INTRODUCERE

Parte a dreptului internaţional public, dreptul consular, reprezintă totalitatea normelor

şi regulilor care reglementează relaţiile consulare dintre state, organizarea şi funcţionarea
oficiilor consulare, precum şi cele care se referă la statutul juridic al oficiilor consulare şi a
personalului acestora.

El este, cel care stabileşte mecanismele care funcţionează pentru a realiza un obiectiv
foarte precis, acela de protejare a cetăţenilor şi a intereselor lor, precum şi a intereselor statului
trimiţător.

Cel mai important izvor de drept il reprezinta Convenţia de la Viena, cu privire la

relaţiile consulare, semnată la 24 aprilie 1963, cu ocazia Conferinţei Naţiunilor Unite asupra
relaţiilor consulare, care s-a reunit la Viena în perioada 4 martie-22 aprilie 1963. Conventia de
la Viena a intrat in vigoare 19 martie 1967. Este o convenţie internaţională fundamentală
pentru că ea codifică toate regulile în materie consulară şi, este de asemenea importantă pentru
faptul că România a ratificat această convenţie prin Decretul 481 din data de 20 decembrie
1971.

Relaţiile consulare reprezintă un raport între state, care se stabileşte în interesul

cetăţenilor acestor state şi a dezvoltării relaţiilor economice dintre ele, un raport care are
caracter convenţional, este bazat pe acordul statelor şi sunt caracterizate de principiile
reciprocităţii, caracterului direct şi al celui bilateral.

Potrivit articolului 2 al Convenţiei de la Viena, stabilirea relaţiilor consulare între state

se face pe baza consimţământului mutual al acestora. Acordul se realizează pe baza notificării
de către un stat a interesului său de a deschide un oficiu consular într-un alt stat, notificare
acceptată de acel stat, constituind astfel împreună, acordul pentru stabilirea de relaţii consulare
între ele. Ca regulă generală, se consideră că în cazul în care două ţări au decis să stabilească
relaţii diplomatice între ele, în afară de situaţia în care în înţelegerea respectivă se specifică
altfel, acordul lor reciproc pentru stabilirea de relaţii diplomatice implică şi consimţământul
acestora pentru relaţiile consulare şi nu este necesară încheierea unui acord special pentru
stabilirea acestor relatii.

Întreruperea sau încetarea relaţiilor diplomatice între două state nu atrage după sine în
mod obligatoriu şi ruperea relaţiilor consulare. Chiar dacă statele au decis să rupă relaţiile lor
diplomatice, relaţiile consulare pot continua, pentru că ele sunt relaţii între două state
4
concepute să servească interesele cetăţenilor acestor ţări. Relaţiile consulare pot ajunge să
înceteze în momentul în care dispare unul dintre state sau în cazul în care, pe baza aceluiaşi
acord, statele hotărăsc să nu mai întreţină asemenea relaţii.

Oficiul consular sau consulatul este un organ autonom, care se creează pentru a
permite exercitarea funcţiilor consulare prevăzute în Convenţia de la Viena şi în acordurile
bilaterale încheiate de statele respective.

Fiecare consulat are un sediu, o circumscriptie si un rang, stabilite de statul trimitator si

aprobate de statul de resedinta.

Pentru deschiderea unui oficiu consular, primul pas consta in depunerea unui cereri
in care se specifica orasul in care se doreste infiintarea consulatului, o circumscriptie care va fi
arondata la respectivul consulat, si o clasa. Toate acestea trebuie aprobate de statul de
resedinta. Orice modificare ulterioara se poate face doar cu consimtamantul statului de
resedinta.

Exista doua categorii de oficii consulare si anume:

 oficii consulare care functioneaza in cadrul misiunilor diplomatice din capitalele tarilor si
in cadrul carora este desemnat un diplomat, creandu-se astfel o structura care se ocupa de
relatii consulare,
 consulatele speciale, care se infiinteaza in alte orase decat capitala si care au
circumscriptiile foarte bine delimitate.

Personalul oficiului consular este compus din seful consulatului si din functionari
consulari, numiti de statul trimitator. Seful unui oficiu consular primeste un document din
partea celui care l-a numit sub forma unei scrisori sau a unui act similar care atesta calitatea in
care a fost trimis. Din momentul numirii sale, statul pe teritoriul caruia isi desfasoara acesta
activitatea trebuie sa adopte toate masurile necesare pentru a-I permite sa-si realizeze
sarcinile si obligatiile care ii revin.

Încetarea activităţii unui şef de oficiu consular sau a oricărui diplomat care funcţionează în
cadrul lui, se poate face prin retragere de către statul care l-a trimis, statul respectiv având
posibilitatea să-l înlocuiască şi să-i încheie astfel misiunea. În foarte multe servicii
diplomatice există perioade fixe de timp în care un diplomat lucrează în serviciul diplomatic
exterior sau în cadrul unui oficiu consular, de 4-5 ani. O altă posibilitate de încetare a

5
 activităţii este aceea de a fi declarat „persona non grata”, precum si in cazuri de imbolnaviri
sau deces.

Functiile consulatelor

Articolul 5 din Convenţia de la Viena, care prezintă funcţiile consulare, începe cu cea
mai importantă funcţie în viziunea consulatului, aceea de a proteja în statul de reşedinţă,
interesele statului trimiţător şi a cetăţenilor săi, persoane fizice şi juridice, în limitele admise
de dreptul internaţional.

O alta funcţie este favorizarea dezvoltării relaţiilor comerciale, economice, culturale şi

stiintifice.

Exercitarea de funcţii diplomatice de către oficiile consulare are un caracter excepţional

şi derogatoriu. Ea priveşte numai cazul în care un stat nu dispune de misiune diplomatică în
ţara respectivă sau, dintr-un motiv sau altul, misiunea diplomatică nu funcţionează.

Funcţia principală a consulatelor române în străinatate este aceea de a elibera vize

pentru cetăţenii care au obligaţia de a deţine o viză pentru a putea călători în România.
Pentru îndeplinirea activităţii consulare, oficiile consulare trebuie să dispună de un
personal corespunzător, capabil să acţioneze efectiv şi să realizeze exercitarea de funcţii
consulare; raţiunea de a fi a acestor organe nu poate fi concepută în afara prezenţei efective şi a
activităţii unor persoane fizice, desemnate în mod special acestui scop.
Aşadar, această lucrare tratează relatiile consulare, respectiv modul de stabilire si incetare
a acestora, exercitarea functiilor consulare, infiintarea de oficii consulare si categoriile de
personal care isi desfasoara actvitatea in cadrul acestora, procedura de numire şi admitere a
membrilor oficiului consular.

I. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
ASUPRA ACTIVITĂŢII CONSULARE

6
 Dreptul consular, conceput ca o parte a dreptului in ternaţional, reprezintă totalitatea
normelor şi regulilor care reglementează relaţiile consulare, organizarea şi funcţionarea oficiilor
consulare, statutul juridic al oficiilor consulare şi al personalului acestora.1
În raport cu alte părţi sau ramuri 2 ale dreptului internaţional, dreptul consular are
caracterul unui mecanism care funcţionează în vederea realizării unui anumit scop al dreptului
internaţional, şi anume: colaborarea dintre state într-un domeniu anumit al vieţii internaţionale,
cel al protecţiei cetăţenilor proprii, supraveghind sau contribuind în acest fel la punerea în
practică a unui anumit regim de drepturi recunoscute acestor cetăţeni. Astfel, dacă printr-o
convenţie de stabilire sau un tratat de comerţ şi navigaţie se statuează cu privire la un regim de
drepturi şi obligaţii — regimul juridic al străinilor (persoane fizice şi juridice) —, printr-o
convenţie consulară se stabileşte crearea acelui sistem de organe, care, prin exercitarea atribuţiilor
ce le revin, vor veghea ca acel regim juridic statuat să fie asigurat ; primul este un act constitutiv,
ultimul este finalizator.
Dreptul consular este o parte a dreptului internaţional, în ciuda faptului că numeroase şi
importante aspecte sunt reglementate de dreptul intern al statelor.
La baza dreptului consular se află principiile fundamentale ale dreptului internaţional.
Relaţiile consulare3 fiind şi ele relaţii dintre state, valoarea acestor principii pentru dreptul
consular este cardinală, pentru că ele joacă rolul de coordonate de axă centrală a întregului sistem
al dreptului consular, caracter asigurat de neadmiterea încălcării a nici uneia dintre ele, deoarece
constituie ius cogens, adică acele principii de la care nu se poate deroga, decât prin norme de
aceeaşi valoare.
Dreptul consular reprezintă locul unde normele internaţionale coexistă cu cele ale ordinii
juridice interne ale statelor, iar sub influenţa primelor, se stabilesc punctele de contact şi se
produce armonizarea dintre acestea din urmă.
Normele internaţionale referitoare la stabilirea şi funcţionarea oficiilor consulare
îndeplinesc o funcţie cu caracter general, în sensul că ele permit sau reprezintă temeiul inserării
de către state, în propria lor legislaţie, a unor norme care să reglementeze activitatea organelor
consulare.
În privinţa anumitor funcţii consulare, dreptul internaţional trimite la dreptul naţional în
ceea ce priveşte condiţiile în care pot fi exercitate.

1
Anghel, Ion M., Drept diplomatic si consular,vol II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p 691
22
Ibidem, p. 691
3
Luke T. Lee and John Quigley, Consular law and practice – third edition, 2008, p. 42

7
 În ordinea juridică a fiecărui stat, se conturează ordinea lui consulară cu cele două compo-
nente: ansamblul normelor interne care reglementează oficiile consulare străine în acel stat.
Organele consulare nu pot fi constituite decât în baza normelor internaţionale privind
relaţiile consulare.
Principale ale dreptului consular sunt : cutuma şi tratatul. Ca izvoare auxiliare avem:
doctrina şi jurisprudenţa.
Diferenţa dintre izvoarele principale si cele auxiliare consta că numai cele principale au
efect juridic obligatoriu, pe cand cele auxiliare sunt utilizate în calitate de instrumente de
clarificare si interpretare a normelor de drept consular4.
Cutuma continuă să fie şi în prezent un izvor de norme generale care reglementează
anumite aspecte ale relaţiilor consulare.
În condiţiile în care în prezent există o codificare a dreptului consular, cutumei i-au
rămas înca importante aspecte de rezolvat şi, ori de câte ori există o lacuna în reglementarea pe
care o cuprinde această convenţie se face apel la soluţiile din dreptul cutumiar5.
Cutuma reglementează astăzi numai anumite aspecte ale relaţiilor consulare, deoarece
majoritatea normelor cutumiare au fost preluate de convenţiile multilaterale şi bilaterale prin care
s-a codificat dreptul consular.
Cutuma guvernează:
- relaţiile dintre statele care nu sunt părţi la Convenţia de la Viena din 1963;
- relaţiile dintre statele care nu sunt legate prin acorduri bilaterale;
- domeniile nereglementate convenţional;
- relaţiile dintre statele care au denunţat Convenţia de la Viena din 1963 şi nu au
reglementări bilaterale în materie6.
Tratatul este definit de Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate între state, semnată
la Viena la 23 mai 19697, ca fiind un acord internaţional încheiat în scris între state sau alte
subiecte de drept internaţional8. El este considerat cel mai important izvor al dreptului
internaţional contemporan „atât datorită clarităţii cu care exprimă normele de drept, tehnicii

4
Geamănu,Grigore, Drept internaţional public, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p.106-107
5
Anghel, Ion M., Drept diplomatic şi consular , Ed. Lumina Lex, Bucureşti , 1996, p. 323.
6
Bonciog, Aurel, Drept consular, Ed. Fundaţiei „România de Mâine" Bucureşti, 1996, p. 15.
7
Bărbulescu, Petre; Cloşcă, Ionel ş.a., Dicţionar diplomatic, Ed. Politică, Bucureşti, 1979, p. 300.
8
Bolintineanu, Alexandru; Năstase, Adrian, Drept internaţional contemporan, Institutul Român de Studii Internaţio-
nale, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1995, p. 31.

8
sofisticate şi precise folosite, cât şi frecvenţei utilizării sale"9 . Din punct de vedere formal, poate
avea diferite denumiri: tratat, convenţie, pact, acord, cartă, statut, protocol etc10.
Tratatele, atât cele bilaterale cât şi cele multilaterale, constituie izvorul principal al
dreptului consular11.
În prezent, există o convenţie de codificare, mai multe convenţii multilaterale cu caracter
regional şi numeroase acorduri bilaterale între statele care întreţin relaţii consulare.
Convenţie de codificare a dreptului consular a fost semnată la Viena la 24 aprilie 1963.
România a ratificat Convenţia prin Decretul nr. 481 / 197112.
Crearea instituţiei consulare a fost determinată de necesitatea de a organiza şi dezvolta
relaţiile economice, în special cele comerciale, între state şi a fost cauzată de cerinţele privitoare
la asigurarea ocrotirii drepturilor şi intereselor persoanelor fizice şi juridice ale unui stat aflate pe
teritoriul altui stat, din diferite motive, fie în calitate de comercianţi ce desfăşurau activităţi
comerciale, fie în calitate de rezidenţi cu domiciliul în acest stat, dar aflaţi sub tutela altui stat.
În acest moment, majoritatea statelor îşi bazează acordarea privilegiilor şi imunităţilor
consulare pe: principiile ce decurg din Convenţia de la Viena din 1963 privind relaţiile consulare,
convenţiile bilaterale încheiate între state şi legislaţiile lor naţionale.
Spre deosebire de regimul juridic acordat misiunilor diplomatice, care are un caracter uni-
tar, având la bază dreptul diplomatic, codificat în Convenţia de la Viena din anul 1961 şi cutuma,
regimul juridic acordat oficiilor consulare şi personalului acestora este foarte variat. Acest lucru
este determinat de faptul că imunităţile şi privilegiile consulare au, în mică măsură, la baza lor
cutuma, cu regulile ei vechi şi clare, şi minimal Convenţia din 1963, care a codificat o mare parte
a dreptului consular, lăsând deschisă, conform art. 73, calea statelor, de a încheia convenţii inter-
naţionale care să confirme, să completeze sau să dezvolte dispoziţiile acesteia sau care să extindă
sfera lor de aplicare.
În articolul 1 al Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile consulare din 1963, sunt
enumerate şi definite conform terminologiei consulare, expresiile care sunt unanim acceptate de
către statele semnatare a convenţiei. Relaţiile consulare se stabilesc între state suverane prin inter-
mediul unui acord mutual, exprimat neechivoc13. Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile

9
Creţu, Vasile, Drept internaţional public, Ed. Fundaţiei „România de Mâine", Bucureşti, 1999, p. 33.
10
Scăunaş, Stelian, Drept internaţional public, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002, p. 64 - 65.
11
Anghel, Ion M. , op. cit., p.322.
12
Decretul Consiliului de Stat nr. 481/1971 pentru ratificarea Convenţiei cu privire la relaţiile consulare, Viena, 24
aprilie 1963 a fost publicat în B. Of. nr. 10 / 28.01.1972.
13
Anghel, Ion M., Dreptul diplomatic şi consular, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1996, p. 339-340

9
consulare, din 1963 prevede în art. 2 că “stabilirea relaţiilor consulare între state se face prin
consimţământ reciproc”.
De menţionat faptul că acesta poate fi exprimat direct, printr-un document juridic sub
formă de acord bilateral sau sub formă de convenţie consulară, sau poate fi exprimat implicit, atât
prin stabilirea relaţiilor diplomatice, dacă nu există o indicaţie contrară, cât şi prin acceptul statu-
lui de reşedinţă ca statul trimiţător să înfiinţeze posturi consulare pe teritoriul său.
Stabilirea şi încetarea relaţiilor consulare poate fi o acţiune independentă de stabilirea şi
încetarea relaţiilor diplomatice. Poate apărea situaţia ca între două state să existe relaţii diploma-
tice, dar să nu existe ( pentru o anumită perioadă de timp) relaţii consulare 14.
Concomitent, pot exista relaţii consulare între state în absenţa relaţiilor diplomatice.
Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare din 1963 în art. 2 alin. 3 stabileşte că
“ruperea relaţiilor diplomatice nu atrage după sine ipso facto ruperea relaţiilor consulare”.
Încetarea relaţiilor consulare poate avea loc prin acelaşi procedeu prin care au fost
stabilite, adică prin exprimarea consimţământului expres al statelor. În cazul ruperii relaţiilor
diplomatice între două state, relaţiile consulare continuă să existe, dacă nu a fost specificată direct
ruperea lor.
Delimitarea dintre relaţiile consulare şi relaţiile diplomatice prezintă nu numai un interes
teoretic, şi şi unul de ordin practic (spre exemplu, funcţionarea reprezentanţelor diplomatice şi a
organelor consulare ale statului trimiţător, statutul lor juridic, competenţa diplomatică şi oficiul
consular al aceluiaşi stat străin etc.).15
Relaţiile consulare pot înceta în cazul dispariţiei prin căi constituţionale a statelor ca
subiecte de drept internaţional. Această dispariţie poate fi produsă prin divizarea sau prin unirea
statelor existente. În astfel de cazuri relaţii consulare se stabilesc cu noile subiecte de drept
internaţional.
Istoria apariţiei şi dezvoltării serviciului consular nu poate fi separată de istoria dezvoltării
relaţiilor internaţionale, în general, şi a serviciului diplomatic în particular. Toate aceste sfere ale
activităţii umane sunt părţi componente ale unui proces unic de dezvoltare şi consolidare a
comunităţii umane.

14
Anghel, Ion M., op. cit., p. 339-340
15
Neagu, Aurel, Dreptul diplomatic şi consular, Editura Ministerului de Interne, 2001, p. 88

10
 II. EXERCITAREA ACTIVITĂŢII CONSULARE

2.1. RELAŢIILE CONSULARE

Prin expresia relaţii consulare înţelegem raporturile stabilite între două state, ca urmare a
exercitării funcţiilor consulare de către organele acestora. În accepţiunea lor cea mai largă,
relaţiile consulare constituie forma pe care relaţiile dintre două state o îmbracă pentru a ajunge la
existenţa, pe teritoriul unuia dintre cele două state, a unor organe speciale ale celuilalt sat, cu
menirea de a exercita funcţii consulare16.
Definiţiile menţionate suscită însă anumite rezerve cât priveşte rigurozitatea lor ştiinţifică,
pentru că se ridică, într-adevăr, problema dacă existenţa pe teritoriul statului de reşedinţă, a
organelor consulare ale statului trimiţător constituie condiţia sine qua non a stabilirii relaţiilor
consulare.
Relaţiile consulare sînt relaţii interstatale, iar activitatea consulară, deşi se pune, de obicei,
în mod direct în legătură cu o persoană fizică sau juridică, un subiect de drept intern, izvorăşte
din interferenţele care se produc între jurisdicţia personală a unui stat şi jurisdicţia teritorială a
altui stat, deci a două legislaţii naţionale şi se conturează ca un mecanism de cooperare
interstatală, care face puntea de legătură între două ordini juridice, iniţial în raport de
contrarietate, iar ulterior în raport de coexistenţă şi conlucrare.
Pentru a evita confuzia dintre relaţiile consulare, ca relaţii între state şi diferite raporturi
care se stabilesc între autorităţile statului de reşedinţă şi organele consulare cu ocazia înfiinţării
lor, a acordării protecţiei şi asistenţei consulare, precum şi a oricărei activităţi oficiale desfăşu-
rate de către aceste organe, ar trebui să colaboreze între ele în domeniul consular.
Conţinutul acestor relaţii, funcţiile consulare şi cooperarea între organele consulare şi
autorităţile locale, este şi el reglementat de norme internaţionale şi însăşi organele care înfăp-
tuiesc aceste relaţii sânt instituite şi funcţionează pe baza unor proceduri reglementate în acest
scop de către normele juridice internaţionale.
De aceea şi dreptul consular apare ca fiind ansamblul regulilor de drept internaţional care,
reglementînd instituţia consulatelor, se înfăţişează ca un adevărat sistem al normelor juridice
internaţionale care reglementează modul de stabilire a relaţiilor consulare şi conţinutul lor,
precum şi înfiinţarea, funcţionarea şi garanţiile de protecţie a organelor consulare.

