Drept Procesual Penal I

DREPT PROCESUAL PENAL I
UNITATEA 1
Drept procesual penal

Abrevieri
alin.- alineat (ul)

art. - articol (ul)
B. Of.- Buletinul Oficial
C.A. - curte (a) de apel
C. pen. - Codul penal
C. pr. pen. - Codul de procedură penală
CSJ - Curtea Supremă de Justiţie
C. pen. – Codul penal actual
C. pen. anterior - Legea nr. 15/1968 privind Codul penal
C. proc. pen. – Codul de procedură penală actual
C. proc. pen. anterior - Legea nr. 29/1968 privind Codul de procedură penală
H.G.- Hotărârea Guvernului
ÎCCJ - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Jud. - judecătoria
lit. - litera
M. Of. - Monitorul Oficial
Nr. - numărul
O.G. - Ordonanţa Guvernului
O.U.G.- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
R.D. - revista Dreptul
R.D.P. - Revista de Drept Penal
S. pen. – sentinţă penală
Trib. Bucureşti - Tribunalul (Municipiului) Bucureşti
Trib. jud. - tribunal judeţean
trib. - tribunal (ul)
4 Noţiuni introductive referitoare la dreptul procesual penal
Capitolul I
Noţiuni introductive cu privire la dreptul procesual penal
Secţiunea I Ordinea de drept şi procesul penal
1. Concept
Orice încălcare a legii, prin săvârşirea unei infracţiuni dă naştere unui conflict între voin-
ţa legii, cuprinsă în dispoziţiile normelor juridice de drept penal şi voinţa destinatarului care
a avut o conduită contrară normei de incriminare, conflict care creează un raport juridic de
drept substanţial1, în cadrul căruia statul îşi exercită dreptul de a trage la răspundere pe cel
care a încălcat legea, iar acesta din urmă are obligaţia să suporte consecinţele nerespectării
legii penale2.
Faţă de orice încălcare a normelor de drept penal, statul trebuie să răspundă prin
restabilirea ordinii de drept, care trebuie să se materializeze prin tragerea la răspundere
penală şi subsecvent, prin aplicarea unei sancţiuni persoanei care a săvârşit infracţiunea.
Tragerea la răspundere penală prin aplicarea unei sancţiuni se realizează de către
organele specializate ale statului, un rol important avându-l autorităţile judecătoreşti, cărora
le revine dreptul de a soluţiona conflictul apărut între stat şi infractor.
În acest sens, menţionăm prevederile art. 21 din Constituţie 3, care consfinţesc accesul
liber la justiţie, şi anume că „orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea
drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exer-
citarea acestui drept”.
1 V. Dongoroz, Tratat de drept penal, Bucureşti, 1939, p. 707.
2 A. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, Drept procesual penal, Ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti,
2002, p. 3.
3 Constituţia României, republicată în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.

Aceste reglementări au fost preluate şi în cuprinsul art. 1 alin. (1) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară4, care prevede că puterea judecătorească se exercită
de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi de către celelalte instanţe judecătoreşti
prevăzute de lege.
Completând cele menţionate, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele
generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Devine astfel evident faptul că întreaga activitate a organelor judiciare care are drept scop
tragerea la răspundere penală a celor care au săvârşit o infracţiune se va putea realiza doar
pe calea justiţiei penale, în cadrul unui proces penal.
Astfel, procesul penal reprezintă acea activitate reglementată de lege, desfăşurată de
organele competente, cu participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării la timp
şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit
o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie
trasă la răspundere penală5.
Însă, procesul penal nu trebuie confundat nici cu justiţia penală, nici cu noţiunea de
activitate judiciară în materie penală6.
Astfel, justiţia apare ca o funcţie de judecare a proceselor izvorâte din încălcarea legilor7;
autoritatea acesteia, atât sub aspect organizatoric cât şi funcţional 8 este evocată în
Constituţie. În acest sens:
- art. 124 alin. (1) subliniază că „justiţia se înfăptuieşte în numele legii”.
- art. 126 alin. (1) specifică faptul că „justiţia se realizează prin Curtea Supremă de
Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”;
Cu privire la noţiunea de activitate judiciară în materie penală, aceasta are o sferă de
cuprindere mai restrânsă decât procesul penal, incluzând numai totalitatea manifestărilor
organelor judiciare penale9. În acest scop, organele judiciare, prin activitatea pe care o des-
făşoară (activitatea de descoperire a infracţiunilor, de stabilire a vinovăţiei făptuitorilor pe
baza probelor strânse în faza de urmărire penală şi de tragere la răspundere penală a celor
vinovaţi), activitate de urmărire penală, pregăteşte de fapt condiţiile pentru desfăşurarea în
condiţii optime a judecăţii.
4 Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu
modificările şi completările ulterioare.
5 I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ediţia a II-a. În lumina noului
Cod de procedură penală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 14
6 I. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura PRO, Bucureşti, 1977, p. 3.
7 N. Volonciu, Tratat de procedură penală, partea generală, vol. I, Editura Paideia, 1993, p. 7.
8 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, vol. I, Ediţia a II-a, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 19.
9 N. Volonciu, op. cit., p. 9.

Analizând succint triada: justiţie penală, activitate judiciară penală şi proces penal
putem contura conceptul de proces penal.
Astfel, procesul penal reprezintă acea categorie juridică cu o sferă de cuprindere mai
largă decât activitatea judiciar penală, iar justiţia penală, este un segment al activităţii
judiciare penale incluse în procesul penal10.
2. Elementele caracteristice ale procesului penal
2.1. Trăsături
Noţiunea de proces penal presupune stabilirea principalelor trăsături ale acestuia, după
cum urmează:
1. Procesul penal este o activitate
Termenul de „proces” derivă din latină, şi anume: „procedere”, ceea ce înseamnă a
progresa, a evalua, a avansa. Sintagma ,,proces penal” derivă de la specificul activităţii
judiciare care se desfăşoară progresiv, de la momentul descoperirii săvârşirii unei infracţiuni
şi până la punerea în executare a hotărârii judecătoreşti penale rămase definitive11.
Unii autori12 consideră procesul penal un fenomen dinamic, tipic evolutiv ce se manifestă
ca o activitate complexă.
2. Procesul penal este o activitate reglementată de lege
Menţionăm în acest sens faptul că legea procesual penală este cea care prin
reglementările sale stricte referitore la procesul penal, conferă acestuia posibilitatea de a se
desfăşura în limitele celei mai stricte legalităţi, prin reglementarea drepturilor şi obligaţiilor
participanţilor, a moduluiu de efectuare şi succesiunea activităţilor, cât şi conţinutul actelor
procedurale13.
Principiul legalităţii se regăseşte în cadrul dreptului penal, concretizat în adagiul „nullum
crimen sine lege” şi „nulla poena sine lege”, iar în cadrul dreptului procesual penal se
regăseşte în adagiul „nullum iuridicum sine lege”14.
3. Procesul penal se realizează într-o cauză penală
Raportul juridic penal de conflict care s-a născut între stat şi infractor din momentul
săvârşirii infracţiunii este adus în faţa organelor judiciare care au dreptul de a-l trage la
răspundere penală pe infractor în cadrul unui proces penal.
Pentru desfăşurarea procesului penal este necesar ca organul judiciar să fie sesizat despre
săvârşirea unei infracţiunii care a dat naştere raportului juridic de drept penal, infracţiunea
10 I. Neagu, op. cit., p. 3.
11 A. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 4.
12 Vincenzo Manzini, Tratto di diritto procesuale penale, Ediţia a VII-a, Torino, 1968, p. 69, citat de N.
Volonciu, op. cit., p. 14.
13 Idem, op. cit., p. 14.

constituind în acest caz obiectul material al procesului penal, iar raportul juridic de drept
penal reprezentând obiectul juridic al acestuia15.
Obiectul material şi cel juridic determină atât declanşarea, cât şi desfăşurarea procesului
penal, ceea ce reprezintă de fapt cauza penală, denumire care în practica judiciară este
sinonimă cu litigiul penal sau pricină penală16.
4. Activitatea penală se realizează de diverşi participanţi în procesul penal
Participanţii în procesul penal sunt: organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii
procesuali principali şi alţi subiecţi procesuali.
Organele specializate ale statului care realizează activitatea judiciară sunt:
- organele de cercetare penală;
- procurorul;
- judecătorul de drepturi şi libertăţi;
- judecătorul de cameră preliminară;
- instanţele judecătoreşti.
Părţile în procesul penal sunt:
- inculpatul
- partea civilă
- partea responsabilă civilmente
Subiecţii procesuali principali sunt:
- suspectul
- persoana vătămată.
Sunt de asemenea, subiecţi procesuali: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural,
organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege
având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale.
2.2. Scopul procesului penal

Dispoziţiile anterioare ale Codului de procedură penală stipulau în cuprinsul art. 1 că
procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie
infracţiuni, asfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit
vinovăţiei sale şi orice persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Deşi în prezent nu mai regăsim aceste dispoziţii în normele procesual penale din actualul
Cod de procedură penală, totuşi legiuitorul precizează în prezent faptul că prin
reglementarea desfăşurării procesului penal şi a altor proceduri judiciare, normele procesual
penale urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuţiilor organelor judiciare cu
garantarea drepturilor părţilor şi ale celorlalţi participanţi în procesul penal, astfel încât să
fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale
celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum şi ale
16 V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală, vol. I, Editura
Academiei, Bucureşti, 1975, p. 11.
pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este
parte.
Considerăm în acelaşi tim necesar să precizăm faptul că întreaga activitate procesuală
trebuie să se desfăşoare într-un timp cât mai aproape de momentul comiterii infracţiunii,
pentru constatarea în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni17.
2.3. Rolul educativ al procesului penal
Din cele expuse mai sus rezultă că relaţionarea indivizilor în societate se realizează în
baza normelor care reglementează viaţa socială, relaţiile sociale, precum şi întreaga ordine
de drept care se realizează cu ajutorul regulilor de drept în cadrul unui proces penal.
Putem spune astfel că procesul penal are şi scopul de educare în spiritul respectării
legilor, ca urmare a faptului că modul de desfăşurare a procesului penal, cât şi pedepsele
aplicate în cadrul acestuia au şi valenţe educative, în sensul prevenirii săvârşirii de noi
infracţiuni şi reeducării, respectiv formarea unei atitudini corecte faţă lege din partea
indivizilor ca membri ai colectivităţii umane18.
De asemenea, prin modul în care se desfăşoară procesul penal, prin respectarea principiu-
lui publicităţii atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, oferă posibilitatea
realizării unui contact direct cu opinia publică, având implicit un rol educativ în societate.
3. Fazele procesului penal
Noţiunea de fază a procesului penal
Aşa cum precizam anterior, organele specializate ale statului care realizează activitatea
judiciară sunt: organele de cercetare penală, procurorul, judecătorul de drepturi şi libertăţi,
judecătorul de cameră preliminară, instanţele judecătoreşti, fiecărei categorii de organe
judiciare penale fiindu-i reglementată competenţa prin norme procesual penale.
Complexul de activităţi din cadrul fiecărei etape a procesului penal se desfăşoară într-o
anumită succesiune stabilită de lege urmărind realizarea unei finalităţi (de ex.:
art. 388 alin. (1) C. proc. pen. prevede că în timpul dezbaterilor, la judecarea cauzei în primă
instanţă se dă cuvântul în următoarea ordine: procurorului, persoanei vătămate, părţii civile,
părţii responsabile civilmente şi inculpatului).
Fazele procesului penal reprezintă diviziuni ale acestuia, care încorporează un complex
de activităţi care se derulează succesiv, progresiv şi coordonat în scopul rezolvării cauzei
penale deduse judecăţii19, şi de asemenea, între componentele fazelor procesului penal există
o legătură de interdependenţă (de ex. legătura între activităţi ca: începerea urmăririi penale,
punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecată a inculpatului, pronunţarea unei
hotărâri judecătoreşti definitive)20.
17 I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 5.
19 N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Editura Paideia, 1993, p. 21.

În structura tipică a procesului penal întâlnim patru faze:

1. urmărirea penală;
2. camera preliminară;
3. judecata;
4. punerea în executare a hotărârilor penale.
3.1. Faza de urmărire penală
Identificarea autorului unei infracţiuni, prinderea acestuia, descoperirea, ridicarea şi
administrarea probelor în vederea trimiterii în judecată sunt reglementate prin norme
procesual penale ce se impun a fi respectate pe parcursul fiecărei faze a procesului penal.
Aceste activităţi se desfăşoară pe parcursul primei faze a procesului penal care se
numeşte faza de urmărire penală.
În această fază, activitatea de urmărire penală este efectuată de procurori, de organele de
cercetare penală ale poliţiei şi de organele de cercetare penală speciale.
Procurorul are competenţa de a efectua personal orice act de urmărire penală şi de a
coordona întreaga activitate de urmărire penală.
Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror în cazul
infracţiunilor cu un pericol social mai ridicat şi care sunt nominalizate în mod expres de
legiuitor (art. 56 alin. (3) C. proc. pen.). Dar şi pentru soluţionarea unor asemenea cauze,
procurorul poate delega organului de cercetare penală competenţa să efectueze anumite acte
de urmărire penală.
Tot în această fază, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad
acestei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea
infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea,
intervine în mod excepţional numai în anumite situaţii, bine determinate de lege (de ex.:
prelungirea arestării preventive).
Limita iniţială a fazei de urmărire penală este reprezentată de dispoziţia de începere a
urmăririi penale, care este materializată prin ordonanţă, care marchează momentul de
început al urmăririi penale.
Limita finală al acestei faze a procesului penal este reprezentată fie de dispoziţia de
trimitere în judecată, reprezentată de rechizitoriu, fie de ordonanţa prin care se clasează
cauza, fie de încheierea judecătorului de cameră preliminară prin care admite cererea de
confirmare a ordonanţei prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală, formulată de
către procuror.
3.2. Camera preliminară
Camera preliminară este o instituţie nou introdusă în legislaţia procesual penală prin
dispoziţiile Codului de procedură penală, fiind o fază intermediară între faza de urmărire
0
penală şi faza de judecată, care are ca scop înlăturarea duratei excesive a procedurilor în
faza de judecată. Dispoziţiile relative la desfăşurarea activităţii în faza camerei preliminare
se regăsesc în cuprinsul Titlului II al Părţii Speciale a Codului de procedură penală, denumit
„Camera preliminară” şi reglementează obiectul, durata, măsurile premergătoare, procedura
de judecată în camera preliminară, soluţiile dispuse de judecătorul de cameră preliminară,
precum şi contestaţiile împotriva încheierilor pronunţate de acesta.
Prin reglementarea procedurii camerei preliminare se urmăreşte rezolvarea chestiunilor ce
ţin de legalitatea trimiterii în judecată şi de legalitatea administrării probelor, asigurându-se
premisele pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei în fond, fiind eliminate unele dintre
deficienţele care au condus la condamnarea României de către Curtea Europeană a
Drepturilor Omului pentru încălcarea duratei excesive a procesului penal.
3.3. Faza judecăţii
Faza judecăţii reprezintă cea de a treia fază a procesului penal, în care îşi desfăşoară
activitatea instanţele judecătoreşti care continuă activitatea organelor de urmărire penală din
faza de urmărire penală, precum şi a judecătorului de cameră preliminară din cea de a doua
fază a procesului penal, şi anume, camera preliminară, unde în cazul în care judecătorul de
cameră preliminară constată că nu s-au formulat cereri şi excepţii ori nu s-au ridicat din
oficiu excepţii, a constatat de asemenea, legalitatea sesizării instanţei, a administrării
probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, dispune începerea judecăţii.
Limita iniţială a fazei de judecată este reprezentată de dispoziţia judecătorului de
cameră preliminară de începere a judecăţii, care se materializează printr-o încheiere, în timp
ce limita finală a acestei faze este reprezentată de momentul rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti (sentinţă sau decizie)21.
În cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu
detenţiune pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să
aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor
prezentate de părţi, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, putând încheia
un acord de recunoaştere a vinovăţiei.
Ca şi judecata efectuată pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală,
judecata pe baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei este o formă abreviată a judecăţii
pentru anumite infracţiuni, de natură a responsabiliza părţile din proces şi a degreva
instanţele de judecată.
Activitatea la instanţa de judecată se desfăşoară în condiţii de publicitate (de regulă), de
contradictorialitate şi de oralitate, astfel încât hotărârea instanţei trebuie să exprime adevărul
cu privire la fapta săvârşită şi gradul de vinovăţie al făptuitorului, sintetizate în sancţiunea
penală aplicată acestuia, la terminarea judecăţii cauzei.
3.4. Punerea în executare a hotărârilor penale
Prin punerea în executare a hotărârilor penale se urmăreşte aplicarea concretă a sancţiunii
prevăzute în hotărârea judecătorească şi realizarea scopului procesului penal.
21 A. L. Lorincz, Drept procesual penal, confom noului Cod de procedură penală, vol. I, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2015, p. 9.
1
În această fază îşi desfăşoară activitatea instanţa de judecată (ca instanţă de executare),
procurorul, unele organe ale Ministerului Afacerilor Interne şi alte organe abilitate
(comandantul locului de deţinere sau după caz comandantul unităţii militare, unităţii
economice, sanitare, consilii locale ş.a.).
Limita iniţială a acestei faze este reprezentată de momentul rămânerii definitive a
hotărârii penale, iar limita finală diferă în funcţie de tipul de sancţiune aplicată.
Astfel, dacă pedeapsa este închisoarea, momentul final îl reprezintă întocmirea procesului
- verbal de constatare a începerii executării închisorii, iar dacă pedeapsa este amenda,
momentul final îl va constitui depunerea la instanţa de executare a recipisei de achitare a
amenzii penale.
În cazul pedepsei complementare, pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi se pune
în executare prin trimiterea de către judecătorul delegat al instanţei de executare a unei copii
de pe dispozitivul hotărârii, în funcţie de drepturile a căror exercitare a fost interzisă,
persoanei juridice de drept public sau de drept privat autorizate să supravegheze exercitarea
dreptului respectiv22.
Pentru punerea în executare a măsurilor de siguranţă, momentul de început al fazei de
executare este diferenţiat corespunzător fiecărei măsuri de siguranţă dispusă, (de ex.:
comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul de expertiză medico-legală
către autoritatea de sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de
care s-a luat măsura obligării la tratament medical sau de internare medicală)23.
Uneori momentele care marchează începutul şi sfârşitul fazelor procesului penal depind
şi de executarea unor proceduri incidente cum sunt: amânarea executării pedepsei închisorii
şi contestaţia la executare, când începerea punerii în executare a hotărârii penale este
precedată de rezolvarea prealabilă a cererilor formulate24.
4. Forme de realizare a procesului penal
De-a lungul timpului, desfăşurarea procesului penal a cunoscut diferite forme25.
1. Forma acuzatorială se caracteriza prin libertatea de producere (în sensul de
administrare) a probelor, pe oralitatea şi pe publicitatea judecăţii 26. Acuzaţiiile erau făcute
de către victimă sau de către membrii săi de familie, fără acuzaţie, neexistând proces, întru-
cât nu existau organe ale statului împuternicite să se autosesizeze.
Dovedirea acuzaţiei sau apărării se baza pe recunoaştere publică din partea acuzatului,
declaraţii de martori, luarea pe garanţie.
25 G. Theodoru, G. Theodoru – Drept procesual penal, Editura Cugetarea, Iaşi, 1996, p. 9.
26 A. L. Lorincz, op. cit., p. 10.

