Tema: Mandatul European de Arestare

Planul:

Introducere

1. Evoluţie istorică
2. Principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti (DCMEA)
3. Conţinutul MEA
4. Diferenţe faţă de hotărârea de extrădare tradiţională

Introducere

Scopul extrădării este de a aduce persoana suspectată de a fi comis o infracţiune cât mai
curând în ţara unde a comis infracţiunea şi, acolo, de a o aduce în faţa instanţei în a cărei
circumscripţie s-a comis infracţiunea. Această cooperare transnaţională necesită un fundament
legal şi trebuie să decurgă conform regulilor interstatale prevăzute şi garantate pentru o astfel de
situaţie. Extrădarea este, din acest punct de vedere, un angajament convenit între guvernele
statelor suverane de a încredinţa o persoană în puterea statului solicitant în scopul urmăririi
penale pentru anumite infracţiuni sau pentru executarea pedepsei privative de libertate sau pentru
aplicarea de măsuri preventive.

Instituţia juridică a extrădării aparţine mai multor domenii de drept. Se află la intersecţia
dintre dreptul internaţional, dreptul naţional şi dreptul internaţional penal.

1. Evoluţie istorică
Fundamentele legale existente până în prezent au fost:
a) legile naţionale care pot fi considerate ca garantând reciprocitatea între două state
suverane ca fundament al extrădării unei anumite persoane.
b) tratate între (două sau mai multe) state.
c) şi în completare, principiile universal acceptate ale dreptului internaţional (principiul
reciprocităţii, principiul specialităţii şi al diplomaţiei internaţionale).

1
 Începând chiar din secolul al XIII-lea, s-au încheiat tratate de extrădare între oraşele-stat
şi principatele nord-italiene. Aşadar, Statutele de la Pistoia din 1296 interziceau şederea
exilaţilor florentini. Podesta de la Crema stabilea, în 1290, că toţi exilaţii oraşului Cremona
trebuiau să părăsească în aceeaşi zi oraşul şi regiunea, în caz contrar aveau să fie predaţi oraşului
Cremona. Până la începutul Secolului al IX-lea extrădarea era un act politic de înaltă autoritate
derivând din prerogativele absolute, prin care, din motive de interes de stat, se putea evita
principiul acordării de azil.

Hugo Grotius (1583–1645) este considerat fondatorul teoriei dreptului de extrădare; el a

fost cel care a prezentat în opera sa „De iure belli ac pacis“ teza că toate statele sunt obligate să
predea sau să urmărească o persoană care încalcă legea („aut dedere aut punire”). La început
pretenţia sa a rămas fără ecou. Instituţia extrădării a ajuns la o transpunere generală abia după ce
două principii fundamentale au găsit recunoaştere universală pe continentul european: azilul
politic şi ne-extrădarea propriilor cetăţeni. Stabilirea procedurilor de extrădare a mers şi ea mână
în mână cu această evoluţie. Dacă la început extrădarea era considerată un act pur administrativ
(sistemul administrativ), odată cu teoria separării puterilor în stat s-a încetăţenit din ce în ce mai
mult ideea că cel puţin premisele materiale ale extrădării trebuie verificate şi stabilite mai întâi
de către o instanţă – în calitate consultativă sau de decizie. Această trecere de la „principiul
politic (administrativ)” la „principiul de drept” s-a făcut destul de timpuriu, de exemplu în
Austria şi anume prin Decretul Regal din 10.12.1808.

Fundamente ale extrădării

Principiul director al dreptului tradiţional privitor la extrădare este: Nu există obligaţie de

extrădare fără existenţa unui tratat. Acesta este un principiu de bază în dreptul internaţional şi
rezultă din suveranitatea unui stat, în sensul că acesta deţine „dreptul de suveranitate” asupra
tuturor persoanelor care se află pe teritoriul său. Nici dreptul internaţional comun nu prevede o
obligaţie de extrădare. Acestea prevede numai modul în care statul căruia i se solicită extrădarea
trebuie să reacţioneze la această solicitare. După exerciţiul interstatal, statul căruia i se adresează
solicitarea încearcă să explice refuzul sau respingerea solicitării chiar şi în lipsa unui tratat, din
motive diplomatice. Acest lucru se întâmplă mai ales când se stabileşte un raport de reciprocitate
pe care statele implicate înţeleg să-l respecte.

