Curs nr.

Dreptul internațional penal și dreptul penal european

Am discutat în cursurile anterioare despre dreptul penal european, în general, precum și

despre raportul dintre acesta și dreptul național al statelor membre ale Uniunii Europene.
Înainte de a trece la analiza prevederilor dreptului european în diferite domenii specifice
(confiscarea extinsă, răspunderea persoanei juridice, interzicerea torturii și a pedepselor
inumane și degradante, dreptul la libertate, combaterea terorismului a traficului de
persoane și de droguri etc.), ne mai rămâne de lămurit un singur aspect de ordin general
și anume raporturile dintre dreptul penal european și dreptul internațional penal.
Noțiuni generale privind dreptul internațional penal
Putem să definim dreptul internațional penal ca fiind ansamblul instrumentelor juridice
multuilaterale care:
- reglementează cooperarea internațională în materie penală;
- impun statelor standarde comune privind dreptul substanțial și procesual penal;
- stabilesc faptele ce constituie crime internaționale;
- reglementează cooperarea statelor cu instanțele internaționale.
Astfel cum am procedat și în cazul dreptului penal european, vom avea în vedere în
prezentarea succintă a instrumentelor de drept internațional penal doar ultimele trei
categorii de reglementări, convențiile reglementând asistența judiciară internațională în
materie penală făcând obiectul unei alte discipline de studiu.
a) Dintre tratatele care obligă statele semnatare să stabilească infracțiuni, altele
decât crimele internaționale, le amintim în cele ce urmează pe cele mai importante.
Convenția ONU împotriva traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, adoptată
în 1988 și ratificată de România prin Legea nr. 118/1992 reglementează în cuprinsul art.
3 faptele pe care statele trebuie să le incrimineze ca infracțiuni și stabilește standarde
minime privind sancționarea acestora.
Faptele la care se referă Convenția sunt: operațiunile cu substanțe stupefiante, spălarea
banilor și tăinuirea bunurilor provenite din aceste infracțiuni, a căror incriminare este
obligatorie, precum și dobândirea unor bunuri provenind din aceste infracțiuni, precum și
participația la acesta, a căror incriminare este obligatorie ”sub rezerva principiilor
constituționale și a conceptelor fundamentale ale sistemului juridic din fiecare stat”.
Convenția obligă la incriminarea faptelor, măsurile concrete de reglementare sunt însă
lasate la aprecierea statelor.
Potrivit art. 4 din Convenție, statele semnatare sunt obligate să reglementeze competența
de a cerceta și judeca aceste infracțiuni, în mod obligatoriu, atunci când ele au fost comise
pe teritoriul statului,ori pe o navă sau aeronavă sub pavilionul acesteia, și în mod
facultativ, dacă au fost comise de un cetățean al statului respectiv, dar în afara teritoriului
național.
Convenția ONU împotriva criminalității transnaționale organizate, cunoscută și sub
numele de Convenția de la Palermo și ratificată de România prin Legea nr. 565/2002
prevede, în cuprinsul art. 5, obligația statelor semnatare de a incrimina constituirea unui
grup criminal și participarea la acesta, precum și achiziționarea de bunuri provenite din
infracțiunile comise de un grup organizat, aceasta din urmă sub rezerva principiilor
constituționale și a conceptelor fundamentala ale sistemului juridic naționale.
Art. 8 al aceleiași convenții se referă la obligația statelor de a incrimina corupția, atât
activă cât și pasivă, precum și obligația de a sancționa pentru corupție și agenții publici
străini, precum și funcționarii internaționali.
Art. 10 din Convenție se referă la posibilitatea reglementării răspunderii penale a
persoanei juridice, iar art. 23 la obligația de a incrimina ca infracțiuni faptele care
împiedică înfăptuirea justiție, atunci când au fost comise prin amenințări sau recurgându-
se la forța fizică.
Pe de altă parte, în cuprinsul art. 15 este consacrată obligația statelor de a se considera
competente potrivit principiilor teritorialității, personalității (pasive și active), universalității
(pentru anumite categorii de infracțiuni).
Este, de asemenea, consacrat principiul aut dare, aut judicare.
Principiul are în vedere faptul că un stat are de ales, de regulă, între a-l preda pe cetățean
pentru a fi cercetat, judecat sau a executa pedeapsa într-un stat străin, sau trebuie să îl
judece chiar el. O altă soluție ar asigura o impunitate nejustificată persoanei în cauză.
În anul 2000, la New York, statele semnatare ale Convenției au decis semnarea a două
protocoale adiționale la aceasta:
- Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în
special al femeilor și al copiilor;
- Protocolul împotriva traficului ilegal de migranți pe cale terestră, a aerului și pe
mare.
Cele două protocoale au prevăzut obligația statelor semnatare de a incrimina anumite
fapte, inclusiv tentativa și complicitatea la acestea.
Convenția ONU împotriva corupției, cunoscută și sub denumirea de Convenția de la
Merida, completează reglementările amintite anterior, referitoare la corupție și a fost
ratificată de România prin Legea nr. 365/2004.
Legea prevede obligația statelor de a incrimina corupțiaîn cazul agenților publici naționali
(art. 15), al agenților publici străini și al funcționarilor organizațiilor internaționale (art. 16),
infracțiunile de sustratragere sau deturnare de bunuri (art. 17), traficul de influență (art.
18) precum și abuzul în serviciu (art. 19).
Art. 20 se referă la obligația statelor de a incrimina îmbogățirea ilicită a agenților publici,
sub rezerva prevederilor constituționale și a principiilor fundamentale ale dreptului
național.
Prevederea a format obiect de controversă, pentru că fapta ce se cerea incriminată era
definită ca ”o mărire substanțială a patrimoniului unui agent public pe care acesta nu o
poate justifica în raport cu veniturile sale legitime”, iar art. 44 alin. din Constituția României
prevede că averea dobândită licit nu poate fi confiscată, iar aracterul licit al dobândirii se
prezumă.
Controversa a fost tranșată în sensul că, atâta vreme cât organele judiciare fac dovada
dobândirii în mod ilicit a bunurilor nu avem o problemă de constituționalitate.
Poate, însă, să genereze în continuare probleme caracterul foarte general al sintagmei
”mărire substanțială a patrimoniului”, care poate pune problema lipsei de claritate a
normei.
Art. 21 și 22 din Convenție se referă la corupția în sistemul privat, art. 23 la spălarea
banilor proveniți din infracțiuni de corupție, iar art. 24 la tăinuirea bunurilor provenite din
același tip de sursă.
Art. 25 prevede obligația statelor de a incrimina faptele de obstrucționare a justiției în
cauzele de corupție.
Art. 26 se referă la posibilitatea de a reglementa răspunderea penală a persoanei juridice
pentru infracțiuni de corupție.
Art. 42 stabilește reguli de competență similare cu cele reglementate în cuprinsul
Convenției de la Palermo.
b) Instrumentele internaționale mai reprezentative care stabilesc reguli de procedură,
altele decât cele vizând cooperarea judiciară între statele membre și cooperarea
cu instanțele internaționale sunt Convenția ONU privind criminalitatea
transnațională și Convenția ONU privind corupția, care stabilesc o serie de reguli
privind protecția martorilor și a victimelor în cazul comiterii unor astfel de infracțiuni
 (art. 24-25, respectiv art. 32). Prima dintre cele două convenții reglementează și
folosirea unor tehnici speciale de anchetă în cazul infracțiunilor transnaționale (art.
20). Convențiile în materia combaterii terorisimului stabilesc, deasemenea, o serie
de reguli de procedură specifice investigării acestui tip de infracționalitate.