2
În perioada feudală, procesul avea un pronunţat caracter religios, fiind admise aşa
numitele „semne ale lui Dumnezeu”, iar pentru a se arăta semnele erau permise27:
- duelul judiciar între acuzat şi acuzator ori reprezentanţii acestora, obţinând câştig de
cauză cel care învingea;
- ordaliile (încercarea cu fierul înroşit în foc, apă fiartă, aruncarea în apă, proba
coşciugului - fiind declarat nevinovat cel care scăpa cu viaţă).
2. Forma inchizitorială, în care judecătorii erau învestiţi oficial, dar se puteau şi
autosesiza. Judecata se desfăşura în secret, în scris şi necontradictoriu. În această formă,
probele aveau o valoare prestabilită de lege, judecătorul neavând voie să le aprecieze.
Acest sistem a fost introdus prin dreptul procesual canonic instituit prin Ordonanţa
franceză din 1670.
Mărturisirea acuzatului era considerată „proba probationem” sau ,,regina probelor” şi
putea fi obţinută chiar şi prin tortură în cadrul judecăţii. Folosirea torturii era admisă de
religie pentru a se constata „voinţa Domnului”.
3. În Forma mixtă sau ,,procesul penal mixt”, a constituit o îmbinare a celorlalte două
sisteme. În acest sistem, sesizarea instanţei de judecată se realiza de către victimă sau de
către Ministerul Public, constituit în parchete, în care funcţionau procurori, existând şi orga-
ne specializate pentru realizarea instrucţiei prealabile, după regulile procesului inchiziţional,
cu procedură secretă, scrisă şi necontradictorie, şedinţele de judecată fiind publice,
caracterizându-se prin oralitate şi contradictorialitate, iar tortura era oficial abolită28. Probele
în proces erau liber evaluate de judecători, pe baza convingerii lor intime.
Acest sistem a fost introdus în Franţa, în timpul lui Napoleon, prin Codul de instrucţie
criminală din 1808, fiind preluat şi de Codurile de procedură penală din 1864 şi 1936 din
ţara noastră, iar după cel de-al doilea război mondial în ţările socialiste s-a aplicat o variantă
mai autoritară, care a pus interesul statului şi al regimului totalitar mai presus de cel
personal29.
În prezent, dispoziţiile noului Cod de procedură penală au ca scop crearea unui cadru
legislativ modern în materie procesual penală, care să răspundă pe deplin imperativelor
funcţionării unei justiţii moderne, bazate pe accelerarea duratei procedurilor penale,
simplificarea acestora şi crearea unei jurisprudenţe unitare, în acord cu jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului.
Secţiunea a II-a Dreptul procesual penal
1. Noţiunea dreptului procesual penal
Fiecare ramură a dreptului reprezintă un ansamblu de norme juridice care au un obiect

reglementarea unui anumit domeniu al relaţiilor sociale. Astfel, şi dreptul procesual penal

3
este alcătuit dintr-un ansamblu de norme juridice ce conţin reguli procesuale şi
procedurale necesare bunei desfăşurări a procesului penal.
Dreptul penal apare ca o sumă de norme, de reguli de conduită generală, iar cele de drept
procesual penal, ca reguli de conduită particulară, întrucât se adresează numai acelora care
participă într-o anumită calitate la desfăşurarea procesului penal30.
Normele dreptului procesual penal sunt cuprinse în Codul de procedură penală, dar şi în
cuprinsul unor legi care reglementează organizarea şi desfăşurarea unor activităţi a
organelor judiciare, care au ca scop tragerea la răspundere penală a persoanelor care au
săvârşit infracţiuni, prin aplicarea de sancţiuni penale.
În consecinţă, dreptul procesual penal poate fi definit ca fiind alcătuit din totalitatea
normelor juridice care reglementează activitatea autorităţilor judiciare, a părţilor, precum
şi raporturile ce se stabilesc în procesul de constatare a faptelor care constituie infracţiuni
şi a aplicării pedepselor şi măsurilor prevăzute de legea penală, celor care le-au săvârşit31.
Astfel, normele de drept procesual penal reglementează condiţiile şi organele sau
persoanele care au dreptul sau îndatorirea de a efectua activităţile, precum şi actele care
trebuie să fie îndeplinite pe parcursul procesului penal.
Actele de drept procesual penal sunt de două feluri32:
a. actele procesuale care reprezintă exercitarea unui drept, unei prerogative, unei
îndatoriri şi au ca urmare declanşarea activităţii procesuale (de ex.: sesizarea organului
competent să aplice prevederile legale, dispunerea efectuării unei cercetări la faţa locului
ş.a.);
b. acte procedurale, care sunt actele ce se întocmesc pentru aducerea la îndeplinire şi în
care se materializează actul procesual (de ex.: procesul-verbal de cercetare la faţa locului,
declaraţia luată în scris suspectului sau inculpatului, dovada întocmită care să ateste că s-a
realizat procedura de citare ş.a.).
2. Autonomia dreptului procesual penal
Analizând din punct de vedere istoric, putem spune că o lungă perioadă lungă de timp
normele de drept procesual penal nu erau prevăzute în mod distinct de normele dreptului
penal, abia în secolul XIX apărând o reglementare procesual penală completă, independentă
de dreptul material33. Eexemplificăm în acest sens, Codul de procedură penală francez din
1808 considerat a fi o reglementare modernă, sistematizată a desfăşurării procesului penal.
De asemenea, Codul de procedură penală român adoptat în timpul domniei lui Al. I.
Cuza, şi în mare parte asemănător Codului francez, a dăinuit până în 1936, suferind apoi o
serie de modificări, care au culminat cu intrarea în vigoare a Codul de procedură penală din
anul 1968.
31 G. Theodoru, op. cit., p. 17.
32 V. Dongoroz şi colaboratorii, op. cit., p. 6.

4
În prezent, normele procesual penale care reglementează desfăşurarea procesului penal
se regăsesc în cuprinsul Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală34, care a intrat
în vigoare la data de 1 februarie 2014.
3. Obiectul şi sarcinile dreptului procesual penal
Obiectul dreptului procesual penal este reprezentat de relaţiile sociale determinate de
activitatea organelor judiciare care are ca scop, tragerea la răspundere penală a celor care au
săvârşit infracţiunea. Putem preciza astfel că obiectul dreptului procesual penal îl constituie
însăşi procesul penal.
De asemenea, normele juridice procesual penale indică care sunt organele care îndepli-
nesc activităţile necesare realizării procesului penal, precum şi competenţele ce revin
fiecărui organ în parte.
Tocmai datorită conţinutului normelor procesual penale, nu trebuie confundat dreptul
procesual penal cu procesul penal, care este o activitate juridică concretă, dinamică, în timp
ce dreptul procesual penal reprezintă doar un ansamblu de norme juridice care
reglementează desfăşurarea procesului penal.
Sarcinile dreptului procesual penal sunt multiple întrucât şi relaţiile sociale pe care le
reglementează sunt multiple35. Aceste sarcini sunt:
1. stabilirea organelor competente să participe la desfăşurarea procesului penal şi care
este sfera atribuţiilor acestor organe;
2. stabilirea persoanelor care trebuie să participe la realizarea procesului penal şi care
sunt drepturile şi obligaţiile acestora;
3. stabilirea unui sistem de garanţii procesual penale necesare realizării şi exercitării
drepturilor subiecţilor participanţi în procesul penal.
4. Conţinutul dreptului procesual penal
Conţinutul dreptului procesual penal este reprezentat de totalitatea dispoziţiilor cu
caracter legal privitoare la desfăşurarea progresivă şi coordonată a procesului penal pentru
restabilirea ordinii de drept încălcate36.
Dreptul procesual penal cuprinde trei categorii de norme37:
a. norme procesual penale care, prevăd: actele ce se impun a fi îndeplinite pentru
desfăşurarea procesului penal, în ce condiţii vor fi îndeplinite şi care sunt organele, părţile
sau alte persoane participante la procesul penal, stabilesc drepturile şi îndatoririle acestor
organe, părţi şi persoane, care sunt garanţiile prevăzute pentru respectarea drepturilor sau
34 Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010,
modificată şi completată.
35 I. Neagu, Tratat, p. 11.
37 Gh. Mateuţ, Procedură penală, vol. I, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1997, p. 7, citat de A. Boroi, Şt.
G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 12.
5
îndeplinirea îndatoririlor. Aceste norme au în vedere actele şi măsurile procesuale, ca de
exemplu actele de sesizare a organelor judiciare, probele, măsurile preventive, sechestrul
sau ridicarea de obiecte şi înscrisuri, expertizele sau constatările;
b. norme procesuale care prevăd modalităţile concrete de aducere la îndeplinire a
măsurilor şi actelor procesuale. Acestea alcătuiesc conţinutul formal al procesului penal
fiind destinat realizării scopului activităţii procesual penale (de ex. întocmirea unui proces-
verbal, redactarea unei hotărâri judecătoreşti, luarea unei declaraţii suspectului sau
inculpatului ori martorului ş.a.);
c. norme procesuale penale care reglementează în mod concret modul de dispunere şi
realizare a probaţiunii în procesul penal, a măsurilor procesuale, efectuarea oricăror acte
procedurale prin care se aduce atingere drepturilor persoanelor, desfăşurarea urmăririi
penale, a judecării cauzelor penale şi a punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti penale
ş.a.
5. Legăturile dreptului procesual penal cu alte ramuri ale dreptului
Totalitatea ramurilor de drept alcătuiesc un sistem unitar, în cadrul căruia dreptul
procesual penal, ca ramură distinctă şi autonomă a dreptului român are legături mai mult sau
mai puţin strânse cu celelalte ramuri de drept, în funcţie de categoriile de relaţii sociale care
fac obiect de reglementare pentru acestea38.
5.1. Dreptul procesual penal şi dreptul constituţional
Normele juridice constituţionale care consfinţesc principiile fundamentale ale dreptului
românesc se regăsesc la baza fiecărei ramuri de drept, deci şi la baza dreptului procesual
penal.
Astfel, legiuitorul a prevăzut numeroase dispoziţii în cuprinsul Constituţiei care să
reglementeze înfăptuirea justiţiei. În acest sens, menţionăm Capitolul VI – din Titlul III,
consacrat autorităţii judecătoreşti; Capitolul II din Titlul II care stipulează drepturile şi
libertăţile fundamentale, arătându-se în ce împrejurări pot fi efectuate percheziţiile,
condiţiile restrângerii libertăţii persoanei. În Titlul III, Capitolul VI, intitulat ,,Autoritatea
judecătorească” sunt prevăzute normele privind organizarea instanţelor judecătoreşti.
De asemenea, în Titlul II, Capitolul I este consacrată egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi
a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, arătându-se totodată că nimeni nu
este mai presus de lege.
5.2. Dreptul procesual penal şi dreptul penal
O strânsă legătură are dreptul procesual penal cu dreptul penal. Aceasta este determinată
de faptul că în timp ce dreptul penal stabileşte faptele care sunt considerate infracţiuni,
sancţiunile şi condiţiile tragerii la răspundere penală a infractorului, dreptul procesual penal
reglementează căile şi procedura de stabilire a răspunderii penale.
Putem spune astfel că legătura dintre aceste două ramuri de drept are un caracter
funcţional, dreptul penal îşi îndeplineşte funcţia sa socială prin intermediul dreptului
procesual penal, întrucât fără organizarea şi desfăşurarea unui proces, normele de drept
penal sunt fără aplicare. În aceste condiţii, dreptul procesual penal fără dreptul penal ar fi

6
lipsit de obiect, fără conţinut, deoarece normele penale stabilesc care fapte sunt infracţiuni
şi sancţiunile care se pot aplica în cazul săvârşirii lor. De altfel, dreptul penal nici nu ar fi
eficace dacă nu ar exista o procedură de urmărire penală, de judecată în primă instanţă, de
exercitare a căilor de atac, reglementate prin dispoziţii de către dreptul procesual penal, iar
în acelaşi timp nici dreptul procesual penal n-ar putea funcţiona fără dreptul penal, întrucât
nu s-ar cunoaşte care sunt faptele periculoase care trebuie urmărite, precum şi persoanele
care urmează a fi trase la răspundere penală în vederea aplicării unei sancţiuni.
5.3. Dreptul procesual penal şi dreptul procesual civil
Ca urmare a faptului că în procesul penal se exercită atât acţiunea penală, cât şi acţiunea
civilă, considerăm că dreptul procesual penal se află într-o strânsă legătură cu dreptul
procesual civil, astfel că cele două ramuri de drept reglementează două forme ale aceleiaşi
activităţi de judecată.
Motivăm de asemenea această afirmaţie şi prin faptul că unele principii ale activităţii
judiciare se manifestă aproape identic în ambele procese (de ex. principiul legalităţii,
principiul aflării adevărului, principiul dreptului la apărare39).
De asemenea, principiile de ordin organizatoric referitoare la activitatea instanţelor se
regăsesc în ambele reglementări (de ex.: independenţa judecătorilor, supunerea lor numai
legii, publicitatea, contradictorialitatea şi oralitatea şedinţelor de judecată, existenţa căii de
atac ordinare, dar şi a celor extraordinare).
Însă între cele două ramuri de drept există şi numeroase deosebiri cum ar fi40:
- natura distinctă a normelor de drept material care reglementează cele două conflicte cu
esenţe diferite;
- deosebiri pe plan structural, (de ex.: existenţa celor patru faze în cazul procesului penal,
care nu se regăsesc în cazul procesului civil).
5.4. Dreptul procesual penal şi dreptul civil
Menţionăm că dreptul civil, ca ramură de drept este titularul unor instituţii cum ar fi:
partea civilă, partea responsabilă civilmente, acţiunea civilă, care au fost adoptate şi sunt
folosite frecvent şi în procesul penal41.
Aceasta ca urmare a faptului că prin săvârşirea unei infracţiuni se produc prejudicii
materiale persoanelor vătămate, fapt care angajează răspunderea civilă a făptuitorului, iar
despăgubirea părţii civile se realizează de obicei pe calea exercitării acţiunii civile într-un
procesul penal.
5.5. Dreptul procesual penal şi dreptul familiei
Legătura dintre dreptul procesual penal şi dreptul familiei se manifestă doar prin
intermediul unor instituţii cum ar fi42: chestiunile prealabile, luarea măsurilor de ocrotire a

7
minorilor, precum şi în cazul unor infracţiuni care aduc atingere relaţiilor de familie
(abandonul de familie - art. 378 C. pen.) şi care sunt judecate conform normelor procesuale
penale.
5.6. Dreptul procesual penal şi dreptul administrativ
Între dreptul procesual penal şi dreptul administrativ există numeroase elemente comune,
ca urmare a faptului că o serie de activităţi judiciare din sfera procesuală penală sunt
înfăptuite de organe administrative (înmânarea citaţiilor prin intermediul serviciului poştal,
încheierea unor acte de constatare de către organele inspecţiilor de stat şi cele de conducere
ale administraţiei de stat, executarea mandatului de aducere de către poliţie)43.
Pe lângă litigiile penale şi civile deduse justiţiei pot apărea şi numeroase situaţii de
contencios administrativ, aplicându-se astfel acestor situaţii normele cuprinse în Legea nr.
554/2004 a contenciosului administrativ44.
5.7. Dreptul procesual penal şi criminalistica
Organele judiciare au obligaţia de a strânge şi de a administra probele, atât în favoarea,
cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, acestea folosind la cunoaşterea
împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei, contribuind la aflarea adevărului în
procesul penal. Pentru aceasta se vor aplica metodele şi mijloacele de cercetare
criminalistică45, conform regulilor de tactică şi metodică criminalistică (cercetarea la faţa
locului, percheziţia, reconstituirea, ascultarea persoanelor în procesul penal ş.a.).
Procedeele tehnico-ştiinţifice stabilite de criminalistică permit identificarea, relevarea,
ridicarea şi valorificarea urmelor infracţiunilor, care devin apoi probe în procesul penal46.
5.8. Dreptul procesual penal şi medicina legală
Pentru dovedirea săvârşirii unor infracţiuni contra vieţii sau integrităţii corporale a
persoanelor este nevoie de probe. Soluţionarea legală a a cestor cauze ar fi dificilă şi uneori
chiar imposibilă fără sprijinul medicinii legale.
Astfel, în cazul vătămărilor corporale, cum ar fi lovirea sau alte violenţe (art. 193 C.
pen. ), vătămare corporală (art. 194 C. pen.), vătămare corporală din culpă (art. 196 C. pen. )
este hotărâtor pentru a se stabili numărul zilelor necesare îngrijirii medicale şi în funcţie de
acestea stabilirea încadrării juridice a faptei şi a organelor judiciare competente să efectueze
urmărirea penală sau judecata. Pentru stabilirea cauzei morţii, când aceasta nu se cunoaşte,
este necesară efectuarea unei constatări medico-legale sau a unei expertize medico-legale,
utilizându-se în acest scop cunoştinţe avansate de medicină legală, căci în funcţie de
concluziile acestor constatări medico-legale sau expertize se va declanşa sau nu procesul
penal47.
5.9. Dreptul procesual penal şi psihiatria judiciară
44 Publicată în M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004.
45 I. Mircea, Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 5.

8
Cunoştinţele specialiştilor în psihiatrie sunt necesare pentru a stabili dacă persoana care
a săvârşit infracţiunea este sau nu responsabilă pentru faptele sale, iar ori de câte ori organul
judiciar are dubii cu privire la integritatea psihică a făptuitorului şi în cazul săvârşirii
infracţiunilor intenţionate ce au avut ca urmare decesul victimei, legea dispune
obligativitatea efectuării de expertize psihiatrice48.
În situaţia în care un minor a săvârşit o infracţiune şi are vârsta cuprinsă între 14 şi 16
ani, pentru tragerea la răspundere penală, se impune ca organul judiciar să dovedească că
fapta a fost săvârşită cu discernământ, dispunându-se în acest sens, efectuarea unei expertize
medico-legale psihiatrice, potrivit dispoziţiilor art. 184 C. proc. pen.
5.10. Dreptul procesual penal şi psihologia judiciară
În vederea descoperirii infracţiunilor, precum şi a persoanelor care le-au săvârşit sunt
utilizate studiile valoroase realizate în domeniul psihologiei umane, ori de câte ori este
necesar, în activitatea de ascultare şi confruntare a persoanelor, de cunoaştere a
comportamentului uman în diverse situaţii pentru stabilirea adevărului judiciar în cauze
penale de către organele judiciare49.
Secţiunea a III-a Ştiinţa dreptului procesual penal
1. Noţiunea şi obiectul ştiinţei dreptului procesual penal
Dreptul procesual penal ca ştiinţă, reprezintă un sistem de cunoştinţe despre raporturile
juridice procesuale şi despre normele procesuale penale care le reglementează50.
Ştiinţa dreptului procesual penal se ocupă de studierea instituţiile procesuale penale,
evoluţia lor istorică determinată de politica statală şi a realităţilor economice şi sociale
specifică fiecărei orânduiri sociale51.
Putem spune astfel că, obiectul ştiinţei dreptului procesual penal îl constituie studiul
normelor juridice procesual penale, a raporturilor juridice pe care le reglementează normele
respective şi a instituţiilor procesual penale în evoluţia lor istorică.
2. Metodele ştiinţei dreptului procesual penal
Normele procesual penale pot fi cunoscute în mod ştiinţific doar prin prisma rolului şi a
importanţei lor în societate, de aceea pentru studierea acestora este necesară utilizarea
unor metode specifice52:
a. Metoda dialectică, prin care sunt studiate instituţiile procesual penale în dezvoltarea lor
istorică. Sunt avute în vedere împrejurările istorice, politice, socio-economice care au dat
naştere instituţiilor respective, folosindu-se legile dialecticii;
50 I. Neagu, op. cit., p. 18.
52 Idem, op. cit., p. 16-17.