16
Adolfo Maresca – „Le relazione consolari”, Milano, 1966, p. 5; Anghel, Ion M. - Drept consular – Ed. Ştiinţi-
fică şi pedagocică, Bucureşti , 1978, p. 63

11
 În acelaşi timp, caracterul de variabilitate şi specificitate a sistemului dreptului consular
nu numai în timp, dar şi în spaţiu, cu nuanţe care niciodată nu sînt identice ; dreptul consular
cuprinde, principii generale care au valoare universală, dar, din cauză că sistemul dreptului
consular implică în toate cazurile referinţe la un drept naţional anumit, care diferă de la un stat la
altul, el capătă o coloratură şi nuanţe proprii, o anumită individualitate, generate de soluţiile şi
formele de activitate pe care în mod generos dreptul intern le pune la dispoziţia dreptului
internaţional care reglementează relaţiile consulare.
„Normele care reglementează relaţiile consulare coexistă cu normele interne ale statelor" ,
în condiţiile în care, pe de o parte, fiecare îşi păstrează natura sa specifică („netă diferenţă
conceptuală"), iar, pe de altă parte, se află în raporturi de coordonare care nu pot fi ignorate ; deci,
dreptul consular reprezintă locul unde normele internaţionale coexistă cu cele ale ordinii interne a
statelor, iar sub influenţa primelor, se stabilesc punctele de contact şi se produce armonizarea
dintre acestea din urmă.
Potrivit articolului 2 al Convenţiei de la Viena, „stabilirea relatiilor consulare între state se
face prin consimţământului reciproc al acestora”.
Acordul se realizează pe baza notificării de către un stat a interesului său de a deschide un
oficiu consular în cealaltă ţară, notificare acceptată de celălalt stat, constituind astfel împreună,
acordul pentru stabilirea de relaţii consulare între cele două ţări.
Ca regulă generală, se consideră că în cazul în care două ţări au decis să stabilească relaţii
diplomatice între ele, în afară de situaţia în care în înţelegerea respectivă se specifică altfel,
acordul lor reciproc pentru stabilirea de relaţii diplomatice implică şi consimţământul acestora
pentru relaţiile consulare şi nu este necesară încheierea unui acord special pentru stabilirea de
relaţii consulare. Relaţiilor consulare se caracterizează prin aceea că ele se derulează, în principal,
prin instituţii specializate: oficiile consulare sau serviciile consulare din cadrul misiunilor
diplomatice. Reprezentarea intereselor consulare ale unui stat poate fi încredinţată numai
posturilor (oficiilor) consulare proprii acelui stat. Cu caracter de excepţie ea poate fi exercitată de
consulate ale unor state terţe, pe baza unor înţelegeri tripartite 17, Convenţia de la Viena din 1963
făcând referire la această situaţie în art. 8: „După notificarea corespunzătoare către statul de
reşedinţă şi afară de cazul când acesta nu se opune, un post consular al statului trimiţător poate
exercita funcţii consulare în statul de reşedinţă în numele unui stat terţ". Observăm că satisfacerea
intereselor consulare ale unui stat nu presupune neapărat şi înfiinţarea de oficii consulare.

17
Bonciog, Aurel, Drept consular, Ed. a III-a, Ed. Fundaţiei „România de Mâine", Bucureşti, 2000, p. 29.

12
 Specific relaţiilor consulare este şi faptul că ele sunt destinate ca finalitate persoanelor
fizice şi juridice ca subiecte de drept intern, acest lucru nealterând, însă, caracterul interstatal al
acestor raporturi, care cad sub incidenţa dreptului internaţional. Necesitatea unei asemenea
activităţi rezultă din diferenţele existente între sistemele juridice naţionale şi din interferenţele
care apar între jurisdicţia personală a unui stat şi jurisdicţia teritorială a altui stat. Având de-a face
cu două ordini juridice diferite, cărora le sunt supuse persoanele fizice şi juridice, naţionali ai
unui stat şi rezidenţi în alt stat, se pune problema realizării unei cooperări internaţionale care să
echilibreze regimul acestora şi să înlăture, pe cât posibil, concurenţa de competenţe ale
autorităţilor celor două state, care în lipsa relaţiilor consulare ar fi adesea conflictuală, cu
repercusiuni negative asupra drepturilor şi libertăţilor persoanei18.
Subiecţii relaţiilor consulare sunt numai titularii suveranităţii personale care, pe baza
legăturilor de cetăţenie, au dreptul şi obligaţia de a asigura tutela juridică a cetăţenilor lor19.
Rezultă că organizaţiile internaţionale, care nu au dreptul de tutelă privind persoanele,
neavând proprii cetăţeni, nu pot primi şi trimite consuli şi nici stabili relaţii consulare.
Dacă relaţiile consulare fac parte din ordinea juridică internaţională, se impune concluzia
că subiecţii acestor relaţii nu pot fi decât subiecţii de drept internaţional adică statele20.
Potrivit teoriei tradiţionale, dreptul de consulat aparţine, numai statelor. În doctrina mai
recentă, se susţine o opinie diferită, pe considerentul că relaţiile consulare nu se epuizează prin
acele acţiuni ale consulilor care au ca obiect persoana cetăţenilor săi ori cele care au legătură cu
dezvoltarea relaţiilor economico-comerciale, ci dimpotrivă, ele includ şi dezvoltarea relaţiilor
cultural-ştiinţifice (art. 5, lit. B, din Convenţia de la Viena din 1963).
În ceea ce priveşte cazul unui stat sau guvern nerecunoscut, în doctrină s-au emis opinii
diferite referitoare la efectul stabilirii relaţiilor consulare, înaintea recunoaşterii diplomatice.
Stabilirea relaţiilor consulare nu este un act unilateral, ci dimpotrivă, este un act între
două state, care are loc pe baza acordului de voinţă dintre ele; ca atare, încheierea unui asemenea
acord nu se poate face decât între cele două state sau guverne care îşi recunosc reciproc calitatea
de subiect de drept internaţional. Numirea sau admiterea unui consul reprezintă un act fie al
guvernului, fie chiar al şefului statului, astfel încât acceptarea sau numirea de consuli constituie
un caz de recunoaştere tacită.

18
Scăunaş, Stelian, Drept internaţional public, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002, p. 207
19
Bociog, Aurel, Drept consular, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 1996, p. 28
20
„Numai statele pot trimite consuli” – Graham H. Stuart, op. cit., p. 294;

13
 Un stat sau un guvern nerecunoscut de către un stat nu poate nici să stabilească, nici să
menţină organele sale consulare pe teritoriul statului străin care nu-l recunoaşte, iar aceasta, la
rândul său nu poate nici el să numească consuli într-un stat pe care nu-l recunoaşte ca atare.
Conţinutul juridic al relaţiilor consulare
Relaţiile consulare, constituind un raport între două state, au caracterele pe care le are
orice raport juridic internaţional, şi anume: caracter internaţional, deoarece ele sunt raporturi
stabilite între state, ca subiecţi de drept internaţional şi caracter reglementat, pentru că relaţiile se
statornicesc în baza unor norme care au ca destinatari statele.
La baza relaţiilor consulare, stau elemente ce ţin de interese politico-juridice generale, cât
şi elemente ce ţin de esenţa activităţii consulare, reglementează uneori, aspecte care ţin de dreptul
intern.
Natura juridică a relaţiilor consulare
Cât priveşte natura juridică a relaţiilor consulare, reţinem că au un caracter convenţional,
deoarece stabilirea relaţiilor consulare presupune acordul încheiat între statele interesate –
stabilirea de relaţii consulare rezidă din acordul dintre state şi aceasta reprezintă o regulă
fundamentală a dreptului consular.
În raport cu celelalte relaţii interstatale, cele diplomatice, de exemplu, relaţiile consulare
pot avea un caracter subsidiar sau autonom, în funcţie de modul cum au fost stabilite.
Relaţiile consulare se caracterizează prin elementul de reciprocitate21, atât în ceea ce
priveşte modul lor de stabilire, cât şi cu privire la efectele pe care le produc, întrucât dacă apar ca
urmare a consimţământului reciproc al părţilor, odată stabilite ele au o eficienţă bilaterală, încât
organele consulare ale fiecărui stat sunt îndrituite a-şi desfăşura activitatea pe teritoriul celuilalt,
iar dreptului de înfiinţare de oficii consulare de către unul din state îi corespunde obligaţia de a
admite şi el oficii consulare ale celuilalt stat pe teritoriul său.
Relaţiile consulare au un caracter direct, întrucât ele se desfăşoară prin intermediul
organelor consulare, ca organe ale statelor respective. Sunt bilaterale, în sensul că, indiferent de
forma pe care o au actele prin care se stabilesc normele care le reglementează, ele sunt relaţii
între două state anumite. Ele sunt relaţii exclusive, cadrul teritorial al fiecărui oficiu, în interiorul
căruia se desfăşoară, fiind determinat de însuşi teritoriul statelor între care aceste relaţii s-au
stabilit, fără interferenţe cu organele altui stat sau extinderii pe teritoriul unor state terţe.

21
Anghel, Ion M., Drept diplomatic si consular,vol II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p 719

14
 Stabilirea relaţiilor consulare are loc în virtutea şi prin acordul intervenit între statele în
cauză.
În cadrul Convenţiei de la Viena, pentru codificarea dreptului consular, acest principiu
fundamental se găseşte formulat astfel: „Stabilirea relaţiilor consulare între state se face prin
consimţământul reciproc” (art. 2 pct. 1). Prevederea juridică a stabilirii relaţiilor consulare este
obligatorie, căci nu pot exista relaţii consulare în cazul în care lipseşte acest consimţământ.
Acordul de voinţă poate fi expres sau tacit.
Se consideră că relaţiile consulare există din momentul în care a fost încheiat actul prin
care au fost stabilite.
Încetarea relaţiilor consulare poate avea loc pe diferite căi : ca urmare a dispariţiei uneia
dintre condiţiile de existenţă a raportului juridic respectiv, sau prin actul de voinţă al unuia dintre
statele în cauză de a face ca aceste relaţii să înceteze.
Încetarea relaţiilor consulare prin actul de voinţă al uneia dintre părţi trebuie să fie
întotdeauna, un act expres şi neechivoc, pentru că efectele pe care le antrenează sunt dintre cele
mai grave.
Relaţiile consulare pot continua, chiar şi după ruperea relaţiilor diplomatice, deoarece
raţiunile pentru existenţa celor două categorii de relaţii nu sunt identice, ci numai se interferează;
este astfel posibil ca, în lipsa relaţiilor politice formale, să existe anumite interese, a căror
salvgardare să se facă pe calea menţinerii de relaţii consulare.

2.2. ORGANELE CARE EXERCITĂ FUNCŢII CONSULARE

Este unanim acceptat, în teoria şi practica dreptului consular, că exercitarea funcţiilor

consulare se face fie de către organe specializate, create exclusiv în acest scop –oficiile consulare,
fie de către organe care, atât prin structura lor, cât şi contextul în care îşi desfăşoară activitatea,
sunt apte să îndeplinească, fără adaptări speciale asemenea funcţii – misiunile diplomatice22.
Convenţia de la Viena din 1963, dă expresie acestui principiu, atunci când, în art. 3, arată
că : „Funcţiile consulare sunt exercitate de către posturile consulare. Ele sunt exercitate, de
asemenea, de misiunile diplomatice, în conformitate cu prevederile prezentei convenţii”. Rezultă
că sarcinile consulare, revin în primul rând, oficiilor consulare, iar în subsidiar, misiunii

22
Anghel, Ion M., Drept diplomatic si consular,vol II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p 731

15
diplomatice. Dacă primele se ocupă de sarcina care, în mod normal şi originar reprezintă
activitatea lor în schimb, celelalte se ocupă numai când nu există altă posibilitate.

Oficiul consular (noţiune, caracteristici, clasificare)

Instituţia oficiului consular, înţeleasă ca organ a relaţiilor consulare, ocupă o poziţie
centrală în dreptul consular, reprezentând centrul de gravitaţie, în jurul căruia se grupează şi din
care derivă majoritatea aspectelor sistemului relaţiilor consulare. Funcţiile consulare determină
esenţa activităţii proprii şi specifice a oficiului consular, iar îndeplinirea lor apare ca manifestarea
lui firească şi obligatorie ; oficiul consular oferind cale normală şi deplină de statornicire,
întreţinere şi realizare a relaţiilor consulare.
Oficiul consular23 este organul permanent şi de factură complexă 24, înfiinţat în vederea
întreţinerii, realizării şi dezvoltării relaţiilor consulare. El este un organ de sine stătător, cu
organizare proprie, cu atribuţii bine delimitate şi statut special. Oficiul consular este un organ de
relaţii externe, respectiv, instrumentul prin care statele stabilesc şi menţin relaţii într-un anumit
domeniu.
Elementele care caracterizează oficiul consular sunt multiple şi se pot referi la :
Natura lui, adică specificul de consulat de carieră (condus de un funcţionar de carieră) sau
de consulat onorific (condus de un funcţionar consular onorific). Această clasificare are la bază
vechea împărţire care se făcea între consulii aleşi şi consulii trimişi.
Clasa şi rangul unui oficiu consular ; oficiile consulare se împart în mai multe clase, în
raport de rangul lor : consulate generale, consulate, viceconsulate şi agenţii consulare, aceeaşi
clasificare există în practica şi legislaţia română25.
Organizarea internă a oficiului consular ; formarea de secţii afectate categoriilor mari de
funcţii consulare (secţia de paşapoarte, secţia notarială sau de stare civilă, ş.a.), se face în raport
de volumul şi importanţa ce se acordă activităţilor desfăşurate de către respectivul oficiu
consular.
Sediul consulatului îl reprezintă localitatea de pe teritoriul statului de reşedinţă, unde
oficiul consular a fost înfiinţat şi îşi desfăşoară activitatea. Alegerea unei localităţi se face în
funcţie de importanţa şi de interesul pe care îl reprezintă respectiva localitate.

23
Luke T Lee and John Quigley – Consular law and practice 2008, p.72
24
Oficiul consular este definit ca un „complex de elemente” Zamplagoine, Manuale di diritto consolare, Roma 1958,
p. 61 şi următoarele;
25
În conformitate cu Statutul Corpului Diplomatic şi Consular (H.G. nr. 1070/1990), gradele consulare sunt: consul
general, consul, viceconsul şi agent consular (art. 5);

16
 Circumscripţia consulară este reprezentată de cadrul spaţial în care oficiul consular este
competent să-şi desfăşoare funcţiile ce-i sunt încredinţate. Delimitarea teritoriului pe care se
exercită competenţa este intrinsecă înfiinţării şi funcţionării unui oficiu consular, pentru că ,
existenţa unui oficiu consular presupune, în mod obligatoriu o competenţă care trebuie delimitată
în spaţiu. În anumite situaţii, statul de reşedinţă poate admite funcţionarului consular să-şi
exercite activitatea şi în afara circumscripţiei consulare26.
Oficiile consulare stabilesc legături directe numai cu autorităţile locale, şi nu cu guvernul;
ele se bucură de imunităţi şi privilegii mai restrânse şi îi sunt subordonate, în activitatea lor,
şefului reprezentanţei diplomatice din ţara de reşedinţă.
Organele admise sau abilitate pentru a îndeplini funcţii consulare trebuie să se supună
anumitor reguli în ceea ce priveşte desfăşurarea acestor activităţi; dacă însuşi caracterul consular
al funcţiilor reprezintă prima delimitare (ratione materiae), cea de-a doua precizează între ce
limite spaţiale pot fi exercitate aceste competenţe (ratione loci). Ambele coordonate au un
caracter structural, pentru că, după cum nu se poate concepe existenţa unui organ consular fără
precizarea atribuţiilor pe care le are, tot aşa nu se poate imagina existenţa unui oficiu consular,
fără a se raporta la un anumit teritoriu.
Stabilirea circumscripţiei consulare reprezintă un element fundamental, structural, în
înfiinţarea oficiului consular.
În definiţia pe care Convenţia de la Viena, din 1963, o dă noţiunii de circumscripţie
consulară27, se exprimă o regulă fundamentală stabilită de practică şi admisă în doctrină, în sensul
că un oficiu consular nu-şi poate exercita funcţiile consulare decât între limitele teritoriului care
i-a fost fixat în acest scop.
Potrivit art. 6 din aceeaşi convenţie: „În împrejurări speciale, un funcţionar consular
poate, cu consimţământul statului de reşedinţă, să-şi exercite funcţiile în exteriorul
circumscripţiei consulare”.

Exercitarea de către un oficiu consular de funcţii consulare pentru mai multe state.
Din caracterul bilateral şi exclusiv pe care–l au relaţiile consulare, rezultă consecinţa că
un oficiu consular apare ca fiind emanaţia unui stat care acţionează pe teritoriul unui alt stat, cu
consimţământul acestuia din urmă; în acest caz el nu poate îndeplini sarcini consulare decât în
numele şi pe contul statului pe care îl reprezintă şi numai pe teritoriul statului unde a fost înfiin-

26
Anghel, Ion M., Drept diplomatic si consular,vol II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p 733
27
„teritoriul atribuit unui post consular pentru exercitarea funcţiilor consulare” (art. 1 lit. b)

17
ţat. Dar dacă aceasta este situaţia tipică, în practică există cazuri care se abat de la regulă, astfel
că acelaşi oficiu consular poate desfăşura activitate nu numai pentru statul său, ci şi pentru alte
state, după cum acelaşi oficiu poate exercita funcţii consulare pe teritoriul a două sau mai multor
state ( situaţii denumite în doctrină „ elemente de anomalie”).
Primul caz este menţionat în art. 18 al Convenţiei de la Viena din 1963: „Două sau mai
multe state pot, cu consimţământul statului de reşedinţă, să numească o aceeaşi persoană în
calitate de funcţionar consular în acest stat”.
Deci, relaţiile consulare între două state se pot realiza prin intermediul unui stat terţ care
se substituie astfel cu propriile sale organe consulare unui alt stat.
Acest mod excepţional de îndeplinire a funcţiilor consulare nu poate fi conceput, decât
dacă există:
- înţelegere între statul beneficiar şi statul terţ în baza căreia acesta din urmă îşi asumă
exercitarea pe teritoriul statului de reşedinţă de funcţii consulare în folosul şi în numele primului
stat;
- înţelegere între statul de reşedinţă şi cel beneficiar prin care ele convin ca funcţiile
consulare să fie exercitate pentru acest stat de către oficiile consulare ale unui stat terţ ;
- acceptarea, de către statul de reşedinţă, ca oficiile consulare ale unui stat să poată
desfăşura activităţi consulare şi pentru state străine.
Asemănătoare cu acest caz, dar totuşi distinctă, este situaţia exercitării de funcţii consula-
re pentru un stat terţ, ipoteză pe care o găsim înscrisă şi în Convenţia de la Viena din 1963, unde
la art. 8 se arată: „După notificarea corespunzătoare către statul de reşedinţă şi în afară de cazul
când acesta se opune, un post consular al statului trimiţător poate exercita funcţii consulare în
statul de reşedinţă în numele unui stat terţ”.
În prima ipoteză, acel oficiu consular este în egală măsură emanaţia mai multor state,
fiind învestit în mod cumulativ cu calitatea şi competenţa de organ al acestor state (deci există
mai multe state trimiţătoare şi un singur stat de reşedinţă); în al doilea caz, el păstrează calitatea
de organ al unui singur stat dar îndeplineşte sarcini consulare şi pentru un alt stat.

Exercitarea de către acelaşi oficiu consular de funcţii consulare în mai multe state.
În alte cazuri, este posibil ca un oficiu consular al statului trimiţător să nu-şi limiteze
activitatea la teritoriul statului unde îşi are sediul, ci să-şi extindă competenţa şi la teritorii aflate
în alte state, adică să-şi desfăşoare activitatea în mai multe ţări.