c) Un loc important în cadrul dreptului internațional penal îl ocupă tratatele care

reglementează ceea ce doctrina numește justiția penală supranațională.

Aceasta nu trebuie confundată cu justiția penală transnațională.

Justiția penală transnațională cuprinde cooperarea judiciară internațională, cu cele două
componente ale sale: combaterea criminalității transfrontaliere și soluționarea cauzelor
cu elemente de extraneitate.
Justiția supranațională se referă la tribunalele internaționale și crimele internaționale de
competența acestora.
Justiția transnațională cunoaște o limitare: uveranitatea statelor conferă o serie de limite
acestui tip de justiție.
Or, astfel de limitări nu pot să fie acceptate de ordinea juridică internațională în cazul
crimelor împotriva umanității, a genocidului, crimelor de război și crimei de agresiune.
Pentru a rezolva această problemă, statele au creat ceea ce doctrina a numit justiția
supranațională, a cărei principală instituție este Curtea Penală Internațională, cu sediul la
Haga.
Și în acest caz, însă, era necesar să se ajungă la un echilibru între justiția supranațională
și suveranitatea statelor. Tocmai de aceea statele au stabilit că devine competentă CPI
doar dacă un stat care ar avea competență asupra unor fapte de tipul celor enumerate
mai sus nu are dorința de a exercita o procedură penală față de persoanele care le-au
comis. Această regulă poartă numele de principiul complementarismului.
Dreptul internațional penal format în legătură cu activitatea CPI reprezintă un corp de
norme care urmăresc, pe de o parte, să incrimineze anumite conduite al căror caracter
penal este acceptat de comunitatea internațională în general (crime internaționale), iar
pe de altă parte să asigure mecanismul pentru tragerea la răspundere a celor care le-au
comis. Acesta ansamblu de norme este denumit de specialiști și drept penal internațional
în sens restrâns.
În sens larg, dreptul penal internațional este definit ca reprezentând ansamblul normelor
și cutumelor de drept internațional public care guvernează cooperarea între state în
materie penală sau stabilesc în sarcina statelor obligația de a incrimina o anumită
conduită infracțională contrară valorilor fundamentale acceptate pe plan universal ori de
a asigura judecarea unor persoane vinovate de crime internaționale de instanțe
supranaționale.
Doctrina mai distinge și între dreptul internațional penal substanțial și cel
procesual.
Primul este reprezentat de tratatele care cuprind prevederi privind infracțiunile a căror
recunoaștere este obligatorie pentru toate statele părți.
Dreptul internațional procesual penal are două mari componente: cooperarea
internațională (ansamblul convențiilor vizând diferite forme de asistență judiciară
internațională în materie penală) și cooperarea cu instanțele supranaționale (actele
constitutive ale tribunalelor internaționale).
In cele ce urmează vom avea în vedere dreptul internarnațional penal în sensul în care
acesta se referă la justiția supranațională, în ambele sale componente, de drept penal și
procesual penal.
Vom încerca să analizăm care sunt izvoarele dreptului internațional penal în această
accepțiune, care și care îi sunt principiile, pentru ca mai apoi să discutăm și despre
tribunalele penale internaționale și CPI.
O astfel de analiză ne va permite să avem o imagine a ceea ce înseamnă dreptul
internațional penal, pentru ca ulterior, în ultima parte a cursului de astăzi, să discutăm
încercăm să înțelegem care este raportul dintre acesta și dreptul penal al Uniunii
Europene.