9
b. Metoda logică. Normele procesual penale pot fi înţelese numai analizându-se logic
rolul şi importanţa pe care o au în societate, de apărare a ordinii de drept şi de menţinere a
orânduirii sociale;
c. Metoda istorică. Instituţiile procesual penale sunt studiate ca fenomene sociale care au
luat naştere în anumite condiţii istorice determinate şi care se modifică în raport cu
schimbările social-economice ale diferitelor perioade istorice şi în funcţie de voinţa politică
a puterii de stat din epoca respectivă (de ex. competenţa judecării unor cauze cu pericol
social redus de către comisiile de judecată, în regimul statului totalitar);
d. Metoda comparativă. Are menirea, pe de o parte, de a aprecia normele de drept
procesual penal în raport cu normele juridice ale altor discipline ale dreptului, iar pe de altă
parte, de a studia normele procesual penale române în relaţie directă cu cele similare din alte
state.
În acest sens, şi legiuitorul a prevăzut în cuprinsul art. 1 alin. (2) C. proc. pen. că în
aplicarea normelor procesuale penale române sunt garantate drepturile părţilor şi a celorlalţi
participanţi în procesul penal în concordanţă cu prevederile Constituţiei, a tratatelor
constitutive ale Uniunii Europene, precum şi ale celorlalte reglementări ale Uniunii
Europene în materie procesual penală, precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la
drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
3. Părţile ştiinţei dreptului procesual penal
Ştiinţa dreptului procesual penal cuprinde două părţi, care corespund structurii Codului
de procedură penală: o parte generală şi o parte specială.
Partea generală a dreptului procesual penal care studiază principiile şi limitele de
aplicare a legii procesual penale, acţiunea penală şi civilă în procesul penal, competenţa
organelor judiciare, probele şi mijloacele de probă, măsurile preventive şi alte măsuri proce-
suale, actele procesuale şi procedurale comune, participanţii la procesul penal.
Partea specială a dreptului procesual penal care studiază modul în care se derulează
activităţile procesual penale pe timpul procesului penal, fiind studiate în acest sens normele
care reglementează: urmărirea penală, camera preliminară, judecata, punerea în executare a
hotărârilor penale şi procedurile cu caracter special.
4. Sarcinile ştiinţei dreptului procesual penal
Potrivit unei opinii53 la care achiesăm, principalele sarcini ale ştiinţei dreptului procesual
penal, sunt:
a. Studierea normelor dreptului procesual penal, precum şi a raporturilor juridice care se
formează în urma aplicării acestor norme. Aceasta rezultă din însăşi definiţia obiectului
ştiinţei dreptului procesual penal, studiul având în vedere condiţiile care au determinat
adoptarea lor54;
53 A. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 17-18.
54 N. Volonciu, op. cit., p. 49; M. Basarab, op. cit., p. 26.

0
b. Studierea practicii organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti55 pentru
teoretizarea şi promovarea a tot ceea ce este nou, precum şi adâncirea caracterului aplicativ
al normelor dreptului procesual penal, aceasta fiind singura posibilitate de verificare a
justeţei normelor procesual-penale;
c. Studiul legislaţiei procesual penale, a practicii şi doctrinei din alte ţări, adoptându-se
instituţii juridice în funcţie şi cu respectarea specificului românesc.
Secţiunea a IV-a Izvoarele dreptului procesual penal

Noţiunea de izvor de drept procesual penal
În doctrina juridică, termenul de izvor de drept are mai multe accepţiuni, făcându-se
distincţie între izvoarele materiale şi formale, între izvoarele interne şi externe, între cele
directe şi cele indirecte.
Într-o primă accepţie, izvorul material de drept îl constituie realitatea, viaţa, condiţiile
materiale de existenţă care stau la baza reglementării juridice.
Formele juridice specifice în care se exprimă voinţa statului constituie izvor formal sau
juridic al dreptului.
Definind izvoarele formale ale dreptului procesual penal, vom spune că sunt acele acte
normative care reglementează desfăşurarea procesului penal, drepturile şi obligaţiile
organelor judiciare, părţilor şi a altor persoane chemate să participe la realizarea procesului
penal, actele ce pot fi încheiate şi măsurile ce pot fi luate în vederea soluţionării legale a
cauzelor penale.
Prin prisma dreptului procesual penal sunt recunoscute ca izvoare formale şi directe actele
normative, emanaţie a puterii legislative, care, prin forma şi conţinutul lor, oferă
posibilitatea exprimării precise, într-o formulare clară, concisă, a regulilor de conduită ce
sunt specifice unei ramuri de drept56.
În acelaşi timp, reglementările în materie procesual penală se circumscriu dispoziţiilor
cuprinse în Constituţia României, precum şi unor dispoziţii cuprinse în tratatele constitutive
ale Uniunii Europene, în celelalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual
penală, precum şi în pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la
care România este parte, aşa cum se precizează de altfel şi în cuprinsul dispoziţiilor art. 1
alin. (2) C. proc. pen.
Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal sunt: Constituţia, Codul de procedură
penală, Codul de procedură civilă, Codul civil, Codul penal, Codul familiei, Convenţiile
internaţionale.
4.1. Constituţia
55 I. Neagu, Tratat, p. 20.
56 I. Ceterchi, M. Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului, Tipografia Universităţii din Bucureşti,
1
Constituţia este izvor de drept pentru toate ramurile de drept, deci şi pentru dreptul pro-
cesual penal, deoarece stabileşte reguli cu caracter general necesare pentru înfăptuirea
justiţiei. Menţionăm în acest sens, dispoziţiile art. 21 din Constituţie privitoare la accesul
liber la justiţie, potrivit căruia ,,orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea
drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime”, precum şi faptul că ,,părţile au
dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil”.
De asemenea, dispoziţiile art. 23 din Constituţie privitoare la libertatea individuală,
potrivit căruia ,,percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai
în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege”, dispoziţiile art. 24 din Constituţie privitoare
la dreptul la apărare, care stipulează că ,,dreptul la apărare este garantat, iar în tot cursul
procesului penal, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”, iar
în cuprinsul art. 27 alin. (2) lit. a)-d) din Constituţie sunt arătate condiţiile în care se poate
pătrunde în locuinţa unei persoane, derogând astfel de la principiul inviolabilităţii
domiciliului.
În acelaşi timp, prin dispoziţiile Constituţiei sunt asigurate: dreptul la viaţă şi la

integritate fizică, , libera circulaţie, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei,
imunitatea parlamentarilor şi a Preşedintelui ţării, dreptul de a utiliza căile de atac împotriva
hotărârilor judecătoreşti, dreptul de a folosi interpret când persoana implicată în proces nu
cunoaşte limba română.
4.2. Codul de procedură penală
Codul de procedură penală reprezintă principalul izvor al dreptului procesual penal
întrucât el conţine majoritatea normelor juridice care au care reglementează activitatea
organelor judiciare în vaderea tragerii la răspundere penală a celor care au săvârşit
infracţiuni.
Primul Cod de procedură penală modern a intrat în vigoare la 2 noiembrie 1864, în
timpul domnitorului Al. I. Cuza. La data de 19 martie 1936 a intrat în vigoare pe teritoriul
ţării un nou Cod de procedură penală, care a suferit modificări succesive în anul 1948, în
anul 1949 şi în anul 1960. La 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare un nou Cod de procedură
penală, adoptat prin Legea nr. 29/1968 privind Codul de procedură penală 57, care a suferit la
rândul său numeroase modificări, prin mai multe acte normative, dintre care amintim Decre-
tele nr. 154/1970 pentru modificarea Codului penal şi a Codului de procedură penală 58;
Decretul nr. 545/1972 privind executarea măsurii educative a internării minorilor infractori
într-un centru de reeducare59; Decretul nr. 83/1973 pentru modificarea Codului de procedură
civilă şi a Codului de procedură penală al R.S.R. 60; Legea nr. 7/1973 pentru modificarea
Codului de procedură penală a R.S.R.; Decretul nr. 203/1974 privind înfiinţarea şi
organizarea de secţii maritime şi fluviale la unele instanţe judecătoreşti şi unităţi de
57 Legea nr. 29/1968 privind Codul de procedură penală, publicată în B. Of. nr. 145-146 din 12 noiembrie
1968, republicat în M. Of. nr. 78 din 30 aprilie 1997
58 Publicat în B. Of. nr. 33 din 13 aprilie 1970.
59 Publicat în B. Of. nr. 162 din 30 decembrie 1972.
60 Publicat în B. Of. nr. 20 din 28 februarie 1973.

2
procuratura61, prin care au fost introduse secţiile maritime şi fluviale la instanţele de
judecată din Constanţa şi Galaţi; Decretul nr. 235/1974 pentru modificarea articolului 379
pct. 2 din Codul de procedură penală62. Au mai fost aduse modificări esenţiale prin Legea nr.
32/1990 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii ale Codului de procedura
penală63, Legea nr. 104/1992 pentru modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de
procedura penală şi a altor legi, precum şi pentru abrogarea Legii nr. 59/1968 şi
a Decretului nr. 218/1977 64 , Legea nr. 45/1993 pentru modificarea şi completarea Codului
de procedura penală65, Legea nr. 141/1996 pentru modificarea şi completarea Codului de
procedura penală66, Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de
procedura penală şi a unor legi speciale 67, Legea nr. 576/2004 pentru modificarea şi
completarea Codului de procedură penală68, Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi
completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi69, Legea
nr. 195/2009 privind modificarea art. 453 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală 70,
Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a
Codului de procedură penală al României 71, Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru
accelerarea soluţionării proceselor72.
În prezent, dispoziţiile Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală 73, au fost
modificate şi completate cu dispoziţiile Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea
unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale 74, modificată şi completată cu
dispoziţiile prevăzute în O.U.G. nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare
61 Publicată în B. Of. nr. 131 din 31 octombrie 1974.
62 Publicat în B. Of. nr. 165 din 26 decembrie 1974.
63 Publicată în M. Of. nr. 128 din 17 noiembrie 1990.
64 Publicată în M. Of. nr. 244 din 1 octombrie 1992.
65 Publicată în M. Of. nr. 147 din 1 iulie 1993.
68 Publicată în M. Of. nr. 1223 din 20 decembrie 2004
69 Publicată în M. Of. nr. 677 din 7 august 2006.
70 Publicată în M. Of. nr. 365 din 1 iunie 2009.
73 Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010.

3
necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru
implementarea altor acte normative75., cu dispoziţiile O.U.G. nr. 24/2015 pentru modificarea
Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală 76 şi cu dispoziţiile Legii nr. 318/2015
pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare a
Bunurilor Indisponibilizate şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative 77,
O.U.G. nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de
supraveghere tehnică dispuse în procesul penal 78, Legea nr. 75/2016 privind aprobarea
O.U.G. nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de
procedură penală79 şi cu dispoziţiile O.U.G. nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea
Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură
penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară80.
Codul de procedură penală constituie legea generală în materie penală.
4.3. Codul de procedură civilă
Dispoziţiile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă 81 pot constitui izvor de
drept procesual penal în măsura în care se aplică cu privire la desfăşurarea unor activităţi pe
parcursul procesului penal. Amintim în acest sens, dispoziţiile art. 727-728 C. proc. civ.
privitoare la bunurile care nu sunt supuse urmăririi silite şi asupra căora nu se poate dispune
sechestrul asigurător, precum şi dispoziţiile art. 952-959 C. proc. civ. privind sechestrul
asigurător.
4.4. Codul civil
Din cuprinsul Legii nr. 287/2009 privind Codul civil 82 numeroase dispoziţii îşi găsesc
aplicabilitate pentru soluţionarea unor aspecte ale cauzelor penale. Menţionăm în acest sens,
dispoziţiile art. 19 alin. (5) C. proc. pen. care prevăd că repararea prejudiciului material şi
moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile, în sensul aplicabilităţii în procesul penal a
dispoziţiilor art. 1372-1380 C. civ. care reglementează răspunderea pentru fapta altuia şi
care se corelează cu dispoziţiile art. 86 C. proc. pen. care stipulează că persoana care,
potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în
75 Publicată în M. Of. nr. 98 din 7 februarie 2014.
77 Publicată în M. Of. nr. 961 din 24 decembrie 2015.
78 Publicată în M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016.
79 Publicată în M. Of. nr. 334 din 29 aprilie 2016.
80 Publicată în M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016.

4
parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să
răspundă în proces este parte în procesul penal şi se numeşte parte responsabilă civilmente.
4.5. Codul penal
Codul penal cuprinde unele dispoziţii care fac trimitere la unele instituţii reglementate de
Codul de procedură penală. Amintim în acest sens, dispoziţiile prevăzute în partea generală
a Codului penal, şi anume: renunţarea la aplicarea pedepsei - art. 80 C. pen. şi amânarea
aplicării pedepsei – art. 83 C. pen.); lipsa plângerii prealabile – art. 157 C. pen., retragerea
plângerii prealabile – art. 158 C. pen. şi împăcarea - art. 159 C. pen. ş.a.).
De asemenea, menţionăm tipurile de infracţiuni prevăzute în Codul penal – partea
specială pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate: lovirea sau alte violenţe - art. 193 C. pen., vătămarea corporală din
culpă - art. 196 C. pen., ameninţarea - art. 206 C. pen., hărţuirea – art. 208 C. pen., violul în
forma simplă – art. 218 alin. (1) şi (2) C. pen., agresiunea sexuală în forma simplă – art. 219
alin. (1) C. pen., hărţuirea sexuală – art. 223 C. pen., violarea de domiciliu - art. 224 C. pen.,
violarea sediului profesional - art. 225 C. pen., violarea vieţii private - art. 226 C. pen.,
violarea secretului profesional – art. 227 C. pen., furtul săvârşit în condiţiile art. 231 C. pen.,
abuzul de încredere – art. 238 C. pen., abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor – art.
239 C. pen., bancruta simplă – art. 240 C. pen., bancruta frauduloasă – art. 241 C. pen.,
gestiunea frauduloasă – art. 242 C. pen., distrugerea săvârşită în condiţiile art. 251 alin. (1)
şi (2) C. pen., tulburarea de posesie – art. 256 C. pen., asistenţa şi reprezentarea neloială –
art. 284 C. pen., nerespectarea hotărârilor judecătoreşti – art. 287 alin. (1) lit. d)-g) C. pen.,
violarea secretului corespondenţei – art. 302 alin. (1) C. pen., abandonul de familie – art.
378 C. pen., nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului – art. 379 C. pen. şi
împiedicarea exercitării libertăţii religioase – art. 381 C. pen.
4.6. Codul familiei

Codul familiei poate fi izvor al dreptului procesual penal în privinţa soluţionării unor
împrejurări care pot constitui chestiuni prealabile în procesul penal83.
Potrivit dispoziţiilor art. 52 C. proc., chestiunea prealabilă se judecă de către instanţa
penală, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea
chestiune (de exemplu, în cazul infracţiunii de bigamie – art. 376 C. pen., stabilirea
valabilităţii căsătoriilor ş.a.).
4.7. Alte acte normative
Constituie de asemenea izvoare ale dreptului procesual penal şi unele legi care
reglementează organizarea şi funcţionarea organelor judiciare care au atribuţii pe tot
parcursul procesului penal. Menţionăm astfel, Legea nr. 303/2004 privind statutul
judecătorilor şi procurorilor84, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară 85, Legea nr.
364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare86.
84 Publicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005.
85 Publicată în M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005.