Tipuri de tratate de extrădare

În principiu, există două tipuri diferite de tratate de extrădare:

2
 1. Tratate în care identificarea faptelor ce atrag extrădarea se face prin „metoda
enumerării”, adică prin stabilirea unei liste de infracţiuni;

2. Tratate în care identificarea faptelor ce atrag extrădarea se face prin „metoda

eliminării”;

3. Metoda mixtă reprezintă o fază intermediară unde pe lângă o listă a faptelor ce intră
sub incidenţa extrădării se mai stabileşte şi condiţia unui grad minim de sancţiune penală.

Când se utilizează metoda eliminării nu se poate exclude posibilitatea de a schim

baunilateral conţinutul tratatului printr-o schimbare de lege naţională precum modificarea
sistemului penal, scăderea sau ridicarea nivelului pedepselor privative de libertate,
dezincriminarea, etc. Nu este necesar acordul celeilalte părţi deoarece aceasta a acceptat deja
posibilitatea unor viitoare schimbări odată cu acceptarea fără rezerve a metodei eliminării.

Principii clasice ale extrădării

- Principiul reciprocităţii;
- Principiul specialităţii;
- Principiul dublei incriminări;
- Principiul ne-extrădării pentru o infracţiune politică;
- Principiul ne-extrădării pentru o infracţiune de ordin fiscal şi militar;
- Pedepse nepermise: pedeapsa cu moartea;
- Pericolul de persecuţie politică.

Procedura tradiţională de extrădare

În majoritatea statelor, procedura tradiţională de extrădare este caracterizată prin două

componente – hotărârea judecătorească şi decizia administrativă (politică). Procedura judiciară
începe de regulă cu arestarea persoanei a cărei extrădare a fost solicitată şi continuă cu audierea
acesteia de către judecător. La prima audiere se poate lua imediat decizia punerii în libertate dacă
se constată că există această posibilitate, după care se decide în ceea ce priveşte legitimitatea
extrădării pe baza cererii de extrădare; hotărârea instanţei poate fi atacată. Dacă extrădarea este
considerată legitimă şi din partea unei instanţe de nivel superior, documentele sunt puse la
dispoziţia Ministerului Justiţiei care urmează să decidă definitiv asupra aprobării sau respingerii
extrădării. Decizia administrativă a Ministerului Justiţiei poate fi luată ţinându-se cont de
considerente de politică de stat (ordinea publică).

Fundamente juridice ale extrădării în Europa

După cum se menţiona la punctul A, extrădarea se bazează în Europa pe tratatele

Consiliului Europei. În ultimii 15 ani, în cadrul Uniunii Europene au fost adoptate o serie de
convenţii, între care Convenţia din 1995 privind procedurile simplificate de extrădare între
statele membre ale UE şi Convenţia din 1996 privind extrădarea între statele membre. Însă, din
cauza numeroaselor posibilităţi de rezervă şi diferitelor declaraţii, aplicarea acestora a devenit
din ce în ce mai dificilă pe fondul cererilor din ce în ce mai numeroase. Iniţiativele UE aveau ca
obiectiv principal simplificarea şi accelerarea procedurilor şi au contribuit întrucâtva la o
aplicare unitară. Din cauza numeroaselor reglementări speciale de până atunci între două sau mai

3
multe state, era greu chiar şi pentru specialiştii în domeniu să încadreze exact un caz de extrădare
şi să cerceteze fundamentele legale.

În acest context sunt de înţeles eforturile Comisiei Europene de a elabora un instrument

de extrădare unitar şi mai puţin complicat, pentru un spaţiu comun al libertăţii, siguranţei şi
dreptului.

2. Principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor

judecătoreşti (DCMEA)
La conferinţa de la Tampere din octombrie 1999 Consiliul European prezenta, prin şefii
de stat şi de guvern ai Statelor Membre, principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor
judecătoreşti ca principiu de bază al cooperării judiciare; în continuare, Consiliul a hotărât pentru
prima dată înlocuirea procedurilor formale de extrădare cu un sistem eficient şi rapid de predare
a persoanelor urmărite. Opinia politică comună în ceea ce priveşte condiţiile unui mandat de
arestare aplicabil în întreaga Uniune Europeană a apărut abia 2 ani mai târziu, la 14/15
decembrie 2001, sub impresia creată de atacurile teroriste din SUA de la 11.9.2001.
DC MEA reprezintă rezultatul preliminar al mai multor evoluţii în acest domeniu. Pe de
o parte, UE şi-a intensificat considerabil activitatea legislativă în domeniul penal în cadrul celui
de-al „treilea pilon” începând cu Tratatul de la Amsterdam din 2.10.1997, care a intrat în vigoare
la 1 mai 1999. Acest lucru s-a întâmplat în primul rând prin alinierea legislaţiei între Statele
Membre prin metoda deciziilor-cadru. Această aliniere este prevăzută de jurisprudenţa constantă
a Curţii Europene de Justiţie, care impune, supraveghează şi accelerează transpunerea conformă
cu deciziile-cadru în dreptul naţional (v. de ex. Sentinţa Pupino, Rs C-105/03 din 16.6.2005). O a
doua evoluţie apare prin simplificarea şi accelerarea procedurii de extrădare urmărite de mai
mult timp (v. De ex. ConvEX-UE privind procedura EX simplificată în cadrul UE (1995) şi
ConvEX-UE (1996).
Obiectivele DC MEA
Obiectivul DC este reorganizarea dreptului de extrădare (predare) în interiorul UE în
virtutea principiilor recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti şi a încrederii reciproce
între SM. Domeniul de drept „Extrădare”, care se află la intersecţia dintre dreptul internaţional,
dreptul european şi dreptul internaţional penal, se bucură de o importanţă deosebită în ceea ce
priveşte armonizarea prevederilor de drept penal ale UE, deoarece poate reprezenta o
simplificare a cooperării judiciare între Statele Membre şi promovarea principiului recunoaşterii
reciproce a hotărârilor judecătoreşti, precum şi o întărire a încrederii reciproce în prevederile de
drept penal ale altor SM, o alternativă viabilă la armonizarea dreptului penal, armonizare care
este mai lentă. DC MEA nu prevede o „predare automată”, ci lasă loc Statelor Membre să

4
prevadă transpunerea MEA în cadrul premiselor materiale şi de formă. DC MEA prevede, în
afară de rezerva obligatorie (Art. 3 DC), şi o serie de motive de respingere obligatorii şi
facultative (Art. 4 şi 5); în plus, se prevede posibilitatea de a condiţiona predarea în anumite
cazuri. DC lasă SM destul loc de acţiune în ceea ce priveşte transpunerea sa.