Izvoarele dreptului internațional penal

Izvoarele de drept internațional penal sunt, potrivit art. 38 din Statutul CPI, tratatele,
cutumele internaționale și principiile generale de drept recunoscute de cele mai
importante sisteme juridice.
Dreptul internațional penal definește foarte rar o infracțiune, de regulă tratatele urmărind
să impună statelor semnatare incriminarea unor fapte, reglementarea unor competențe,
stabilirea de reguli privind urmărirea penală, asigurarea mecanismelor de extrădare și, în
general, a asistenței judiciare în materie penală.
Principiile dreptului internațional penal
Dreptul internațional penal este guvernat de o serie de principii: principiul legalității,
principiul competenței universale, principiul imprescrptibilității, principiul răspunderii
penale individuale, principiul neretroactivității legii penale.
1.Principiul legalității este consacrat încă din Declarația Universală a Drepturilor Omului
adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948.
În cuprinsul art. 11 alin. (2) al Declarației se arăta că ”nimeni nu va fi condamnat pentru
acțiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul când ele au fost comise, un act cu
caracter penal potrivit dreptului internațional sau național”.
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, la rândul său, adaugă la cele
deja statuate regula aplicării legii penale mai favorabile, dar instituie și o excepție, în
sensul că se poate antrena răspunderea penală pentru fapte neincriminate ca infracțiuni
la momentul comiterii lor, dacă acestea erau recunoscute, conform principiilor de drept,
de către toate națiunile, ca fiind acte criminale.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului va prelua ideea, prevăzând ca excepție de la
principiul legalității consacrat în cuprinsul art. 7, situația în care fapta era considerată
infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.
Statutul de Roma, va reglementa chestiunea în cuprinsul art. 22-24, instituind interdicția
de a adopta ex post facto legi defavorabile persoanei acuzate.
O discuție importantă se poartă cu privire la raportul dintre principiul lagalității și
competența (jurisdicția) în dreptul internațional penal.
Altfel spus, s-a pus în discuție dacă poate proceda la urmărirea și judecarea unei crime
internaționale un stat care la momentul comiterii faptelor nu era competent în acest sens
potrivit propriei legislații.
Definirea crimelor internaționale în conținutul unor tratate reprezintă un pas important în
evoluția dreptului internațional penal și se datorează caracterului grav al unor astfel de
fapte, care justifică o excepție.
Sunt crime internaționale cele care afectează interesele unei comunități în ansamblu,
reprezentând o amenințare pentru pacea și securutatea internațională și șocând
conștiința umanității.
Sunt considerate crime internaționale, de exemplu, agresiunea, genocidul, crimele
împotriva umanității, crimele de război, furtul de materiale nucleare, apartheid-ul, sclavia,
tortura și tratamentele inumane și degradante pirateria, sechestrarea aeronavelor și acte
împotriva siguranței aeriene, acte împotriva navigației și a platformelor maritime,
amenințarea și uzul de forță împotriva persoanelor protejate internațional, luarea de
ostateci civili etc.
Din enumerarea de mai sus se poate observa că noțiunea de crime internaționale are un
sens mai larg, referindu-se la orice faptă incriminată potrivit dreptului penal internațional,
dar și un sens restrâns, care se referă la categoriile de fapte de competența tribunalelor
internaționale, conform actelor constitutive ale acestora.
Crimele internaționale fac parte din ceea ce numim jus cogens și au fost codificate prin
Statutul CPI, cunoscut și sub denumirea de Statutul de la Roma.
2.Principiul competenței (jurisdicției) universale se referă la faptul că crimele
internaționale pot să fie urmărite indiferent de teritoriul pe care au fost comise. Altfel spus,
o instanță sesizată cu o astfel de crimă nu trebuie să analizeze, potrivit acestui principiu,
dacă există vreun element de legătură între cauza respectivă și statul în care instanța
funcționează.
Principiul nu este dintre cele care au fost ușor acceptate în plan internațional, existând și
o lege americană de respingere a competenței universale, adoptată în 2003. Chiar și în
cazurile în care acesta a fost acceptat, el a fost nuanțat prin intermediul jurisprudenței,
astfel cum s-a întâmplat în cazul Belgiei.
3. Principiul imprescriptibilității are în vedere faptul că sunt imprescriptibile crimele de
război și crimele împotriva umanității.
4. Principiul răspunderii penale individuale se referă la faptul că, deși, în principiu,
dreptul internațional este un drept al statelor, pentru crime internaționale se va răspunde
individual, de către fiecare dintre persoanele implicate în comiterea acestora.
Inițial, dreptul internațional apare pentru a reglementa relațiile dintre state, deci este o
materie în care persoanele fizice, privite individual, nu își au locul.
Dar răspunderea penală este personală, astfel încât atunci când statele devin interesate
să se asigure că acest tip de răspundere este antrenată, dincolo de acțiunile statelor în
plan intern, ele sunt nevoite să găsească mijloace pentru a introduce individul în dreptul
internațional.
5.Principiul neretroactivității legii penale este strâns legat de ideea de lege penală mai
favorabilă, la care ne-am referit mai sus.
Există două modalități de abordare a acestei probleme:
- Doctrina strictei legalități, potrivit căreia aplicarea legii în timp se face la fel ca în