5
De asemenea, constituie izvoare de drept procesual penal şi legile speciale care conţin
dispoziţii procesual penale. Menţionăm în acest sens, Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie87 şi Legea nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală88.
4.8. Unele convenţii internaţionale
Ca urmare a faptului că statele lumii îşi acordă reciproc asistenţă juridică, se consideră că
în mod firesc tratatele sau convenţiile internaţionale reprezintă izvoare ale dreptului
procesual penal89, însă doar în măsura în care acestea sunt ratificate în ţara noastră90.
Convenţiile internaţionale la care ţara noastră a aderat, care conţin norme procesual
penale, pot fi considerate izvoare ale dreptului procesual penal.
Constituie astfel de izvoare convenţiile sau tratatele de asistenţă juridică cu: China 91,
Republica Arabă Egipt92, Statele Unite ale Americii93, precum şi Convenţia asupra
privilegiilor şi imunităţilor reprezentanţilor Naţiunilor Unite ratificată de România în anul
1946, Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante, adoptată la New York în 10 decembrie 1984 şi ratificată de România în anul
1991, Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, ratificată de România în anul 1994).
Secţiunea a V-a Normele dreptului procesual penal
1. Consideraţii generale
Orice lege procesuală penală este alcătuită dintr-un ansamblu de norme juridice care
configurează conţinutul normativ al acelei legi.
Normele juridice procesuale penale au, în general, aceleaşi trăsături ca şi cele aparţinând
normelor juridice ale celorlalte ramuri de drept, reprezentând o specie de norme juridice,
care se caracterizează prin conţinut şi structura lor specifică şi care au ca obiect de
reglementare desfăşurarea procesului penal.
87 Publicată în M. Of., nr. 219 din 18 mai 2000.
88 Republicată în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011.
89 I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 41.
90 Art. 548 alin. (1) C. proc. pen. cooperarea judiciară internaţională va fi solicitată sau acordată în
conformitate cu dispoziţiile actelor juridice ale Uniunii Europene, tratatelor internaţionale din domeniul cooperării
judiciare internaţionale în materie penală la care România este parte, precum şi cu dispoziţiile cuprinse în legea specială şi
în prezentul capitol, dacă în tratatele internaţionale nu se prevede altfel.
91 Tratatul încheiat în 16 ianuarie 1991 între România şi Republica Populară Chineză privind asistenţa juridică
în materie civilă şi penală, publicat în M. Of. nr. 32 din 3 martie 1992.
92 Convenţia din 28 iunie 2001 între România şi Republica Arabă Egipt privind asistenţa judiciară în materie
penală, transferul condamnaţilor şi extrădarea, publicată în M. Of. nr. 516 din 17 iulie 2002.
93 Tratatul dintre România şi Statele Unite ale Americii privind asistenţa judiciară în materie penală, semnat la
26 mai 1999, ratificat prin O. G. nr. 93/1999, aprobată prin Legea nr. 53/2000, publicată în M. Of. nr. 169 din 20 aprilie
2000.
6
Normele de drept procesual penal reglementează relaţiile sociale care se stabilesc între
organele judiciare, ca reprezentante ale autorităţii statului, avocat, părţi, subiecţi procesuali
principali şi alţi subiecţi procesuali care participă la desfăşurarea procesului penal pe de o
parte şi persoana care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, pe de altă parte. Acestea
sunt norme speciale de conduită, spre deosebire de normele dreptului substanţial, care se
adresează tuturor cetăţenilor.
Normele de drept procesual penal indică94:
- autorităţile publice care au dreptul şi totodată obligaţia să tragă la răspundere persoanele
care au săvârşit infracţiuni, stabilind în acelaşi timp structura şi atribuţiile autorităţilor
respective;
- persoanele fizice sau juridice ce pot fi antrenate în activitatea de înfăptuire a justiţiei,
atribuţiile, drepturile şi obligaţiile procesuale ale persoanelor în cauză;
- actele şi mijloacele ce pot fi folosite de organele judiciare, părţi, subiecţi procesuali
principali şi alţi subiecţi procesuali în desfăşurarea procesului penal;
- sancţiunile ce pot fi aplicate în cazul încălcării normei procesuale (nulitatea, decăderea,
amenda judiciară, sancţiuni disciplinare, aducerea silită la organul judiciar, sancţiuni
penale). Sancţiunile prevăzute de norma procesuală sunt de grade diferite, în funcţie de
importanţa normei încălcate.
2. Structura normei de drept procesual penal
Structura tehnico-juridică a normelor de drept se aplică şi în cazul normelor dreptului
procesual penal, aceasta fiind formată din ipoteză, dispoziţie şi sancţiune.
După gradul de precizare al ipotezei şi al dispoziţiei, acestea pot fi: determinate sau
relativ-determinate (de ex. în art. 124 alin. (1) C. proc. pen. se prevede că ,,audierea
martorului minor în vârstă de până la 14 ani are loc în prezenţa unuia dintre părinţi, a
tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului instituţiei căreia este încredinţat minorul spre
creştere şi educare”, situaţie în care atât ipoteza cât şi dispoziţia sunt determinate în mod
clar).
În alte situaţii, aşa cum este în cazul dispoziţiilor art. 293 alin. (2) C. proc. pen. în care se
prevede că „este de asemenea considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat
după săvârşire, este urmărit de organele de ordine publică şi de siguranţă naţională, de
persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică
suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârşit infracţiunea sau este surprins aproape de locul
comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune
participant la infracţiune”, ipoteza este relativ-determinată.
Puţine norme juridice procesuale penale au însă o formă tipică, majoritatea acestora, din
punct de vedere formal, nu exprimă în context sancţiunea, deoarece sancţiunile în cazul
normelor procesuale penale, se referă în principal la nulitatea actelor încheiate cu încălcarea
prevederilor procesual-penale95.

7
3. Categorii de norme de drept procesual penal
A. După forţa juridică prin care se impun datorită sancţiunii pe care o prevăd normele
dreptului procesual penal sunt:
a. norme absolut imperative, a căror încălcare atrage întotdeauna nulitatea actelor
întocmite sau decăderea din drepturi (determină întotdeauna aplicarea nulităţii absolute
încălcarea dispoziţiilor art. 281 alin. (1) C. proc. pen. privind: a. compunerea completului de
judecată; b. competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci
când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente);
b. norme relative – sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii relative, dar numai dacă nu pot
fi înlăturate altfel, potrivit dispoziţiilor art. 282 alin. (1) C. proc. pen. (încălcarea oricăror
dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 C. proc. pen. determină nulitatea actului
atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale
subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea
actului.);
c. norme dispozitive sau permisive. Încălcarea unor astfel de norme atrage aplicarea de
amenzi sau sancţiuni disciplinare (art. 283 C. proc. pen. privind încălcarea prevederilor
legale referitoare la citare, neprezentarea martorului ş.a.);
d. norme divizate, care se prezintă, de regulă, sub forma normelor de trimitere (potrivit
art. 276 alin. (6) C. proc. pen., restituirea cheltuielilor judiciare făcute de părţi în cursul
procesului penal se face ,,potrivit legii civile”);
e. norme de excepţie – (suspendarea urmăririi penale în cazul îmbolnăvirii grave a
suspectului sau inculpatului, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. pen.).
B. După sfera de aplicabilitate, normele procesual penale sunt:
- generale sau de drept comun;
- speciale.
Normele generale se aplică întotdeauna tuturor cauzelor penale, orice derogare sau
excepţie urmând să fie menţionată în mod expres. Normele speciale au aplicabilitate numai
în anumite cazuri sau situaţii cu caracter derogator (normele care se aplică numai în cazul
procedurii în cauzele cu minori, art. 504-520 C. proc. pen.).
Norma specială se completează cu norma generală. Norma specială derogă întotdeauna
de la norma generală când reglementează aceleaşi relaţii sociale.
4. Interpretarea normelor juridice procesuale penale
4.1. Consideraţii generale
Interpretarea poate fi definită ca fiind procesul intelectual de stabilire a sensului exact al

normei juridice în vederea aplicării acesteia, reprezentând mijlocul prin care se face înţeles
sensul juridic al textului.
8
Interpretarea normelor juridice reprezintă operaţiunea absolut necesară în procesul de
cunoaştere teoretică şi aplicare practică a dispoziţiilor legale cuprinse în respectivul text.
Oricât de clar ar fi formulate, activitatea de aplicare a normelor procesuale penale
presupune numeroase eforturi de interpretare din partea organelor judiciare pe parcursul
procesului penal.
Prin activitatea de interpretare a normelor juridice procesual penale pot fi cunoscute
limitele fiecărei reglementări, finalitatea şi funcţiunea sa procesuală, astfel încât conţinutul
sintetic şi generic al acestor norme să poată asigura buna desfăşurare a procesului penal,
indiferent de particularităţile concrete ale cauzei penale96.
Obiectul interpretării îl constituie legea procesual penală sub toate aspectele ei esenţiale,
forma legii, preceptul legii şi scopul ei97.
Interpretarea normelor de drept se face în funcţie de următoarele criterii: subiectul care
face interpretarea, metodele folosite şi efectele interpretării98.
4.2. Formele sau felurile interpretării
Interpretarea legii procesuale penale poate fi făcută de legiuitor, de organul judiciar sau
de teoreticienii dreptului penal. În funcţie de cel care face interpretarea, vom avea
interpretare legală, interpretare judiciară şi interpretare doctrinară.
Interpretarea legală este făcută chiar de către organul care a adoptat legea, realizându-se
chiar în cuprinsul actului normativ unde se află norma juridică interpretată. Această
interpretare, numită şi autentică este obligatorie pentru subiecţii cărora li se adresează şi are
aceeaşi forţă juridică ca şi norma interpretată99.
În Codul de procedură penală există asemenea interpretări. Astfel în cuprinsul art. 77 C.
proc. pen. legiuitorul defineşte suspectul ca fiind ,,persoana cu privire la care, din datele şi
probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală”, în cuprinsul art. 82 C. proc. pen. precizează că inculpatul este ,,persoana
împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală” şi care ,,devine parte în procesul penal”.
Interpretarea judiciară se realizează de către organele judiciare în procesul de aplicare a
normelor procesual penale. În timp ce interpretarea judiciară este obişnuită, cotidiană,
interpretarea legală este excepţională100.
Interpretarea doctrinară se realizează de către cercetători, specialişti în domeniul
dreptului şi se bazează pe forţa argumentelor ştiinţifice101. Aceasta nu este obligatorie, însă
96 N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Editura Paideia, Bucureşti, 1993, p. 61.
97 I. Oancea, Drept penal, Partea generală, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1971, p. 84.

9
poate conduce la noi reglementări legale sau modificarea celor vechi, ori poate influenţa
organele judiciare în aplicarea legii102.
4.3. Metodele de interpretare
După metodele folosite la explicarea conţinutului legilor, interpretarea este apreciată a

fi : interpretare gramaticală, interpretarea sistematică, interpretarea logică sau raţională,
103
interpretarea istorică.
Interpretarea gramaticală constă în lămurirea conţinutului normelor juridice prin
înţelegerea exactă a termenilor folosiţi.
În interpretarea gramaticală funcţia conjuncţiilor „sau”, „ori” „fie” este aceea de a
determina o alternanţă, de exemplu - competentă să se pronunţe asupra reabilitării
judecătoreşti este fie instanţa care a judecat în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat
condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanţa corespunzătoare în a cărei
circumscripţie domiciliază condamnatul sau în care a avut ultimul domiciliu, dacă la data
introducerii cererii domiciliază în străinătate (art. 529 C. proc. pen.).
Interpretarea sistematică se realizează în scopul lămuririi conţinutului unei norme
juridice prin corelarea ei cu alte dispoziţii legale din aceeaşi ramură de drept sau din alte
ramuri ale dreptului104. Exemplificăm în acest sens cu dispoziţiile art. 203 alin. (3) C. proc.
pen. conform cărora măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. d) şi e), (arestul la
domiciliu şi arestarea preventivă) pot fi luate faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, de
către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în procedura de cameră preliminară, de către
judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii, de către instanţa de judecată,
pentru aceasta fiind necesar să corelăm dispoziţiile art. 202 alin. (4) lit. d) şi e) C. proc. pen.
cu cele ale art. 309 alin. (1) C. proc. pen. care prevăd că punerea în mişcare a acţiunii penale
se face de către procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale, caz în care, potrivit art.
82 C. proc. pen., persoana faţă de care se pune în mişcare acţiunea penală, devine inculpat,
faţă de aceasta putându-se dispune măsurile preventive menţionate mai sus.
Interpretarea logică sau raţională constă în lămurirea sensului unor norme juridice cu
ajutorul raţionamentelor logice. Modalităţile de interpretare raţională mai frecvent folosite
sunt interpretarea a fortiori, potrivit căreia în mai mult se cuprinde şi mai puţin.
Se poate exemplifica105 prin dispoziţiile art. 158 alin. (7) lit. d) C. proc. pen. conform
căruia perioada pentru care s-a emis mandatul nu poate depăşi 15 zile. Textul menţionat
101 Idem, op. cit., p 44.
102 Idem, op. cit., p. 44.
104 N. Volonciu, Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 36.

0
poate fi interpretat cu ajutorul raţionamentului a fortiori în sensul că judecătorul
competent să dispună ca această perioadă să fie mai mică de 15 zile.
În cazul interpretării per a contrario, o dispoziţie de aplicare limitată nu se poate extinde
pentru cazurile care nu sunt prevăzute de lege, deoarece prin interpretare, organul judiciar ar
crea el însuşi noi norme juridice, ceea ce nu poate fi legal acceptat.
Se poate exemplifica106 prin dispoziţiile art. 139 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. potrivit
căruia supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi atunci una din
condiţii este reprezentată de existenţa unei suspiciuni rezonabile cu privire la pregătirea sau
săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2) 107, per a contrario, rezultă că
supravegherea tehnică nu se poate dispune atunci când infracţiunea nu face parte dintre cele
prevăzute la art. 139 alin. (2) C. proc. pen.
Interpretarea istorică constă în determinarea înţelesului unei norme juridice procesual
penale pe baza analizei evoluţiei istorice a procesului de elaborare a acesteia, luând în
considerare condiţiile istorice, social-politice sau economice care au condus la elaborarea
respectivului act normativ, pentru determinarea scopului adoptării acelei norme108.
Secţiunea a VI - a Aplicarea legii procesual penale în spaţiu şi timp
1. Consideraţii generale
Aplicarea legii procesual penale reprezintă îndeplinirea dispoziţiilor legii, precum şi

executarea sau exerciţiul dispoziţiilor acesteia109.
Nu putem vorbi de aplicarea legii procesual penale fără a ne referi la elementele care
fixează limitele aplicării acesteia, şi anume: spaţiul şi timpul, deşi potrivit altor opininii,
aplicarea legii procesual penale se face întocmai ca şi legea penală, în raport cu timpul,
spaţiul, teritoriul şi persoanele110.
2. Aplicarea legii procesual penale în spaţiu
107 Art. 139 alin. (2) C. proc. pen. ,,Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracţiunilor contra
securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, de
efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracţiunilor
privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor explozive, de trafic şi exploatarea
persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, de
falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau
mijloace de comunicare electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de
evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor
împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii de 5 ani sau mai mare”.
110 C. Barbu, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 5, citat de I. Neagu, M.
Damaschin, op. cit., p. 48.
1
Valorile fundamentale consacrate prin dispoziţii constituţionale, n-ar putea fi apărate
într-un alt spaţiu decât cel aflat sub puterea statului român şi a organelor sale judiciare.
Principiul teritorialităţii legii procesual penale decurge din principiul suveranităţii statului
asupra întregului său teritoriu definit în art. 8 alin. (2) C. pen., şi care constă în întinderea de
pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian precum şi marea
teritorială (12 mile de la ţărm) cu solul, subsolul, spaţiul aerian ale acesteia.
Având în vedere prevederile art. 8 alin. (3) C. pen., în legătură cu expresia „infracţiune
săvârşită pe teritoriul ţării”, unde sunt incluse şi infracţiunile săvârşite pe nave şi aeronave
aflate sub pavilion român, deducem că legea procesual penală se va aplica şi în cazul
săvârşirii unor infracţiuni pe nave şi aeronave aflate sub pavilion românesc.
Pentru legea procesual penală nu se pune problema personalităţii, realităţii, universa-
lităţii, ca în dreptul penal, deoarece în materie procesual penală are importanţă locul desfă-
şurării procedurii judiciare şi nu locul unde s-a săvârşit fapta111.
În principiu, legea procesuală penală română se aplică pe întreg teritoriul ţării noastre,
aceasta neputându-se aplica pe teritoriul altor state, la fel cum nici legea străină nu se poate
aplica pe teritoriul ţării noastre112. Aceste afirmaţii sunt exprimate de către legiuitorul român
prin dispoziţiile art. 13 alin. (2) C. proc. pen. potrivit cărora ,,legea procesuală penală
română se aplică actelor efectuate şi măsurilor dispuse pe teritoriul României, cu excepţiile
prevăzute de lege”.
Aplicarea în spaţiu a legii procesuale penale are la bază principiul terirorialităţii potrivit
căruia dispoziţiile legii de procedură penală nu pot fi aplicate decât actelor procesuale şi
procedurale efectuate pe teritoriul României.
Conform principiului teritorialităţii legii procesual penale, actele procesuale penale au
eficienţă juidică, numai dacă sunt realizate în conformitate cu legea procesuală penală de la
locul efectuării lor, conform dictonului „locus regit actum”113.
Ca urmare a intensificării luptei contra infracţionalităţii pe plan mondial, constatăm o
intensificare a eforturilor autorităţilor judiciare de a promova o politică de colaborare în
diverse domenii de activitate în vederea desfăşurării unei lupte eficiente împotriva
infracţionalităţii, fapt care determină urmărirea şi judecarea infractorilor în altă ţară decât
ţara pe teritoriul căreia s-a săvârşit infracţiunea, fiind necesară în acest sens, desfăşurarea în
acel loc a unor activităţi cum ar fi: ridicarea unor obiecte sau înscrisuri, ascultarea de
martori sau părţi, extrădarea unor persoane ş.a. În astfel de situaţii, constată existenţa unor
excepţii de la principiul teritorialităţii legii procesual penale, astfel114:
a. Comisiile rogatorii internaţionale
Comisia rogatorie internaţională reprezintă acea formă de asistenţă judiciară
internaţională care constă în împuternicirea prin care o autoritate judiciară dintr-un stat o
114 Idem, op. cit., p. 63-64.

2
acordă unei autorităţi de acelaşi fel din alt stat, mandatată să îndeplinească, în locul sau în
numele său, unele activităţi judiciare referitoare la un proces penal115.
Comisia rogatorie internaţională poate fi de două feluri:
- Comisie rogatorie internaţională activă. Astfel, la solicitarea organelor române, organul
judiciar străin va îndeplini acte procedurale pe teritoriul său după legea acelui loc, urmând
ca actul să producă efecte juridice în procesul penal din ţara noastră, în faţa organelor
judiciare române;
- Comisie rogatorie internaţională pasivă. Astfel, la solicitarea organelor judiciare străine,
organele române în mod similar, vor efectua activităţi judiciare, actele încheiate prin
comisiile rogatorii fiind admise ca valabile în procesele penale din ţara solicitantă.
Activităţile pe care le pot îndeplini comisiile rogatorii internaţionale sunt reprezentate de
îndeplinirea unor acte procedurale ce constau în: ascultarea părţilor, a martorilor sau a
experţilor, efectuarea percheziţiei, cercetarea la faţa locului, comunicarea documentelor,
transmiterea unor mijloace materiale de probă etc.
b. Recunoaşterea hotărârilor penale străine sau a actelor judiciare străine
În cazul recunoaşterii şi executării hotărârilor penale străine devin aplicabile dispoziţiile
Titlului V din Legea nr. 302/2004, intitulat ,,Recunoaşterea şi executarea hotărârilor
judecătoreşti, a ordonanţelor penale şi a actelor judiciare în relaţia cu statele terţe”, care în
Capitolul II prin dispoziţiile art. 134-138 reglementează recunoaşterea şi executarea
hotărârilor judecătoreşti străine.
Potrivit dispoziţiilor art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală116 în cazul în care România este stat de executare,
executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate aplicate printr-o hotărâre
judecătorească, recunoscută de instanţa română, este guvernată de legea română. Durata
perioadei privative de libertate executate în statul emitent se deduce din durata totală a
pedepsei sau măsurii privative de libertate care trebuie executată în România.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor alin. (2) ale aceluiaşi articol, în cazul în care România
este stat emitent, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate, aplicată printr-o
hotărâre judecătorească recunoscută de autoritatea competentă a statului de executare, este
guvernată de legea statului de executare.
Dispoziţiile art. 144 din lege se aplică în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene
care au transpus Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind
aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie
penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în
Uniunea Europeană117, precum şi în relaţia cu statele cu care România a încheiat un tratat
care conţine dispoziţii similare deciziei-cadru.
115 A. L. Lorincz, Drept procesual penal cu modificările legislative operate prin Mica reformă şi referiri la
prevederile Noului Cod de procedură penală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 28.
117 Document disponibil online în www.europa.eu.