Definiţia DC MEA
Decizia cadru a Consiliului din 13.6.2002 privind Mandatul European de Arestare şi
procedurile de predare între SM ale Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial L 190 din
18.7.2003, este unul dintre cele mai importante instrumente ale Uniunii Europene care pune în
aplicare principiul „recunoaşterii reciproce” a hotărârilor altor State Membre. Deciziilecadru nu
constituie cf. Art. 34 paragraf 2 lit. b drept aplicabil direct în UE. Prevederile lor sunt obligatorii,
însă trebuie aplicate prin reglementări naţionale. Cf. Art. 1 DC MEA Mandatul European de
Arestare este o hotărâre judiciară luată într-un Stat Membru cu scopul de a reţine şi preda o
persoană căutată de un alt stat pentru a fi urmărită penal sau pentru a se aplica o pedeapsă
privativă de libertate sau pentru a se lua o măsură privativă de libertate.
Paragraful 2 prevede ca Statele Membre să execute oricare Mandat European de Arestare
după principiul recunoaşterii reciproce conform prevederilor deciziei-cadru.
Paragraful 3 prevede că decizia cadru nu aduce atingere obligaţiei Statelor Membre de a
respecta drepturile fundamentale şi principiile generale de drept aşa cum sunt ele consacrate în
Articolul 6 al Tratatului Uniunii Europene.
Prin DC MEA s-au înlocuit, între statele membre, următoarele instrumente reglementând
extrădarea:
- Convenţia Europeană privind Extrădarea din anul 1957, împreună cu două
Protocoale Adiţionale, precum şi Convenţia Europeană privind combaterea
terorismului din anul 1978 în legătură cu extrădarea;
- Convenţiile dintre Statele Membre ale Comunităţilor Europene privind simplificarea
procedurilor de solicitare din 26 mai 1989;
- Convenţia privind procedura simplificată de extrădare din anul 1995;
- Convenţia privind extrădarea din 1996;
- Şi prevederile referitoare la extrădare cuprinse în Convenţia Schengen (1990).
Modificarea procedurii tradiţionale de extrădare
Prin noua reglementare procedura s-a simplificat şi accelerat. Întreaga fază politică şi
administrativă a fost înlocuită de o procedură exclusiv judiciară. Procedura în sine a fost
modificată substanţial prin reglementările deciziei-cadru. De la o procedură implicând două
5
părţi, între state suverane, s-a ajuns la una implicând trei, în care are drept de opinie şi persoana
în cauză. În Austria această evoluţie a fost transpusă prin recunoaşterea de către Curtea
Constituţională austriacă din 12.12.2002, G 151/02, şi prin modificarea Legii privind extrădarea
şi asistenţa judiciară (LEAJ). Cf. Art. 31 paragraf 6 LEAJ, persoana în cauză poate face apel
împotriva hotărârii de legitimitate. În continuare s- au menţionat explicit drepturile subiective ale
persoanei în cauză ca măsură pentru verificarea unei solicitări de extrădare prin tribunal. (Art. 33
paragraf 3 LEAJ).
Poziţia de subiect a persoanei aflate sub incidenţa MEA
Aplicarea prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi recunoaşterea
drepturilor subiective ale persoanelor care cad sub incidenţa executării MEA înseamnă că la
executarea unui MEA emis de către un SM al UE printr-un alt SM UE se poate reţine şi aresta
într-un alt Stat Membru o persoană împotriva căreia a fost începută procedura penală într-un alt
Stat Membru, în scopul predării acesteia statului solicitant. Această procedură de executare
transnaţională simplificată în fiecare Stat Membru al Uniunii marchează noua „putere de
intervenţie” a MEA în comparaţie cu mandatele de arestare naţionale. La o analiză mai atentă,
MEA şi procedura de executare nu se evidenţiază ca extrădare, ci ca o măsură de sancţionare în
baza principiului recunoaşterii reciproce. Această clasificare ca măsură coercitivă şi instrument
al dreptului penal procedural face posibil accesul la numeroase garanţii cuprinse în Convenţie,
deoarece, spre deosebire de extrădarea tradiţională, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
cuprinde în mod explicit drepturi şi garanţii procedurale adaptate la procedura penală, care
asigură în primul rând protecţia acuzatului şi trebuie să-l protejeze pe acesta de tratamente
discreţionare în timpul procedurii penale. Aici trebuie să se diferenţieze clar între valabilitatea
drepturilor cuprinse în Convenţie în statul emitent, pe de o parte, şi în statul de executare, pe de