18
 Convenţia de la Viena din 1963, la art. 7 arată că: „Statul trimiţător poate, după notifica-
rea către statele interesate şi afară de cazul când unul dintre ele se opune în mod expres la
aceasta, să însărcineze un post consular stabilit într-un stat să-şi asume exercitarea de funcţii
consulare într-un alt stat”.
Această ipoteză apare în situaţia în care un stat se află în imposibilitatea de a avea
reprezentanţe consulare în fiecare ţară şi poate socoti de cuviinţă să însărcineze un consul cu
exercitarea funcţiilor sale în mai multe state.
Este necesar consimţământul statului de reşedinţă, întrucât el şi-a dat asentimentul la
înfiinţarea unui organ străin pe teritoriul său, care să constituie un instrument de realizare a
colaborării în domeniul consular, numai pentru el şi în raport doar cu statul trimiţător. La fel de
necesar este şi consimţământul statului terţ.
Necesitatea existenţei consimţământului statului de reşedinţă pentru înfiinţarea unui oficiu
consular reprezintă o regulă fundamentală în dreptul consular, iar acordul intervenit între două
state, de a stabili relaţii consulare nu include în mod necesar şi permisiunea de a înfiinţa oficii
consulare în orice localitate ar dori unul dintre state; de vreme ce relaţiile consulare se realizează,
de regulă, dar nu exclusiv, prin intermediul oficiilor consulare, pentru a ieşi din echivoc, opţiunea
pentru aceasta nu poate fi presupusă, ci trebuie să fi fost expresă, deci convenită28.
În acelaşi sens, sunt şi prevederile Convenţiei de la Viena, din 1963: „Un post consular
nu poate fi stabilit pe teritoriul unui stat decât cu consimţământul acestui stat”.
Regula consimţământului statului de reşedinţă este generală, în sensul că se au în vedere
toate oficiile consulare – de carieră sau onorifice – după cum ea se aplică atât celor independente
(care depind direct de ministerul afacerilor externe ale statului trimiţător), cât şi celor
subordonate ierarhic unor oficii consulare superioare (considerate ca emanaţii ale acestora –
viceconsulate şi agenţii consulare).
În ce priveşte forma pe care o îmbracă consimţământul statului de reşedinţă, ea poate
varia în funcţie de actul prin care el se exprimă. El poate fi dat odată cu încheierea unei convenţii
consulare şi, în acest caz, fie că în chiar cuprinsul ei, se recunoaşte statului trimiţător dreptul de a
înfiinţa consulate şi se stabilesc totodată, într-o anexă, oraşele în care fiecare stat poate înfiinţa
oficii consulare, circumscripţiile şi rangul oficiilor consulare.

28
Anghel, Ion M., Drept diplomatic si consular,vol II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p 742

19
 Alteori consimţământul de principiu sau acesta împreună cu unele elemente de precizare
pot fi exprimate într-un protocol adiţional sau un schimb de note între reprezentanţa diplomatică a
statului şi Ministerului de Externe al statului de reşedinţă.
În toate cazurile este vorba de o solicitare a statului trimiţător şi o acceptare a statului de
reşedinţă, concretizate în final într-un acord între state, indiferent de forma pe care această
înţelegere o ia.
2.3. FUNCŢIILE CONSULARE

Funcţiile consulare29 reprezintă totalitatea activităţilor pe care le au oficiile consulare şi

personalul lor consular: ele constituie conţinutul relaţiilor consulare. Conţinutul funcţiilor consu-
lare este dat de următoarele două coordonate:
- prima joacă rolul de premisă şi o reprezintă sarcinile ce i-au fost conferite oficiului
consular de către statul trimiţător;
- a doua, care are un caracter peremptoriu, decisiv, o constituie admiterea de către statul
primitor a fiecăreia dintre atribuţiile oficiului consular.
Funcţiile consulare urmează a se mărgini la situaţii care sunt imperios necesare pentru
statul trimiţător de a fi soluţionate de către organele sale şi care nu implică interese deosebite din
partea statului de reşedinţă pentru a le ţine sub controlul său efectiv.
Funcţiile consulare sunt numeroase şi extrem de variate, de aceea clasificarea lor poate fi
făcută din mai multe puncte de vedere:
- pe baza criteriului naturii lor intrinseci, a obiectului lor sunt: cu caracter general politic;
economice; privind relaţiile culturale; de protecţie şi asistenţă în favoarea conaţionalului;
administrative; de stare civilă; notariale; jurisdicţionale; în materia marinei comerciale; în materie
de obligaţii militare;
- din punct de vedere al surselor normelor dreptului internaţional: funcţii care rezultă din
dreptul consuetudinar şi care pot fi exercitate chiar în lipsa unei norme convenţionale;
- după locul în care îşi produc efectele actele îndeplinite de funcţionarii consulari.
Nicio funcţie consulară nu poate fi exercitată decât dacă, într-o formă sau alta, într-un
moment sau altul, statul de reşedinţă a luat act de ea şi a acceptat-o ca atare.
a) Îndeplinirea de către funcţionarii consulari de acte diplomatice şi alte activităţi de
natură politică

29
L.Oppenheim, „International Law, A.Treaty, „Peace”, a opta ediţie 1955, p. 837 şi următoarele;

20
 În practica internaţională este cunoscut faptul că, uneori, statele încredinţează
reprezentanţelor lor consulare şi sarcina de a efectua acte diplomatice sau activităţi cu caracter
politic, care, în mod normal, sunt îndeplinite de reprezentanţii diplomatici.
Convenţia de la Viena din 1963, stipulează în art. 17 că: „Într-un stat în care statul
trimiţător nu are misiune diplomatică şi nu este reprezentat prin misiunea diplomatică a unui stat
terţ, un funcţionar consular poate, cu consimţământul statului de reşedinţă şi fără ca statutul său
consular să fie afectat prin aceasta, să fie însărcinat să îndeplinească acte diplomatice.”
Îndeplinirea de asemenea acte nu-i oferă funcţionarului consular nici un drept la privilegiile şi
imunităţile diplomatice. Un funcţionar consular poate, după notificarea de către statul de
reşedinţă, să fie însărcinat să reprezinte statul trimiţător pe lângă orice organizaţie
interguvernamentală. Acţionând în această calitate, el are dreptul la toate privilegiile şi imunităţile
acordate de dreptul internaţional unui reprezentant pe lângă o organizaţie interguvernamentală.
Cea mai expresivă funcţie politică a consulului este aceea care-i dă vocaţia de a întreţine
şi dezvolta relaţii de prietenie între statul trimiţător şi statul primitor. O altă funcţie consulară este
aceea de a apăra interesele generale ale statului trimiţător. Consulul mai are de asemenea sarcina
de a se informa, prin toate mijloacele licite şi apoi a raporta guvernului său condiţiile şi evoluţia
vieţii comerciale, culturale şi ştiinţifice etc.
b) Contribuţia oficiilor consulare la promovarea relaţiilor economice, comerciale,
tehnico - ştiinţifice, turistice şi al dezvoltării relaţiilor de prietenie între state şi popoare
Această funcţie este o îndatorire generală şi fundamentală30, întrucât sarcinile consulului
în domeniul economico-comercial au constituit una dintre principalele premise a apariţiei
instituţiei. Totalitatea acestor îndatoriri pe care le au, sunt înmănunchiate sub denumirea de
„protecţie a comerţului şi navigaţiei în străinătate”.
Funcţia consulului în materie economico-comercială este intrinsecă misiunii sale, el fiind
îndrituit, în virtutea unei foarte vechi norme a dreptului consular consuetudinar, la exercitarea ei
prin simplul fapt al înfiinţării oficiului consular şi a acordării exequatorului de la statul primitor 31.
Consulul este chemat să urmărească, cu atenţie specială şi în mod sistematic, viaţa economică
locală. Cât priveşte industria şi comerţul, el trebuie să studieze piaţa locală şi tendinţele care se
manifestă, să descopere noi pieţe pentru produsele naţionale şi modul în care acestea pot pătrunde
pe piaţă cu noi produse32.
30
v. Bonfils, „Droit international public”, ediţia 1908, pag . 769; A.Maresca, op. cit. , p. 383 şi următoarele;
31
v. G.H.Stuart, op. cit., p. 302-303; Torres-Campos, „Derecho international publico”, ed. 1912, p. 142;
32
„consulii sunt organe a căror funcţie principală este să aibă grijă de interele comerciale ale statelor pe teritoriul
unui alt stat”- Hans Kelsen, „Principles of international Law”, revised and edited by T.Turcker, New York, 1966, p.
352;

21
 Consulul are posibilitatea să facă propuneri şi să consilieze organele sale naţionale
competente în legătură cu iniţiativa de a intensifica schimburile economice, în vederea extinderii
şi adâncirii pătrunderii pe piaţa din circumscripţia sa consulară cu produse naţionale sau pentru
înlăturarea dificultăţilor în aplicarea acordurilor comerciale ori a unor restricţii sau a unui regim
nefavorabil ce se aplică produselor naţionale, pentru înscrierea în acordurile economico-
financiare a anumitor clauze.
Consulii vor putea să informeze şi să îndrume agenţiile comerciale, reprezentanţele şi
oamenii din ţara lor despre tendinţele de pe piaţa locală, înlesnindu-le publicitatea la expoziţii
locale etc.
Dezvoltarea relaţiilor culturale dintre statul trimiţător şi statul de reşedinţă constituie o
altă funcţie a consulului33.
Activitatea consulului, pe linie culturală, se desfăşoară pe două direcţii:
În primul rând, funcţionarul consul îşi va exercita funcţia consulară în raport cu cetăţenii
statului trimiţător, în cadrul comunităţii conaţionalilor săi.
Cea de-a doua direcţie se referă la activitatea consulului ce se exercită în afara
comunităţii cetăţenilor săi, în colectivitatea statului gazdă.
c) Funcţiile consulare în materie de paşapoarte
Atribuţiile în acest domeniu sunt diferite, în raport de categoria de beneficiari: dacă este
vorba despre cetăţenii proprii, oficiile consulare pot, să elibereze anumite categorii de paşapoarte,
să le prelungească valabilitatea şi să confere ori să prelungească dreptul de şedere în străinătate;
dacă este vorba despre cetăţeni străini, atribuţiile consulare se reduc la acordarea vizei de intrare
pe teritoriul statului trimiţător.
d) Funcţiile consulare în materie civilă
Dreptul consular general prevede că funcţionarul consular poate îndeplini acte de stare
civilă, sub condiţia ca legislaţia statului de reşedinţă să nu se opună; dacă funcţionarul consular
pe baza legii consulare a propriului stat, procedează la întocmirea de acte de stare civilă, cu toate
că legea statului de reşedinţă nu o admite, asemenea acte ar putea fi valabile în ordinea juridică a
statului trimiţător, dar vor rămâne fără efecte juridice în aceea a statului de reşedinţă sau pot fi
calificate şi ca acte ilicite34, pentru că funcţiile de stare civilă fiind publice, anumite state

33
A.Maresca, op. cit., p. 675 şi următoarele;
34
A.Maresca, op. cit., p. 427;

22
consideră că ele nu ar putea fi exercitate de către agenţi străini fără a constitui, în acelaşi timp, o
atingere a suveranităţii lor35.
e) Funcţiile consulare în materie jurisdicţională şi de transmitere a actelor
În dreptul internaţional contemporan şi în legislaţia internă a statelor, se recunoaşte ca
fiind una dintre funcţiile consulare, procurarea şi transmiterea de acte juridice şi extrajuridice;
într-o anumită măsură, mai redusă, este cunoscută şi practica transmiterii şi aceea a efectuării de
comisii rogatorii de către funcţionarii consulari. În ceea ce priveşte actele jurisdicţionale, practica
este de-a dreptul contradictorie, pentru că, în timp ce unele state recunosc funcţionarilor consulari
facultatea de a efectua acte de jurisdicţie, graţioasă şi chiar contencioasă 36, altele o exclud de
principiu.
În ce priveşte transmiterea de acte, se poate face în formele prevăzute printr-o convenţie
care se află în vigoare, iar în lipsa acesteia, într-un mod compatibil cu dreptul statului de
reşedinţă; se cere ca notificările făcute de către funcţionarii consulari să nu fie însoţite de vreun
fel de constrângere. Executarea anumitor acte de procedură sau de instrucţie prin intermediul
consului corespunde unor nevoi practice, pentru că acesta poate efectua o comisie rogatorie,
conform formelor prescrise de legea statului trimiţător şi prin urmare, mult mai rapid şi mai sigur.
f) Funcţiile consulare în legătură cu cetăţenii domiciliaţi sau aflaţi în străinătate
Evidenţa cetăţenilor proprii şi legătura care trebuie să existe cu ei implică, în mod necesar,
determinarea neechivocă a unui element esenţial şi anume legătura de cetăţenie; de aceea,
consulilor le revin o serie de sarcini, cât priveşte organizarea şi desfăşurarea de activităţi în rândul
colectivităţii, rezolvând sau contribuind la soluţionarea unor probleme de cetăţenie. Prin acesta
consulul participă la acţiunea însăşi de creare a premisei activităţilor legate nemijlocit de cetăţenii
proprii.
Competenţa consulului, în exercitarea funcţiilor administrative privind cetăţenia, derivă
din dreptul consular cutumiar; ea îşi găseşte deplina justificare în considerarea calităţii consulului
de organ al statului chemat să verifice, la persoanele beneficiare ale acţiunii sale, în primul rând
calitatea de cetăţeni ai statului propriu. El este şi organul chemat să contribuie la efectuarea acelor
proceduri prin care cetăţenia poate fi acordată unei anumite persoane.
Punctul de plecare şi premisa acordării asistenţei şi protecţiei consulare le constituie
existenţa unei evidenţe a cetăţenilor statului trimiţător, care domiciliază în străinătate, precum şi a

35
În acest sens sunt citate sistemele de drept dintr-o serie de ţări (Argentina, Columbia, Italia, Mexic, Norvegia,
Elveţia etc.); A.Verdier, op. cit., p. 224;
36
Georg Schwarzenbecgec, „International Law as applied by International Courts and Tribunals, vol. I, Ed. Stevens,
London - 1957, p. 83-84;

23
oricăror altor cetăţeni care se află ocazional în cadrul circumscripţiei consulare; altfel, consulul
nu ar avea posibilitatea stabilirii unor legături permanente şi sistematice cu cetăţenii statului său.
În această privinţă, Convenţia de la Viena, din 1963, cuprinde: „ funcţionarii consulari trebuie
să aibă libertatea de a comunica cu cetăţenii statului trimiţător şi de avea acces la aceştia.
Cetăţenii statului trimiţător trebuie să aibă aceeaşi libertate de a comunica cu funcţionarii
consulari şi de a avea acces la ei.” (art.36, pct.1, lit.a).
Exercitarea protecţiei consulare se materializează în demersurile şi dreptul la petiţie pe
care-l au funcţionarii consulari, recunoscându-li-se facultatea de a se adresa autorităţilor
competente din circumscripţia consulară, pentru a se plânge împotriva oricărei atingeri aduse
cetăţenilor statului trimiţător, faţă de tratamentul la care aveau dreptul, prin violarea tratatelor sau
a convenţiilor în vigoare între cele două ţări sau a legilor statului de reşedinţă însuşi, ori
împotriva oricărui abuz37.
Asistenţa consulară se realizează sub două forme. Prima manifestare constă în contactele
multiple ce se stabilesc între consuli şi conaţionali – aceasta este facultatea pe care o are consulul,
de a contacta pe cetăţenii statului trimiţător, de a-i vizita şi de a-i primi în vizită la consulat sau de
a comunica cu ei. Cea de-a doua manifestare constă în activităţile pe care consulul le desfăşoară
pe lângă autorităţile locale şi în cooperarea ce trebuie să existe între el şi autorităţile statului de
reşedinţă; această formă de activitate este esenţială pentru îndeplinirea asistenţei cetăţenilor
statului trimiţător, pentru că ea presupune concursul organelor statului de reşedinţă.
Consulul este împuternicit, atât prin convenţiile internaţionale cât şi prin reglementările
naţionale, să facă acte de reprezentare în numele cetăţenilor statului trimiţător – este vorba de o
reprezentare diferită de cea cunoscută în dreptul comun. Reprezentarea consulară nu are natura
unui mandat, chiar dacă produce unele efecte care sunt proprii acestei instituţii; natura raportului
care se stabileşte între un organ de stat şi cetăţeanul în favoarea căruia se face prestaţia, este de
drept public.
Sarcina funcţionarului consular de a acorda protecţie şi asistenţă consulară cetăţenilor
statului trimiţător capătă o importanţă specială în împrejurarea în care acesta se află într-o situaţie
dificilă, iar intervenţia consulului are, însă, adeseori, un caracter strict necesar şi salutar; este
vorba de persoanele care se află în stare privativă de libertate, precum şi de minorii sau de alte
persoane lipsite de capacitate.
În Convenţia de codificare din 1963, se prevede, printre funcţiile consulare şi aceea de „a
apăra, în limitele fixate legile şi regulamentele statului de reşedinţă, interesele minorilor şi
37
Anghel, Ion M., Drept diplomatic si consular,vol II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p.749

24
incapabililor, cetăţeni ai statului trimiţător, mai ales atunci când este cerută constituirea unei
tutele sau curatele faţă de el” (art. 5, lit. h), iar pentru a asigura cooperarea necesară între consul
şi autorităţile locale se adaugă că autorităţile statului de reşedinţă sunt obligate „să notifice, fără
întârziere, postului consular competent toate cazurile în care numirea unui tutore sau curator
apare a fi în interesul unui cetăţean minor sau incapabil, al statului trimiţător”.

g) Funcţiile consulare în materie notarială

În mod obişnuit, un cetăţean care se află în străinătate are, în ceea ce priveşte îndeplinirea
actelor notariale, o opţiune între autorităţile locale şi oficiul consular al statului propriu; întrucât
însă recursul la autorităţile locale, chiar dacă ar asigura valabilitatea actului şi pe teritoriul statului
său, prezintă o sumă de inconveniente, el va prefera, desigur, să se adreseze oficiului consular a
cărui cetăţenie o are.
În afară de funcţiile notariale propriu-zise şi actele care privesc certificarea consulară 38 şi
depozitul consular care, deşi nu sunt strict vorbind, notariale, fac parte din aceeaşi categorie de
activităţi cu care se asociază mai bine.
Depozitul consular este prevăzut, în majoritatea convenţiilor, fie ele bilaterale,
multilaterale şi reglementat de asemenea, de legislaţia internă; fiind încredinţat oficiului consular
şi păstrat la sediul acestuia, depozitul beneficiază de protecţia juridică de care se bucură însuşi
sediul consular – ceea ce înseamnă că nu se vor putea efectua acte de executare asupra obiectului
depozitului consular.
Competenţa notarială a funcţionarului consular se limitează, în principiu, la cetăţenii
statului trimiţător39, indiferent de statul în care actul ar urma să-şi producă efectele.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, aceasta este limitată la teritoriul în care oficiul
consular îşi exercită funcţiile sale; domiciliul sau reşedinţa persoanelor nu are relevanţă.
Atribuţiile notariale pot fi îndeplinite de către funcţionarul consular, în mod obişnuit şi cel
mai adesea, în localul consular, dar, de asemenea şi în locuinţa sa ori a cetăţeanului, la bordul
navelor şi al aeronavelor, iar în cazuri excepţionale, în orice alt loc.
În Convenţia de la Viena (art. 5, lit. f), se prevede cât se poate de sumar, sau mai exact, se
enunţă numai această funcţie de „…a acţiona în calitate de notar…, în măsura în care legile şi
regulamentele statului de reşedinţă nu se opun la aceasta”.