3
În relaţia cu statele membre care nu au transpus decizia-cadru sunt aplicabile
dispoziţiile titlului V din Legea nr. 302/2004.
c. Imunitatea de jurisdicţie diplomatică şi consulară
Potrivit dispoziţiilor art. 31 din Convenţia de la Viena din 1961, ratificată de România în
1968, personalul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicţie penală absolută în sensul
că acesta nu poate fi reţinut, arestat, chemat în instanţă sau să depună ca martor.
Principiile imunităţii sunt extinse în parte şi la personalul consular prin Convenţia
internaţională de la Viena din 1963 şi convenţii consulare bilaterale ale statului nostru118.
d. Legea penală ca şi cea procesual penală nu se aplică în cazul unor infracţiuni
săvârşite pe teritoriul nostru, când acestea sunt comise pe o navă sau aeronavă militară
străină sau chiar civilă, în anumite condiţii, cum ar fi cele de reciprocitate precum şi în
cazul săvârşirii de infracţiuni de către persoane aparţinând unor armate străine sau aflate în
trecere pe teritoriul statului nostru119.
3. Aplicarea legii procesual penale în timp
Aplicarea legii procesual penale în raport cu timpul implică soluţionarea prealabilă a unor
probleme privind determinarea legii incidente.
Spre deosebire de dispoziţiile vechiului Cod de procedură penală, în prezent, în cuprinsul
art. 13 alin. (1) C. proc. pen., acest principiu se află enunţat.
Astfel, legea procesual penală se aplică în procesul penal actelor efectuate şi măsurilor
dispuse, de la intrarea în vigoare a legii procesual penale şi până la momentul ieşirii ei din
vigoare, consacrându-se în acest mod principiul activităţii legii procesual penale, conform
căruia legea procesual penală este de imediată aplicare, toate activităţile procesuale
realizându-se numai în conformitate cu legea procesual penală aflată în vigoare la momentul
efectuării actului (tempus regit actum)120.
Regula „tempus regit actum” cuprinde sub incidenţa sa toate actele şi lucrările efectuate
în cauza penală, indiferent dacă procesul penal a fost pornit sub imperiul legii anterioare sau
sub imperiul legii noi121. În baza celor precizate mai sus, putem spune că prin aplicarea legii
procesual penale în timp se înţelege aplicarea ei în perioada cuprinsă între momentul intrării
în vigoare a legii şi momentul ieşirii din vigoare.
Activitatea legii înseamnă aplicarea ei din momentul intrării în vigoare, de regulă la 3
zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României şi până în momentul ieşirii din
vigoare. Uneori, intrarea în vigoare poate avea loc mai târziu, la o dată prevăzută în textul de
lege.
Ieşirea din vigoare a legii procesual penale se face în următoarele situaţii:
118 I. Anghel, Dreptul consular, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.
119 C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura ALL, Bucureşti, 1997, p. 95.

4
a. când durata în timp a legii este determinată în cuprinsul ei (cazul legilor temporare
sau cu durată determinată), aceasta ieşind din vigoare prin ajungerea ei la termenul stabilit.
b. prin abrogarea totală sau parţială;
c. prin încetarea împrejurărilor excepţionale pentru care a fost adoptată (în cazul legilor
extraordinare sau excepţionale);
d. prin căderea legii în desuetudine.
Acest principiu este denumit şi principiul imediatei aplicări a legii, consacrat de altfel şi
în dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României unde se prevede că legea dispune
numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
Legea procesual penală, în principiu, nu poate fi retroactivă şi nici ultraactivă, spre
deosebire de legea penală, astfel încât o reglementare aflată în vigoare nu se aplică actelor
procedurale îndeplinite anterior şi nici invers, nefiind posibil ca o lege ieşită din vigoare să
se aplice în continuare122.
Regula „tempus regit actum” cuprinde sub incidenţa sa toate actele şi lucrările efectuate
în cauza penală, indiferent dacă procesul penal a fost pornit sub imperiul legii anterioare sau
sub imperiul legii noi123. În baza celor precizate mai sus, putem spune că prin aplicarea legii
procesual penale în timp se înţelege aplicarea ei în perioada cuprinsă între momentul intrării
în vigoare a legii şi momentul ieşirii din vigoare.
Situaţii tranzitorii
Pe parcursul aplicării unor dispoziţii procesual penale care reglementează desfăşurarea
procesului penal, este posibil să apară dispoziţii noi care generează unele dificultăţi în
aplicarea legii procesual penale în timpul rezolvării unor cauze penale deduse judecăţii.
Apar astfel unele situaţii tranzitorii pe parcursul judecării cauzelor penale, în care este
înlocuită legea procesual penală sub imperiul căreia s-a declanşat respectivul proces.
În situaţiile tranzitorii, normele legale reglementează trecerea de la o lege veche la legea
nouă. De obicei, pentru rezolvarea acestor situaţii tranzitorii, se vor adopta dispoziţii
tranzitorii cuprinse în conţinutul legii noi.
Printre legile care au prevăzut dispoziţii tranzitorii pentru aplicarea lor, menţionăm Legea
nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală.
Uneori dispoziţiile tranzitorii sunt cuprinse în alte acte normative cum ar fi: Legea nr.
255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală
şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual
penale124.
Dispoziţiile unor altfel de acte normative nu au aplicabilitate generală, valabilă pentru
toate situaţiile tranzitorii, ele având un caracter particular.

5
Menţionăm în acest sens dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 255/2013 care prevăd că legea
nouă (în cazul nostru este vorba de Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală)
se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare,
cu excepţiile prevăzute în cuprinsul prezentei legi. Pentru aceasta, actele de procedură
îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea
dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute
de prezenta lege, aşa cum se menţionează în cuprinsul art. 4 din Legea nr. 255/2013.
Situaţiile de excepţie sunt prevăzute în mod distinct de legiuitor şi putem exemplifica.
Astfel, potrivit dispoziţiior art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, cauzele aflate în cursul
urmăririi penale la data intrării în vigoare a legii noi rămân în competenţa organelor de
urmărire penală legal sesizate, urmând a fi soluţionate potrivit acesteia, cu excepţia cauzelor
de competenţa parchetelor militare şi a secţiilor militare din cadrul parchetelor competente.
De asemenea, pentru cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă la data intrării în
vigoare a legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, în care nu s-a început
cercetarea judecătorească soluţionarea se va face de către instanţa competentă conform legii
noi.
Pentru cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă în care s-a început cercetarea
judecătorească anterior intrării în vigoare a legii noi, competenţa de judecată va aparţine
aceleiaşi instanţe, însă judecata se va desfăşura potrivit legii noi.
Secţiunea a VII - a Faptele şi raporturile juridice procesual penale
1. Noţiunea şi clasificarea faptelor juridice procesual penale
Înfăptuirea justiţiei presupune existenţa unor raporturi juridice care se nasc între subiecţii
care participă la realizarea procesului penal125.
Atunci când se ivesc anumite împrejurări care, potrivit legii, dobândesc semnificaţia unor
fapte juridice, devin incidente normele juridice.
Aceste împrejurări de fapt care apar, pot să dea naştere, modifica sau stinge raporturile
juridice procesual penale.
Astfel, faptele juridice procesual penale sunt împrejurări de fapt, care potrivit legii, dau
naştere, modifică sau sting raportul juridic procesual penal sau împiedică naşterea lui.
În funcţie de voinţa oamenilor, faptele juridice sunt fie acţiuni, fie evenimente.
Acţiunile reprezintă fapte dependente de voinţa oamenilor, care dobândesc conotaţie
juridică atunci când sunt prevăzute într-o normă de drept. Acestea pot fi conforme cu
cerinţele legale, purtând denumirea de acţiuni licite, iar atunci când contravin normei
juridice care le reglementează sunt considerate ilicite. Astfel de acţiuni ca: omorul, furtul,
înşelăciunea, vor da naştere unui raport juridic procesual penal.
Evenimentele reprezintă fapte juridice produse independent de voinţa oamenilor, şi care
pot determina consecinţe juridice (de ex.: îmbolnăvirea suspectului sau a inculpatului care
poate determina luarea măsurii de siguranţă cu caracter medical a obligării provizorie la
tratament medical de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, pe durata urmăririi penale, de
125 I. Neagu, M. damaschin, op. cit., p. 28.
6
către judecătorul de cameră preliminară, în cursul procedurii de cameră preliminară, sau
de către instanţa de judecată, în cursul judecăţii; decesul suspectului sau a inculpatului, care
determină clasarea sau încetarea procesului penal).
Clasificarea faptelor juridice procesual penale:
După efectele pe care le produc, faptele juridice procesual penale sunt:
- constitutive sunt cele care nasc raporturi juridice procesuale (sesizarea organelor de
urmărire penală prin plângere de către persoana vătămată, constituirea de partea civilă în
procesul penal ş.a.);
- modificatoare sunt cele care modifică raporturile juridice procesuale (depăşirea de către
suspectul sau de către inculpatul minor, în cursul urmăririi penale a vârstei de 16 ani, va
absolvi organul de urmărire penală de obligaţia de a cita părinţii sau după caz, ocrotitorii
legali, precum şi direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului din localitatea
unde se desfăşoară audierea);
- extinctive – sunt cele care duc la stingerea raporturilor juridice, cum ar fi: împăcarea
părţilor, retragerea plângerii prealabile, amnistia, decesul suspectului sau a inculpatului după
declanşarea procesului, toate acestea ducând la încetarea procesului penal;
- impeditive126 - sunt cauze care împiedică desfăşurarea procesului penal, intervenind
înainte de declanşarea acestuia spre deosebire de cele extinctive, care intervin după
declanşarea procesului. Sunt astfel fapte juridice procesual penale: retragerea plângerii
prealabile, împăcarea, prescripţia dacă intervin înainte de începerea procesului penal,
împiedică declanşarea acestuia.
2. Raportul juridic procesual penal
Noţiune
Raportul juridic procesual penal este acel raport juridic care apare în cursul desfăşurării
procesului penal şi este reglementat de norme procesual penale.
Structura raportului juridic procesual penal
Raportul juridic procesual penal apare ca urmare a încălcării normei penale, prin
săvârşirea unei infracţiuni, fapt care dă naştere unui raport juridic penal substanţial de
conflict.
Aducerea acestui raport juridic substanţial de conflict în faţa organelor judiciare duce la
apariţia unor raporturi juridice procesual penale127, care conţine următoarele elemente:
a. Subiecţii raportului juridic procesual penal sunt participanţii la realizarea procesului
penal.
Subiectul prezent în toate raporturile este statul, reprezentat de organele judiciare
competente să soluţioneze cauzele penale.
127 A. L. Lorincz, Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 13.
7
În orice raport juridic procesual penal sunt prezenţi inculpatul, dar şi persoana
vătămată, partea civilă, parte responsabilă civilmente ş.a.
b. Conţinutul raportului juridic procesual penal este format din drepturile şi obligaţiile
stabilite prin normele juridice procesul penale pentru subiecţii care participă la realizarea
procesului penal (de ex.: organul judiciar comunică suspectului sau inculpatului drepturile
acestuia, calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârşirea
căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi încadrarea
juridică a acesteia, precum şi obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare,
atrăgându-i-se atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate emite mandat de
aducere împotriva sa, iar în cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa
preventivă).
c. Obiectul raportului juridic procesual penal constă în acţiunea de valorificare a dreptului
statului, de a trage la răspundere penală pe inculpat, în cazul în care se dovedeşte în urma
administrării tuturor probelor că a existat raportul juridic penal128.
Pentru a se constata, însă, existenţa sau inexistenţa acestui raport, statul prin organele sale
abilitate, administrează toate probele existente în cauză (audiază persoane – suspect,
inculpat, persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente, martori, dispune
utilizarea unor metode speciale de supraveghere sau cercetare, efectuarea de expertize şi
constatări, cercetări la faţa locului ş.a.).
Conform dispoziţiilor art. 327 C. proc. pen., atunci când constată că au fost respectate
dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi
există probele necesare şi legal administrate, procurorul fie emite rechizitoriul prin care
dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există,
că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal, fie emite ordonanţa prin care
clasează sau renunţă la urmărirea penală, potrivit dispoziţiilor legale.
Instanţa de judecată se pronunţă după terminarea celei de-a treia faze a procesului penal
(judecata) şi poate dispune achitarea, încetarea procesului penal sau condamnarea, precum şi
renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei.
Trăsăturile raporturilor juridice procesual penale
Raporturile juridice procesual penale prezintă unele particularităţi faţă de celelalte
raporturi juridice:
a. sunt raporturi juridice de autoritate (de putere) reprezentate de drepturile şi obligaţiile
care izvorăsc din raportul de drept penal material. Aceste raporturi iau naştere prin
manifestarea autorităţii exercitate de către stat prin intermediul organelor judiciare.
Sunt avute în vedere însă şi drepturile pe care le au părţile, subiecţii procesuali principali,
precum si alţi subiecţi procesuali care participă la desfăşurarea procesului penal. Aceste
drepturi sunt obligatorii pentru organele judiciare.
b. raporturile juridice procesual penale iau naştere, de regulă, indiferent de acordul de
voinţă al părţilor. Manifestările de voinţă, în majoritatea raporturilor procesuale sunt
128 D. Pavel, Despre obiectul raportului de drept procesual penal, în R.R.D. nr. 4/1974, p. 29.
8
unilaterale, venind din partea subiectului autoritar, dominant, ca o consecinţă a aplicării
principiului obligativităţii punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale. Uneori
manifestarea de voinţă trebuie să vină din partea altor subiecţi (de ex. a persoanei vătămate,
când punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a acesteia).
În reglementarea procesual penală este prevăzută şi situaţia când raportul juridic de drept
procesual penal se naşte prin acordul de voinţă al unui subiect (de ex.: acordul rudei
apropiate de a fi ascultată ca martor – art. 117 alin. (3) C. proc. pen., acordul dat de persoana
faţă de care există obligaţia de a fi păstrat secretul profesional pentru a se depune mărturie –
art. 116 alin. (4) C. proc. pen.).
c. existenţa în raportul juridic procesual penal a unui subiect cu rol dominant, care
conduce procesul penal (procurorul şi instanţa de judecată). Această trăsătură are relevanţă
sub aspectul delimitării relaţiilor procesuale în diverse momente ale desfăşurării procesului
penal.
De exemplu, vor fi diferite relaţiile dintre procuror şi suspect sau inculpat în faza de
urmărire penală, faţă de cele din faza de judecată, când rolul dominant îl are instanţa.
Subiectul dominant trebuie să fie totdeauna prezent în raporturile procesuale.
d. drepturile organelor judiciare au totodată şi valoare de obligaţii (de ex. procurorul are
dreptul să pună în mişcare acţiunea penală, dar totodată, în anumite împrejurări, acest drept
devine obligaţie, când condiţiile legale sunt îndeplinite, astfel încât acţiunea penală se pune
în mişcare de procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale, când acesta constată că
există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există vreunul dintre
cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) C. proc. pen.).
Există şi situaţii în care raportul juridic nu este procesual penal, în sensul că nu participă
subiectul dominant (de ex. raporturile juridice ce se nasc între apărător şi suspect sau
inculpat, în care primul se angajează să asigure asistenţă juridică calificată, iar celălalt să
achite contravaloarea prestaţiei). Un astfel de raport nu aparţine, însă, dreptului procesual
penal.
3. Garanţiile procesuale
Pentru ca procesul penal să se poată desfăşura în condiţii normale şi să se poată realiza
tragerea la răspundere penală a celui care a săvârşit o infracţiune, legea procesual penală
trebuie să cuprindă o serie de reglementări care să asigure înfăptuirea justiţiei penale.
Garanţiile procesuale reprezintă acele instrumente, mijloace şi instituţii juridice care
contribuie la rezolvarea optimă a cauzei penale, asigurând în acelaşi timp respectarea
drepturilor tuturor paticipanţilor la proces.
De exemplu, potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (3) C. proc. pen. părţilor şi subiecţilor
procesuali care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română ori nu se pot exprima li se asigură,
în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele dosarului, de a vorbi, precum şi de
a pune concluzii în instanţă, prin interpret.
Cele mai importante garanţii procesuale sunt:
1. obligaţia organelor judiciare de a desfăşura din oficiu activităţi pentru ca părţile să
cunoască drepturile pe parcursul procesului penal.
9
Menţionăm aici obligaţia organului de urmărire penală de a identifica şi chema
persoana vătămată pentru a i se aduce la cunoştinţă că se poate constitui parte civilă în
procesul penal.
2. obligaţia organelor judiciare de a asigura exercitarea drepturilor de către părţi.
De exemplu, dreptul de a participa la desfăşurarea procesului penal şi pentru aceasta
organul judiciar citează părţile;
3. instituirea unui control judiciar integral şi eficient.
Exemplificăm aici, supravegherea urmăririi penale efectuată de către procuror pe
parcursul urmăririi penale.
4. consacrarea unor sancţiuni, constând în desfiinţarea sau refacerea actelor întocmite cu
încălcarea prevederilor legale.
Astfel, poate inteveni sancţiunea nulităţii actelor întocmite cu încălcarea dispoziţiilor
legii, nulitate care poate fi absolută, în cazul încălcării dispoziţiilor privind compunerea
completului de judecată; competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor
judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal
competente; publicitatea şedinţei de judecată; participarea procurorului, atunci când
participarea sa este obligatorie potrivit legii; prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci
când participarea sa este obligatorie potrivit legii; asistarea de către avocat a suspectului sau
a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie conform
prevederilor art. 281 C. proc. pen.
De asemenea, poate interveni nulitatea relativă, în cazul încălcării oricăror dispoziţii
legale în afara celor prevăzute în cuprinsul art. 281 C. proc. pen., atunci când prin
nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor
procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.
Nulitatea relativă poate fi acoperită în cazul în care persoana interesată nu a invocat-o în
termenul prevăzut de lege sau în cazul în care aceasta a renunţat în mod expres la invocarea
nulităţii.
Noţiuni introductive referitoare la dreptul procesual penal
Capitolul II
Principiile fundamentale care stau la baza procesului penal român
Secţiunea I Noţiunea şi sistemul principiilor fundamentale
1. Noţiune
Pentru definirea noţiunii de principii fundamentale ale procesului penal, remarcăm
existenţa mai multor categorii de definiţii, care însă au unele aspecte comune.
Astfel, unii autori129 care şi-au exprimat opinia asupra noţiunii de ,,principii fundamentale
ale procesului penal” au considerat că acestea sunt reguli cu caracter general în temeiul
cărora este reglementată întreaga desfăşurare a procesului penal.
În opinia altor autori130, noţiunea de ,,principiu al procesului penal” reprezintă o categorie
teoretică cu largi implicaţii practice care s-a conturat în gândirea juridică şi în ştiinţa dreptului
procesual penal, în timp ce, potrivit altor autori 131, principiile procesului penal constituie idei
diriguitoare, fundamentale, în baza cărora este organizat sistemul procesual şi se desfăşoară
întreaga activitate procesual penală.
Principiile fundamentale ale procesului penal sunt prevăzute în Codul de procedură penală
la art. 2-13 C. proc. pen.
2. Sistemul principiilor fundamentale
Noţiunea de sistem132 al principiilor fundamentale ale procesului penal, presupune două
aspecte:
a. cunoaşterea elementelor componente ale acestuia;
b. interdependenţa dintre aceste principii în realizarea procesului penal.
De altfel, principiile fundamentale ale procesului penal au valoare deosebită atât în
activitatea de creare a dreptului material, în interpretarea acestuia, cât şi în aplicarea sa
practică, funcţionalitatea întregului sistem al principiilor fundamentale fiind asigurată prin
interacţiunea şi convergenţa proprie acestor principii, a căror finalitate este procesul penal
prin însuşi scopul acestuia133.
În dispoziţiile Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală au fost introduse,
alături de principiile clasice (al legalităţii, al aflării adevărului, al prezumţiei de nevinovăţie,
al dreptului la apărare, al respectării demnităţii umane) principii noi, precum cel al dreptului
la un proces echitabil desfăşurat într-un termen rezonabil, al separării funcţiilor judiciare în
procesul penal, al obligativităţii acţiunii penale strâns legate de cel subsidiar al oportunităţii,
al dreptului la libertate şi siguranţă, ne bis in idem, iar în materia probaţiunii, al loialităţii în
obţinerea probelor.
Secţiunea a II-a Clasificarea principiilor

1. Principiul legalităţii procesului penal
129 G. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 33
131 S. Kahane, Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 37.
133 E. Stancu, S. C. Paraschiv, Al. Pintea, A. L. Lorincz, M. Damaschin , Drept procesual penal, Editura
Augusta, Timişoara, 1999, p. 40, citat de A. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 31.
Principiul legalităţii nu constituie numai obiectul de cercetare al dreptului procesual penal.