cealaltă parte. De aici rezultă implicit că o persoană care se supune unui MEA (aşadar o persoană
acuzată de comiterea unei fapte penale) nu poate fi supusă torturii, respectiv tratamentelor
inumane sau degradante (Art. 3 CEDO) nici în statul emitent, nici în cel de executare. În orice
moment acuzatul va putea solicita statului care acţionează în jurisdicţia proprie – statul de
executare după ce persoana a fost reţinută – precum şi statului emitent, după ce s-a efectuat
predarea, să respecte garanţiile cuprinse în Art. 5 şi Art. 6 CEDO.
Simplificarea şi accelerarea procedurii
DC MEA reprezintă măsura cu cea mai mare anvergură de până acum în istoria extrădării
mai ales din punct de vedere al simplificării şi accelerării procedurii. Pe de o parte, se elimină
obstacolele tradiţionale, ca de exemplu principiul dublei incriminări, al refuzului transmiterii în
cazul infracţiunilor politice, militare şi fiscale şi al netransmiterii cetăţenilor proprii; pe de altă
parte, se renunţă la executarea unei proceduri de extrădare tradiţionale în două etape (emiterea
6
mandatului de către o instanţă de judecată – aprobarea de către un organ administrativ).
Interesele politice de stat nu mai au nimic de-a face cu cooperarea dintre SM ale UE. O hotărâre
motivată de astfel de interese nu corespunde în concepţia europeană unui spaţiu al libertăţii,
securităţii şi justiţiei unde se aplică ideea recunoaşterii reciproce a hotărârilor şi a încrederii
reciproce a SM în sistemul judiciar al celorlalte SM.
Procedura de aprobare este acum o procedură judiciară. Această nouă abordare îşi găseşte
expresia şi în terminologia modificată. Nu se mai vorbeşte de „extrădare”, ci de „predarea” unei
persoane. Termenii stat „solicitant” şi „solicitat” sunt înlocuiţi cu expresiile autoritate judiciară
„emitentă” şi „de executare” sau „Stat Membru emitent” şi „Stat Membru de executare”.
Statele Membre pot decide în continuare să aplice sau să încheie Acorduri bilaterale sau
multilaterale care să simplifice şi să faciliteze şi mai mult procedura reglementată de predare.
Principii fundamentale
Conform definiţiei din Decizia cadru „Mandatul european de arestare” este o hotărâre
judecătorească dată într-un Stat Membru şi se materializează prin reţinerea şi predarea unei
persoane solicitate prin intermediul unui alt Stat Membru în vederea:
● Urmăririi penale;
● Executării unei pedepse privative de libertate;
● Executării unei măsuri de siguranţă privative de libertate.
Toate autorităţile judiciare naţionale (autorităţile de executare) se obligă să recunoască
cererea unei autorităţi judiciare a unui alt Stat Membru (autoritatea emitentă) privind predarea
ipso facto şi cu un control minim a persoanei solicitate.
Eliminarea motivelor de refuz în cazul infracţiunilor politice, militare, fiscale
DC MEA elimină complet motivele de refuz în cazul infracţiunilor „politice”, fiscale şi
„militare”. MEA se execută în aceste domenii la fel ca în cazul altor infracţiuni. Privitor la
infracţiunile de natură fiscală MEA prevede în mod explicit ca la verificarea dublei incriminări
(în măsura în care este permisă o astfel de verificare) să nu se ţină cont de chestiunile legate de
impozite şi impozite, de vamă şi de schimb valutar dacă în Statul Membru de executare se aplică
impozite similare sau există condiţii de impozitare, vămuire şi de schimb valutar similare (Art. 4
paragraf 1 DC MEA).
Motive de refuz „Ne bis in idem”
Se prevede un motiv imperativ de refuz în cazul „ne bis in idem” numai pentru
„condamnare pentru aceeaşi faptă într-un alt Stat Membru” şi pentru pedeapsă executată (Art. 3
paragraf 2). Refuzul conform Art. 4 paragrafele 2, 3, 4, 5 este facultativ atât în cazul urmăririi
simultane în statul de executare (paragraf 2), cât şi în cazul în care autorităţile judiciare ale
Statului Membru de executare au decis să nu urmărească sau să înceteze urmărirea pentru
7
infracţiunea cuprinsă de MEA, sau împotriva persoanei solicitate prin MEA a fost pronunţată o
hotărâre judecătorească pentru aceaşi infracţiune, într-un alt Stat Membru, hotărâre ce se
opune unei noi urmăriri penale (paragraf 3); un alt motiv de refuz conform paragrafului 5 este
acela că persoana solicitată în cauza respectivă a fost condamnată pentru aceeaşi