38
„Funcţiile de certificare consulară sunt plasate de doctrină la hotarul dintre funcţiile administrative şi cele
consulare” – A. Maresca, op. cit., p. 407;
39
G.Biscotini –„Manuale di diritto consolare”, Cedam, Padova, 1969, p. 167;

25
 h) Funcţiile consulare în materie succesorală
Una dintre cele mai vechi şi importante funcţii consulare este şi aceea cu privire la
succesiune40. Funcţiile consulului, în materie de succesiuni, reprezintă tocmai o materializare a
necesităţii de a concilia interesele statelor în cauză, iar realizarea recunoaşterii dreptului
consulului de a îndeplini aceste funcţii implică, un mod necesar, instituirea unei cooperări cu, şi
din partea autorităţilor locale.
Din examinarea teoriei şi practicii în materie, rezultă că trebuie avute în vedere
următoarele reguli:
Un prim criteriu este acela al cetăţeniei; în cazul de faţă, el se materializează, în anumite
specificări, şi anume, este vorba de cetăţenia de cuius-ului sau moştenitorilor, ori de locul
desfăşurării succesiunii.
Convenţia de codificare a dreptului consular combină criteriul subiectiv (al cetăţeniei
moştenitorilor) cu cel obiectiv (al deschiderii succesiunii pe teritoriul statului de reşedinţă).
Un al doilea criteriu de referinţă şi, de asemenea, cu efect peremptoriu, este cel al locului
unde se produce decesul –deci, cel al locului unde s-a deschis succesiunea în cauză.
În Convenţia de la Viena, funcţiile consulare în materie de succesiune sunt cele stipulate
în art. 5 lit. g: „…a apăra interesele cetăţenilor statului trimiţător, persoane fizice sau juridice, în
succesiunile de pe teritoriul statului de reşedinţă, în conformitate cu legile şi reglementările
statului de reşedinţă”.

i) Funcţii consulare în domeniul navigaţiei şi aviaţiei civile

În doctrină, această multitudine de activităţi care ţin de funcţiile consulare în domeniul
navigaţiei civile au fost clasificate, din punctul de vedere al naturii lor juridice în următoarele
categorii:
- funcţii de asistenţă consulară;
- funcţii administrative;
- funcţii de ordine;
- funcţii jurisdicţionale;
Funcţia consulară de asistenţă priveşte nava ca atare, persoanele care se află la bordul
navei, echipajul şi călătorii, precum şi încărcătura de pe navă.
Funcţionarul consular dispune de un drept de inspecţie şi de control faţă de navele sub
pavilionul statului trimiţător. Funcţionarul consular poate urca la bordul navei, poate examina
40
G.H. Stuart – op. cit., p. 335; G. Dykmans – op. cit., p. 140 şi urm. ; A. Maresca – op. cit., p. 559 şi urm.;

26
documentele de bord, poate discuta sau lua decizii şi chiar interoga pe căpitanul navei şi pe
membrii echipajului.
Funcţionarului consular îi revine un ansamblu de atribuţii privind luarea măsurilor
necesare pentru asigurarea ordinii şi disciplinei la bordul navei de sub pavilionul statului
trimiţător, care include posibilitatea de consemnare la bord şi chiar arestarea, debarcarea sau
repatrierea marinarilor dezertori.
Atribuţiile funcţionarului consular sunt să acorde asistenţă, în general, aeronavelor
înmatriculate în statul trimiţător şi membrilor echipajelor acestora şi, în particular, în raporturile
lor cu autorităţile statului de reşedinţă.
În caz de accident aerian sau de avarie a aeronavei, consulul este îndreptăţit să solicite de
la autorităţile locale măsurile necesare pentru salvarea vieţilor umane, pentru protejarea
mărfurilor şi repararea aeronavei; să controleze documentele de la bord ale navei; să
supravegheze aplicarea riguroasă, de către statul de reşedinţă, în cadrul circumscripţiei lui
consulare, a convenţiilor internaţionale în materie de aviaţie civilă în favoarea aeronavelor având
naţionalitatea statului trimiţător.

j) Alte funcţii
Consulii au o serie de atribuţii legate de exercitarea drepturilor electorale de către
cetăţenii statului trimiţător, care se află, permanent sau temporar, pe teritoriul statului de
reşedinţă. Este legitimă recunoaşterea unei obligaţii în sarcina statului ai cărui cetăţeni sunt
persoanele respective de a lua măsurile corespunzătoare pentru ca naţionalii săi să-şi poată
exercita drepturile de cetăţean, dintre care se detaşează , ca manifestarea cea mai semnificativă,
cele referitoare la alegeri.
Consulii exercită atribuţii şi cu privire la efectuarea serviciului militar de către cetăţenii
statului. Funcţia consulului, în această materie, are o natură consuetudinară şi nu se referă, în
substanţă, la posibilitatea juridică a consulului de a îndeplini funcţii privind îndatoririle militare
ale cetăţenilor şi în mod special, aceea de recrutare pentru serviciul militar.
În Convenţia de la Viena, din 1963, privind relaţiile consulare, în art. 5 se face o
enumerare a principalelor funcţii (lit. a- 1), pentru ca în partea finală (lit. m), să se facă
următoarea precizare: „…a exercita orice alte funcţii încredinţate unui post consular de către
statul trimiţător, care nu sunt interzise de legile şi regulamentele statului de reşedinţă sau la care
statul de reşedinţă nu se opune, sau care sunt menţionate în acordurile internaţionale în vigoare
între statul trimiţător şi statul de reşedinţă”.
27
 III. PRIVILEGII ŞI ÎNLESNIRI ALE OFICIILOR CONSULARE

3.1. NOŢIUNE, REGLEMENTARE, ENUMERARE, CLASIFICARE

Prin imunităţi consulare se înţelege tratamentul pe care dreptul internaţional îl prevede

pentru a fi acordat oficiilor consulare ale statelor străine şi personalului lor în scopul ca acestea
să-şi poată îndeplini funcţiile ce le revin41; corespunzător acestui termen, există, pe de altă parte,
obligaţiile specifice ale organelor consulare de a respecta statul de reşedinţă şi ordinea existentă
pe teritoriul acesteia, unde sunt chemate să exercite funcţiile lor consulare42.
În esenţă, facilităţile şi privilegiile oficiilor consulare şi ale membrilor acestora constau în
scoaterea lor de sub incidenţa legilor, a regulamentelor şi a măsurilor de ordin administrativ
edictate de un stat pe teritoriul său, în diverse domenii ale relaţiilor sociale; sub acest aspect, este
vorba de o neaplicare a legislaţiei, de o inopozabilitate a jurisdicţiei statului de reşedinţă43.
Imunităţile propriu-zise constau, în esenţă, în neaplicarea jurisdicţiei statului de reşedinţă
şi a legilor care, în mod obligatoriu, se aplică tuturor subiecţilor de drept, atât străinilor, cât şi
cetăţenilor statului respectiv.
Privilegiile consulare constau în posibilitatea juridică de a se servi de instrumente
specifice, de a se bucura de anumite beneficii, de a primi anumite onoruri.
Facilităţile sau înlesnirile consulare constau într-un tratament analog dar distinct de
privilegiile propriu-zise şi care cuprinde unele facilităţi, diferite şi numeroase, pe care autoritatea
statului de reşedinţă trebuie să le acorde organelor consulare în scopul de a înlesni o îndeplinire a
funcţiilor lor în condiţii cât mai bune (acestea sunt cuprinse în Convenţia de la Viena, fie în
termeni generali, art. 28, fie într-un mod concret, pentru caz numit, art. 29 şi 30).
Prerogativele sau drepturile consulare constau în posibilitatea, recunoscută organelor
consulare, de a lua hotărâri care să producă anumite efecte juridice faţă de statul de reşedinţă.
Beneficiarii acestor privilegii, imunităţi, drepturi şi facilităţi sunt, în primul rând oficiile
consulare, membrii familiilor acestora şi membrii personalului privat.
Pentru normala desfăşurare a activităţii consulare, statul trimiţător solicită, iar statul de
reşedinţă acordă oficiilor consulare o serie de înlesniri, drepturi, privilegii şi imunităţi cum ar fi :
- inviolabilitatea localurilor consulare şi a bunurilor lor, a arhivelor şi documentelor
consulare;
41
D. Anziloti. Cours de droit intrenaţional vol. I, 3-eme ed. Italiene, Paris. 1929, p. 271 şi urm.
42
v. A. Maresca, Le relazione consolari, Milano, 1966, p. 193
43
Anghel, Ion M., Drept diplomatic si consular,vol II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p.878

28
 - scutiri fiscale în legătură cu localurile consulare;
- libertatea de deplasare;
- libertatea de comunicare a oficiului consular cu statul trimiţător ;
- libertatea de comunicare cu autorităţile statului de reşedinţă ;
- libertatea de comunicare cu cetăţenii statului trimiţător ;
- dreptul de a folosi pavilionul şi emblema naţională ;
- înlesniri privind procurarea de clădiri pentru localul oficiului consular ;
- dreptul de a încasa taxe consulare.

3.2 ANALIZA DREPTURILOR, FACILITĂŢILOR, PRIVILEGIILOR ŞI

IMUNITĂŢILOR OFICIILOR CONSULARE

3.2.1 Inviolabilitatea localurilor, a bunurilor consulare şi a reşedinţei consulului

Localurile consulare (construcţiile şi terenurile pe care se află acestea), precum şi celelalte

bunuri imobile sau mobile care se află în folosinţa oficiului consular sunt inviolabile astfel că,
acestea nu pot fi vizitate decât cu consimţământul şefului de oficiu. Se admite totuşi că, în lipsă
de stipulaţie contrară, autorităţile teritoriale ar putea pătrunde în localurile consulare, dacă este un
caz de urgenţă; consimţământul şefului de misiune este în această situaţie, prezumat44.
Această regulă a inviolabilităţii se aplică cu privire la toate bunurile care sunt afectate
pentru o normală desfăşurare a activităţii oficiului consular, indiferent de titlu juridic cu care le
deţine (proprietate a statului trimiţător, a funcţionarului consular sau închiriate de la un terţ).
În categoria bunurilor oficiului consular sunt incluse, în primul rand, localurile consulare
(care cuprind, potrivit prevederilor art.1 lit.j din Convenţia de codificare a dreptului consular,
clădirile sau părţile de clădiri şi terenul aferent, care indiferent în a cui proprietate s-ar afla, sunt
folosite exclusiv pentru postul consular; dacă oficiul consular foloseşte el singur o clădire în
întregime, localurile consulare cuprind, de asemenea, terenul înconjurător al clădirii şi al
dependinţelor sale, inclusiv grădina, dacă există, întrucât ar fi greu de admis ca terenul înconjură-
tor să aibă un regim juridic diferit de cel al imobilului la care se raportează) 45; în al doilea rând,
sunt toate celelalte bunuri ale consulatului, ca: mobilier, instalaţii, mijloace de transport etc.

44
v. A. Verdier, op. cit. p. 28. Chiar atunci când inviolabilitatea localului este prevăzută în convenţii, ea nu comportă
niciodată dreptul de azil (v. G. Dykmans, op. cit., p. 32).
45
Conférence des Nations Unies sur les relations consulaires, vol. II, p. 21.

29
 Inviolabilitatea localurilor consulare constă în interdicţia generală pentru agenţii şi orice
autoritate a statului de reşedinţă de a pătrunde în localurile consulare. Această prohibiţie
depăşeşte ceea ce se înţelege prin inviolabilitatea domiciliului, pentru că are în vedere, nu numai
interdicţia săvârşirii unor acte ilicite, ca atare, din partea unei personae oarecare, ci este vorba şi
de o abţinere de la un act de autoritate care aparţine însuşi statului de reşedinţă; nici chiar agenţii
şi autorităţile statului de reşedinţă, care ar avea de îndeplinit o atribuţie de serviciu în virtutea
funcţiilor pe care le exercită, nu vor putea să pătrundă în localurile consulare. Ca urmare, în loca-
lurile consulare nu se vor putea face acte de autoritate (percheziţie, sechestru), acte de executare
şi orice acţiuni care ar fi de natură să pună, într-un mod oarecare, în discuţie inviolabilitatea
localului consular. În cazul în care oficiul consular ar deţine imobile cu titlu de locatar, imobilul
poate fi înstrăinat, dar măsuri de executare cu privire la acesta nu pot fi întreprinse; aceeaşi con-
cluzie se impune şi în cazul în care proprietar ar deveni însuşi statul de reşedinţă.
Îndeplinirea funcţiilor consulare impune ca personalul consular să fie scutit de rechiziţiile
militare, contribuţii sau încartiruiri în localurile şi reşedinţele consulare sau faţă de alte bunuri de
uz gospodăresc şi mijloace de transport.46
În acelaşi timp, statul de reşedinţă are obligaţie specială de a lua măsuri în scopul de a
împiedica ca în localurile postului consular să pătrundă orice persoană sau ca să fie deteriorate şi
ca liniştea în oficiul consular să fie tulburată sau demnitatea sa afectată. Expresia de “obligaţie
specială” are drept scop să sublibieze că statul de reşedinţă este ţinut a lua măsuri care depăşesc
pe cele care se iau în mod normal pentru a se achita de sarcina sa generală de a asigura ordinea
publică.47
În cazul celorlalte bunuri ale oficiului consular (mobilier, mijloace de transport ş.a.),
inviolabilitatea constă în aceea că li se acordă o imunitate faţă de orice percheziţie, rechiziţie,
sechestru sau măsură de executare, indiferent unde s-ar afla aceste bunuri ( în localurile consulare
sau în afară).
Cu privire la inviolabilitatea localurilor consulare, la Conferinţa de la Viena din 1963,
s-au susţinut mai multe puncte de vedere:
- Negarea inviolabilităţii (în minoritate, dealtfel); oficiile consulare, nefiind misiuni
diplomatice, nu se bucură de aceasta pe baza dreptului de extrateritorialitate şi, cu excepţia
arhivelor, nu sunt îndreptăţite la imunitate;
46
Reglementările consulare ale multor state şi opiniile unor autori în materie se pot citi în: A. Verdier, op.cit., p. 29-
30; Switzerland, Règles (Décembre, 1952), II-3 (a); U.S. Regulations, III-2 note l (b) implied în l Foreign Service
Manual l 1232,2; L. Oppenheim, op. cit., p. 842-843; Ch.Hyde, op. cit., p. 1340; B.Scn. A Diplomat's Handbook of
International Law and Practice, Hague, 1965, p. 224 şi urm.
47
Conférence des Nations Unies sur les relations consulaires, vol. II , p. 21.

30
 - Inviolabilitatea absolută (ţinând seama de caracterul oficial al activităţii consulare,
principiul respectării suveranităţii statelor impune ca imunitatea absolută să fie acordată localu-
rilor consulare, pe aceleaşi baze ca şi misiunile diplomatice.
- Inviolabilitatea condiţionată ; această opinie urmează, în general, poziţia lui Harvard
Research Draft din 1932 (dacă statul de reşedinţă are motive să creadă că consulatul nu a fost
folosit “ exclusiv” pentru scopuri consulare, principiul inviolabilităăţii localurilor consular ar
putea fi înlăturat)48.
Este de remarcat deci faptul că practica statelor nu este unitară în ceea ce priveşte natura
şi întinderea inviolabilităţii localurilor consulare. În timp ce în numeroase convenţii consulare se
stipulează regula inviolabilităţii absolute a localurilor consulare, neadmiţând nici o excepţie ( se
face o paralelă cu localurile diplomatice, dată fiind importanţa pe care o au pentru asigurarea
activităţii consulare), în alte convenţii se admit unele excepţii de la regula inviolabilităţii,
autorizându-se poliţia sau alte autorităţi să pătrundă în localurile consulare pentru executarea unei
ordonanţe de justiţie ( “în scopul arestării unei persoane învinuite de o ofensă calificată” sau
„pasibilă de o pedeapsă care implică pierderea libertăţii pentru cel puţin un an sau mai mult”), iar
în alte situaţii, consimţământul şefului de oficiu este prezumat ( în caz de incendiu sau alte sinis-
tre sau în caz de comitere a unei crime în localurile consulare). Totuşi, “autorităţile nu vor putea
în nici un caz să cerceteze asemenea localuri sau să examineze sau să reţină documente sau alte
articole găsite acolo”.

La Conferinţa de la Viena disputa s-a dus între susţinătorii inviolabilităţii absurde şi cei ai
inviolabilităţii condiţionate.49
Argumentele avansate în favoarea inviolabilităţii absolute au fost următoarele:
- majoritatea statelor recunosc în practică principiul inviolabilităţii localurilor consulare;
- cazurile de forţă majoră, ca incendiul, sunt împrejurări excepţionale şi vor fi, prin
urmare, rezolvate în conformitate cu uzanţele generale şi nu este cazul să fie incluse în text;
- nu apare nici o dificultate specială în cazul unui incendiu sau altui sinistru, pentru ca
acesta să servească drept justificare pentru includerea clauzei incendiului într-o convenţie
multilaterală şi nu există un asemenea precedent în Convenţia de la Viena din 1961 şi nici într-o
altă convenţie privind imunitatea localurilor;

48
Anghel, Ion M., Drept diplomatic si consular,vol II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p.890
49
Textul adoptat la Viena (art. 31) reprezintă un compromis între cele două tendinţe.

31
 - nu este logic să conferi inviolabilitate absolută reşedinţei diplomaţilor ( pe baza art. 30
din Convenţia de la Viena din 1961) şi să omiţi localurile consulare care sunt mai importante
decât reşedinţele diplomaţilor;
- autorizarea de către tribunal sau ministrul afacerilor străine pentru pătrunderea în
localurile consulare ar putea fi obţinută, numai printr-un proces care ia timp şi care poate fi
zadarnic într-o situaţie excepţională;
- ca şi agenţii diplomatici, consuli sunt reprezentanţi ai statului trimiţător în statul de
reşedinţă ale căror activităţi sunt de natură oficială şi prin urmare, ar fi îndreptăţiţi la aceleaşi
privilegii şi imunităţi;
- pătrunderea în localurile consulare pe baza consimţământului “prezumat” sau a “unei
cauze rezonabile de a crede ”că o crimă cu violenţă urmează să fie comisă este susceptibilă de
abuz şi chiar de provocare, lăsând în plus fără răspuns, cine urmează să decidă în problema
intrării şi ce anume ar constitui “cauză rezonabilă”.
Cei ce s-au opus inviolabilităţii absolute, au subliniat, la rîndul lor, diferenţa tradiţională
dintre imunităţile diplomatice şi cele consulare şi au insistat pe ideea că dezvoltarea progresivă a
dreptului internaţional nu trebuie să coincidă cu o extindere a imunităţii consulare50.
Textul convenit (art.31), în final, este următorul:
“1. Localurile consulare sunt inviolabile în măsura prevăzută în prezentul articol.
2. Autorităţile statului de reşedinţă nu pot pătrunde în partea localurilor consulare pe care
postul consular o foloseşte exclusiv pentru nevoile muncii sale, decât cu consimţământul şefului
postului consular, al persoanei desemnate de acesta sau al şefului misiunii diplomatice a statului
trimiţător. Totuşi, consimţământul şefului postului consular poate fi considerat ca obţinut în caz
de incendiu sau de alt sinistru care cere măsuri de protecţie imediată.
3. Sub rezerva prevederilor paragrafului 2 din prezentul articol, statul de reşedinţă are
obligaţia specială de a lua orice măsuri necesare pentru a împiedica violarea sau deteriorarea
localurilor consulare şi pentru a împiedica tulburarea liniştii postului consular sau atingerea
demnităţii sale.
4. Localurile consulare, mobilierul lor şi bunurile postului consular, ca şi mijloacele sale
de transport, nu pot face obiectul vreunei forme de rechiziţie în scopuri de apărare naţională sau
de utilitate publică. În cazul când o expropriere ar fi necesară în aceste scopuri, vor fi luate toate
măsurile corespunzătoare pentru a evita împiedicarea exercitării funcţiilor consulare şi statului
trimiţător îi va fi plătită o indemnizaţie promptă, adecvată şi efectivă”.
50
Anghel, Ion M., Drept diplomatic si consular,vol II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p.892

32
 Prevederile în cauză reprezintă textul care a provocat cea mai îndelungată şi aprinsă
discuţie atât în comisia a II a, cât şi în plenara Conferinţei.”51
Astfel, deşi principiul inviolabilităţii a fost consacrat ca atare în punctul 1, i s-au adus
atîtea derogări care, în fapt, echivalează cu o reducere substanţială a inviolabilităţii. Într-adevăr,
în ultima frază din punctual 2, se arată că consimţământul şefului de oficiu consular poate fi
considerat ca obţinut, în caz de incendiu sau sinistru care cere măsuri de protecţie imediată; dar
această prevedere permite ca, în practică - prin crearea de situaţii de acest gen care să servească
ca pretext – să se ajungă ca inviolabilitatea să rămână numai cu numele, ca principiu 52. În ceea ce
ne priveşte, suntem de părere că prezumţia de consimţământ obţinut ar trebui să fie considerată ca
atare numai atâta vreme cât şeful de oficiu consular nu a exprimat, prin acte efective şi neechivo-
ce, opoziţia sa ca agenţii statului de reşedinţă să intre în localul consular.
Într-o serie de convenţii anterioare codificării, s-a prevăzut imunitatea consulară absolută
de la rechiziţii şi exproprieri, indiferent de consideraţiile de apărare militară şi utilitate publică:
din Convenţie s-a omis, ca urmare a abandonării principiului imunităţii absolute, imunitatea
localurilor consulare şi a bunurilor de la orice percheziţie, sechestrare sau confiscare. S-a renunţat
la imunitatea de la percheziţie pe motiv că, în anumite împrejurări, autorităţile statului de
reşedinţă pot intra în localurile consulare fără consimţământul statului trimiţător, iar dreptul de a
intra ar include şi pe cel de a percheziţiona; abandonarea imunităţii de la executare sau seches-
trare a fost motivată prin dorinţa de a evita consecinţa inechitabilă care s-ar ivi dacă proprietarul
ar putea zădărnici încercările creditorilor săi de a sechestra proprietatea pur şi simplu pentru că o
închiriase consulilor.
Din această cauză textul punctului 4 este confuz şi una dintre interpretările posibile ar fi
aceea că, singura formă sub care inviolabilitatea localurilor consulare, a mobilierului, a
mijloacelor de transport şi a celorlalte bunuri este consacrată, ar fi aceea a scutirii de rechiziţii
pentru scopuri de apărare naţională sau de utilitate publică.
Socotim totuşi, că interpretarea corectă, ţinând seama de logica textului, cât şi de
finalitate, este următoarea: nicio măsură restrictivă, inclusiv rechiziţia, nu poate fi luată cu privire
la aceste bunuri; excepţie, în ce priveşte admisibilitatea, se face pentru măsura de expropriere pe
motive de apărare naţională sau utilitate publică dar, în acest caz, se nasc unele obligaţii pentru
statul de reşedinţă (să nu împiedice exercitarea funcţiilor consulare şi să plătească compensaţie).
51
Pentru discutarea acestei probleme, comisia a II-a a efectuat cel mai mare număr de şedinţe (5), fiindu-i prezentate
13 amendamente numai pentru acest articol.
52
După cum arăta delegatul român, amendamentul comun ar aduce atâtea excepţii, că s-ar ajunge să se golească
regula de orice conţinut şi ar face însăşi din regula inviolabilităţii, o excepţie (Conférence des Nations Unies sur les
relations consulaires, vol. I, p. 324).