dreptul național;
- Dcotrina justiției substanțiale, potrivit căreia crimele de război pot să fie judecate
și dacă au fost comise înainte să fie definite ca atare de tratate.
În sensul acestei ultime doctrine s-a procedat în cazul Acordului de la Londra, din 1945,
prin care au fost introduse ca infracțiuni crimele împotriva păcii și crimele împotriva
umanității, pentru ca ulterior, la judecarea naziștilor, să se aplice retroactiv respectivele
norme.
Am să fac referire la câteva cazuri în care s-a pus problema competenței universale și a
lipsei unei prevederi a crimelor internaționale în legislația națională a unor state.
Cazul Hissene Habre – HH a fost un dictator din Ciad, iar din ordinul său au fost torturați
mai mulți senegalezi. S-a pus problema ca instanțele din Senegal să îl judece pentru
acest lucru. Inițial, instanța senegaleză a decis că nu este competentă să facă acest lucru,
pentru că HH nu era senegalez și nu acționase pe teritoriul Senegalului și că, pentru a
face acest lucru, este necesară o modificare a legislației senegaleze.
Poziția ONU a fost în sensul că revine Senegalului nu doar responsabilitatea de a face
toate demersurile pentru a-și extinde competența, dar și de a îl judeca efectiv pe fostul
dictator.
Ca urmare, autoritățile senegaleze au procedat la modificarea legii, în sensul că sunt
competente în cazuri de tortură împotriva propriilor cetățeni, chiar dacă faptele nu sunt
comise pe teritoriul Senegalului, iar autorul este străin.
În plus, deși tortura nu era incriminată în Senegal, s-a apreciat că HH putea să fie
condamnat, câtă vreme Senegalul era parte la Convenția ONU împotriva torturii.
Un caz mai interesant este acela al Belgiei, unde a existat, timp de 10 ani, legea care
dădea cea mai largă interpretare noțiunii de competență universală.
Astfel, în 1993 a fost adoptată așa-numita Lege anti-atricități, potrivit căreia instanțele
belgiene erau competente să judece încălcările Convenției de la Geneva și a
Protocoalelor sale, indiferent de caracterul conflictului, de locul faptei, de naționalitatea
părților.
Ca urmare, un număr de 23 de palestinieni și libanezi au sesizat Parchetul Federal din
Belgia cu o plângere împotriva prim-ministrului israelian Ariel Sharon, în legătură cu
masacrele presupuse a fi fost comise în campusirile de refugiați din Liban, în 1982.
Autoritățile belgiene s-au considerat competente, deși cauza nu avea nicio legătură cu
Belgia.
Chestiunea a stârnit controverse, autoritățile americane fiind cel mai vehement opozant
față de modalitatea în care Belgia a interpretat ideea de competență universală. S-a ajuns
chiar la adoptarea unei Legi pentru respingerea competenței universale.
În favoarea refuzului de a iniția o astfel de investigație existau o serie de argumente destul
de serioase:
- aspectele sesizate făcuseră obliectul investigației unei comisii special create de
statul Israel în acest scop;
- la data comiterii faptelor crimele internaționale nu erau prevăzute de legislația
belgiană;
 - nici competența universală nu era reglementată la data faptelor.
În fața Curții de Casație belgiene, chemată să decidă cu privire la competență, chiar
procurorul a declarat că, în opinia sa, procesul nu poate continua, pentru că persoana
acuzată nu este prezentă în Belgia, ceea ce îi încalcă dreptul la apărare.
Curtea a decis că procesul poate avea loc, dar că el trebuie suspendat, câtă vreme
persoana acuzată se bucură de imunitate, datorită funcției.
În 2003 Camera Deputaților a decis modificarea legii, competența în astfel de cazuri fiind
condiționată de existența unei legături cu Belgia.
Am văzut până acum care sunt izvoarele și principiile dreptului internațional penal. Am
văzut și cum pot să fie ele aplicate de către instanțele naționale. Vom vedea în continuare
care sunt instanțele care aplică aceste norme la nivel supranațional.
Jurisdicțiile supranaționale
Jurisdicțiile supranaționale sunt tribunalele penale internaționale ad-hoc și Curtea Penală
Internațională de la Haga.
Tribunalele penale internaționale ad-hoc
La încheierea primului război mondial, în cuprinsul Tratatului de la Versailles s-a stipulat
faptul că împăratul german ar fi comis ”infracțiunea supremă împotriva moralității
internaționale” și s-a convenit înființarea de tribunale militare pentru judecarea
persoanelor vinovate de acte criminale comise în timpul războiului.
Aceste clauze nu au fost însă puse în aplicare niciodată.
Recunoașterea de către comunitatea internațională a unor categorii de fapte ca fiind
crime internaționale a avut loc la sfârșitul celui de al doilea război mondial, când întreaga
lume, indignată de atrocitățile comise în timpul și cu puțin timp înaintea acestuia, a simțit
nevoia unei reacții nu doar politice, ci și juridice.
În acest context au apărut și primele tribunale penale internaționale, care au fost create
ad-hoc, deci au fost înființate pentru a judeca persoanele vinovate de o categorie
determinată de fapte, comise într-o unitate determinată de timp și de loc. Tocmai de
aceea ele au fost denumite de doctrină tribunale ad-hoc.
Primele două astfel de instanțe au fost Tribunalul Militar Internațional de la Nurenberg și
Tribunalul Militar Internațional pentru Orientul Îndepărtat. Primul urma să judece crimele
comise de naziști în Europa, cel de al doilea avea competență pentru Asia și Africa.
După înființarea ONU, Comisia de Drept Internațional al acestei organizații a primit
mandatul de a codifica principiile degajate în urma proceselor de la Nurenberg și Tokyo,