infracţiune într-un Stat Terţ, presupunându-se că, în cazul condamnării s-a aplicat, se aplică sau
se va aplica o pedeapsă. Refuzul pe motivul prescrierii nu poate fi folosit decât dacă statul de
executare are el însuşi jurisdicţie asupra faptei şi ar fi putut s-o urmărească.
Prevederile „Ne bis in idem” corespund, în esenţă, reglementării Articolului 54 CAS; cu
toate acestea CEJ a depăşit considerabil formularea CAS în jurisdicţia sa interpretativă (v. Partea
3: „Ne bis in idem”).

3. Conţinutul MEA
Conform. Art. 1 DC MEA Mandatul European de Arestare este o hotărâre judecătorească
luată întrun Stat Membru, materializată prin reţinerea şi predarea unei persoane solicitate de
către un alt Stat Membru în vederea urmăririi penale sau executării pedepsei privative de
libertate sau aplicării unei măsuri de arest preventiv.
Paragraful 2 stipulează că Statele Membre execută orice Mandat European de Arestare
după principiul recunoaşterii reciproce conform prevederilor prezentei Decizii-Cadru. Paragraful
3 reglementează, în final, faptul că Decizia cadru nu se referă la obligaţia Statelor Membre de a
respecta drepturile fundamentale şi principiile generale de drept aşa cum sunt ele stabilite în
Articolul 6 al Tratatului Uniunii Europene.
Domeniul de aplicare al Mandatului European de Arestare
MEA este aplicabil în toate SM ale UE. Acesta înlocuieşte sistemul extrădării folosit
până acum. DC a Consiliului din 13.6.2002 cu privire la Mandatul European de Arestare şi
procedurile de predare între SM ale UE, L 190 din 18.7.2003 nu constituie, cf. Art. 34 paragraf 2
lit. b TUE, drept aplicabil direct, ci necesită transpunerea în dreptul naţional. Declaraţiile SM cu
privire la Art. 32 DC MEA sunt publicate în Monitorul Oficial al Comunităţii Europene.
Mandatul European de Arestare se emite de către o autoritate judiciară competentă (autoritatea
emitentă) care este abilitată să emită acest mandat de către legea internă. Mandatul cuprinde
solicitarea de a reţine şi preda o anumită persoană în vederea urmăririi penale sau executării unei
pedepse privative de libertate sau aplicării unei măsuri de arest preventiv. (Art. 6)

MEA poate fi anulat în cazul faptelor care sunt sancţionabile, conform prevederilor de
drept ale SM emitent, cu o pedeapsă privativă de libertate sau o măsură privativă de libertate de
minim 12 luni sau, în cazul unei condamnări, la o pedeapsă de cel puţin patru luni, acelaşi lucru
fiind valabil şi pentru o măsură preventivă. (Art. 2)

8
 Dacă o faptă penală se încadrează în SM emitent în categoriile de infracţiuni prevăzute în
Art. 2 paragraf 2 DC MEA şi este sancţionabilă, conform dreptului din statul respectiv, cu
privare de libertate sau cu o măsură privativă de libertate de minim 3 ani, se renunţă la
verificarea dublei incriminări de către statul de executare.

Formularul

Mandatul European de Arestare trebuie să conţină o serie de informaţii (Art 8):

identitatea persoanei, autoritatea judiciară emitentă, condamnarea legală, măsura de sancţiune
etc. se are în vedere anexarea de documente pentru identificarea persoanei (fotografii, amprente
digitale, profilul ADN etc.). Formularul se transmite în formă standardizată. Un model al
formularului este anexat la Decizia cadru şi poate fi descărcat în toate limbile Uniunii de pe
pagina de Internet a EJN (European Judicial Network – Reţeaua Judiciară Europeană.