33
 În practica noastră convenţională, principiul inviolabilităţii localurilor consulare a fost
înscris în toate convenţiile pe care România le-a încheiat; apare ca o caracteristică generală faptul
că inviolabilitatea aplicată localurilor consulare este absolută chiar şi în convenţiile încheiate cu
ţările care, în general, manifestau reticenţă faţă de acest principiu; că s-a tins să se asigure
bunurilor consulare un regim de imunitate şi că inviolabilitatea se referă în egală măsură şi la
reşedinţa şefului de oficiu consular, iar în unele cazuri la reşedinţele tuturor consulilor.
În special la baza convenţiilor consulare încheiate după anul 1963, stau soluţiile,
ameliorate însă într-un mod substanţial din Convenţia de codificare. Astfel, nu numai că s-a
prevăzut, fără excepţie, inviolabilitatea localurilor consulare, dar (cu o singură excepţie) această
inviolabilitate a fost extinsă şi la reşedinţa şefului consular, iar celelalte bunuri consulare sunt
exceptate, nu numai de la măsurile de rechiziţie pentru scopuri de apărare naţională sau
exproprierea pentru cauză de utilitate publică dar, de asemenea, şi de la măsurile de sechestru sau
de la orice alt act de executare; inviolabilitatea, localurilor consulare şi a reşedinţei şefului de
oficiu consular este absolută nefiind admis - oricare ar fi împrejurările – ca autorităţile statului de
reşedinţă să pătrundă în acele localuri şi locuinţe, decât dacă li se permite acest lucru.

3.2.2. Inviolabilitatea arhivelor şi documentelor consulare

Inviolabilitatea arhivelor şi documentelor consulare reprezintă una din regulile esenţiale

consacrate de către dreptul internaţional cutumiar în materie de privilegii şi imunităţi consulare 53,
fiind menită să ofere o protecţie juridică absolută pentru întregul oficiu consular.
Acest privilegiu este considerat ca esenţial pentru ca munca consulară să poată fi condusă
cu independenţa de acţiune convenabilă oricăror funcţii consulare. De îndată ce consulatul a
devenit un organ de stat cu caracter oficial recunoscut, practica s-a dezvoltat în sensul acordării
pentru birouri, arhive şi bunuri oficiale, mai întâi tacit, apoi pe bază de acord expres, o exceptare
de la jurisdicţia locală, iar această practică a obţinut o asemenea recunoaştere universală, încât

53
Conférence des Nations Unies sur les relations consulaires, vol. II, pag. 22, Inviolabilitatea arhivelor consulare
este reglementată prin tratate mai mult decât orice alte privilegii consulare (Graham H.Stuart,op. cit., p. 38o);
v. Convenţia multilaterală semnată de statele latino-americane la 28 februarie 1928 la Havana (art. 18; „ localurile
folosite pentru birou sau arhive ale consulatului sunt inviolabile şi în nici un caz autorităţile locale nu pot intra în ele
fără permisiu-nea agenţilor consulari...” - Sixth International Conférence of American States. Final Act, Havana,
1928, Convention on Consular Agents).

34
este privită astăzi ca cel mai ferm stabilit dintre privilegiile consulare 54; ea este recunoscută, chiar
în afara oricărei prevederi convenţionale, reprezentând un principiu superior de drept al ginţilor.
Inviolabilitatea arhivelor a fost în mod universal acceptată ca o regulă cutumiară a
dreptului internaţional, iar tendinţa modernă este de a extinde inviolabilitatea şi la documentele
care materialmente sunt localizate în afara consulatului.
În sensul cel mai larg, prin noţiunea de arhivă consulară se înţelege locul unde dosarele
sunt depozitate; în sensul restrâns, şi de fapt cel esenţial, prin arhivă se înţeleg hârtiile, docu-
mentele, corespondenţa, cărţile (nu numai cărţile folosite în exercitarea funcţiilor consulare dar,
de asemenea, biblioteca consulatului), registrele şi materialul de cifru, precum şi fişierele şi
mobila destinată a le proteja; prin noţiunea de documente se înţelege orice hârtie care nu se înca-
drează în denumirea de corespondenţă oficială, cum ar fi, spre exemplu, materialele elaborate de
către oficiul consular. Se înţelege că nu pot fi calificate a fi documente consulare, din cele care să
se bucure de regimul de inviolabilitate, actele de stare civilă, eliberate de funcţionarul consular
(acte de naştere, de căsătorie, de deces) sau actele întocmite de către funcţionarul consular în
exerciţiul funcţiilor sale – acte eliberate celor interesaţi şi care sunt destinate a servi ca mijloc de
a dovedi anumite fapte juridice.
Cu toate că definiţia arhivei consulare cuprinde, deopotrivă, corespondenţa oficială şi
documentele consulatului, nu apare câtuşi de puţin superfluă folosirea acestor două expresii în
anumite articole, pentru că, uneori este necesar a se folosi cele două expresii în mod separat
atunci când este vorba de inviolabilitatea arhivelor şi a documentelor consulare şi libertatea de
comunicare55.
Dreptul de a determina dacă documentul face sau nu parte din arhivă aparţine consulului,
sub rezerva, desigur, a recursului diplomatic a statului de reşedinţă.
Documentele sunt proprietatea statului trimiţător şi inviolabilitatea lor înseamnă imunitate
contra oricărei hotărâri, percheziţii, cercetări, sechestru sau însuşiri fie direct, fie de o manieră
ocolită. Nu există nici dreptul de a cere de la consul ca el să pună la dispoziţia justiţiei informaţii
din arhivă, iar derogări poate consimţi numai statul care a numit funcţionarul consular.
În mod normal, protecţia arhivelor şi documentelor consulare este asigurată pe cale de
consecinţă, fie ca urmare a faptului că inviolabilitatea localurilor consulare implică, totodată şi

54
v. Clovis Bevilaqua, Direito publico internacional, 2-nd ed., Rio de Janeiro,1939, p. 502, Lomonaco, Tratatto di
diritto internazionale, 1905, p. 464; Contuzzi Diritto Internazionale pubblico, 3-e ed. ,1900, p. 132; P. Fiore, Il
diritto internazionale codificato, 3-e ed. 1900, sec.330, p. 200; Daniel Antokoletz, Tratado de derecho internacional
publico en tiempo de paz, 2-e ed. 1928, sec. 589, p. 426; Cruchaga Tocornal; Nociones de derecho internacional, 3-e
ed., 1923, sec. 649, p. 492; Ch. Hyde, op. cit., sec. 467, p. 470.
55
Doc. A/Conf. 25/6, p. 3 - 4.

35
inviolabilitatea documentelor şi arhivei consulare, fie ca urmare a recunoaşterii libertăţii de
comunicare pe care o are oficiul consular; este necesară însă şi o protecţie separată, de sine stătă-
toare pentru arhiva şi documentele consulare, pentru că hârtiile oficiului consular trebuie, ca
atare, să fie inviolabile pretutindeni şi oriunde s-ar afla.
Întrucât este vorba de o imunitate acordată statului trimiţător şi nu persoanei
funcţionarului consular, hârtiile consulatului se bucură de inviolabilitate, chiar înainte de acor-
darea exequaturului sau a autorizaţiei speciale de consul, beneficiul fiind legat de funcţionarea
oficiului consular şi nu de numirea sau admiterea la exercitarea de funcţii consulare a unui mem-
bru al personalului consular.
Această regulă a dreptului internaţional cutumiar a fost consacrată în convenţia pentru
codificarea dreptului consular într-un articol separat care subliniază importanţa acestei reguli
pentru exercitarea funcţiilor consulare.
Astfel, în art. 33, se prevede că: “Arhivele şi documentele consulare sunt inviolabile în
orice moment şi în orice loc s-ar găsi, iar în art.1, pct. 1, lit. k, se arată că:” expresia „arhive
consulare” cuprinde toate hârtiile, documentele, corespondenţa, cărţile, filmele, benzile de
magnetofon şi registrele postului consular, precum şi materialul de cifru, fişierele şi mobilierul
destinate să le protejeze şi să le păstreze”.
Expresia „în orice loc s-ar găsi” a provocat unele rezerve, pe motiv că ar fi vagă şi că
deci, s-ar impune precizarea ca aceste documente să se găsească într-un loc apropiat ca: localurile
consulare, mijloacele de transport sau valiza consulară , fără ca expresiei să i se dea un înţeles
mai larg ( delegaţia pakistaneză ); Conferinţa însă, în unanimitate, a aprobat textul în forma
iniţială şi, cu excepţia câtorva delegaţii care au făcut rezerve de interpretare, şi-a însuşit înţelesul
absolut pe care această prevedere îl avea56.
Regula inviolabilităţii arhivei şi documentelor consulare este înscrisă în toate convenţiile
consulare încheiate de România. În funcţie de epoca în care au fost încheiate, diferă însă
formulările, iar uneori, chiar accepţiunea.
În convenţiile consulare încheiate după ce a avut loc Conferinţa de la Viena din 1963
pentru codificarea dreptului consular, s-a înscris regula inviolabilităţii arhivei şi documentelor
consulare, în formularea existentă în Convenţia multilaterală de la Viena.
Inviolabilitatea localurilor şi a arhivelor consulare se aplică nu numai în condiţii normale,
ci, de asemenea, şi după închiderea temporară sau permanentă a oficiilor consulare ( în caz de
rupere a relaţiilor consulare sau în caz de conflict armat între statele respective). Pentru a evita
56
Confèrence des Nations Unies sur les relations consulaires, vol. I, p. 30.

36
situaţiile de incertitudine de genul celor de tipul celui de-al doilea război mondial, cât priveşte
tratamentul personalului consular inamic şi al bunurilor, în practica internaţională se admite că în
caz de rupere a relaţiilor consulare, inclusiv în ipoteza unui conflict armat sau în situaţia
închiderii temporare sau definitive a unui oficiu consular, trebuie să se ia anumite măsuri pentru
protecţia localurilor şi arhivelor consulare. Ca atare, statul de reşedinţă este obligat să respecte şi
să protejeze localurile consulare, precum şi bunurile oficiului consular şi arhivele sale, iar statul
trimiţător poate încredinţa paza localurilor, a bunurilor şi a arhivelor consulare unui stat terţ,
acceptabil pentru statul de reşedinţă, sau unui alt oficiu consular al statului trimiţător în statul de
reşedinţă (dacă există). Aceste idei le regăsim formulate în prevederile art. 27 din Convenţia de
la Viena pentru codificarea dreptului consular; reglementarea nu-şi găseşte însă locul în practica
noastră bilaterală.

3.2.3. Scutirea fiscală a localurilor oficiilor consulare

În ceea ce priveşte localurile consulare, proprietate a statului trimiţător sau a şefului

oficiului consular ori închiriate, statul de reşedinţă acordă scutiri pentru toate impozitele şi taxele
de orice natură – naţionale, regionale sau comunale – pe care ar trebui să le perceapă în
conformitate cu legislaţia sa; aceeaşi scutire de taxe şi impozite se aplică şi în privinţa reşedinţei
şefului consular.
Scutirea vizează, de asemenea, impozitele şi taxele percepute asupra contractului de
vânzare sau asupra contractului de locaţie a clădirilor şi imobilelor necesare pentru oficiul
consular precum şi a celor care sunt percepute asupra imobilelor sau chiriaşilor.57
Aceste scutiri nu se aplică în cazul în care, potrivit legilor în vigoare în statul de reşedinţă,
obligaţia de a plăti impozitele şi taxele asupra imobilelor ar fi în sarcina persoanei care a contrac-
tat cu statul trimiţător sau a şefului oficiului consular, pentru că această imunitate fiscală nu există
decât în favoarea statului trimiţător şi numai în măsura în care asemenea obligaţii i-ar reveni
acestui stat; ca atare, problema scutirii fiscale nu se poate ridica. 58 Nu intră în discuţie, de
asemenea, cazul impozitelor şi taxelor percepute cu titlu de renumerare a unor servicii speciale
care au fost acordate (taxe asupra posturilor de radio sau televiziune, taxe asupra consumului de
apă, de curent electric, de gaze, etc.).

57
Confèrence des Nations Unies sur les relations consulaires, vol. II, p. 22.
58
Anghel, Ion M., Drept diplomatic si consular,vol II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p.898

37
 În Convenţia de la Viena din 1963 pentru codificarea dreptului consular, sunt înscrise
tocmai aceste reguli (art. 32);
„1. Localurile consulare şi reşedinţa şefului postului consular de carieră, asupra cărora
statul trimiţător sau orice persoană acţionând în numele acestui stat este proprietar sau locatar,
sunt scutite de orice impozite şi taxe de orice fel, naţionale, regionale sau comunale, cu excepţia
taxelor percepute ca renumerare pentru servicii speciale prestate.
2. Scutirea fiscală prevăzută în paragraful l al prezentului articol nu se aplică acestor
impozite şi taxe când, după legile şi regulamentele statului de reşedinţă, ele cad în sarcina persoa-
nei care a contractat cu statul trimiţător sau cu persoane care acţionează în numele acestui stat”.
Elementele noi aduse de Conferinţa plenipotenţiarilor din 1963 constau în:
- raportarea scutirii de taxe şi impozite la localurile consulare şi reşedinţa şefului oficiului
consular de carieră, fără a se spune cine este beneficiarul acestor scutiri;
- introducerea unei noi noţiuni: „sau orice persoană, acţionând în numele acestui stat”.
În ansamblul ei însă, soluţia reprezintă un progres în dreptul internaţional, întrucât înainte
de Convenţia din 1963, condiţia sediului consular în ceea ce priveşte tratamentul fiscal nu era
definită într-un mod clar; Convenţia, plecând de la ideea că organul instituţional al relaţiilor
consulare este însuşi oficiul consular – considerat în unitatea sa organică şi în permanenţa sa
funcţională - , a atras consecinţa care se impunea, consacrând scutirea fiscală 59. Reglementarea nu
merge însă prea departe, deoarece nu include decât ipoteza reşedinţei şefului de oficiu consu-lar,
omiţându-le pe ale celorlalţi membri ai oficiului consular.
În toate convenţiile consulare încheiate de România până în prezent, această problemă şi-a
găsit rezolvarea – este drept în formulări şi accepţiuni care au variat.

3.2.4. Libertatea de deplasare

Pentru exercitarea funcţiilor consulare, şi în general pentru desfăşurarea activităţii

oficiale, membrii oficiului consular şi în primul rând funcţionarii consulari, au nevoie să se
deplaseze pe teritoriul statului de reşedinţă. 60 Contractarea autorităţilor locale din circumscripţia
consulară, precum şi deplasarea pentru a vizita pe cetăţenii statului trimiţător ori pentru a le
acorda asistenţa şi protecţia necesară sunt de esenţa activităţii consulare. De aceea, în practica
internaţională se prevede obligaţia pentru statul de reşedinţă de a asigura libertatea de deplasare şi
de circulaţie pe teritoriul său pentru toţi membrii oficiului consular. Acest drept de deplasare şi de
59
v. A. Maresca, op. cit., p. 211-212.
60
Anghel, Ion M., Drept diplomatic si consular,vol II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p.900

38
circulaţie nu este însă nelimitat, pentru că orice stat poate, prin legile şi regulamentele sale, să
interzică ori să reglementeze accesul în anumite zone pe motive de ordine publică sau securitate
naţională.
Practica statelor nu este însă câtuşi de puţin unitară astfel că, în timp ce unele state au
interzis străinilor, inclusiv consulilor, să călătorească dintr-o parte în cealaltă a ţării fără permis
special sau viză, altele permit deplasarea în mod nestingherit pentru toate categoriile de străini,
pentru ca, în sfârşit, o altă categorie să facă distincţie între străini şi consuli, cărora le impun
anumite restricţii.
Această regulă cutumiară este confirmată şi de Convenţia de la Viena pentru codificarea
dreptului consular (acceptată fiind în forma în care a fost elaborată de Comisia de drept
internaţional). Astfel, în art. 34, se prevede:
„ Sub rezerva legilor şi a regulamentelor referitoare la zonele în care accesul este interzis
sau reglementat din motive de securitate naţională, statul de reşedinţă asigură 61 tuturor membrilor
postului consular libertatea de deplasare şi de circulaţie pe teritoriul său.”
Tendinţa de limitare s-a manifestat chiar la Conferinţa de la Viena unde au fost prezen-
tate amendamente restrictive (amendamentul australian şi amendamentul olandez legau libertatea
de mişcare de îndeplinirea funcţiilor consulare) – ceea ce a determinat o opoziţie categorică,
pentru că tendinţa generală este de extindere a libertăţii de mişcare.
Remarcăm faptul că în convenţiile noastre consulare încheiate înainte de Conferinţa de la
Viena din 1963 pentru codificarea dreptului consular, nu figura, sub nici o formă, o prevedere de
acest gen. Dimpotrivă, toate convenţiile încheiate ulterior tratează această problemă, cuprinzând
o reglementare după modelul celui de la Viena cu unele nuanţe sau formulări noi. Astfel,
Convenţia consulară cu Austria (art. 34) reia ad litteram textul din Convenţia de la Viena; la fel
convenţiile consulare cu Polonia (art. 45) şi S.U.A. (art. 24) – care au preferat însă expresia
„permite” în locul aceleia de „asigură”. În Convenţia consulară cu Belgia (art. 34), deşi există
aceeaşi prevedere, apare şi o nuanţă nouă: „Sub rezerva legilor şi regulamentelor referitoare la
zonele în care accesul este interzis sau reglementat din motive de securitate naţională sau de
interes public, statul de reşedinţă asigură membrilor oficiului consular libertatea de deplasare şi
de circulaţie pe teritoriul său”.
Un text identic celui din Convenţia cu Belgia, găsim şi în Convenţia consulară cu Franţa
(art. 28) şi în cea cu Finlanda (art. 31 care a renunţat însă la adăugarea cuvântului „şi de

61
La Conferinţă, delegaţia română a propus înlocuirea expresiei „asigură” cu „acordă”, considerând că prima se
pretează la interpretarea unei obligaţii comisive care ar duce la exagerări (Doc. A/Conf. 25/C.2/L99).