dar demersul nu a mai fost finalizat, pentru că a intervenit Războiul Rece.
La sfârșitul secolului trecut au fost înființate alte două tribunale excepționale: Tribunalul
Penal Internațional pentru Fosta Yugoslavie și Tribunalul Penal Internațional pentru
Rwanda.
Cele două tribunale menționate anterior au avut o cameră de apel comună, care să
permită unificarea jurisprudenței și au judecat potrivit procedurii de common law.
Tribunalul pentru Fosta Yugoslavie a dezvoltat pe cale jurisprudențială un concept foarte
important, acela de ”violări grave ale dreptului internațional umanitar”; printr-o
interpretarea teleologică a textelor aplicabile, această instanță a ajuns la concluzia că
dreptul cutumiar se va aplica și în confliectele armate fără caracter internațional.
Mai mult decât atât, Tribunalul a pus sub semnul întrebării ideea tradițională privind
caracterul exclusiv personal al răspunderii penale, sancționând ”participarea la un grup
cu un scop comun”.
Tribunalul pentru Rwanda a avut meritul de a fi primul care a dispus o condamnare pentru
genocid, în 1998, deși acesta era considerat crimă internațională încă de la semnarea
Convenției ONU de la Geneva, din 1948, deci de exact 50 de ani.
Cele două tribunale au subliniat existența unor diferențe între noul drept internațional
penal, preocupat de sancționarea genocidului, a crimelor împotriva umanității și a crimelor
de război, și cel tradițional, mai preocupat de cooperarea internațională.
În anul 2002 a fost înființat Tribunalul pentru Sierra Leone, în baza unui acord între acest
stat și ONU, pentru judecarea crimelor comise în contextul războiului civil din perioada
1991-1999.
Limitele unei astfel de instanțe erau date de faptul că, nefiind înființată în baza unui acord
multilateral, obligațiile existau doar între ONU și Sierra Leone, statele terțe neavând
obligația predării persoanelor acuzate.
Tot în baza unui acord similar, de această dată încheiat în 2003 între ONU și Cambogia,
au fost create Camerele Extraordinare de Judecată din acest stat, în legătură cu faptele
comise de Kmerii Roșii în perioada 1975-1979.
Curtea Penală Internațională
Mai cunoscută publicului drept Curtea de la Haga, Curtea Penală Internațională (CPI)
este singura instanță permanentă de acest fel. A fost înființată în anul 1998, când a fost
adoptat Statutul său, și a început să funcționeze în 2002.
România a ratificat Statutul Curții încă de la înființarea acesteia, a deținut două mandate
în Biroul Adunării Statelor Părți (organism administrativ al Curții) și îl exercită, în prezent
(2021-2023) pe cel de al treilea.
Până în acest an nu a existat în România niciun act normativ care să detalieze prevederile
din Statut privind cooperarea cu CPI, din perspectiva României ca stat solicitat, deci ca
stat care trebuie să dea curs unei cereri a Curții.
La data de 12 martie 2022 a intrat în vigoare Legea nr. 44/2022 privind cooperarea
judicară dintre România și Curtea Penală Internațională.
Ce prevede această lege? De exemplu, condițiile în care o persoană poate să fie arestată
în România și predată CPI. Cum se va proceda în acest caz?
Procurorul din cadrul Curții Penale Internaționale poate începe o anchetă pentru genocid,
crime împotriva umanității sau crime de război la sesizarea unuia dintre statele-părți, a
Consiliului de Securitate sau din proprie inițiativă, când are informații privind fapte de
competența Curții.Procurorul poate să solicite Camerei preliminare a CPI emiterea unui
mandat de arestare pentru o persoană, atunci când, există motive întemeiate să se
creadă că această persoană a comis o crimă ce ţine de competenţa Curţii, iar arestarea
acestei persoane este necesară pentru a garanta: (i) că persoana se va înfăţişa; (ii) că
ea nu va împiedica ancheta sau procedura în faţa Curţii, nici nu îi va compromite
desfăşurarea; sau (ii) în caz de nevoie, că ea nu va urmări executarea crimei despre care
este vorba sau a unei crime conexe ce ţine de competenţa Curţii şi care s-a produs în
aceleaşi circumstanţe.
Pe baza mandatului de arestare Curtea poate să ceară autrităților judicare din statele-
membre arestarea provizorie sau arestarea și predarea persoanei.
În situații urgente, Curtea poate transmite, anterior trimiterii cererii de predare, o cerere
de arestare provizorie. În cazul României cererea se transmite Ministerului Justiției.
Ministerul Justiției procedează la examenul de reglaritate a cererii, apoi o transmite
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Procurorul procedează la
identificarea persoanei și poate dispune reținerea acesteia.
Apoi procurorul sesizează Inalta Curte de Casație și Justiție, pentru a aprecia cu privire
la luarea măsurii arestării provizorii. Arestarea provizorie se dispune prin încheiere
motivată, pentru cel mult 30 de zile; împotriva încheierii se poate face contestație.
Odată luată, măsura preventivă poate fi menținută pentru cel mult 60 de zile, anterior
soluționării cererii de predare sau poate fi înlocuită cu o măsură preventivă mai blândă.
Ulterior arestării provizorii, autoritățile române trebuie să primească de la Curte cererea
de predare, iar un complet al Inaltei Curți de Casație și Justiție o va soluționa. Pentru
soluționarea cererii instanța poate administra probe, în cazul în care persoana solicitată
pretinde că nu este cea căutată sau că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune
predarea sa.
Instanţa Supremă se pronunță cu privire la cererea de predare prin sentinţă motivată.
Împotriva sentinţei poate formula apel persoana solicitată, procurorul sau Ministerul
Justiţiei.