De altfel, principiul legalităţii procesului penal reprezintă o transpunere în plan particular a
principiului general al legalităţii134, consacrat în art. 1 alin. (5) din Constituţie, unde se arată
că „respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.
Consacrat ca o regulă de bază a procesului penal, în art. 2 C. proc. pen., se arată că pro-
cesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege 135, astfel că desfăşurarea
întregului proces penal, atât în cursul urmăririi penale, al procedurii în camera preliminară
sau al judecăţii sau cu ocazia punerii în execitare a hotărârilor penale rămase definitive,
precum şi a altor proceduri penale, între care enumerăm procedura de reabilitare
judecătorească sau de reparare a pagubei pricinuite de condamnarea sau arestarea pe nedrept,
trebuie să se realizeze doar în baza dispoziţiilor prevăzute de Codul de procedură penală.
Tot în acest sens, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor si procurorilor 136
instituie necesitatea respectării legii în activitatea judecătorească. Astfel, dispoziţiile art. 2
alin. (3) arată că „judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie
imparţiali”;
Respectând principiului legalităţii procesului penal, activitatea procesual penală se
desfăşoară de către organele judiciare137, care trebuie să respecte competenţa pe care o au şi
să asigure exerciţiul drepturilor procesuale ale părţilor, în vederea soluţionării corecte a
cauzelor penale138.
Pentru asigurarea legalităţii procesului penal intervine atât un sistem complex de garanţii
procesuale, cât şi numeroase sancţiuni aplicabile persoanelor care au încălcat legea cu ocazia
desfăşurării activităţilor procesual penale.
În acest sens, arătăm că nerespectarea normelor de procedură penală determină aplicarea
sancţiunii excluderii probelor nelegal administrate într-o cauză penală, nulitatea unor acte
procesuale sau procedurale, iar încălcarea obligaţiilor de către unii participanţi în cauza pena-
lă poate atrage amenzi judiciare.
2. Principiul separării funcţiilor judiciare
În acord cu necesitatea respectării celor mai exigente standarde internaţionale în materie

procesual penală, respectiv standardele Curţii Europene a Drepturilor Omului 139, dispoziţiile
art. 3 C. proc. pen. reglementează modalitatea în care se exercită în cursul procesului penal
următoarele funcţii judiciare: de urmărire penală (prin organele de cercetare penală şi
procuror), de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale în cursul urmăririi
135 Principiilor „nullum crimen sine lege” şi „nulla poena sine lege” din dreptul penal le corespunde în dreptul
procesual penal principiul „nulla iustitia sine lege” (G. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., p. 35).
136 Publicată în M. Of. nr. 576 din 29 iunie 2004
137 G. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., p. 35.
138 Idem, op. cit., p. 35.
139 Expunere de motive privind Proiectul Codului de procedură penală, document disponibil online în www.just.ro.
penale (prin judecătorul de drepturi şi libertăţi), de verificare a legalităţii trimiterii sau

netrimiterii în judecată (prin procedura de cameră preliminară) şi de judecată (de către
instanţele de judecată).
Acest principiu al procesului penal nu are corespondent în vechiul cod, dar era abordat în
doctrină, însă într-o viziune diferită de cea din noul cod, deoarece se făcea distincţie între
funcţiile procesuale de acuzare, de apărare şi de judecată. De altfel, separarea vizează doar
organele judiciare care au competenţe în procesul penal, neavând în vedere şi pe inculpat sau
persoanele vătămate. Astfel, s-a considerat că separarea funcţiilor judiciare presupune
separarea activităţilor îndeplinite de organele de cercetare penală, procuror, judecătorul de
drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară şi instanţa de judecată.
Astfel, chiar dacă nu aceasta este concepţia tradiţională în legătură cu principiul separării
funcţiilor judiciare, noul cod consacră în art. 3 alin. (1) următoarele funcţii judiciare: funcţia
de urmărire penală, funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
persoanei în faza de urmărire penală, funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori
netrimiterii în judecată şi funcţia de judecată. Cum principiul separării funcţiilor judiciare
presupune ca fiecare dintre ele să fie exercitată de un organ diferit, potrivit art. 3 alin. (4)-(7)
C. proc. pen., funcţia de urmărire penală este exercitată de procuror şi de organele de
cercetare penală, funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
persoanei în faza de urmărire penală este exercitată de judecătorul de drepturi şi libertăţi,
funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată este exercitată de
judecătorul de cameră preliminară şi funcţia de judecată se realizează de către instanţa de
judecată140.
Această separaţie a funcţiilor judiciare nu reprezintă materializarea unui concept de
separaţie organică a organelor judiciare, ci se subordonează modalităţii de exercitare a unei
funcţii judiciare, care pe parcursul desfăşurării procesului penal este incompatibilă cu
exercitarea unei alte funcţii judiciare, ca urmare a faptului că existenţa unei situaţii de cumul
a funcţiilor judiciare, generează o situaţie de incompatibilitate 141, excepţie de la această regulă
făcând funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată care este
compatibilă cu funcţia de judecată.
Prin separarea funcţiilor judiciare se consolidează protecţia drepturilor fundamentale ale
persoanelor implicate în procesul penal. De asemenea, conform dispoziţiilor art. 3 alin. (3) C.
proc. pen., în desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este
incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, excepţie făcând funcţia de verificare a
legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată, care este compatibilă cu funcţia de judecată,
mai puţin când se dispune începerea judecăţii potrivit dispoziţiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit.
c) C. proc. pen.
3. Principiul prezumţiei de nevinovăţie în procesul penal
Principiul prezumţiei de nevinovăţie în procesul penal reprezintă o regulă de bază a
procesului penal şi totodată unul dintre drepturile fundamentale ale omului.
140 N. Volonciu şi colaboratorii, op. cit., p. 10.
141 A se vedea M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Editura C. H. Beck,
Prezumţia de nevinovăţie a dominat multe secole normele juridice şi practica judiciară.

Numai în urmă cu aproximativ două decenii a început să se contureze în legislaţia unor state
(SUA, Franţa ş.a.) principiul prezumţiei de nevinovăţie. Până atunci învinuitul era supus
torturii pentru a-şi recunoaşte vina, ori era supus unor încercări – proba înecului, a focului
ş.a., judecătorului rămânându-i doar misiunea de a constata dacă învinuitul s-a înecat ori a
fost ars de foc, cazuri în care era considerat vinovat.
Bazele principiului de nevinovăţie se regăsesc în documente ca Declaraţia de
Independenţă – în SUA, Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului – document al
Revoluţiei franceze de la 1789142.
Acest principiu se regăseşte şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la
New York în 1948, în Convenţia Europeană de Apărare a Drepturilor Omului, adoptată în
1959, în Pactul Internaţional asupra drepturilor civile şi politice, adoptat în 1966.
De asemenea, principiul prezumţiei de nevinovăţie este înscris şi în Constituţia României,
unde în cuprinsul art. 23 pct. 11 se prevede că, „până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti de condamnare persoana este considerată nevinovată”.
Codul de procedură penală consacră o reglementare mai extinsă decât dispoziţiile
constituţionale în materia principiului prezumţiei de nevinovăţie, astfel că în conformitate cu
prevederile art. 4 alin. (1) C. proc. pen. ,,orice persoană este considerată nevinovată până la
stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă”, prezumţia de nevinovăţie
constituind atât o garanţie procedurală, cât şi un drept subiectiv. Această prezumţie este
garantată prin reglementarea separaţiei funcţiilor judiciare, situaţie în care oferim exemplul
dispoziţiilor procedurale care reglementează incompatibilitatea judecătorului de cameră
preliminară care admite plângerea împotriva unei soluţii de netrimitere în judecată cu
reţinerea cauzei spre judecare, să continue judecarea cauzei.
De altfel, încălcarea prezumţiei de nevinovăţie poate proveni fie din partea unui procuror,
a unui judecător sau a unei instanţe, prin declaraţiile sau prin actele acestora care denotă
faptul că o persoană a săvârşit o infracţiune sau care anticipează aprecierea săvârşirii unei
infracţiuni de către o persoană143.
Prezumţia de nevinovăţie presupune144:
- desfăşurarea unui proces obiectiv în fiecare fază a sa, prezumţia de nevinovăţie acţionând
pe tot parcursul procesului penal;
- sub aspectul sarcinii probei, prezumţia de nevinovăţie impune ca, în primul rând,
organele judiciare, respectiv partea vătămată (în cazul infracţiunilor pentru care plângerea
prealabilă se adresează direct instanţei) să facă dovada învinuirilor pe care le susţin.
În desfăşurarea procesului penal, organele judiciare au obligaţia administrării probelor,
atât a celor care susţin vinovăţia suspectului sau inculpatului, cât şi pe cele în apărarea
acestuia;
143 A se vedea C. Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol. I. Drepturi şi
libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 544.

- interpretarea oricărui dubiu în favoarea celui cercetat, acesta neputând fi supus rigorilor
legii decât în condiţiile existenţei unor probe certe de vinovăţie (in dubio pro reo).
Prezumţia de nevinovăţie are un caracter relativ, putând fi înlăturată pe baza unor probe
certe cu privire la fapta şi persoana cercetată145.
Conceptul de ,,prezumţie de nevinovăţie” presupune:
1. garantarea protecţiei persoanelor în procesul penal împotriva arbitrariului în stabilirea
vinovăţiei şi tragerii la răspundere penală, în lipsa probelor de vinovăţie, nici o persoană
neputând fi trimisă în judecată şi condamnată.
Prezumţia de nevinovăţie constituie, de asemenea, baza dreptului la apărare şi a celorlalte
drepturi procesuale pe care legea le acordă suspectului sau inculpatului.
În acest sens, chiar dacă prezumţia de nevinovăţie nu este de natură să releve adevărul într-
o cauză penală, constituie o modalitate de prin care completul de judecată, din administrarea
tuturor probelor într-o cauză penală să poată să stabilească vinovăţia inculpatului, dincolo de
orice dubiu rezonabil146. De altfel, în acest sens, dispoziţiile art. 4 alin. (2) C. proc. pen.
prevăd că după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii
organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului, dispoziţiile fiind
completate cu prevederile art. 396 alin. (2) C. proc. pen., care prevăd că instanţa pronunţă
condamnarea dacă constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie
infracţiune şi că a fost săvârşită de inculpat.
Acelaşi principiu îl găsim consacrat în dispoziţiile art. 99 alin. (2) C. proc. pen., care
prevăd că „suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat
să îşi dovedească nevinovăţia, şi are dreptul de a nu contribui la propria acuzare”.
În virtutea existenţei ,,prezumţiei de nevinovăţie”, nu înseamnă că se acordă girul de
onestitate persoanelor cercetate. Este vorba numai de garanţia judiciară că nimeni nu va fi
tras la răspundere penală şi sancţionat discreţionar.
Fiecare organ judiciar care contribuie la soluţionarea cauzei va trebui să plece de la
prezumţia de nevinovăţie şi să aibă în vedere că orice dubiu profită inculpatului (in dubio pro
reo).
2. acest principiu se află la baza tuturor garanţiilor procesuale legate de respectarea
drepturilor şi a libertăţilor persoanei pe parcursul procesului penal.
3. prezumţia de nevinovăţie se află în strânsă legatură cu aflarea adevărului şi dovedirea
împrejurărilor de fapt, astfel ca vinovăţia să fie stabilită cu certitudine doar pe bază de probe.
3. Principiul aflării adevărului
În cadrul procesului penal, aflarea adevărului se limitează la faptele şi la împrejurările care

fac obiectul probaţiunii. A afla adevărul într-o cauză penală înseamnă a realiza o concordanţă
146 M. Udroiu, op. cit., p. 15-16.

deplină între situaţia de fapt, aşa cum s-a petrecut aceasta în materialitatea ei şi concluziile la
care a ajuns organul judiciar cu privire la împrejurările respective147.
În ceea ce priveşte posibilitatea aflării adevărului într-o cauză penală, menţionăm că s-au
conturat în doctrina procesual penală două curente de opinie care abordează această problemă
în mod diferit.
Astfel, potrivit primei teorii, cea a adevărului obiectiv148, trebuie să existe o corespondenţă
între realitatea faptelor şi activitatea întreprinsă de organele judiciare în scopul relevării unui
adevăr absolut149.
Cea de a doua teorie, a adevărului judiciar150, consideră faptul că trebuie să existe o
concordanţă absolută între materialul probator din dosarul cauzei şi faptele stabilite de către
organele judiciare, ,,adevărat” putând fi considerat doar ceea ce s-a stabilit pe bază de probe.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 5 alin. (1) C. proc. pen., organele judiciare au obligaţia de
a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei,
precum şi cu privire la persoana suspectului sau a inculpatului. În completarea acestui enunţ,
menţionăm dispoziţiile art. 99 alin. (3) C. proc. pen. prin care se prevede că în procesul penal,
persoana vătămată, suspectul şi părţile au dreptul de a propune organelor judiciare
administrarea de probe.
Pentru realizarea obiectivelor principiului aflării adevărului, Codul de procedură penală
instituie un întreg sistem de drepturi şi garanţii151:
1. obligaţia organelor judiciare de a afla adevărul în fiecare cauză penală, acestea având
îndatorirea să strângă probele necesare pentru lămurirea cauzei. În acest sens art. 5 alin. (2)
C. proc. pen. prevede obligaţia organelor de urmărire penală de a strânge şi de a administra
probe, atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului, atât în faza de
urmărire penală, cât şi în faza de judecată;
2. conform dispoziţiilor art. 100 alin. (1) C. proc. pen., în cursul urmăririi penale, organul
de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea
suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere, iar în cursul judecăţii, conform alin. (2)
al aceluiaşi articol, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate
sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea
convingerii sale;
3. în ceea ce priveşte rezolvarea unei cauze penale, atunci când constată că au fost
respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este
completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul, fie emite rechizitoriul
prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că
148 G. Antoniu, N. Volonciu, N. Zaharia, Dicţionar de procedură penală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1988, p. 15
149 A. L. Lorincz, op. cit., p. 37
150 Idem, op. cit., p. 37

fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal, fie emite ordonanţă
prin care clasează sau renunţă la urmărirea penală;
4. în desfăşurarea procesului penal, instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă
judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării
probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu
respectarea deplină a legii, iar în cazul în care inculpatul îşi recunoaşte vinovăţia şi solicită ca
soluţionarea cauzei deduse judecăţii să se facă doar în baza probelor administrate la dosar în
faza de urmărire penală, instanţa, dacă apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea
adevărului, va soluţiona cauza, excepţie făcând cazurile în care inculpatul a săvârşit o
infracţiune pentru care pedeapsa este detenţiunea pe viaţă.
5. limitări în ceea ce priveşte aflarea adevărului într-o cauză penală sunt relevate în ceea ce
priveşte administrarea probelor, având în vedere faptul că este interzisă utilizarea de violenţe,
ameninţări sau orice alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în
scopul de a se obţine probe, în acelaşi timp, fiind interzis organelor judiciare penale sau altor
persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue
săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.
În vederea aplicării stricte a acestui principiu, legislaţia procesual penală prevede obligaţia
verificării concordanţei dintre realitate şi concluziile trase de către organul care a avut
anterior cauza spre soluţionare; fiind vorba, de altfel, de un control sistematic şi eficient în
scopul aflării adevărului.
4. Ne bis in idem
Fiind o preluare a dispoziţiilor art. 4 al Protocolului 7 la Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului152, acesta reprezintă un principiu fundamental al procesului penal prin
care se asigură realizarea deplină atât a dreptului la un proces echitabil, aşa cum prevăd
dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană, cât şi a principiului legalităţii153.
Dispoziţiile art. 6 C. proc. pen. prevăd că nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată
pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o
hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică,
conţinând astfel trei garanţii procesuale, conform cărora nicio persoană nu va putea fi
urmărită penal, judecată sau trasă la răspundere penală prin aplicarea unei sancţiuni pentru
aceeaşi infracţiune.
Autoritatea de lucru judecat se relevă printr-un efect pozitiv, conform căruia organele
judiciare pot pune în executare a unei hotărâri penale definitive, precum şi un efect negativ
motivat de existenţa unei cauze de împiedicare a exercitării acţiunii penale.
152 Document disponibil online în www.echr.coe.
153 M. Udroiu, op. cit., p. 25.