39
circulaţie”). Aceste convenţii mai cuprind un element în plus care face ca reglementarea să fie
mai restrictivă, deoarece împrejurările care pot fi invocate pentru reglementarea sau interzicerea
accesului în anumite zone nu se limitează la cele care ţin de securitatea naţională, ci se extind şi
la motive „de interes public”.
O reglementare asemănătoare găsim şi în Convenţia consulară cu Turcia, unde art. 31
prevede: „Sub rezerva legilor şi regulamentelor sale referitoare la zonele în care accesul este
interzis sau reglementat şi a măsurilor luate pentru motive de securitate naţională şi de ordine
publică, statul de reşedinţă asigură membrilor oficiului consular libertatea de deplasare şi de
circulaţie pe teritoriul său”.

3.2.5. Libertatea de comunicare

Pentru îndeplinirea funcţiilor consulare un rol esenţial îl are, alături de inviolabilitatea

localurilor consulare, a arhivelor şi a documentelor consulare, libertatea de comunicare a
oficiului consular cu guvernul, misiunile diplomatice şi consulatele statului trimiţător; această
libertate apare ca o regulă fundamentală a întregului drept consular62.
În ceea ce priveşte finalitatea acestei libertăţi, reţinem că statul de reşedinţă permite şi
acordă protecţie pentru libertatea de comunicare a oficiului consular pentru „ toate scopurile
oficiale”, adică dreptul oficiului consular de a comunica cu guvernul şi alte autorităţi ale statului
trimiţător şi în special, cu misiunile diplomatice şi alte consulate ale acestui stat, cu misiunile
diplomatice şi oficiile consulare ale altor state, precum şi cu organizaţii internaţionale.
În privinţa mijloacelor de comunicare, menţionăm că, în practica internaţională, se
recunoaşte oficiului consular facultatea de a întrebuinţa toate mijloacele de comunicare apropiate
(normale), inclusiv curierii diplomatici sau consulari, valiza diplomatică sau consulară şi
mesajele în cod sau în cifru63, care sunt mijloace proprii.
În practica actuală, se foloseşte, ca regulă generală, serviciul curierilor diplomatici, adică
persoanele trimise de către ministerul afacerilor externe al statului trimiţător sau de către o misiu-
ne diplomatică a acestuia. Într-un asemenea caz, regulile care sunt aplicabile statutului lor juridic,
rămân în vigoare. Valiza consulară poate face parte din valiza diplomatică ori să fie transportată
ca o valiză separată consemnată pe borderoul curierului diplomatic64.

62
Confèrence des Nations Unies sur les relations consulaires, vol. II, p. 23; Projet Guerrero, 1927 (în Consular
archives and corespondence); Hyde, op. cit., sec. 468, p. 799; Projet Harvard, 1932, art. 13.
63
Confèrence des Nations Unies sur les relations consulaires, vol. II, p. 24.
64
Anghel, Ion M., Drept diplomatic si consular,vol II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p.902

40
 Principiile recunoscute în practica internaţională au fost înscrise şi în art. 35 din
Convenţia de codificare a dreptului consular:
„1. Statul de reşedinţă permite şi protejează libera comunicare a postului consular pentru
orice scopuri oficiale. Comunicând cu guvernul, cu misiunile diplomatice şi cu celelalte posturi
consulare ale statului trimiţător, oriunde s-ar găsi ele, postul consular poate folosi toate mijloacele
de comunicaţie potrivite, inclusiv curierii diplomatici sau consulari, valiza diplomatică sau
consulară şi mesajele în cod sau cifrate. Totuşi, postul consular nu poate instala şi utiliza un post
de radioemisie decât cu asentimentul statului de reşedinţă.
2. Corespondenţa oficială a postului consular este inviolabilă. Prin expresia „corespon-
denţă oficială” se înţelege întreaga corespondenţă referitoare la postul consular şi la funcţiile
sale.
3. Valiza consulară nu trebuie să fie nici deschisă nici reţinută. Totuşi, dacă autorităţile
competente ale statului de reşedinţă au motive serioase să creadă că valiza conţine alte obiecte
decât corespondenţa, documentele şi obiectele vizate în paragraful 4 din prezentul articol, ele pot
cere ca valiza să fie deschisă în prezenţa lor de către un reprezentant autorizat al statului
trimiţător. Dacă autorităţile statului trimiţător refuză să satisfacă cererea, valiza este înapoiată la
locul de origine.
4. Coletele care constituie valiza consulară trebuie să poarte semne exterioare vizibile ale
caracterului lor şi nu pot conţine decât corespondenţă oficială şi documente sau obiecte destinate
exclusiv pentru folosinţă oficială.
5. Curierul consular trebuie să poarte un document oficial în care să se ateste calitatea sa
şi să se precizeze numărul de colete care constituie valiza consulară. Afară de cazul când statul de
reşedinţă consimte la aceasta, el nu trebuie să fie nici cetăţean al statului de reşedinţă, nici, cu
excepţia când el este cetăţean al statului trimiţător, o persoană cu reşedinţă permanentă în statul
de reşedinţă. În exercitarea funcţiilor sale, acest curier este protejat de către statul de reşedinţă. El
se bucură de inviolabilitatea persoanei sale şi nu poate fi supus nici unei forme de arest sau de
detenţiune.
6. Statul trimiţător, misiunile sale diplomatice şi posturile sale consulare pot desemna
curieri consulari ad-hoc. În acest caz, prevederile paragrafului 5 din prezentul articol sunt de
asemenea aplicabile, sub rezerva că imunităţile care sunt menţionate în el vor înceta să se aplice
din momentul în care curierul va fi remis destinatarului valiza consulară pe care o are în grijă.
7. Valiza consulară poate fi încredinţată comandantului unei nave sau unui avion
comercial care trebuie să sosească într-un punct de intrare autorizat. Acest comandant trebuie să
41
poarte un document oficial indicând numărul de colete care constituie valiza, dar el nu este
considerat curier consular. Printr-un aranjament cu autorităţile locale competente, postul consular
poate trimite pe unul din membrii săi să ia valiza, în mod direct şi liber, de la comandantul navei
sau avionului.”
Prevederile Convenţiei din 1963 cu privire la libertatea de comunicare sunt modelate după
Convenţia privind relaţiile diplomatice, astfel că libertatea de comunicare a consulatelor,
recunoscută pe baza dreptului internaţional cutumiar, a fost considerabil extinsă, s-a
instituţionalizat folosirea curierilor consulari fie pe bază regulată, fie ad-hoc (ceea ce reprezintă o
regulă nouă şi modernă); libertatea de comunicare, restrânsă considerabil în timp de război sau
crize, subzistă şi în asemenea împrejurări, iar această lărgire a libertăţii de comunicare consulară
reflectă, în mod neîndoielnic, asimilarea crescândă dintre serviciile consulare şi diplomatice,
precum şi dezvoltarea activităţilor politice desfăşurate de către consuli, care necesită un mai mare
secret şi precauţii.65
O mare diferenţă există între cele două convenţii cu privire la deschiderea şi reţinerea
valizei diplomatice şi a celei consulare.66
Problema libertăţii de comunicare a oficiilor consulare şi-a găsit reglementarea în toate
convenţiile consulare încheiate de România. Cu toate acestea, nu se poate afirma că practica
noastră convenţională este unitară.
Într-adevăr, în convenţiile încheiate în perioada anterioară anului 1963, reglementările
erau sumare, mai mult de principiu, aceste texte mulţumindu-se să afirme dreptul consulilor de a
folosi cifrul şi utiliza curierii diplomatici pentru comunicări; nu erau însă enumerate măcar alte
mijloace de comunicare care se recunosc în practica internaţională oficiilor consulare (curierii
consulari, valiza consulară, mesajele în cod, precum şi toate mijloacele de comunicare); se omitea
total orice referire la valiza consulară, la curierul consular, la posibilitatea de instalare a unui
aparat de radioemisie, sau la încredinţarea valizei consulare unui curier consular ad-hoc sau
comandant de aeronavă.
Convenţiile consulare încheiate de România după 1963 curpind reglementări identice cu
cele din Convenţia de la Viena.
O reglementare restrictivă o găsim însă în Convenţia consulară cu Turcia (art. 28), potrivit
căreia posibilităţile de comunicare ale oficiului sunt substanţial reduse; este exclusă, de principiu,
folosirea atât a curierului diplomatic, cât şi a celui consular. În fapt, căile de comunicare ale
65
v. Luke T. Lee, op. cit.. p. 102
66
Conférence des Nations Unies sur les relations consulaire, vol. 1. pag. 31 şi urm. Unii autori consideră că diferenţa
respectivă ar tinde să aducă o îmbunătăţire faţă de Convenţia diplomatică (Luke Lee, op. cit., p. 100);

42
oficiului consular se reduc la „căile publice de comunicare” – regim care nici nu mai are nevoie a
fi stipulat într-o convenţie, de vreme ce folosirea mijloacelor de comunicare, prin ipoteză,
aparţine tuturor.

3.2.6. Comunicarea cu autorităţile statului de reşedinţă

Pentru realizarea funcţiilor consulare, în special pentru a asigura protecţia şi asistenţa

consulară cetăţenilor statului trimiţător, funcţionarii consulari trebuie şi pot să se adreseze tuturor
autorităţilor statului de reşedinţă din circumscripţia lor consulară pe bază unei depline
independenţe şi egalităţi. 67
Principiul în materie este că funcţionarii consulari trebuie să se adreseze autorităţilor
locale competente ale circumscripţiei lor consulare, deoarece sfera lor de activitate din punctul de
vedere ratione loci, trebuie să se înscrie în aceste limite; deci, pe teritoriul ce le-a fost recunoscut
pentru exercitarea activităţii lor, nu pot să se adreseze decât autorităţilor locale 68; nu le este
permis, în principiu, să comunice direct cu guvernul statului primitor, şeful misiunii diplomatice
fiind, în acest caz, intermediarul necesar.
Una dintre problemele controversate este însă aceea a definirii noţiunii de organe locale 69,
pentru că, în timp ce unii consideră organe locale toate autorităţile care sunt situate în raza
circumscripţiei consulare, alţii socotesc că noţiunea trebuie determinată, plecând de la ideea de
competenţă (ceea ce este de asemenea neclar în cazul unei circumscripţii care ar cuprinde numai
o localitate).
Dar discuţii au loc şi asupra problemei de principiu. Astfel, într-o primă opinie, se
consideră că funcţionarii consulari nu se pot adresa autorităţilor care sunt în afara circumscripţiei
consulare, decât dacă este vorba de servicii centralizate pentru tot teritoriul statului sau pentru
una din subdiviziunile sale teritoriale şi politice (cum sunt: serviciile de emigrare sau serviciile de
imigrare, camerele de comerţ sau oficiile de brevete şi invenţii); dacă demersurile pe lângă
autorităţile locale sau pe lângă serviciile centralizate nu au fost luate în considerare, funcţionarii
consulari pot să se adreseze guvernului prin intermediul misiunii diplomatice a statului trimiţător,
admiţându-li-se comunicarea directă cu un minister al statului de reşedinţă, numai dacă acest stat
nu are o misiune diplomatică în statul de reşedinţă. Într-o altă opinie, s-a susţinut că funcţionarii

67
Dreptul de a se adresa organelor locale este considerat ca esenţial pentru îndeplinirea funcţiilor sale (J. Irizarry, Y.
Puente, op. cit., p. 217-218; Projet Harverd, 1932).
68
Conférence des Nations Unies sur les relations consulaire, vol. II, p. 26
69
Conférence des Nations Unies sur les relations consulaire, vol. II, p. 26

43
consulari pot să se adreseze, atunci când este vorba de cauze localizate în circumscripţia lor con-
sulară, direct tuturor autorităţilor statului de reşedinţă, inclusiv celor centrale; ca atare, limitările
impuse în acest sens funcţionarilor consulari prin regulamentele statului trimiţător sunt măsuri de
ordin intern care nu au repercursiuni asupra dreptului internaţional.
Se admite, îndeobşte, că funcţionarii consulari se pot adresa şi autorităţilor centrale ale
statului de reşedinţă în măsura şi în condiţiile în care acest lucru este permis de statul de reşedin-
ţă, fie în virtutea legilor interne, fie în baza unor aranjamente interstatale ce-i sunt opozabile (de
obicei, atunci cînd consulii au de tratat în mod frecvent cu puterea centrală anumite chestiuni cu
caracter special, pentru permis de şedere sau de muncă ş.a.)70.
În acest sens, sunt şi dispoziţiile art. 38 din Convenţia de la Viena pentru codificarea
dreptului consular:
1. „În exercitarea funcţiilor lor, funcţionarii consulari pot să se adreseze:
a) autorităţilor locale competente ale circumscripţiei lor consulare;
b) autorităţilor centrale competente ale statului de reşedinţă dacă şi în măsura în care acest
lucru este admis de legile, regulamentele şi uzanţele statului de reşedinţă sau de acordurile
internaţionale respective”.
Reglementarea cuprinde principii şi, în general, textul are un caracter de trimitere sau, şi
mai exact, de îndrumare asupra practicii statelor; el nu oferă soluţii nici directe, nici prin
interpretare pentru unele ipoteze, cum ar fi, spre exemplu: cazul în care circumscripţia consulară
cuprinde întregul teritoriu al statului de reşedinţă.
Prevederi în acest sens găsim şi în convenţiile consulare încheiate de România.
În convenţiile consulare încheiate după anul 1963, soluţiile asupra cărora părţile s-au oprit
sunt foarte apropiate, dacă nu indentice, cu cele din Convenţia de la Viena.
Astfel, în Convenţia consulară cu Austria, art. 33 reia texul Convenţiei (art. 38) formula-
rea cuprinzând, însă, unele nuanţe: se precizează că este vorba de executarea funcţiilor care revin
funcţionarilor consulari „potrivit prezentei convenţii”; ca atare, cu privire la alte funcţii ce le-ar
reveni în baza altor convenţii sau înţelegeri, problema cui li se vor putea adresa rămâne deschisă.
Chestiunea se complică în cazurile în care, aşa cum se prevede în art. 24, funcţionariolor consula-
ri li se vor putea încredinţa şi alte funcţii consulare, în măsura în care statul de reşedinţă, fiind
încunoştiinţat în prealabil, nu se opune; posibilitatea de a se adresa a funcţionarului consular este
limitată la „autorităţile judiciare şi administrative locale” (nu la orice autoritate locală); nu se mai
face referire la „uzanţele statului de reşedinţă” ca în Convenţia de la Viena.
70
Anghel, Ion M., Drept diplomatic si consular,vol II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p.904

44
 Convenţia consulară cu Finlanda (art. 14) reia şi mai fidel textul de la Viena (cu singura
diferenţă rezultată din precizarea „atribuţiile prevăzute de prezenta convenţie”); la fel, este şi
Convenţia consulară cu S.U.A. (art. 23) în care însă referirea se face numai la „legea şi uzanţele
statului de reşedinţă” şi se omit „acordurile internaţionale în această materie”.
În convenţia consulară cu Anglia, există însă în plus o dispoziţie pe care nu o mai avem
decât în Convenţia consulară cu Belgia şi anume: „2. un functionar consular nu poate totuşi să se
adreseze direct ministerului afacerilor externe ale statului de reşedinţă decât în absenţa unui
reprezentant diplomatic al statului trimiţător”.

3.2.7. Comunicarea cu cetăţenii statului trimiţător

Dând expresie practicii internaţionale, Comisia de drept internaţional a redactat un text

(art. 36) în care au fost înscrise drepturile acordate funcţionarului consular pentru a-i facilita
exercitarea funcţiilor consulare în raport cu cetăţenii statului trimiţător; aceste drepturi ale
consulilor sunt fundamentale pentru funcţiile de protecţie şi formează, adesea, obiectul
instrucţiunilor consulare sau al acordurilor interstatale 71; alteori, ele sunt acordate, în virtutea
„curtoaziei internaţionale”, determinată cel puţin parţial de dorinţa de reciprocitate72.
Dintr-o privire sumară asupra textului propus, se desprinde clar faptul că este vorba de
stabilirea unor coordonate proprii pentru posibilitatea ce se conferă funcţionarului consular de a
acorda asistenţa şi protecţia necesară cetăţeanului statului trimiţător aflat într-o situaţie cu totul
specială – supus unei măsuri privative de libertate; toate aceste drepturi enumerate urmau să se
exercite în conformitate cu legile şi regulamentele statului de reşedinţă73.
Astfel, vizitele la persoanele încarcerate vor fi autorizate în conformitate cu dispoziţiile
codurilor de procedură penală şi reglementările privind regimul penitenciar. Codurile de proce-
dură penală subordonează, de regulă generală, vizita ce se doreşte a se face la o persoană deţinută
contra căreia o instrucţie penală sau un proces penal este în curs, autorizaţiei judecătorului de
instrucţie care va decide, după nevoile instrucţiei; în cazul mai sus menţionat, funcţionarul
consular trebuie să ceară permisiunea judecătorului de instrucţie.

71
S.U.A. a încheiat convenţii consulare cu 28 de state prin care a prevăzut notificarea funcţionarilor în cazul arestării
conaţionalilor (A. J. I. L. 411, 1963).
72
v. Luke T. Lee, op. cit, p. 107; G. Schwarzenberger, International Law, International Law as applied by
International Courts and Tribunals, vol. I, 3-rd ed., London, Stevens, 1957, p. 194 (cazurile Faulkner, Chapman,
reclamaţia Chevreau).
73
Conférence des Nations Unies sur les relations consulaire, vol. II, p. 25

45
 Dacă este vorba de o persoană încarcerată pentru executarea unei hotărâri definitive,
regulamentul penitenciar, care reglementează vizitele ce pot fi făcute persoanelor deţinute, se
aplică, de asemenea şi vizitelor pe care funcţionarii consulari ar dori să le facă unei persoane
încarcerate care este cetăţean al statului trimiţător74.
În toate cazurile însă, s-a considerat că aplicarea legilor şi regulamentelor din statul de
reşedinţă nu trebuie să conducă la limitarea drepturilor despre care este vorba.
Dispoziţiile din art. 36 al Convenţiei de la Viena din 1963 corespund, în cea mai mare
parte, cu Proiectul:
„1. Pentru ca exercitarea funcţiilor consulare cu privire la cetăţenii statului trimiţător să
fie facilitată;
a) ...
b) autorităţile competente ale statului de reşedinţă trebuie să avertizeze fără
întârziere postul consular al statului trimiţător atunci când, în circumscripţia sa consulară, un
cetăţean al acestui stat este arestat, încarcerat sau pus în stare de detenţiune preventivă sau reţinut
în orice altă formă de detenţiune, dacă cetăţeanul în cauză cere aceasta. Orice comunicare
adresată postului consular de către persoana arestată, încarcerată sau pusă în stare detenţiune
preventivă sau reţinută în orice altă formă de detenţiune, trebuie, de asemenea, transmisă fără
întârziere de aceste autorităţi. Acestea trebuie să informeze fără întârziere persoana în cauză
despre drepturile care îi revin în baza prezentului alineat;
c) funcţionarii consulari au dreptul de a vizita pe un cetăţean al statului trimiţător care este
încarcerat sau pus în stare de detenţiune preventivă sau reţinut în orice altă formă de detenţiune,
de a se întreţine şi a purta corespondenţă cu el, precum şi de a lua măsuri pentru asigurarea
reprezentării lui în justiţie. De asemenea, ei au dreptul de a vizita un cetăţean al statului trimiţător
care se află încarcerat sau deţinut în circumscripţia lor în executarea unei hotărâri judecătoreşti.
Cu toate acestea, funcţionarii consulari trebuie să se abţină de a interveni în favoarea unui
cetăţean încarcerat sau pus în stare detenţiune preventivă sau reţinut în orice altă formă de
detenţiune, dacă cetăţeanul în cauză se opune în mod expres la aceasta.
2. Drepturile la care se referă paragraful 1 al prezentului articol trebuie să fie exercitate în
conformitate cu legile şi regulamentele statului de reşedinţă, cu rezerva totuşi că aceste legi şi
regulamente trebuie să permită deplina realizare a scopurilor pentru care sunt destinate drepturile
acordate în baza prezentului articol”.