După rămânerea definitive a hotărârii prin care s-a dispus predarea va fi emis mandatul
de arestare în vederea predării. Persoana predată va fi ţinută în stare de arest până la
predarea efectivă.

În situaţia în care persoana extrădată este cercetată penal de către autorităţile judiciare
române, predarea acesteia se amână până la soluţionarea definitivă a cauzei. În caz de
condamnare cu executarea în regim de detenţie a pedepsei, predarea se amână până la
punerea în libertate ca urmare a liberării condiţionate sau până la executarea pedepsei
la termen.

Dar să revenim la CPI.

Spre deosebire de tribunalele ad-hoc, CPI are activitate permanentă, nefiind limitată la
faptele comise în contextul unor evenimente politice determinate; dintr-o altă perspectivă,
însă, în cazul CPI există o limitare inexistentă anterior: Curtea nu este competentă în
ceea ce privește faptele comise înainte de înființarea sa.
Spre deosebire de Curtea Internațională de Justiție, CPI nu judecă litigii care implică
răspunderea statelor, ci pe aceea a unor particulari.
Curtea este creată în baza unui tratat, iar nu al unei rezoluții ONU, ca urmare are un
raport aparte cu această organizație: nu este administrată de Adunarea Generală a ONU;
dar poate primi ajutor financiar din partea ONU, mai ales când cel care a făcut sesizarea
este Secretarul General al acesteia.
În competența Curții Penale Internaționale intră genocidul, crimele împotriva umanității și
crimele de război. În cadrul unei conferințe care a avut loc la Kampala, în anul 2010, s-a
decis modificarea Statutului Curții, prin introducerea unei definiții a crimei de agresiune,
pentru a permite exercitarea competenței CPI și în legătură cu aceasta, dar precederile
astfel introduse nu au intrat încă în vigoare, nefiind acceptate de un număr suficient de
state.
Aceste crime internaționale sunt definite în statutul Curții.
Definirea crimei de genocid prin Statutul de la Roma s-a făcut ținând seama de cele
statuate de Convenția de la Geneva.
Și în definirea crimelor de război și a celor împotriva umanității s-a ținut seama de
definițiile din convențiile anterioare.
Principiile în baza cărora funcționeză CPI sunt următoarele:
- este un tribunal independent, apolitic, reprezentativ, care să poată funcționa eficace și
efectiv pentru pedepsirea crimelor internaționale;
- statele pot decide să judece ele aceste crime, dacă doresc și o pot face;
- victimele trebuie să se bucure de o reparație și o compensare adecvate;
- drepturile procesuale ale persoanelor acuzate trebuie protejate.
CPI are un Președinte, o Cameră preliminară, o Cameră de primă instanță, o Cameră de
apel, Biroul procurorului și Grefa.
Judecătorii sunt numiți pe 9 ani de Adunarea Statelor Părți, iar Președintele este ales de
către judecători, din rândul acestora.
Statutul recunoaște aplicabilitatea, în activitatea Curții, a principiului legalității și a regulii
ne bis in idem.
Curtea are competența de a judeca doar persoanele fizice, în vârstă de peste 18 ani.
Legitima apărare, eroarea de fapt și boala psihică sunt cauze de exonerare; nu se poate,
în schimb, invoca un ordin primit, pentru a justifica o crimă internațională.
Jurisdicția (competența) Curții Penale Internaționale
Competența CPI este guvernată de principiul complementății. Altfel spus, jurisdicția Curții
este complementară celei a instanțelor naționale, pentru a se asigura un echilibru între
suveranitatea statelor semnatare și necesitatea tragerii la răspundere penală a autorilor
unor crime internaționale.
De la principiul complementarității există patru excepții, reglementate de art. 17 din
Statutul de la Roma, altfel spus patru cazuri în care Curtea poate acționa, deși anterior
un stat semnatar a încercat tragerea la răspundere a unei persoane pentru crime
internaționale.
Cele patru excepții se referă la situația în care acțiunea statului semnatar nu a fost
urmarea unei voințe reale de a-l pedepsi pe cel vinovat, atunci când, deși a dorit să
exercite o acțiune judiciară, statul semnatar nu a fost capabil să o facă sau când în urma
exercitării acțiunii penale s-a dispus clasarea cauzei pentru a permite persoanei să se
sustragă jurisdicției CPI sau pentru că statul semnatar nu a fost capabil să dovedească
vinovăția celui cercetat.
În ceea ce privește persoanele condamnate de CPI, instanțele naționale nu pot reduce
pedepsele aplicate acestora, iar șefii de state nu pot acorda beneficiul grațierii.
Statutul nu abordează problema amnistiei și a altor măsuri de clemență, pentru că
viziunile statelor cu privire la aceste probleme sunt prea diferite pentru a putea să fie
armonizate, câtă vreme unele dintre statele semnatare consideră astfel de acte ca fiind
importante pentru o pace și o reconciliere durabile.
Crimele prevăzute de Statutul de la Roma
Definiția crimelor internaționale în cuprinsul Statutului de la Roma a fost adoptată de 120
de state care au participat la conferința destinată semnării tratatului; la definirea lor s-a
ținut seama de normele de drept convențional și cutumiar și de experiența Tribunalelor
pentru fosta Yugoslavie și pentru Rwanda.
În ceea ce privește genocidul, definiția este preluată din Convenția de la Geneva din
1948.
Potrivit art. 6 din Statut, prin crimă de genocid se înţelege oricare dintre faptele
menţionate mai jos, săvârşită cu intenţia de a distruge, în întregime sau în parte, un grup
naţional, etnic, rasial sau religios, şi anume:
a) uciderea de membri ai grupului;
b) vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale privind membri ai grupului;
c) supunerea cu intenţie a grupului unor condiţii de existenţă care să antreneze
distrugerea sa fizică totală sau parţială;
d) măsuri vizând împiedicarea naşterilor în sânul grupului;
e) transferarea forţată de copii aparţinând unui grup în alt grup.
Modalitatea în care genocidul a fost reglementat în dreptul național al statelor semnatare
este diferită, fiind cunoscute trei situații:
- textul a fost preluat integral din Statut, ca în cazul României;
- s-a reglementat câte o infracțiune distinctă pentru fiecare tip de conduită
menționată în Statut;