Pentru a se putea invoca aplicabilitatea acestui principiu, este necesar a fi întrunite

următoarele condiţii:
1. existenţa unei hotărâri definitive;
2. un nou proces penal să fi început împotriva aceleiaşi persoane;
3. punerea în mişcare a acţiunii penale să se facă în vederea tragerii la răspundere penală
pentru săvârşirea aceleiaşi fapte.
În cazul în care pe parcursul urmăririi penale se constată existenţa cazului care împiedică
punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acesteia în cazul în care acţiunea penală a
fost deja pusă în mişcare, prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen. - există autoritate de
lucru judecat - atunci prin ordonanţă se va dispune clasarea, ca urmare a existenţei unui caz
prin care acţiunea penală este lipsită de obiect.
În schimb, dacă se constată existenţa aceluiaşi caz în timpul judecăţii, acţiunea penală se
stinge prin încetarea procesului penal, conform dispoziţiilor art. 396 alin. (6) C. proc. pen.
5. Principiul obligativităţii punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale
Dispoziţiile Codului de procedură penală nu reglementează în mod distinct principiul
oficialităţii, însă prevederile art. 7 C. proc. pen. reglementează principiul obligativităţii
punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale.
Principiul oficialităţii consacră regula potrivit căreia actele necesare desfăşurării
procesului penal se îndeplinesc din oficiu, de către organele judiciare competente, aplicându-
se laturii penale a procesului penal, în timp ce acţiunea civilă se exercită din oficiu, de către
procuror, în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are
capacitate de exerciţiu restrânsă.
Astfel, legiuitorul Codului de procedură penală a preluat din principiul oficialităţii, aşa
cum era reglementat prin dispoziţiile vechiului Cod de procedură penală, doar obligativitatea
procurorului de a pune în mişcare şi a exercita acţiunea penală din oficiu, atunci când există
probe din care să rezulte săvârşirea unei infracţiuni şi nu există vreo cauză legală de
împiedicare a acesteia, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 7 alin. (1) C. proc. pen., atribuind
totodată instanţei de judecată un rol pasiv în procesul penal, similar celui pe care îl are în
sistemele adversiale154.
Consacrând în dispoziţiile Codului de procedură penală prevederile Recomandării nr. 87
din 17 septembrie 1987 privind simplificarea procesului de justiţie penală, în cazurile şi în
condiţiile prevăzute expres de lege, atunci când urmărirea penală este completă şi probele
necesare şi legal administrate, conform prevederilor art. 327 C. proc. pen., procurorul fie
întocmeşte rechizitoriul prin care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului, fie
întocmeşte ordonanţa prin care dispune clasarea sau renunţarea la urmărirea penală.
Potrivit prevederilor art. 3 alin. (2) C. proc. pen., funcţiile judiciare se exercită din oficiu,
în afară de cazurile în care legea prevede altfel, menţinându-se astfel rolul activ al organelor
judiciare, chiar dacă acest fapt nu mai este relevat distinct ca şi principiu în dispoziţiile
Codului de procedură penală.
Astfel că organele de cercetare penală, din oficiu pot sesiza procurorul în legătură cu
începerea urmăririi penale, de asemenea, conform dispoziţiilor art. 305 alin. (1) C. proc. pen.,
154 N. Volonciu şi colaboratorii, op. cit., p. 21.

atunci când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire
penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se
pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut.
După începerea urmăririi penale, organele de cercetare penală strâng şi administrează
probele atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, procurorul fiind
obligat să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiu, atunci când există probe
din care rezultă săvârşirea unei infracţiuni şi nu există vreo cauză legală de împiedicare.
În cazurile prevăzute expres de lege, procurorul pune în mişcare şi exercită acţiunea penală
după introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate sau după obţinerea autorizării ori
sesizării organului competent sau după îndeplinirea unei alte condiţii prevăzută de lege, în
lipsa acestora, acţiunea penală neputând să fie pusă în mişcare.
Faptul că ,,funcţile judiciare se exercită din oficiu, în afară de cazul când, prin lege se
dispune altfel”, reprezintă o restrângere a principiului oficialităţii, deoarece conform
dispoziţiilor art. 7 alin. (3) C. proc. pen., în cazurile expres prevăzute de lege, procurorul
pune în mişcare şi exercită acţiunea penală după introducerea plângerii prealabile a persoanei
vătămate sau după obţinerea autorizării ori sesizării organului competent sau după
îndeplinirea unei alte condiţii prevăzută de lege. Aceasta se referă la situaţia în care legea nu
permite organului judiciar să declanşeze acţiunea penală din oficiu, fiind necesară plângerea
prealabilă, încuviinţarea sau autorizarea organului competent prevăzut de lege.
Constatăm astfel că în cuprinsul alin. (2) şi (3) ale art. 7 C. proc. pen. sunt reglementate
două excepţii de la principiul obligativităţii punerii în mişcare şi exercitării acţiunii penale de
către procuror:
1. Posibilitatea procurorului de a renunţa la exercitarea acţiunii penale dacă, în raport cu
elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului ei , potrivit
art. 7 alin. (2) C. proc. pen. (cunoscută sub numele de principiul oportunităţii urmăririi
penale).
Astfel, conform dispoziţiilor art. 318 alin. (1) C. proc. pen. în cazul infracţiunilor pentru
care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul
poate renunţa la urmărirea penală când constată că nu există un interes public155 în urmărirea
faptei.
2. Tot excepţii de la principiul obligativităţii punerii în mişcare şi exercitării acţiunii
penale de către procuror sunt şi situaţiile care reies din dispoziţiile art. 7 alin. (3) C. proc. pen.
şi în care pentru punerea în mişcare şi exercitatrea acţiunii penale este necesară fie
introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate, fie obţinerea autorizării ori a sesizării
organului competent sau îndeplinirea altei condiţii prevăzute de lege156, şi anume:
155 Potrivit art. 318 alin. (2) C. proc. pen., ,,interesul public se analizează în raport cu: a. conţinutul faptei şi
împrejurările concrete de săvârşire a faptei; b. modul şi mijloacele de săvârşire a faptei; c. scopul urmărit; d. urmările
produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii; e. eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru
desfăşurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei şi la timpul scurs de la data săvârşirii acesteia; f. atitudinea
procesuală a persoanei vătămate; g. existenţa unei disproporţii vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfăşurarea
procesului penal şi gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii; alin. (3) Când
autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi persoana suspectului sau a inculpatului,
conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, atitudinea suspectului sau a inculpatului după săvârşirea infracţiunii şi
eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii”.
a. Instituţia plângerii prealabile ca o condiţie indispensabilă pentru punerea în mişcare a

acţiunii penale o întâlnim numai la anumite infracţiuni prevăzute în Codul penal, şi anume:
art. 193 - lovirea sau alte violenţe, art. 196 - vătămarea corporală din culpă, art. 224 - violarea
de domiciliu, art. 206 - ameninţarea, art. 225 - violarea sediului profesional, art. 226 –
violarea vieţii private, art. 218 alin. (1) - violul, în forma simplă, art. 238 - abuzul de
încredere etc.
Când acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate,
aceasta poate să împiedice exercitarea acţiunii, prin retragerea plângerii prealabile, prevăzute
de art. 158 C. pen. sau împăcarea, prevăzută de dispoziţiile art. art. 159 C. pen.
În situaţia în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau
cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu, conform
dispoziţiilor art. 157 alin. (4) C. pen.
b. O situaţie aparte faţă de ceea ce am analizat până acum o reprezintă şi cazul infracţiunii
de violenţă în familie, prevăzută de art. 199 alin. (2) C. pen. Astfel, în cazul infracţiunilor
prevăzute în art. 193 C. pen. (lovirea sau alte violenţe) şi art. 196 C. pen. (vătămarea
corporală din culpă) săvârşite asupra unui membru de familie, acţiunea penală poate fi pusă
în mişcare şi din oficiu. Împăcarea înlătură răspunderea penală.
c. O altă grupă de situaţii sunt cele prevăzute în articolele 72, 96 şi 109 din Constituţie,
care fixează imunităţile de jurisdicţie ale demnitarilor şi membrilor Guvernului.
- Potrivit art. 96 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu
votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărâ punerea sub
acuzare a Preşedintelui României pentru săvârşirea infracţiunii de înaltă trădare, prevăzută de
art. 398 C. pen.
- Articolul 72 alin. (2) din Constituţie reglementează imunitatea parlamentară. Potrivit
normelor cuprinse în acest articol, deputaţii şi senatorii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau
arestaţi, fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. În caz de infrac-
ţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei, situaţie în care mi-
nistrul justiţiei va informa pe preşedintele Camerei asupra reţinerii sau percheziţiei. În cazul
în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat
revocarea acestei măsuri.
- Pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, membrii Guvernului pot fi urmăriţi
penal, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 109 alin. (2) din Constituţie la cererea Camerei
Deputaţilor, Senatului sau a Preşedintelui României. Cererea de a fi începută urmărirea
penală pentru membrii Guvernului poate fi făcută numai de către Camera Deputaţilor, Senat
şi Preşedintele României. Trimiterea în judecată a unui membru al guvernului atrage
suspendarea acestuia din funcţie. În toate aceste cazuri competenţa de judecată aparţine
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
d. Imunităţile de jurisdicţie diplomatică şi consulară semnifică, potrivit convenţiilor
internaţionale şi legislaţiei interne, exceptarea persoanelor străine care exercită activitatea
diplomatică şi consulară pe teritoriul ţării noastre de la jurisdicţia penală şi civilă a statului
român, atât a lor, cât şi a bunurilor acestora.
156 A. L. Lorincz, Drept procesual penal, conform noului Cod de procedură penală, Editura Universul Juridic,
Imunitatea de jurisdicţie diplomatică este absolută, în sensul că agentul diplomatic nu

poate fi urmărit şi judecat de nicio autoritate juridică din ţara în care este acreditat, atât pentru
actele oficiale cât şi pentru cele particulare.
În schimb, imunitatea de jurisdicţie consulară operează numai pentru actele îndeplinite în
exerciţiul funcţiilor consulare.
Aceste imunităţi au fost consacrate prin Convenţiile internaţionale privitoare la relaţiile
diplomatice şi consulare adoptate la Conferinţele O.N.U. de la Viena din 1961 şi 1963,
România aderând la aceste convenţii în 1968 şi respectiv 1971.
e. Imunitatea magistraţilor reiese din conţinutul art. 95 alin. (1) din Legea
nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor 157, conform căruia judecătorii,
procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi percheziţionaţi, reţinuţi, arestaţi la domiciliu sau
arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii.
De asemenea, în caz de infracţiune flagrantă, judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi
pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei potrivit legii, Consiliul Superior al Magistraturii fiind
informat de îndată de organul care a dispus reţinerea sau percheziţia.
f. Potrivit art. 9 C. pen., punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile săvârşite
în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de către o persoană juridică română se
face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel
în acărui rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului
general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în termen de până la 30
de zile de la data solicitării autorizării, termen ce poate fi prelungit până la 180 de zile, în
condiţiile legii.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 10 C. pen., în cazul infracţiunilor săvârşite în afara
teritoriului ţării de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie, îndreptate
împotriva statului roman sau a unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române,
punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi numai dacă fapta nu face obiectul
unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis.
g. Potrivit art. 431 C. pen., pentru infracţiunile prevăzute în Capitolul I – infracţiuni
săvârşite de militari, al Titlului XI, intitulat ,,Infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor
armate”, la art. 413-417 C. pen. (absenţa nejustificată, dezertarea, încălcarea consemnului,
părăsirea postului sau comenzii, insubordonarea), acţiunea penală se pune în mişcare numai
la sesizarea comandantului.
Excepţiile de la principiul oficialităţii au caracter absolut, în sensul că organele de
urmărire penală şi instanţa de judecată nu pot acţiona împotriva voinţei organelor şi
persoanelor prevăzute de lege, actele efectuate prin încălcarea acestei voinţe fiind
sancţionate cu nulitatea.
157 Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată în M. Of. nr. 576 din 29 iunie 2004,
modificată şi completată cu dispoziţiile Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de
procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale,
publicată în M. Of. nr. 515 din 14 august 2013.
Aceste excepţii îşi au explicaţia – aşa cum s-a putut observa – fie în calităţile persoanelor
care au încălcat legea penală (demnitari, diplomaţi, militari), fie în natura infracţiunilor
săvârşite (cele pentru care este necesară plângerea prealabilă).
5. Caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal
În sistemul Convenţiei europene, dreptul la un proces echitabil poate fi privit în două
sensuri: într-un sens larg, s-ar putea spune că el cuprinde toate garanţiile pe care le instituie
art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului158, o asemenea abordare globală având
justificarea în unitatea sa de reglementare, ca urmare a faptului că aceste paragrafe dau
substanţă dreptului general la un proces echitabil atât în materie civilă, cât şi în materie
penală, iar pe de altă parte, în sens restrâns, considerăm că dispoziţiile înscrise în art. 6 parag.
2 şi 3, reprezintă garanţii specifice dreptului la un proces echitabil în materie penală.
De altfel, dispoziţiile art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie nu fac decât să
reitereze prevederile art. 6 din Convenţie cu privire la dreptul oricărei persoane de a se adresa
justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, având în
acelaşi timp dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
De asemenea, prin dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
se prevede că ,,toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor
într-un termen rezonabil, de către o instanţă imparţială şi independentă, constituită potrivit
legii”.
Dispoziţiile art. 8 din Codul de procedură penală prevăd în acest sens, că organele
judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor
procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate la
timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie
trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită
potrivit legii, într-un termen rezonabil. Constatăm astfel că printre garanţiile procesuale
oferite de dispoziţiile prezentului articol se numără dreptul părţilor şi al subiecţilor procesuali
principali de a avea acces la o instanţă imparţială şi independentă; dreptul inculpatului de a fi
judecat într-un termen rezonabil; dretul suspectului, inculpatului şi a martorului de a păstra
tăcerea; respectarea principiilor specifice judecăţii: principiul publicităţii, oralităţii,
nemijlocirii şi al contradictorialităţii; dreptul la traducere şi interpretare, legalitatea şi
loialitatea administrării probelor.
Art. 6 parag. 1 din Convenţie recunoaşte oricărei persoane învinuite de săvârşirea unei
infracţiuni dreptul de a obţine, într-un termen rezonabil, o decizie definitivă cu privire la
158 Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ,,1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale
în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care
va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în
materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate
fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii
publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a
părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale,
publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. 2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată
nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. 3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul : a. să fie informat, în termenul cel
mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, despre natura şi cauza acuzaţiei aduse împotriva sa ; b. să
dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale ; c. să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător
ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din
oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer ; d. să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi
audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării ; e. să fie asistat gratuit de un interpret, dacă nu
înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.
temeinicia şi legalitatea acuzaţiei ce i se aduce. Dispoziţii similare se regăsesc şi în cuprinsul

art. 8 din C. proc. pen., legiutorul reglementând astfel, în mod distinct în conţinutul actual al
Codului de procedură penală principiul operativităţii.
În aprecierea termenului rezonabil în materie penală, se pot lua în considerare următoarele
criterii: comportamentul părţilor, complexitatea cauzei, comportamentul organelor judiciare.
În ceea ce priveşte organele judiciare, acestea sunt obligate să manifeste promptitudine în
desfăşurarea activităţilor de cercetare la faţa locului, valorificarea urmelor descoperite,
ridicări de înscrisuri şi alte obiecte necesare procesului penal ş.a., pentru a nu se deprecia sau
pierde mijloace de probă, valoroase pentru soluţionarea cauzei; să efectueze toate actele
procesuale şi procedurale (ascultări de persoane, expertize, constatări tehnico-ştiinţifice şi
medico-legale ş.a.); să respecte instituţia termenelor în procesul penal (de ex.: termenul de
trei luni de la data când persoana vătămată a aflat despre săvârşirea infracţiunii, în cazul
infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate; termenul de 24 de ore de la expirarea măsurii de supraveghere tehnică, în
care procurorul are obligaţia de a sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa
căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa
corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care
face parte procurorul care a emis ordonanţa);
- existenţa unor instituţii procesuale159 cum ar fi: extinderea urmăririi penale sau
schimbarea încadrării juridice a faptei, în cazul în care, după începerea urmăririi penale,
organul de urmărire penală constată fapte noi, date cu privire la participarea unor alte
persoane sau împrejurări care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei;
- desfăşurarea activităţilor de urmărire penală şi de judecată de către organe specializate
ale statului, care dispun de pregătirea necesară şi de mijloace eficiente pentru valorificarea şi
administrarea mijloacelor de probă, în vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului;
În vederea armonizării legislaţiei naţionale cu prevederile Convenţiei şi a jurisprudenţei
CEDO, au fost reglementate în cuprinsul art. 4881 – 4886 C.pr.pen. dispoziţii referitoare la
contestaţia privind durata procesului penal. Astfel, potrivit art. 4881 C.pr.pen., în cazul în care
activitatea de urmărire penală sau de judecată nu se îndeplineşte într-o durată rezonabilă, se
poate face contestaţie, de către suspect, inculpat, persoana vătămată, partea civilă, partea
responsabilă civilmente, precum şi de către procuror, în cursul judecăţii, în vederea
accelerării procedurii.
6. Principiul garantării dreptului la libertate şi siguranţă

Libertatea individuală face parte din drepturile fundamentale ale omului. Pornind de la
dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale160, care consacră dreptul la libertate şi la siguranţă pentru orice
persoană, reiterăm faptul că nimeni nu poate fi arestat sau reţinut decât în vederea aducerii
sale în faţa autorităţii judiciare competente161 dacă există motive verosimile de a bănui că a
160 Document disponibil online în www.mae.ro
161 A se vedea cauza Pantea c. România, CEDH, 3 iunie 2003, în C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor
omului. Cometariu pe articole, vol. I. Drepturi şi libertăţi, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 318
săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l
împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia, situaţie în care
privarea de libertate are un scop precis162.
De asemenea, tot în cuprinsul acestei Convenţii, la art. 5 alin. (3) se prevede că ,,Orice
persoană arestată sau deţinută trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui
magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi
judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate
fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere”.
În România, drepturile şi libertăţile persoanelor sunt interpretate în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi tratatele la care România este parte,
iar în cazul în care există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin
dispoziţii mai favorabile (art. 20 din Constituţie).
De altfel, art. 23 din Constituţie reglementează respectarea libertăţii individuale, sens în
care, ,,percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile
şi cu procedura prevăzute de lege; reţinerea nu poate depăşi 24 de ore; arestarea preventivă se
dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal; în cursul urmăririi penale arestarea
preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zie, şi se poate prelungi cu câte cel mult 30
de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de
zile”.
De altfel, aceste dispoziţii se regăsesc şi în cuprinsul art. 9 C. proc. pen., ca principiu
fundamental al procesului penal, potrivit căruia ,,în cursul procesului penal este garantat
dreptul oricărei persoane la libertate şi siguranţă”, instituindu-se astfel caracterul de excepţie
al măsurilor preventive. Astfel, ,,orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune
în mod excepţional şi doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege”. Făcând aplicarea
prevederilor art. 202 alin. (3) C. proc. pen. rezultă că orice măsură preventivă care va fi
dispusă de către organele judiciare trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse
persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea
acesteia.
De asemenea, în cazul în care se constată că o măsură privativă sau restrictivă de libertate
a fost dispusă în mod nelegal, organele judiciare competente au obligaţia de a dispune
revocarea măsurii şi, după caz, punerea în libertate a celui reţinut sau arestat.
Tot ca o garanţie a respectării dreptului la libertate, a fost stipulat, în dispoziţiile art. 9 C.
proc. pen. dreptul la repararea pagubei suferite de orice persoană faţă de care s-a dispus în
mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate, în baza dispoziţiilor
art. 538-542 C. proc. pen.
7. Principiul garantării dreptului de apărare
Dreptul la apărare este consacrat în toate legislaţiile moderne, fiind înscris în majoritatea
constituţiilor statelor, dar şi în norme ale dreptului internaţional, printre care amintim Decla-
raţia Universală a Drepturilor Omului – adoptată în 1948 şi Convenţia Europeană asupra
162 C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Cometariu pe articole, vol. I., op. cit., p. 310
Drepturilor Omului – adoptată în 1959, care au consfinţit şi ele dreptul de apărare, printre
drepturile fundamentale ale omului.
Constituţia României, consacră prin dispoziţiile art. 24 garantarea dreptului la apărare,
astfel că ,,în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau
numit din oficiu”, fapt fundamentat şi prin dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 51/1995
pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat163, care prevăd că ,,avocatul promovează
şi apără drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale omului”.
În acest sens, potrivit prevederilor art. 10 alin. (6) C. proc. pen., dreptul la apărare trebuie
exercitat cu bună-credinţă şi potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege.
Continuând să fie promovat şi prin dispoziţiile Codului actual de procedură penală, care
prevăd şi garantează în mod expres dreptul la apărare, amintim în acest sens că organele
judiciare sunt obligate să asigure părţilor şi subiecţilor procesuali principali exercitarea
deplină şi efectivă a dreptului la apărare pe tot parcursul procesului penal, sens în care aceştia
au dreptul fie de a se apăra ei înşişi, fie de a fi asistaţi de avocat.
Pentru desfăşurarea acestei activităţi, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr.
51/1995, avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte persoanele fizice şi juridice în faţa
instanţelor autorităţii judecătoreşti şi a altor organe de jurisdicţie, a organelor de urmărire
penală, a autorităţilor şi instituţiilor publice, precum şi în faţa altor persoane fizice sau
juridice, care au obligaţia să permită şi să asigure avocatului desfăşurarea nestingherită a
activităţii sale, în condiţiile legii.
Aceste dispoziţii se regăsesc de altfel şi în Capitolului VII din Codul de procedură penală,
intitulat ,,Avocatul. Asistenţa juridică şi reprezentarea”, în cuprinsul căruia sunt prevăzute
dispoziţii referitoare la asistenţa juridică a suspectului, a inculpatului, a persoanei vătămate,
părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, precum şi dispoziţii care reglementează
asistenţa juridică a suspectului sau a inculpatului.
Dar garantarea dreptului la apărare, ca principiu fundamental presupune mai mult decât
asistenţa juridică, în doctrină apreciindu-se că dreptul la apărare are un conţinut complex,
care se manifestă sub următoarele aspecte164:
a. Posibilitatea părţilor de a-şi asigura singure apărarea. În acest sens, suspectul sau
inculpatul dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea
juridică a acesteia; are dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii; în faza de judecată,
inculpatul îşi poate face singur apărarea şi în cadrul ultimului cuvânt care i se acordă după
încheierea dezbaterilor. De asemenea, toate părţile pot exercita apelul ca şi cale de atac
ordinară, şi în anumite condiţii şi unele căi extraordinare de atac.
b. Dreptul părţilor la asistenţă juridică. În acest sens, suspectul sau inculpatul are dreptul să
fie asistat de unul ori de mai mulţi avocaţi în tot cursul urmăririi penale, al procedurii de
cameră preliminară şi al judecăţii. De asemenea, în cursul urmăririi penale, avocatul
persoanei vătămate, al părţii civile sau al părţii responsabile civilmente are dreptul să asiste la