Reglementări importante ale DC MEA

Prevederi de procedură

De regulă, autoritatea judiciară emitentă transmite Mandatul European de Arestare direct

autorităţii judiciare de executare (Art. 9 paragraf 2 DC MEA). Se prevede cooperarea în cadrul
Sistemului de Informaţii Schengen (SIS), precum şi cooperarea cu birourile Interpol. Dacă nu se
cunoaşte autoritatea competentă a Statului Membru de executare, Statul Membru emitent poate
primi sprijin din partea Reţelei Judiciare Europene în cazuri penale.

Măsuri coercitive necesare

Statul Membru de executare poate recurge la măsuri coercitive necesare şi proporţionale

împotriva unei persoane solicitate. Dacă persoana solicitată este reţinută, acesteia îi este adus la
cunoştinţă conţinutul mandatului de arestare şi persoana acuzată are dreptul de a solicita un
avocat şi un interpret. Autoritatea judiciară de executare decide dacă se menţine arestarea
persoanei reţinute sau dacă persoana acuzată este pusă în libertate în anumite condiţii. Până când
se ia această hotărâre, persoana acuzată este audiată de autoritatea judiciară de executare
(conform prevederilor legii interne). În decurs de şaizeci de zile de la reţinere autoritatea
judiciară de executare trebuie să dea o hotărâre definitivă în ceea ce priveşte executarea
Mandatului European de Arestare. Aceasta informează imediat autoritatea judiciară emitentă cu
privire la hotărârea luată. Dacă informaţiile transmise se dovedesc a fi insuficiente, autoritatea de
executare poate solicita autorităţii emitente informaţii suplimentare. Durata pedepsei privative de
libertate în urma executării unei Mandat European de Arestare se deduce din durata totală a
pedepsei privative de libertate care se impune după caz.

Motive de refuz obligatorii

Orice Stat Membru poate refuza executarea Mandatului European de Arestare dacă

9
 ● Într-un Stat Membru s-a emis o condamnare pentru aceeaşi infracţiune împotriva
aceleiaşi persoane (Principiul „ne bis in idem“);

● Infracţiunea cade sub amnistiere în statul de executare;

● Persoana acuzată nu poate fi trasă la răspundere din motive de vârstă conform

dreptului Statului Membru de executare.

Hotărârea de executare

● Conform Art. 90 (1) persoana solicitată trebuie audiată în decurs de 48 de ore de la arestare
în vederea MEA. La începutul audierii aceasta trebuie întrebată dacă este de acord cu transferul.
Înainte de a decide, persoana acuzată prin MEA are dreptul să se consulte cu un avocat. Instanţa
trebuie să se asigure că acordul de predare este dat de bunăvoie şi în deplină cunoştinţă de cauză
asupra consecinţelor legale precum irevocabilitatea acordului şi renunţarea la specialitate. Dacă
persoana arestată îşi dă acordul, se întocmeşte un proces verbal privind declaraţia de acord care
se semnează de către persoana solicitată, instanţă, reprezentantul Parchetului şi grefier. Se
consemnează şi renunţarea la protecţia specialităţii.

● Dacă persoana solicitată nu este de acord, ea este audiată cu privire la conţinutul MEA.
Obiecţiile se pot rezuma la date lipsă în ceea ce priveşte identitatea persoanei acuzate în MEA
sau alte motive care se opun executării mandatului.

● Instanţa poate stabili un anumit interval pentru prezentarea probelor legate de obstacolele
de executare a mandatului invocate de persoana solicitată, respectând termenul absolut stipulat în
Art. 95, de 60 de zile ţinând cont de poziţia parchetului, solicitându-se, după caz, autorităţii
judiciare emitente transmiterea de documente suplimentare.