74
Anghel, Ion M., Drept diplomatic si consular,vol II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p.906

46
 Textul adoptat reprezintă rezultatul unui compromis la care s-a ajuns după îndelungate şi
furtunoase discuţii. Într-adevăr, propunerea prezentată de Comisia de drept internaţional ca bază
de discuţie nu a ridicat probleme deosebite în cadrul Comisiei a II-a a Conferinţei plenipotenţiari-
lor de la Viena. Deşi nu fusese câtuşi de puţin un text ideal (Comisia nu-şi putuse propune mai
mult decât găsirea unei soluţii de compromis acceptabil), în Comisia a II-a i s-au adus o serie de
modificări care au avut drept efect că i-au rupt echilibrul general (fragil şi delicat, de altfel, dată
fiind dificultatea materiei) astfel ca, în plenara Conferinţei, au început discuţii aprige care s-au
terminat prin eliminarea totală a textului (care nu a putut fi adoptat). Delegatul român a formulat,
de asemenea o serie de obiecţii, constatând că, în acea redactare, adoptarea, şi mai ales aplicarea
lui, a devenit şi mai dificilă75.
Când s-a trecut la votarea textului în ansamblu, s-a declanşat o bătălie procedurală 76, în
scopul de a se vota paragraf cu paragraf.
Rezultatul a fost că o parte din dispoziţii nu au mai întrunit majoritatea cerută de 2/3, iar
când s-a votat articolul în întregime, acesta a fost respins (chiar şi de către delegaţiile care îl
susţinuseră în forma lui completă), drept urmare, fiind confruntată cu posibilitatea de a nu avea
nici un fel de reglementare în problema legăturii cu cetăţeanul propriu, Conferinţa a reluat, la
sfârşitul sesiunii, o propunere (un amendament comun a 17 delegaţii – A/Conf. 25/L. 41), care în
realitate era o repetare – cu mici modificări – a textului respins iniţial; de această dată textul a
fost aprobat.
În Proiectul Comisiei de drept internaţional, obligaţia autorităţilor statului de reşedinţă de
a informa consulii trebuia să se facă „fără întârziere nejustificată”; formularea a fost însă
înlocuită cu „fără întârziere” (amendamentul britanic).
Problema dreptului funcţionarului consular de a lua legătura cu cetăţenii arestaţi ai
statului trimiţător nu a fost, sub nicio formă, reglementată în convenţiile pe care România le
încheiase înainte de codificare, cu fostele ţări socialiste; în aceste reglementări, se făcea doar o
referire generală la prerogativele consulilor de a apăra drepturile şi interesele cetăţenilor lor –
ceea ce nu includea, necesarmente, şi posibilitatea de a lua legătura cu cei arestaţi.
În toate convenţiile noastre consulare încheiate însă după codificare, problema şi-a găsit
reglementarea şi aceasta într-un mod foarte apropiat de prevederile Convenţiei de la Viena. Se
poate afirma că toate convenţiile consulare bilaterale încheiate de România au preluat prevederile

75
Conférence des Nations Unies sur les relations consulaire, vol. I, p. 40
76
Conférence des Nations Unies sur les relations consulaire, vol. I, p. 40, 44 şi urm.

47
aceste convenţii multilaterale cu excepţia §2, care este vag, superfluu, contradictoriu şi dăunător,
întrucât această materie este reglementată de dreptul intern.
Practica noastră convenţională aduce dezvoltări şi ameliorări dreptului codificat; se
stabilesc termene precise în cadrul cărora trebuie să fie înştiinţat funcţionarul consular despre
măsura privată de libertate şi se prevede posibilitatea de a vizita pe catăţeanul arestat sau reţinut;
comunicarea arestării sau deţinerii preventive constituie o obligaţie cu caracter general ş.a.
În ceea ce priveşte convenţiile bilaterale, ele cuprind o reglementare unitară, variabile
fiind numai unele nuanţe şi elemente cu caracter concret (termeni de anunţare etc.).
În Convenţia consulară cu Franţa (art. 26), se prevede:
„1. Funcţionarii consulari au dreptul, în cadrul circumscripţiei lor consulare, să comunice
cu cetăţenii statului trimiţător, să-i viziteze, să-i îndrume şi, atunci când este cazul, să ia măsurile
necesare pentru a le asigura asistenţa juridică şi reprezentarea în justiţie.
Cetăţenii statului trimiţător pot să comunice cu funcţionarii consulari şi să-i viziteze.
2. Autorităţile competente ale statului de reşedinţă vor încunoştiinţa, fără întârziere şi în
orice caz, în termen de zece zile, oficiul consular al statului trimiţător, când în circumscripţia
consulară un cetăţean al acestui stat a fost arestat sau supus oricărei alte forme de limtare a
libertăţii personale.
3. Funcţionarii consulari au dreptul să primească corespondenţă sau alte comunicări din
partea cetăţeanului statului trimiţător aflat în stare de arest preventiv sau supus oricărei alte forme
de limitare a libertăţii personale, să-l viziteze de mai multe ori şi să comunice cu el.
Executarea acestui drept nu poate fi amânată de către autorităţile statului de reşedinţă
după împlinirea termenului de cincisprezece zile dela data arestării sau la începutul limitării
libertăţii personale, sub orice formă ar fi aceasta.
4. În cazul în care, în urma condamnării, un cetăţean al statului trimiţător, execută o
pedeapsă privativă de libertate, funcţionarii consulari au dreptul de a comunica cu el şi de a-i face
vizite de mai multe ori.
5. Drepturile menţionate la punctele 3 şi 4, din prezentul articol, se vor exercita potrivit
modalităţilor de aplicare prevăzute de legile şi regulamentele statului de reşedinţă cu privire la
vizita şi comunicarea cu persoanele supuse unei măsuri privative de libertate.
6. Autorităţile competente ale statului de reşedinţă vor aduce la cunoştinţă cetăţeanului
statului trimiţător, aflat în stare de arest preventiv sau supus oricărei alte forme de limitare a
libertăţii personale, posibilitatea de comunicare pe care o are potrivit prezentului articol.”

48
 La fel, Convenţia consulară cu S.U.A. – art. 22 (termenele sunt de 2 zile pentru înştiinţare
şi de 4 zile pentru vizitare; legea statului de reşedinţă trebuie să permită realizarea scopurilor
avute în vedere etc.).
Prevederile cele mai restrictive le găsim în Convenţia consulară cu Turcia 77 (art. 29 – în
special, cât priveşte termenele de 15 zile pentru înştiinţare, în cazul persoanelor arestate
preventiv, şi un alt termen de 15 zile pentru vizitarea lor).

3.2.8. Folosirea drapelului şi a stemei naţionale

Considerente de principiu, cât şi de ordin practic, implică folosirea unor mijloace vizibile
şi distincte pentru a indentifica locul unde este situat oficiul consular şi a indica caracterul său
oficial, atât pentru naţionalii proprii, cât şi pentru autorităţile şi cetăţenii statului de reşedinţă; de
aceea, oficiile consulare şi şefii de oficii consulare au dreptul ca, în numele statului trimiţător, să
folosească drapelul naţional şi stema naţională, arborîndu-l, respectiv plasând-o, pe clădirea
consulatului şi la intrarea în consulat.
Doctrina şi practica internaţională atestă recunoaşterea unei practici cristalizate cu
preciziune şi coerenţă într-un principiu de drept internaţional. Acest privilegiu apare ca o regulă
de drept internaţional cutumiar care a fost înscrisă în Convenţia de codificare a dreptului
consular, cât şi în numeroase convenţii consulare bilaterale; dreptul de a folosi drapelul naţional
se găseşte consacrat, de asemenea, în numeroase reglementări naţionale78.
La baza acordării acestui drept stau raţiuni de ordin juridic (identificarea locului pentru
autorităţile locale, astfel ca nici unul din drepturile şi prerogativele convenţionale sau de drept
comun ale oficiului sau a îndatoririlor faţă de el să nu poată fi violate pe motiv că nu sunt
informate despre locul de amplasare) şi de ordin administrativ (indicarea sediului consulatului
care este la dispoziţia naţionalilor statului şi a altor persoane care au relaţii cu el), fiind greu de
conceput, pentru a îndeplini aceste scopuri importante, un alt semn mai indicat pentru statul
trimiţător şi de reţinut pentru statul de reşedinţă, ca stema.
Spre deosebire de stemă, arborarea drapelului naţional nu este susţinută de o practică
universală, constantă şi îndelungată, iar atunci când se recunoaşte acest drept, exercitarea lui este
condiţionată de legile şi practica locală (de exemplu, pentru zilele de sărbătoare naţională).

77
Convenţia consulară între România şi Republica Turcia , semnată la Ankara la 6 iulie 1999, publicată în M. Of. nr.
490 din 9 octombrie 2000.
78
v. J. Irizarry Y. Puente, op. cit., p. 255; A. Verdier, op. cit., p. 29; G. Dykmans, op. cit., p. 34; Conférence des
Nations Unies sur les relations consulaire, vol. II, p. 20.

49
 Ca atare, se recunoaşte oficiului consular dreptul de a folosi drapelul naţional, pe care îl
arborează pe clădirea consulatului şi la intrarea în consulat; el are dreptul de a folosi stema
naţională – scutul cu stema de stat pe care o fixează, ca şi pe drapel, pe clădirea consulatului şi la
intrare. Dar este îndeobşte admis ca, la intrarea în oficiul consular, împreună cu stema naţională,
să fie plasată, de asemenea inscripţia cu denumirea consulatului într-o limbă internaţională sau în
limba oficială a celor două state79.
Şefului de oficiu consular i se recunoaşte dreptul de a arbora drapelul naţional pe
mijloacele de transport folosite (este vorba de mijloacele de transport individuale – automobile,
avioane, ambarcaţiuni de toate felurile – folosite exclusiv de către şeful de oficiu consular şi nu
de mijloacele de transport folosite în comun – tren, nave şi aeronave); în ipoteza în care statul de
reşedinţă recunoaşte inviolabilitatea reşedinţei şefului de oficiu consular, drapelul naţional poate
fi arborat, de asemenea, la reşedinţă. Dreptul de a arbora drapelul este considerat ca o măsură de
avertizare în anumite împrejurări critice (de exemplu, oraşul este asediat, există o insurecţie,
izbucneşte un război sau se produce o invazie).
Este de pecizat, totodată, că aşezarea stemei naţionale şi arborarea drapelului naţional au
doar valoarea de element de distincţie şi nu efectul de a conferi prin, ele însele, inviolabilitatea
pentru bunurile consulatului, aceasta fiind un rezultat şi nu o cauză a unei situaţii juridice care
există pe alte temeiuri.
În acest sens, sunt şi prevederile Convenţiei de la Viena din 1963 cu privire la relaţiile
consulare (art. 29), care reprezintă codificarea practicii internaţionale existente la acea dată:
„1. statul trimiţător are dreptul de a folosi drapelul său naţional şi scutul cu stema sa de
stat în statul de reşedinţă, conform prevederilor prezentului articol.
2. drapelul naţional al statului trimiţător poate fi arborat, iar scutul cu stema de stat poate
fi aşezat pe clădirea ocupată de către postul consular şi pe uşa sa de intrare, precum şi pe
reşedinţa şefului postului consular şi pe mijloacele sale de transport, atunci când acestea sunt
folosite în interes de serviciu.
3. în exercitarea dreptului acordat prin prezentul articol se va ţine seama de legile,
regulamentele şi uzanţele statului de reşedinţă”.
În practica convenţională a României, soluţiile adoptate, deşi variabile, sunt în general pe
linia practicii susmenţionate.

79
Conférence des Nations Unies sur les relations consulaire, vol. II, p. 21

50
 După adoptarea Convenţiei de codificare, practica noatră convenţională bilaterală s-a
statornicit pe linia acesteia, fără ca formulările şi chiar soluţiile de fond să fie întotdeauna
aceleaşi, deşi unele din texte sunt identice, fiind preluare dintr-una în alta.

3.2.9. Încasarea de sume cu titlul de drepturi şi taxe consulare

Drepturile oficiilor consulare de a încasa taxe consulare reprezintă o regulă de drept

internaţional cutumiar, deoarece, încă din timpurile cele mai îndepărtate, consulii percepeau
drepturi şi taxe80 pentru serviciile pe care le acordau naţionalilor lor.
Aceste drepturi şi taxe erau fixate, la origine, cu ajutorul unui procentaj în raport de
cantitatea sau valoarea mărfurilor importate de naţionali în porturi.
În epoca actuală, orice stat percepe pentru actele oficiale pe care le îndeplineşte consulul
taxele fixate prin legislaţia sa. Perceperea de taxe consulare se face asupra activităţilor consulare
admise de statul de reşedinţă (sunt deci supuse limitării generale aplicabile cu privire la funcţiile
consulare); ca atare, oficiul consular nu va putea percepe taxe asupra actelor consulare care nu
sunt admise prin acordurile internaţionale aplicabile în materie şi care ar fi în conflict cu dreptul
statului în reşedinţă81.
Drepturile şi taxele consulare percepute de către oficiul consular pentru actele consulare
sunt scutite de orice impozite şi taxe percepute, fie de către statul de reşedinţă, fie de către o
entitate teritorială sau locală a acestuia; acelaşi regim se aplică şi chitanţelor eliberate de către
oficiul consular pentru drepturile şi taxele percepute.
Regulile susmenţionate au fost consacrate în dispoziţiile din art. 39 al Convenţiei de la
Viena pentru codificarea dreptului consular:
„1. postul consular poate percepe pe teritoriul statului de reşedinţă drepturile şi taxele pe
care legile şi regulamentele statului trimiţător le prevăd pentru actele consulare.
2. sumele percepute cu titlul de drepturi şi taxe prevăzute în paragraful 1 al prezentului
articol şi chitanţele aferente lor sunt exonerate de orice impozite şi taxe în statul de reşedinţă”.
În ceea ce priveşte practica convenţională română, această problemă a fost reglementată la
nivelul practicii internaţionale generale, aşa cum a fost concretizată prin Convenţia de la Viena
din 1963.

80
Conférence des Nations Unies sur les relations consulaire, vol. II, p. 27
81
Anghel, Ion M., Drept diplomatic si consular,vol II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p.913

51
 3.2.10. Procurarea localurilor consulare şi a locuinţelor pentru personalul oficiului
consular

Prin însuşi faptul că statul de reşedinţă acordă ca un stat străin să înfiinţeze un oficiu
consular pe teritoriul său, se angajează, în mod implicit, să creeze, condiţiile necesare pentru
exercitarea şi funcţionarea normală a oficiului consular respectiv; acest stat trebuie să
înlesnească procurarea clădirilor şi a terenurilor necesare pentru activitatea oficiului consular şi
să-l ajute în obţinerea locuinţelor corespunzătoare pentru membrii săi82.
Articolul 30 al Convenţiei de la Viena prevede faptul că statul de reşedinţă trebuie, fie
să faciliteze achiziţionarea pe teritoriul său a localurilor necesare postului consular, fie să ajute
statul trimiţător să-şi procure asemenea localuri în orice alt mod. Acest drept de a obţine un local
este valabil şi pentru locuinţele membrilor funcţionarilor oficiilor consulare.
În România există o regie specială care se ocupă de închirierea de spaţii pentru oficiile
consulare şi diplomatice, pentru membrii personalului acestor oficii. Vechea denumire a acestei
regii era Oficiul pentru Deservirea Corpului Diplomatic (ODCD) şi ea dispune de un fond
însemnat de clădiri pentru închiriere.

82
Anghel, Ion M., Drept diplomatic si consular,vol II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p.914

52
 IV. PRIVILEGII, DREPTURI, FACILITĂŢI ŞI IMUNITĂŢI ALE
FUNCŢIONARILOR CONSULARI

4.1. PERSONALUL OFICIILOR CONSULARE

4.1.1. Categoriile de personal

Pentru îndeplinirea activităţilor, oficiile consulare trebuie să dispună de un personal cores-

punzător, capabil să acţioneze efectiv şi să realizeze exercitarea de funcţii consulare; raţiunea de a
fi a acestor organe nu poate fi concepută în afara prezenţei efective şi a activităţii unor persoane
fizice, desemnate în mod special acestui scop. Expresia cea mai generală care determină global
acest colectiv al oficiului este aceea de membrii oficiului consular83. Convenţia de la Viena
(1963) defineşte această noţiune a dreptului consular: „prin expresia membrii postului consular,
se înţelege funcţionarii consulari, angajaţii consulari şi membrii personalului de serviciu” (art.1,
pct.1, lit.g).
Convenţia distinge, în articolul 1, patru categorii de personal:
- şeful de post consular - persoana căreia îi revine conducerea şi responsabilitatea pentru
întreaga activitate a consulatului (persoana însărcinată să acţioneze în această calitate; art. 1 lit. c)
- funcţionarii consulari - persoanele care îndeplinesc funcţii consulare ( „orice persoană,
inclusiv şeful de post consular, însărcinată în această calitate cu exercitarea funcţiilor consulare”-
art. 1, lit. d) ;
- angajaţii consulari - persoanele care îndeplinesc, în cadrul consulatului, sarcini cu
caracter tehnico- administrativ („ persoana angajată în serviciile administrative sau tehnice ale
unui post consular” - art. 1, lit. e);
- membrii personalului de serviciu - persoanele care îndeplinesc sarcini cu caracter
gospodăresc („orice persoană afectată serviciului casnic al unui post consular” - art. 1, lit. f).
În Convenţie, se face referire şi sunt definite şi alte categorii ale personalului oficiului,
plecând de la tot de la rolul pe care–l îndeplineşte fiecare dintre acestea. Astfel, Convenţia
distinge între şeful postului consular, pe de o parte, şi „membrii personalului
consular”(„funcţionarii consulari, cu excepţia şefului postului consular, angajaţii consulari şi
membrii personalului de serviciu” – art. 1, lit. h); această diviziune are la bază criteriul
reprezentativ şi al ierarhizării administrative.

83
Anghel, Ion M., Drept diplomatic si consular,vol II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p.749

53
 În Convenţie, ca de altfel şi în practica generală a statelor, se face această distincţie între
şeful de oficiu consular şi ceilalţi funcţionari consulari, pentru că, deşi împreună alcătuiesc o
categorie distinctă a personalului - aceea de funcţionari consulari -, şeful de oficiu se detaşează
de ceilalţi funcţionari, prin cumularea în persoana sa a două feluri de activităţi: exercitarea de
funcţii consulare, precum şi conducerea şi responsabilitatea pentru întreaga activitate a oficiului.
În cazul funcţionarilor consulari distingem între funcţionarii consulari de carieră şi
funcţionarii onorifici. Distincţia îşi are importanţă, mai ales din punctul de vedere al beneficiului
drepturilor, facilităţilor, privilegiilor şi imunităţilor care este acordat diferenţiat pentru cele două
categorii de funcţionari consulari. „Consulii de carieră sau consules missi sunt funcţionari publici
ai statului trimiţător care nu au permisiunea de a se angaja în afaceri private de nici un fel şi ca
funcţionari publici ei se bucură de anumite privilegii şi imunităţi prescrise. Consulii comercianţi
sau consules electi sunt aleşi de către un stat dintre proprii săi cetăţeni angajaţi în afaceri într-o
ţară străină sau chiar dintre naţionalii străini.
În teoria şi practica dreptului consular84, se reţine o împărţire quatripartită a consulilor:
consuli generali, consuli, viceconsuli şi agenţi consulari, iar în Convenţia de la Viena din 1963, se
arată că şefii de post consular se împart în patru clase: consuli generali, consuli, viceconsuli şi
agenţi consulari şi se adaugă precizarea că, prin această clasificare, nu se limitează cu nimic
dreptul oricăreia din părţile contractante de a fixa denumirea funcţionarilor consulari care nu sunt
şefi de post ( art. 9).
Potrivit reglementărilor noastre interne, oficiile consulare sunt conduse, după rangul lor,
de consuli generali, consuli, viceconsuli şi agenţi consulari.
Consulul general este cel mai înalt funcţionar al serviciului consular şi el exercită o
supraveghere generală asupra tuturor funcţionarilor consulari; el are, de obicei, puterea de a
supraveghea asupra unei mari circumscripţii sau mai multor circumscripţii consulare.
Consulul conduce numai o circumscripţie consulară şi are în sarcina sa supravegherea
imediată a funcţionarilor consulari inferiori care-i sunt ataşaţi.
Viceconsulul este un funcţionar consular subordonat consulului general sau consulului şi
exercită funcţii care-i sunt atribuite, în limitele consulatului, în acelaşi timp sau în locuri diferite
de cel în care şeful său îşi are reşedinţa; dacă uneori îi ajută, în alte cazuri viceconsulul îi
înlocuieşte pe consulii generali sau pe consuli.

