa judiciară internaţională) din Legea nr. 302/2004 se transmit prin
intermediul următoarelor autorităţi centrale: a) Ministerul Justiţiei, dacă au ca obiect extrădarea şi
transferarea persoanelor condamnate sau dacă se referă la activitatea de judecată ori la faza executării
hotărârilor penale; b) Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă se referă la activităţi din
faza de cercetare şi urmărire penală; c) Ministerul Administraţiei şi Internelor, dacă se referă la cazierul
judiciar. 5.3. Transmiterea cererii de cooperare 5.3.1. Transmiterea directă Cererile de asistenţă judiciară în
materie penală pot fi transmise direct de autorităţile judiciare solicitante autorităţilor judiciare solicitate, în
cazul în care instrumentul juridic internaţional aplicabil în relaţia dintre statul solicitant şi statul solicitat
reglementează acest mod de transmitere. În alte cazuri, cererile de asistenţă judiciară în materie penală pot
fi transmise direct de autorităţile judiciare solicitante autorităţilor judiciare solicitate în caz de urgenţă, însă
o copie a acestora va fi transmisă simultan la Ministerul Justiţiei sau la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, după caz. Aceeaşi procedură va fi urmată şi pentru transmiterea răspunsului la cererile
urgente de asistenţă judiciară în materie penală. Transmiterile directe se vor putea efectua prin intermediul
Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei Criminale (Interpol). 5.3.2. Alte modalităţi de transmitere a cererilor
Regula generală privind transmiterea cererilor de cooperare judiciară este că aceasta se face prin
intermediul autorităţii centrale desemnate. Pentru transmiterea cererilor în baza acordului între statul
solicitant şi statul solicitat, pot fi folosite şi mijloacele electronice adecvate, în special faxul, atunci când sunt
disponibile, dacă autenticitatea şi confidenţialitatea cererii, precum şi credibilitatea datelor transmise sunt
garantate. Faptul că în instrumentul internaţional aplicabil nu există menţiuni referitoare la transmiterea
directă nu împiedică însă recurgerea la căile urgente, dacă se impune acest lucru. 5.4. Limbile utilizate
Cererile de cooperare judiciară internaţională în materie penală adresate României şi actele anexe trebuie
însoţite de o traducere în limba română sau în limba engleză ori
108

ReferatCooperarea Politieneasca Internationala

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ReferatCooperarea Politieneasca Internationala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

ACADEMIA DE POLIŢIE ,,Alexandru Ioan Cuza”

TEMA:COOPERAREA INTERNAȚIONALĂ JUDICIARĂ

CAPITOLUL 2.NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE COOPERAREA POLIŢIENEASCĂ

CAPITOLUL 3.PRINCIPALELE ORGANISME INTERNAȚIONALE DE COOPERARE

CAPITOLUL 4.STRUCTURILE DE COOPERARE POLIȚIENEASCĂ LA NIVEL INTERN

1.2 Mandatul european de arestare, instrument modern în cadrul cooperării judiciare

Cooperarea europeană în materie de securitate a început în anii 1970, într-o manieră

1.3 Transferarea persoanelor condamnate

1.4 Asistenţa judiciară internaţională în materie penală

▪ denumirea autorităţii judiciare solicitante şi denumirea autorităţii judiciare solicitate;

1.4.3 Transmiterea spontană de informaţii

1.4.4 Livrări supravegheate

1.4.5 Anchetele sub acoperire

1.4.6 Echipele comune de anchetă

1.4.7 Supravegherea transfrontalieră

1.4.8 Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicărilor

1.4.9 Transferul temporar al persoanelor deţinute, pe teritoriul statului solicitant

1.4.10 Transferul temporar al persoanelor deţinute, pe teritoriul statului solicitat

1.4.11 Înfăţişarea personală a persoanelor condamnate şi transferate

1.4.12 Comunicarea actelor de procedură

1.5 Organismele internaţionale de cooperare judiciară în materie penală

1.5.1 Eurojust şi instituţia magistratului de legătură

2.2 Schimbul internaţional de date şi informaţii în cadrul cooperării poliţieneşti

2.3 Cooperarea poliţienească în spaţiul Schengen

2.3.1 Sistemul Informatic Schengen

3.1 Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală INTERPOL

3.2 Oficiul European de Poliţie – EUROPOL

Figura 3.1.Organigrama Europol

3.4 Southeast European Cooperative Initiative – SECI

Figura 4.1 Organigrama C.C.P.I

4.2 Biroul Naţional INTERPOL

4.3 Punctul Naţional Focal

4.5 Ofiţerul de legătură şi ataşatul de afaceri interne

4.5.1 Ofiţerul de legătură

4.5.2 Ataşatul de afaceri interne

• urmăreşte şi intervine pentru fluidizarea procesului de soluţionare a cererilor de asistenţă,

• asigură consilierea şefului misiunii diplomatice şi acordă sprijin şi consultanţă misiunii în

Având în vedere contextul economic,determinat de criza economică şi financiară pe care o

S-ar putea să vă placă și