● Necesitatea arestării se hotărăşte la fiecare 30 de zile la solicitarea procurorului, fiind

posibilă şi luarea în considerare a mijloacelor moderate (în locul arestării) (Art. 90(9)).

● Instanţa trebuie să ţină seamă de toate circumstanţele cazului când ia hotărârea, un aspect
deosebit de important fiind garantarea executării MEA (Art. 90 (10)). Hotărârea de executare se
dă în decurs de 5 zile (Art. 94), după ce a fost audiată persoana urmărită. În cazul în care
informaţia transmisă de statul emitent este insuficientă, se stabileşte un termen scurt, în
conformitate cu Art. 95 pentru transmiterea de date suplimentare.

Contestarea hotărârii de predare (hotărârii de executare)

10
 Dacă s-a dat o hotărâre de executare (94), aceasta poate fi contestată prin recurs în termen de
5 zile (Art. 941). Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care are competenţă de decizie în cazul
recursului, trebuie să dea o hotărâre privind mijlocul legal în decurs de 3 zile.

Contestarea hotărârilor de arestare

Hotărârile de arestare în conformitate cu Art. 89 (3) şi 90 (9) (verificarea lunară a necesităţii

arestului) pot fi atacate cu recurs în termen de 24 de ore de la notificare. (Art. 941).

4. Diferenţe faţă de hotărârea de extrădare tradiţională

Hotărârea privind o predare se diferenţiază substanţial de o hotărâre de extrădare

● În cele mai multe cazuri se elimină verificarea dublei incriminări, dacă fapta penală
este sancţionabilă în statul emitent cu cel puţin trei ani de pedeapsă privativă de libertate şi se
află pe lista celor 32 de categorii de fapte penale (Art. 2 paragraf 2 D MEA), se renunţa la
verificarea dublei incriminări conform Art. 85. Statul emitent este cel care stabileşte dacă o faptă
penală este inclusă pe lista menţionată, judecătorul emitent trebuind să marcheze în formularul
folosit pentru emiterea mandatului de arestare cu un X categoria în care se înscrie fapta. Nu se
prevede o verificare din partea statului de executare. Pentru alte categorii de fapte penale decât
cele enumerate la Art. 85 paragraf 1 încadrarea faptei cade în sarcina instanţei statului de
executare care decide dacă lipsa dublei incriminări împiedică executarea predării.
● Prescrierea împiedică numai în anumite cazuri executarea; aceasta se aplică numai
dacă faptele penale pentru care a fost emis mandatul de arestare sunt sancţionate de instanţele
naționale.
S-au preluat ca motive neobligatorii de refuz (Art. 4 DC MEA) următoarele motive în
Art. 88 paragraf 2:
a) Lipsa dublei incriminări în cazurile menţionate în Art. 85 paragraf 2, (deci care nu
constituie o listă a faptelor penale); în orice caz, executarea MEA în chestiuni legate de vamă,
impozite şi schimb valutar nu se refuză pe motiv că dreptul român nu prevede fapte penale legate
de vamă, impozite şi schimb valutar de acelaşi tip. Renunţarea la un astfel de motiv de refuz este
stipulată într-un Protocol Adiţional la Convenţia Europeană privind Extrădarea 1978, care
conţine o formulare asemănătoare.
b) Suspendarea procedurii penale proprii pentru o faptă trecută în MEA.
c) Condamnarea într-un alt SM pentru aceeaşi faptă.
d) Condamnarea într-un stat ne-membru pentru aceeaşi faptă având în vedere că sentinţa
s-a executat, se execută sau nu se mai poate executa.

11
 e) Dacă MEA se referă la fapte penale care se pot considera ca fiind comise în ţară.
Transpunerea MEA în SM
Conform evaluării Comisiei, se pleacă de la premisa că MEA funcţionează de regulă bine
în toate SM ale UE. Acesta a fost acceptat de către autorităţile judiciare naţionale ca mijloc de
cooperare şi a dus la scurtarea considerabilă a termenelor de predare în comparaţie cu termenele
procedurii tradiţionale de extrădare.

12