efectuarea oricărui act de urmărire penală, dreptul de a consulta actele dosarului şi de a

formula cereri şi a depune memorii, iar în cursul judecăţii, avocatul persoanei vătămate, al
părţii civile sau al părţii responsabile civilmente exercită drepturile persoanei asistate, cu
excepţia celor pe care aceasta le exercită personal, şi dreptul de a consulta actele dosarului.
Asistenţa juridică, constă în sprijinul, îndrumarea şi lămuririle pe care apărătorul le
acordă părţii pe care o asistă în timpul procesului penal 165, activitatea avocatului realizându-
se, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 51/1995 prin: consultaţii şi cereri cu caracter
juridic; asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti, a organelor de
urmărire penală, a autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale, a notarilor publici şi a executorilor
judecătoreşti, a organelor administraţiei publice şi a instituţiilor, precum şi a altor persoane
juridice, în condiţiile legii; redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a
conţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentificare; asistarea şi reprezentarea
persoanelor fizice sau juridice interesate în faţa altor autorităţi publice cu posibilitatea
atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor încheiate; apărarea şi reprezentarea
cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi
juridice în raporturile acestora cu autorităţile publice, cu instituţiile şi cu orice persoană
română sau străină; activităţi de mediere; activităţi fiduciare desfăşurate în condiţiile Codului
civil; stabilirea temporară a sediului pentru societăţi comerciale la sediul profesional al
avocatului şi înregistrarea acestora, în numele şi pe seama clientului, a părţilor de interes, a
părţilor sociale sau a acţiunilor societăţilor astfel înregistrate; orice mijloace şi căi proprii
exercitării dreptului de apărare, în condiţiile legii.
De regulă, asistenţa juridică este facultativă, dar potrivit dispoziţiilor art. 90 C. proc. pen.,
asistenţa juridică este obligatorie în următoarele situaţii:
a. când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un
centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost
dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri
prevăzute de lege;
b. în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face
singur apărarea;
c. în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.
În cursul procesului penal, atât părţile şi subiecţii procesuali principali, cât şi avocatul au
dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării, iar dacă în cursul
judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi
schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia
inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru
a-şi pregăti apărarea.
8. Principiul respectării demnităţii umane şi a vieţii private
165 Idem, op. cit., p. 44.

Prin dispoziţiile art. 11, legiuitorul a consacrat două principii fundamentale în cuprinsul
Codului de procedură penală, şi anume principiul respectării demnităţii umane şi principiul
respectării vieţii private.
8.1. Respectarea demnităţii umane
Introducerea acestui principiu s-a impus în urma aderării României la Convenţia împotriva
torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante166, fiind prevăzut
în mod distinct şi în dispoziţiile art. 22 alin. (2) din Constituţie, care prevede că ,,nimeni nu
poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant”.
Acest principiu a fost introdus pentru prima dată, în mod expres prin dispoziţiile art. 5 1 din
Codul de procedură penală anterior, ca urmare a prevederilor pct. 2 din Legea nr. 32/1990
pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii ale Codului de procedură penală 167 şi în
cuprinsul art. 2671 din Codul penal anterior, prin incriminarea infracţiunii de tortură,
încurajând respectul universal efectiv al drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale,
astfel încât nicio persoană să nu fie supusă torturii, pedepselor sau tratamentelor cu cruzime,
inumane sau degradante, chiar în cazul în care se fac vinovate de săvârşirea unor infracţiuni
grave168. De altfel, şi în cuprinsul Legii nr. 286/2009 privind Codul penal se regăsesc şi în
prezent incriminate atât infracţiunea de tortură prin prevederile art. 282 C. pen., precum şi
infracţiunea de cercetare abuzivă (art. 280 C. pen.), supunerea la rele tratamente (art. 281 C.
pen.), represiunea nedreaptă (art. 283 C. pen.).
Respectarea principiului analizat, presupune dreptul persoanei la integritate psihică şi
fizică, tortura neputând fi exercitată în nici o împrejurare, nici chiar în cazuri excepţionale
(stare de război sau de ameninţare cu războiul, de instabilitate politică ş.a.), din ordinul
superiorului sau al unei autorităţi publice pentru a o justifica, însă legea prevede că durerea
sau suferinţa rezultate exclusiv din sancţiunile legale inerente acestora, nu constituie tortură.
În prezent, principiul respectării demnităţii umane este consacrat prin dispoziţiile art. 11
alin. (1) C. proc. pen., care prevede că ,,orice persoană care se află în curs de urmărire penală
sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane”. Cu privire la activitatea de
administrarea a probelor, în cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge şi
administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din
oficiu ori la cerere.
În acord cu dispoziţiile procesual penale care consacră în mod expres respectarea
demnităţii umane pe tot parcursul procesului penal, se înscriu şi dispoziţiile art. 101 C. proc.
pen. prin care se consacră principiul loialităţii administrării probelor, fiind totodată ,,oprit a se
întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau
îndemnuri în scopul de a se obţine probe”. Cu toate acestea, în cazul în care se constată probe
obţinute prin tortură, precum şi existenţa unor probe derivate din acestea, atunci, conform
dispoziţiilor art. 102 C. proc. pen., aceste probe vor fi excluse şi nu vor putea fi folosite în
166 Convenţia a fost adoptată la New York în 1984, România aderând la ea prin Legea
nr. 10/1981.

cadrul procesului penal, iar nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea
unei astfel de probe ori prin care aceasta a fost administrată va determina excluderea probei.
8.2. Respectarea vieţii private
În acord cu dispoziţiile art. 12 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului 169, potrivit

căruia nicio persoană nu poate fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viaţa sa particulară, în
familia sa, în domiciliul său ori în corespondenţa sa, nici al unor atingeri ale onoarei sau
reputaţiei sale; orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni
sau atingeri, se înscriu şi dispoziţiile art. 17 ale Pactului internaţional privitor la drepturile
civile şi politice170, precum şi dispoziţiile art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale171 (cunoscută sub titlul simplificat de Convenţie
europeană a drepturilor omului sau Convenţia CE), prin care se prevede că ,,orice persoană
are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale”.
De asemenea, menţionăm prevederile art. 26 alin. (1) din Constituţia României care
garantează ocrotirea vieţii intime, familiale şi private a persoanei, prin prevederile art. 27
inviolabilitatea domiciliului, iar prin prevederile art. 28 secretul corespondenţei.
Ca element de noutate, prin dispoziţiile art. 11 alin. (2) C. proc. pen., legiuitorul român
consacră pentru prima dată în cuprinsul Codului de procedură penală garantarea exercitării
drepturilor la viaţă privată, la inviolabilitatea domiciliului şi la corespondenţă, ca urmare a
faptului că prin specificul activităţilor desfăşurate pe parcursul procesului penal pot apare, în
anumite condiţii necesitatea efectuării unor acte procesuale care prin natura lor pot reprezenta
imixtiuni, restrângeri sau intervenţii ale organelor judiciare în viaţa intimă, familială sau
privată a unei persoane, situaţii care pot atrage incriminarea acestor fapta ca infracţiuni de:
violarea domiciliului (art. 224 C. pen.), violarea sediului profesional (art. 225 C. pen.),
violarea vieţii private (art. 226 C. pen.).
169 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 10 decembrie 1948, prin Rezoluţia 217 A în
cadrul celei de a III-a Sesiuni a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Document disponibil online în
www.ohchr.org.
170 Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966. A intrat în
vigoare la 23 martie 1976, conform art. 49, pentru toate dispoziţiile, cu excepţia celor de la art. 41; la 28 martie au intrat în
vigoare şi dispoziţiile art. 41. România a ratificat Pactul la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212, publicat în B. Of., nr.
146 din 20 noiembrie 1974. Document disponibil online în www.lege5.ro.
171 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a fost elaborată în cadrul
Consiliului Europei şi semnată la 4 noiembrie 1950, la Roma. Document disponibil online în www.coe.int. Convenţia
constituie unul din instrumentele internaţionale cele mai importante şi eficace de protecţie a drepturilor omului în lume şi
aceasta pentru două raţiuni principale: locul pe care-l ocupă în cadrul sistemelor de drept naţionale ale statelor care au
ratificat Convenţia, loc care explică profunda influenţă, pe care aceasta o exercită asupra legislaţiei şi jurisprudenţei acestor
state, şi faptul că, spre deosebire de alte instrumente internaţionale de acest gen, Convenţia europeană a drepturilor omului
are în cuprinsul său şi un mecanism jurisdicţional supranaţional ale cărei soluţii se impun statelor contractante, în felul acesta
fiind garantată efectiv respectarea drepturilor omului proclamate prin Convenţie. În acest sens, a se vedea M. Udroiu, O.
Predescu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român, Tratat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p.
10.
9. Principiul desfăşurării procesului penal în limba română
Conform dispoziţiilor art. 6 paragraful 3 lit. a) şi e) din Convenţia europeană a drepturilor

omului, orice acuzat are dreptul de a fi informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe
care o înţelege şi în mod amănunţit, despre natura şi cauza acuzaţiei aduse împotriva sa,
precum şi cu privire la dreptul acuzatului de a fi asistat gratuit de un interpret, în cazul în care
nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.
De altfel, dispoziţii privind folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie regăsim şi
în cuprinsul art. 128 alin. (1) din Constituţia României, unde se stipulează că în timpul
procesului penal, procedura judiciară se desfăşoară în limba română, iar cetăţenii străini sau a
apatrizi care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua la cunoştinţă de toate
actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret, care
este asigurat în mod gratuit. Aceste dispoziţii erau prezente şi în cuprinsul art. 7 C. proc. pen.
anterior, astfel încât în procesul penal, procedura judiciară se desfăşura în limba română, iar
conform dispoziţiilor art. 8 ale aceluiaşi Cod, părţilor care nu vorbeau sau nu înţelegeau
limba română ori nuse puteau exprima li se asigura, în mod gratuit, posibilitatea de a lua la
cunoştinţă de piesele dosarului, dreptul de a vorbi, precum şi dreptul de a pune concluzii în
instanţă, prin interpret.
În prezent, legiuitorul român, prin prevederile art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală, intitulat ,,Limba oficială şi dreptul la interpret”
a dat expresie dispoziţiilor Directivei 2010/64/UE a Parlamentului European şi a
Consiliului172. Acestea stipulează în cuprinsul alin. (1) al art. 2, recomandarea ca ,,statele
membre să se asigure că persoanelor suspectate sau acuzate, care nu vorbesc sau nu înţeleg
limba în care se desfăşoară procedura penală respectivă, să li se ofere, fără întârziere, servicii
de interpretare în cadrul procedurilor penale desfăşurate în faţa autorităţilor de urmărire
penală şi a celor judiciare, inclusiv în cadrul interogatoriilor efectuate de poliţie, în cadrul
tuturor audierilor în faţa instanţei şi în cadrul oricăror audieri intermediare necesare”.
Tot în acest sens trebuie să menţionăm şi dispoziţiile art. 3 din Directivă care recomandă
ca ,,statele membre să se asigure că persoanelor suspectate sau acuzate, care nu înţeleg limba
în care se desfăşoară procedurile penale respective, să li se furnizează într-un interval
rezonabil de timp traducerea scrisă a tuturor documentelor esenţiale pentru a se garanta
faptul că respectivele persoane pot să îşi exercite dreptul la apărare şi pentru a garanta
caracterul echitabil al procedurilor”, deşi acest aspect trebuie interpretat în sensul dispoziţiilor
art. 6 paragraful 3 lit. e) din Convenţie care fac referire la noţiunea de ,,interpret” şi nu la
aceea de ,,traducător”, demonstrând faptul că o traducere orală poate fi suficientă pentru
îndeplinirea cerinţelor Convenţiei173. Preluând aceste recomandări, art. 12 alin. (3) prevede în
mod explicit dreptul părţilor şi a subiecţilor procesuali de a beneficia, în mod gratuit, de un
interpret, atunci când nu vorbesc, nu înţeleg sau nu se pot exprima în limba română. De
asemenea, în cazul în care asistenţa juridică este obligatorie, suspectului sau inculpatului i se
asigură în mod gratuit posibilitatea de a comunica prin interpret cu avocatul său, în vederea
pregătirii audierii sale, a introducerii unei căi de atac sau a oricărei alte cereri în legătură cu
172 Publicată în JO al Uniunii Europene, seria L 280/1 din 26 octombrie 2010. Termenul de transpunere a
Directivei a fost 27 octombrie 2013. Document disponibil online în www.europa.eu.
173 . A se vedea în acest sens, C.E.D.O., cauza Husain c. Italiei, dec. din 24 februarie 2005, citat de O. Predescu, M.
Udroiu, Convenţia europeană a drepturilor omului şi dreptul procesual penal român, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007,
p. 483-484; cauza Kamasinki c. Austriei, hot. din 19 decembrie 1989 citat de C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor
omului. Comentariu pe articole, vol. I. Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 559.
soluţionarea cauzei, aplicarea acestora făcându-se în mod distinct în dispoziţiile art. 83 lit. f),
87 alin. (1), art. 78 cu referire la dispoziţiile art. 83 lit. f) C. proc. pen.

Drept Procesual Penal I

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Procesual Penal I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DREPT PROCESUAL PENAL I

Drept procesual penal

alin.- alineat (ul)

1 V. Dongoroz, Tratat de drept penal, Bucureşti, 1939, p. 707.

3 Constituţia României, republicată în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.

6 I. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura PRO, Bucureşti, 1977, p. 3.

9 N. Volonciu, op. cit., p. 9.

10 I. Neagu, op. cit., p. 3.

11 A. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 4.

13 Idem, op. cit., p. 14.

14 A. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 5.

2.2. Scopul procesului penal

15 N. Volonciu, op. cit., p. 15.

18 A. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 6.

20 A. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 6.

În structura tipică a procesului penal întâlnim patru faze:

3.2. Camera preliminară

22 A. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 8.

23 Idem, op. cit., p. 8.

24 Idem, op. cit., p. 8.

25 G. Theodoru, G. Theodoru – Drept procesual penal, Editura Cugetarea, Iaşi, 1996, p. 9.

26 A. L. Lorincz, op. cit., p. 10.

Fiecare ramură a dreptului reprezintă un ansamblu de norme juridice care au un obiect

27 A. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 9.

28 Idem, op. cit., p. 9.

29 Idem, op. cit., p. 9.

30 I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 10.

31 G. Theodoru, op. cit., p. 17.

32 V. Dongoroz şi colaboratorii, op. cit., p. 6.

33 A. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 11.

35 I. Neagu, Tratat, p. 11.

36 A. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 12.

38 A. L. Lorincz, op. cit., p. 15.

39 N. Volonciu, op. cit., p. 32.

40 A. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 14.

41 Idem, op. cit., p. 14.

42 Idem, op. cit., p. 14.

44 Publicată în M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004.

45 I. Mircea, Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 5.

46 A. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 15.

47 Idem, op. cit., p. 15.

48 A. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 15.

49 Idem, op. cit., p. 16.

50 I. Neagu, op. cit., p. 18.

51 A. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 16.

52 Idem, op. cit., p. 16-17.

53 A. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 17-18.

54 N. Volonciu, op. cit., p. 49; M. Basarab, op. cit., p. 26.

Secţiunea a IV-a Izvoarele dreptului procesual penal

55 I. Neagu, Tratat, p. 20.

În acelaşi timp, prin dispoziţiile Constituţiei sunt asigurate: dreptul la viaţă şi la

58 Publicat în B. Of. nr. 33 din 13 aprilie 1970.

59 Publicat în B. Of. nr. 162 din 30 decembrie 1972.

60 Publicat în B. Of. nr. 20 din 28 februarie 1973.

61 Publicată în B. Of. nr. 131 din 31 octombrie 1974.

62 Publicat în B. Of. nr. 165 din 26 decembrie 1974.

63 Publicată în M. Of. nr. 128 din 17 noiembrie 1990.

64 Publicată în M. Of. nr. 244 din 1 octombrie 1992.

65 Publicată în M. Of. nr. 147 din 1 iulie 1993.

66 Publicată în M. Of. nr. 289 din 14 noiembrie 1996.

67 Publicată în M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003.

68 Publicată în M. Of. nr. 1223 din 20 decembrie 2004

69 Publicată în M. Of. nr. 677 din 7 august 2006.