- faptele descrise în Statut sunt urmărite potrivit incriminării lor ca infracțiuni de drept
comun în dreptul național al statului semnatar.
Constituie crimă împotriva umanității, porivit art. 7 din Statut, una dintre faptele
menţionate mai jos, când aceasta este comisă în cadrul unui atac generalizat sau
sistematic lansat împotriva unei populaţii civile şi în cunoştinţă de acest atac:
a) omorul;
b) exterminarea;
c) supunerea la sclavie;
d) deportarea sau transferarea forţată de populaţie;
e) întemniţarea sau altă formă de privare gravă de libertate fizică, cu violarea dispoziţiilor
fundamentale ale dreptului internaţional;
f) tortura;
g) violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată, graviditatea forţată, sterilizarea forţată sau
orice altă formă de violenţă sexuală de o gravitate comparabilă;
h) persecutarea oricărui grup sau a oricărei colectivităţi identificabile din motive de ordin
politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios sau sexual, în sensul paragrafului 3, ori în
funcţie de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional, în
corelare cu orice act prevăzut în prezentul paragraf sau orice crimă de competenţa Curţii;
i) dispariţiile forţate de persoane;
j) crima de apartheid;
k) alte fapte inumane cu caracter analog cauzând cu intenţie suferinţe mari sau vătămări
grave ale integrităţii fizice ori ale sănătăţii fizice sau mintale.
Crimele de război sunt violări ale legilor și cutumelor findamantale ale războiului. Definiția
din Statut dată acestora este mai restrânsă decât cea tradițională, în anumite privințe, dar
este mai largă dintr-o altă perspectivă, pentru că acoperă și acte anterior
neincriminate.Cel mai important câștig este acela că Statutul nu se referă doar la
conflictele internaționale.
Statutul cuprinde și norme de procedură, cele mai importante fiind cele privind emiterea
unui mandat de arestare (art. 60-61), dreptul la un proces echitabil (art. 63, 66, 67),
protecția victimelor și a martorilor (art. 68-69).
Acestea au fost, în sinteză, aspectele esențiale privind dreptul internațional penal.
În continuare urmează să discutăm în ce raporturi se află acest ansamblu de norme cu
dreptul penal european.
Raportul dintre dreptul penal european și dreptul internațional penal
Pentru a înțelege acest raport, trebuie să analizăm modul în care Uniunea Europeană,
ca entitate, și statele membre ale acesteia, în relațiile internaționale.
În opinia specialiștilor, un obiectiv central al UE în ultimele două decenii a fost acela de a
se afirma ca actor global, cu identitate proprie, pe plan internațional.
Acest fapt a devenit mai vizibil ca urmare a modificărilor introduse prin Tratatul de la
Lisabona.
Astfel, potrivit art. 47 TUE, Uniunea are persoanlitate juridică, cee ace a formalizat
practica deja existentă ca aceasta să încheie acorduri internaționale.
Pe de altă parte, politica externă și de securitate comună (PESC) a rămas un element
distinct, reglementat mai mult de TUE decât de TFUE, deși cei trei piloni existenți anterior
au fost unificați într-un corp comun.
A fost creată funcția de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politicile
de Securitate și a fost înființat un corp diplomatic al UE – Serviciul European de Acțiune
Externă (SEDE).
În plus, Tratatul a codificat o parte din jurisprudența CJUE privind competența externă
implicite.
Cum se manifestă, în concret, Uniunea, în raporturile de drept internațional?
În primul rând, Uniunea încheie acorduri internaționale în domeniile în care are
competență exclusivă.
Acordurile sunt negociate de Comisie, iar încheierea lor efectivă este decisă de Consiliu,
cu participarea Parlamentului European.
Ce efecte produc aceste acorduri ?
Ele sunt obligatorii pentru instituțiile Uniunii, pentru că UE este printre semnatarii acestor
acorduri. Dar ele devin și parte a dreptului UE, deci devin obligatorii și pentru statele
membre ale Uniunii.
În legătură cu acest aspect art. 216 par. (2) TFUE prevede expres că acordurile încheiate
de Uniune sunt obligatorii pentru instituțiile UE și pentru statele membre ale acesteia.
Soluția este confirmată și de jurisprudența CJUE, în cauze precum Haegeman (C-
293/03).
O altă situație este aceea a acordurilor mixte. Acordurile mixte sunt cele semnate atât de
UE, cât și de statele membre ale acesteia. Când intervin astfel de acorduri? În două
situații: atunci când pentru anumite domenii vizate de acord competența este a UE, iar
pentru altele a statelor membre și atunci când este vorba despre un domeniu din sfera
competenței partajate.
Literatura de specialitate a subliniat faptul că, în condițiile existenței ”competențelor
partajate între Uniune și statele membre ale acesteia, o importanță deosebită o au
”acordurile mixte”, sursă importantă de cooperare practică între UE și statele membre.
Un astfel de acord obligă atât Uniunea cât și fiecare stat în parte, răspunderea pentru
executarea acordului fiind împărțită, în funcție de competențe.
În fine, o ultimă categorie de tratate și acorduri este reprezentată de cele încheiate cu
state terțe, de unul sau mai multe state membre, fără implicarea Uniunii.
Care este raportul dintre aceste tratate și dreptul european? Dar între acestea și tratatele
semnate de UE?
Nu există o prevedere în tratatele constitutive care să precizeze că statele membre nu
pot să participe la negocieri și să încheie acorduri internaționale care s-ar abate de la
poziția adoptată de UE.
Cu toate acestea, principiul supremației dreptului UE, coroborat cu prevederile art. 4 par.
(3) din TUE, îndreptățește concluzia potrivit căreia statele membre trebuie să se abțină
de la orice fel de acțiune sau de la adoptarea oricărei reguli care ar intra în conflict cu
dreptul UE. Este vorba despre așa-numita ”obligație de cooperare loială”, care există
indiferent dacă este vorba despre competența exclusivă a UE sau despre competența
partajată.
În ambele cazuri, atunci când Comisia negociază un tratat, statele membre nu mai pot să
încheie, să ratifice sau să pună în aplicare tratate bilaterale sau multilaterale pe același
teme, fără a coopera cu Comisia și a o consulta.

Ce se întâmplă cu tratatele déjà semnate de un stat membru al Uniunii ?

Potrivit art. 351 TFUE, acordurile încheiate de statele membre, dar la care UE nu este
parte, produc efecte față de statul semnatar, în anumite condiții :
- să fie semnate înainte de 1 ianuarie 1958, pentru statele care au fondat
Uniunea sau anterioare semnării tratatelor de aderare pentru celelalte state ;
- să prevadă în favoarea unui stat terț drepturi a căror respectare acesta o poate
impune statului membru implicat.
În acest sens s-a pronunțat CJUE în cauza T.Port (C-364-365/95).
Mai mult decât atât, statele membre trebuie să facă eforturi susținute pentru modificarea
clauzelor din tratatele internaționale la care sunt parte, contrare dreptului Uniunii.
Art. 216 par. (2) TFUE nu se referă la alte norme de drept internațional, dar din
interpretarea art. 3 par. (5) TUE și ținând seama de cele decise de CJUE în cauza
Poulsen (C-286/90) UE trebuie să respecte dreptul internațional, inclusiv pe cel cutumiar,
în exercitarea atribuțiilor sale.
O problemă importantă este aceea a efectelor pe care le produc acordurile față de
persoane private.
Referitor la acest aspect, sunt posibile două abordări diferite:
 - ca orice tratat, și cele semnate de UE se adresează statelor, deci nu pot fi invocate
de particulari în fața instanțelor naționale;
- fiind parte a dreptului UE, acestea pot să fie invocate de către cetățeni în fața
instanțelor naționale.
CJUE a părut, initial, că tratatele pot avea efect direct, cu titlu de principiu, excepțiile
urmând să fie deduse pe cale de interpretare. Începând dina nul 2008, însă, Curtea a
revenit, părând să lasă a se înțelege că aplicarea directă este excepția, iar lipsa unui
astfel de efect este regula. Concluzia se bazează pe analiza celor decise în cauza
Intertanko (C-308/06).
Acest fapt a permis specialiștilor să afirme că CJUE este foarte ”protectivă” cu dreptul UE
în raport cu cel internațional.
O altă problemă interesantă este legată de modul în care UE poate participa la organizații
internaționale.
Prin Avizul 1/76 CJUE a statuat cu multă vreme în urmă că atribuțiile UE de a participa la
încheierea de acorduri includ și competența de a participa la înființarea de organizații
internaționale.
O altă problemă, poate chiar mai interesantă decât cele la care m-am referit anterior, este
aceea a unei eventuale aderări a Uniunii Europene la Convenția EDU.
În legătură cu aceasta CJUE a emis un aviz surprinzător, prin care s-a pronunțat împotriva
unui astfel de demers.
Este vorba despre Avizul 2/13, în cuprinsul căruia CJUE a decis că acordul preconizat
privind aderarea Uniunii Europene la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale nu este compatibil cu articolul 6 alineatul (2) TUE și
nici cu Protocolul nr. 8 cu privire la articolul 6 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea
Europeană referitor la aderarea Uniunii la Convenția europeană pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Curtea a arătat în Aviz că, spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, tratatele
fondatoare ale Uniunii au instituit o nouă ordine juridică, dotată cu instituții proprii, în
favoarea căreia statele membre și-au limitat drepturile suverane în domenii din ce în ce
mai extinse și ale cărei subiecte sunt nu numai aceste state, ci și resortisanții acestora.
Pe de altă parte, Curtea a reținut că dreptul Uniunii se caracterizează prin faptul că este
izvorât dintr-o sursă independentă, constituită de tratate, prin supremația sa în raport cu
dreptul statelor membre.
Autonomia de care se bucură dreptul Uniunii în raport cu dreptul statelor membre, precum
și în raport cu dreptul internațional impune ca interpretarea drepturilor fundamentale să
fie asigurată în cadrul structurii și al obiectivelor Uniunii.
A mai arătat CJUE și că cheia de boltă a sistemului jurisdicțional astfel conceput o
constituie procedura trimiterii preliminare prevăzută la articolul 267 TFUE, care, prin
instituirea unui dialog de la instanță la instanță tocmai între Curte și instanțele din statele
membre, are drept scop asigurarea unității de interpretare a dreptului Uniunii
În plus, ca urmare a aderării, CEDO, ca orice alt acord internațional încheiat de Uniune,
ar fi obligatorie, în temeiul articolului 216 alineatul (2) TFUE, pentru instituțiile Uniunii și
pentru statele membre și, în consecință, ar face parte integrantă din dreptul Uniuni
Ca urmare, Uniunea, ca orice altă parte contractantă, ar fi supusă unui control extern
având ca obiect respectarea drepturilor și a libertăților pe care Uniunea s-ar angaja să le
respecte conform articolului 1 din CEDO. În acest context, Uniunea și instituțiile sale,
inclusiv Curtea, ar fi supuse mecanismelor de control prevăzute de această convenție și
în special deciziilor și hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului. Este, desigur,
inerent noțiunii înseși de control extern faptul că, pe de o parte, interpretarea CEDO dată
de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar fi obligatorie, în temeiul dreptului
internațional, pentru Uniune și instituțiile sale, inclusiv pentru Curte, și că, pe de altă parte,
interpretarea dată de Curte unui drept recunoscut de convenția menționată nu ar fi
constrângătoare pentru mecanismele de control prevăzute de aceasta din urmă și în
special pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când pun în aplicare dreptul
Uniunii, statele membre pot fi ținute, în temeiul acestuia, să prezume respectarea
drepturilor fundamentale de către celelalte state membre, așa încât sunt lipsite nu numai
de posibilitatea de a pretinde din partea unui alt stat membru un nivel național de protecție
a drepturilor fundamentale mai ridicat decât cel asigurat de dreptul Uniunii, ci și, mai puțin
în situații excepționale, de posibilitatea de a verifica dacă acest alt stat membru a
respectat efectiv, într-un caz concret, drepturile fundamentale garantate de Uniune.

Or, abordarea reținută în acordul preconizat, care constă în a asimila Uniunea cu un stat
și a-i rezerva acesteia un rol întru totul identic cu cel al oricărei alte părți contractante, nu
ține seama tocmai de natura intrinsecă a Uniunii și, în special, omite să ia în considerare
faptul că statele membre, datorită apartenenței lor la Uniune, au acceptat ca relațiile
dintre ele, în ceea ce privește materiile care fac obiectul transferului de competențe ale
statelor membre în favoarea Uniunii, să fie reglementate de dreptul Uniunii, cu
excluderea, dacă acesta o impune, a oricărui alt drept.

Întrucât CEDO, care impune ca Uniunea și statele membre să fie considerate părți
contractante nu numai în relațiile cu părțile contractante care nu sunt state membre ale
Uniunii, ci și în relațiile lor reciproce, inclusiv atunci când aceste relații sunt guvernate de
dreptul Uniunii, ar necesita ca un stat membru să verifice respectarea drepturilor
fundamentale de către un alt stat membru, în condițiile în care dreptul Uniunii impune o
încredere reciprocă între aceste state membre, aderarea este susceptibilă să compromită
echilibrul pe care se întemeiază Uniunea, precum și autonomia dreptului Uniunii.

Ca urmare, CJUE a concluzionat că semnarea de către UE a Covenției EDO este

susceptibil să aducă atingere caracteristicilor specifice și autonomiei dreptului Uniunii
deoarece nu asigură coordonarea între articolul 53 din CEDO și articolul 53 din cartă, nu
previne riscul de a aduce atingere principiului încrederii reciproce între statele membre în
dreptul Uniunii și nu prevede nicio corelare între mecanismul instituit prin Protocolul nr. 16
și procedura de trimitere preliminară prevăzută la articolul 267 TFUE;

Aderarea UE la CEDO poate să aducă atingere articolului 344 TFUE deoarece nu

exclude posibilitatea ca litigiile dintre statele membre sau dintre acestea și Uniune
referitoare la aplicarea CEDO în domeniul de aplicare material al dreptului Uniunii să fie
deduse judecății Curții Europene a Drepturilor Omului;

În plus, proiectul de acord nu prevede modalități de funcționare a mecanismului

copârâtului și a procedurii implicării prealabile a Curții care să permită conservarea
caracteristicilor specifice ale Uniunii și ale dreptului său și nu ține seama de
caracteristicile specifice ale dreptului Uniunii în ceea ce privește controlul jurisdicțional al
actelor, acțiunilor sau omisiunilor în materie de PESC deoarece încredințează controlul
jurisdicțional al unora dintre aceste acte, acțiuni sau omisiuni exclusiv unui organ extern
Uniunii.