84
J.Irizarrz Y. Puente, Traite sur les function internationales des consuls. Pedone, Paris, 1937, p. 31

54
 Agentul consular are statutul funcţionarului consular, delegat şi subordonat consulului
general sau consulului şi îndeplineşte funcţii sub responsabilitatea şefului său, în locuri în care
acesta nu se poate afla.
Cancelarul este un secretar al consulului, care îl asistă în lucrările de birou zilnice.

4.1.2. Efectivul oficiului consular

Prin efectivul consular, înţelegem totalitatea membrilor oficiului consular, adică toate
persoanele care desfăşoară activitatea de consulat - de conducere, consulară, tehnico-
administrativă şi de serviciu85.
Obligaţia pentru statul de reşedinţă de a accepta funcţionarii şi angajaţii consulari afectaţi
unui consulat decurge din acordul prin care acest stat şi-a dat consimţământul la înfiinţarea
consulatului; ea corespunde şi unor raţiuni practice, întrucât, în cele mai multe cazuri, şeful de
oficiu nu se poate achita de sarcinile multiple pe care le implică exercitarea funcţiilor consulare
fără sprijinul colaboratorilor a căror calificare, grad şi număr depinde de importanţa consulatului
în discuţie.
Concomitent şi în concurenţă cu dreptul statului trimiţător de a-şi fixa efectivul la oficiul
său consular, există şi dreptul statului de reşedinţă de a se opune la o extindere a efectivului sau
dreptul de a cere o reducere a acestuia86.
În Convenţia de la Viena, problema dimensionării efectivului este reglementată prin
următoarea formulare: „ În lipsa unui acord explicit asupra efectivului personalului consular,
statul de reşedinţă poate cere ca acest efectiv să fie menţinut în limitele considerate de el ca fiind
rezonabile şi normale având în vedere circumstanţele şi condiţiile din circumscripţia consulară
şi nevoile postului consular în cauză.”.

85
Anghel, Ion M., Drept diplomatic si consular,vol II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p.753
86
Rapport de la Commission du droit international, I-er mai – 7 juillet, A/4843, Annexe I, p. 14.

55
 4.2. NUMIREA ŞI ADMITEREA MEMBRILOR OFICIULUI CONSULAR

4.2.1. Numirea şi admiterea şefului de oficiu consular

Numirea şi admiterea unui şef de oficiu consular este un act internaţional, un act încheiat
între două state.
Numirea unui şef de oficiu consular are la bază două coordonate care, împreună
reprezintă cei doi piloni pe care se sprijină întregul sistem al numirii şi admiterii unui şef de
oficiu consular.
În primul rând, numirea şi admiterea este un act concertat; numirea este un act care
aparţine statului trimiţător, singurul în măsură de a dispune şi exercita facultatea de alegere a
persoanei fizice ce urmează să-i materializeze politica consulară într-o anumită ţară străină;
singura chestiune care se poate ridica este aceea a limitelor între care se exercită acest drept.
Persoana numită şef al oficiului consular trebuie să fie persona grata pentru statul de
reşedinţă87.
Un al treilea caracter al actului numirii şi admiterii unui şef de oficiu consular este dubla
sa apartenenţă, la dreptul internaţional şi la dreptul naţional al statelor în cauză.

Patenta consulară
Pentru ca un funcţionar consular să facă dovada numirii sale, el trebuie să producă o
scrisoare originală care să emane de la guvernul său ori de la un agent autorizat în acest sens.
Legitimitatea unei persoane, numite ca şef de oficiu consular, are loc prin eliberarea în acest scop
a unui act care să poarte denumirea de „patenta consulari”.
Patenta consulară are caracterul unui act de stat, ea fiind expresia voinţei unui titular de
suveranitate.
Patenta consulară trebuie să ateste toate elementele care caracterizează raportul de
misiune consulară adică: oficiul, categoria funcţionarilor căreia îi aparţine ( de carieră sau onori-
fici), clasa consulară din care face parte, sediul oficiului şi circumscripţia consulară.
Convenţia de la Viena din 1963 enumeră aceste elemente în articolul 11.
Comunicarea se face pe cale diplomatică, Ministerul de Externe al statului trimiţător dând
dispoziţie misiunii sale diplomatice din statul de reşedinţă să facă notificarea Ministerului de
Externe al acesteia din urmă88.
87
A. Maresca, op. cit., p. 151
88
idem, p. 153.

56
 Exequatorul
În însuşi textul de codificare, exequatorul este definit ca o autorizaţie prin care şeful de
oficiu este admis de către statul de reşedinţă la exercitarea funcţiilor sale.
Orice stat este liber să acorde sau să refuze o cerere de exequator, neexistând o obligaţie
din punctul de vedere al dreptului internaţional, care să impună statului de reşedinţă acest lucru89.
Odată cu refuzarea cererii de obţinere a exequatorului, suntem în prezenţa unei neadmiteri
a unui şef de oficiu consular, şi deci, a unei numiri care nu-şi poate produce efectul. În această
situaţie statul trimiţător nu are altă alternativă decât aceea a revocării numirii.
Conform practicii generale a statelor, dreptul intern al fiecărui stat este cel care determină
organul competent pentru eliberarea exequatorului.
Acordarea exequatorului are un dublu efect, deoarece prin natura sa juridică, exequatorul
este un act de drept intern al statului de reşedinţă, dar el este şi un act de relevanţă internaţională.
Din efectele acordării unui exequator se deduce că, odată ce exequatorul i-a fost eliberat
unui consul numit şef de oficiu, efectele lui se extind şi la membrii oficiului consular care lucrea-
ză sub conducerea şi responsabilitatea sa90.

4.2.2. Numirea şi admiterea membrilor personalului consular

Necesităţile muncii la oficiul consular pot reclama numirea de către statul trimiţător a
unui număr de membri ai oficiului respectiv care au atribuţii, unii să ajute şeful de oficiu la înde-
plinirea sarcinilor consulare, iar alţii, să asigure efectuarea unor activităţi tehnico-administrative
şi gospodăreşti fără de care o desfăşurare normală a muncii la oficiu nu este de conceput.
Limitele impuse facultăţii statului trimiţător în cadrul economiei Convenţiei de la Viena
sunt cele menţionate în art. 20, 22, 23.
Prima limitare provine din posibilitatea pe care o are statul de reşedinţă de a cere ca acest
efectiv să fie menţinut în limitele a ceea ce el consideră raţional şi normal (art. 20).
A doua limitare dispune că funcţionarii consulari trebuie să aibă naţionalitatea statului
trimiţător, neputând fi aleşi dintre cetăţenii statului de reşedinţă decât cu consimţământul expres
al acestuia din urmă.

89
G. Dykmans, op. cit., p. 26.
90
Anghel, Ion M., Drept diplomatic si consular,vol II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p768

57
 Cea de-a treia limitare o reprezintă dreptul pe care îl are statul de reşedinţă de a informa
statul trimiţător că un funcţionar consular este persoana non grata, sau că orice alt membru al
personalului consular nu este acceptabil.
Statul trimiţător este obligat a notifica numele şi prenumele, categoria şi clasa tuturor
funcţionarilor consulari, alţii decât şeful de oficiu consular, cu destul timp înainte.
Numirea funcţionarului consular, altul decât şeful oficiului, trebuie să fie adusă în mod
oficial la cunoştinţa statului de reşedinţă cu suficient timp înainte de numirea şi prezentarea la
post. Notificarea va fi executată pe cale diplomatică şi va cuprinde toate indicaţiile necesare
pentru identificarea exactă a persoanei fizice a funcţionarului numit şi a poziţiei sale consulare.
Răspunsul pozitiv dat de ministerul de externe misiunii diplomatice al statului trimiţător
cuprinde în mod implicit declararea funcţionarului consular numit ca persona grata.
Convenţia de la Viena din 1963, reglementează şi începutul funcţiilor pentru angajaţii
consulari. Cele menţionate cu privire la angajaţii consulari sunt valabile şi pentru categoria
personalului de serviciu al oficiului consular.

4.3. ÎNCETAREA ACTIVITĂŢII PERSONALULUI CONSULAR

Cauzele care fac ca misiunea şefului de oficiu consular şi a celorlalţi membri să înceteze,
pot fi grupate în două categorii:91
 unele cauze au caracter de consecinţă, deduse din împrejurări majore şi externe
persoanei în discuţie, cum ar fi: dispariţia unuia dintre cele două state între care existau relaţii
consulare sau mai exact, pierderea calităţii sale de subiect de drept internaţional; desfiinţarea
oficiului consular şi suspendarea sau întreruperea relaţiilor consulare.
 alte cauze au caracter individual, fiind legate de persoana şefului de oficiu.

4.4. NOTIFICAREA CARE SE FACE ÎN LEGĂTURĂ CU ŞEFII DE OFICII

ŞI MEMBRII OFICIILOR CONSULARE

Potrivit prevederilor Convenţiei de la Viena, din 1963 (art. 24), sunt notificate statului de
reşedinţă, respectiv ministerului de externe sau autorităţilor desemnate de acesta, numirile,
sosirile şi plecările, după cum urmează:

91
Anghel, Ion M., Drept diplomatic si consular,vol II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p.778

58
 „a) numirea membrilor postului consular, sosirea lor după numire la postul consular, plecarea lor
definitivă sau încetarea funcţiilor lor, precum şi orice alte schimbări referitoare la statutul lor care pot să
se producă în cursul serviciului lor la postul consular;
b) sosirea şi plecarea definitivă a unei persoane din familia unui membru al postului consular
care locuieşte împreună cu el şi, dacă este cazul, faptul că o persoană devine sau încetează de a mai fi
membru al familiei;
c) sosirea şi plecarea definitivă a membrilor personalului particular şi, dacă este cazul, încetarea
serviciului lor în această calitate;
d) angajarea şi concedierea persoanelor care îşi au reşedinţa în statul de reşedinţă ca membri ai
postului consular sau ca membri ai personalului particular care au dreptul la privilegii şi imunităţi.”
Obligaţia de a face notificări revine, în primul rând, statului trimiţător; în al doilea rând,
misiunii diplomatice a statului trimiţător sau, în lipsa ei, şefului oficiului consular; în al treilea
rând, obligaţia îi revine însuşi statului de reşedinţă.
Când este posibil, sosirea şi plecarea definitivă trebuie de asemenea să facă obiectul unei notificări
prealabile.

4.5. GERANŢA INTERIMARĂ

În mod obişnuit, oficiul consular are un titular care este şeful de oficiu; există însă
împrejurări când, dintr-un motiv sau altul, titularul oficiului consular se află în imposibilitatea de
a-şi exercita funcţiile sau, pur şi simplu, oficiul consular nu are un titular, postul fiind vacant, fapt
care reclamă, pentru asigurarea desfăşurării normale a activităţii oficiului, numirea unui şef de
oficiu ad-interim. Această instituţie, în dreptul internaţional, poartă denumirea de geranţă
interimară92.
În comentariul comisiei de drept internaţional, expresia „cu titlu provizoriu” scoate în
evidenţă că funcţia gerantului interimar nu ar putea să se prelungească fără un acord încheiat între
statele interesate, pentru o perioadă atât de lungă încât gerantul să devină un şef de oficiu cu titlu
permanent. Sub acest aspect, instituţia geranţei interimare se aseamănă cu aceea a însărcinatului
cu afaceri ad-interim, căci în ambele cazuri, este vorba de soluţii provizorii.

92
Anghel, Ion M., Drept diplomatic si consular,vol II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p.787

59
 4.6. DREPTURILE, FACILITĂŢILE, PRIVILEGIILE ŞI IMUNITĂŢILE
MEMBRILOR OFICIULUI CONSULAR

Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce le revin, cât şi datorită calităţii lor oficiale de

reprezentanţi ai statului trimiţător, consulii în primul rând, precum şi ceilalţi membri ai
personalului oficiului consular, iar, într-o anumită măsură şi membrilor de familie, se bucură de
următoarele drepturi, facilităţi, privilegii şi imunităţi consulare :
- imunitatea de jurisdicţie penală, civilă şi administrativă- inviolabilitatea personală ;
- scutirea de la obligaţia de a depune mărturie ca martor sau expert ;
- exceptarea de la obligaţia de înmatriculare a străinilor şi de obţinere a permisului de
şedere ;
- scutirea de la obligaţia de a obţine permise de lucru ;
- scutirea de prestaţii personale ;
- scutiri de taxe vamale şi de control vamal ;
- scutiri de taxe de succesiune, în cazul decesului unui membru al oficiului consular sau al
unui membru de familie al acestuia.
Toate aceste drepturi acordate funcţionarului consular alcătuiesc ceea ce se înţelege prin
expresia „statut consular”.

4.6.1. Imunitatea de jurisdicţie

Există un interes de prim ordin din partea statelor în a putea să asigure, pentru personalul
oficiilor consulare, un regim de imunitate, de jurisdicţie pe timpul cât aceasta se află în
străinătate.
La baza Convenţiei de la Viena din 1963, pentru codificarea dreptului consular, se află
principiile practicii internaţionale, enunţate. În art. 43 se prevede:
1. „funcţionarii consulari şi angajaţii consulari nu pot fi chemaţi în faţa autorităţilor
judiciare şi administrative ale statului de reşedinţă pentru actele săvârşite în exercitarea
funcţiilor consulare.”
2. totuşi, prevederile paragrafului 1 din prezentul articol nu se aplică în caz de acţiune
civilă,
a) care rezultă din încheierea unui contract de către un consular sau un angajat consular, pe care
acesta nu l-a încheiat în mod expres sau implicit în calitatea sa de mandatar al statului trimiţător; sau

60
 b) intentată de un terţ pentru o pagubă rezultînd dintr-un accident cauzat în statul de reşedinţă de un
vehicul, o navă sau de o aeronavă.”.

4.6.2. Inviolabilitatea personală

Problema inviolabilităţii personale a funcţionarului consular constituie o chestiune mult

controversată, atât în doctrină cât şi în practica statelor, întrucât după ce consulii au încetat să mai
fie miniştri publici, au fost supuşi jurisdicţiei statului pe teritoriul căruia îşi exercită funcţiile93.
Noţiunea de inviolabilitate are un dublu sens: în sens larg, pozitiv, prin inviolabilitate
înţelegem obligaţia statului respectiv de a proteja persoana consulului de o eventuală ofensă din
partea oricui; în al doilea rând, în sens restrâns, negativ, statul în cauză trebuie să se abţină de la a
supune persoana consulului unor măsuri restrictive de libertate94.
Trebuie precizat că raţiunea principală a acestei reglementări provine din împrejurarea în
care nu se acordă consulilor şi celorlalţi membri ai oficiului consular decât o imunitate de
jurisdicţie pentru actele săvârşite în îndeplinirea funcţiilor consulare.
În art. 42 al Convenţiei de la Viena, se prevede:
„În caz de arestare, detenţiune preventivă a unui membru al personalului consular sau
de urmărire penală angajată împotriva sa, statul de reşedinţă este obligat să prevină neîntârziat
pe şeful de post consular. Dacă acesta din urmă este el însuşi vizat de una dintre aceste măsuri,
statul de reşedinţă trebuie să informeze despre acest lucru statul trimiţător, pe cale diplomatică”.

4.6.3. Exceptarea de la obligaţia de a dispune ca martor

Spre deosebire de membrii misiunii diplomatice, funcţionarii consulari şi alţi membri ai

oficiului consular nu sunt scutiţi, potrivit normelor dreptului internaţional, de la obligaţia de a
dispune ca martori în justiţie, şi în cursul procedurilor administrative, obligaţie care este frecvent
înscrisă şi în legislaţiile naţionale.
Dreptul recunoscut membrilor oficiului consular de a refuza să depună mărturie asupra
faptelor având legătură cu exercitarea funcţiilor lor şi de a proteja corespondenţa şi documentele
oficiale referitoare la acestea reprezintă un principiu general al dreptului consular consuetudinar
şi se găseşte de asemenea consacrat într-un mare număr de convenţii consulare.

93
Confèrence des Nations Unies sur les relations consulaires, vol. II, p. 28;
94
v. A.Maresca, op. cit., p. 230

61
 4.6.4. Scutirea de înmatriculare a străinilor şi de obţinerea unui permis de şedere
pentru aceştia

În conformitate cu practica generală a statelor sosirea membrilor oficiului consular, a

membrilor familiilor lor care locuiesc cu ei şi a personalului privat, trebuie să fie notificată
ministerului de externe sau altor autorităţi din statul de reşedinţă.
Scutirea de la înmatricularea străinilor şi de la obţinerea de permise de şedere pentru
aceştia este stipulată şi în Convenţia de la Viena (art. 46): „ 1. Funcţionarii consulari şi angajaţii
consulari, precum şi membrii familiei lor care locuiesc împreună cu ei, sînt scutiţi de toate obligaţiile
prevăzute de legile şi regulamentele statului de reşedinţă în materie de înmatriculare a străinilor şi de
permise de şedere. 2. Totuşi, dispoziţiile paragrafului 1 din prezentul articol nu se aplică nici
funcţionarului consular care nu este angajat permanent al statului trimiţător sau care exercită o activitate
particulară cu caracter lucrativ în statul de reşedinţă, nici unui membru al familiei sale.”.

4.6.5. Scutirea de permis de muncă

În anumite ţări legislaţia referitoare la folosirea mâinii de lucru străine impune, fie celor
care angajează, fie celor angajaţi, obligaţia de a obţine un permis de lucru; de aceea, în Convenţia
de la Viena din 1963 se prevede că un membru al oficiului consular care este angajat la consulat
sau ar vrea să angajeze în serviciul său o persoană având cetăţenia statului trimiţător sau unui stat
terţ este scutit de obligaţii.

4.6.6. Scutirea de prestaţii personale

Scutirea de prestaţii personale are în vedere o serie de sarcini civile ca : serviciul militar,
serviciul de poliţie, funcţiile de jurat, de judecător laic, munca personală ordonată de către
comune cu privire la întreţinerea drumurilor sau cu ocazia unei calamităţi publice, obligaţii
militare legate de recheziţionare, contribuţii şi încartiruiri militare, etc.; după doctrină această
problemă reprezintă o parte a dreptului internaţional cutumiar, găsindu-şi expresia şi-n Convenţia
de la Viena privind relaţiile diplomatice (art. 35).

62
 4.6.7. Scutiri fiscale, vamale şi de la regimul de securitate socială

Scutirea fiscală este acordată funcţionarilor consulari prin convenţiile consulare sau prin
alte acorduri bilaterale încheiate între statul de reşedinţă şi statul trimiţător.
Convenţiile bilaterale acordă scutirea fiscală şi de taxe pe bază de strictă reciprocitate,
stabilită prin acord.
În absenţa unor prevederi convenţionale, această chestiune este reglementată prin
legislaţia statului de reşedinţă, care face întotdeauna să depindă scutirea fiscală de un tratament
similar, acordat de către statul trimiţător funcţionarilor consulari ai statului de reşedinţă.
Potrivit unei practici generalizate, obiectele destinate folosinţei unui oficiu consular sunt
scutite de taxe vamale şi se poate considera că această practică e o probă a cutumei internaţionale
în acest domeniu particular95.
Din acest punct de vedere Convenţia de la Viena a adus îmbunătăţiri serioase dreptului
consular consuetudinar; practica internaţională cu dezvoltările ce i s-au adus a fost concretizată în
art. 50 al convenţiei:
„1. În conformitate cu dispoziţiile legislative şi regulamentare pe care le poate adopta, statul
de reşedinţă autorizează intrarea şi acordă scutirea de orice taxe vamale, impozite şi alte
redevenţe conexe, cu excepţia cheltuielilor de depozitare, de transport şi a cheltuielilor pentru
servicii similare, pentru:
a) obiectele destinate folosirii oficiale a postului consular:
b) obiectele de uz personal al funcţionarului consular şi al membrilor familiei sale care
locuiesc împreună cu el, inclusiv efectele destinate instalării sale. Articolele de consum nu
trebuie să depăşească cantităţile necesare pentru folosirea lor directă de către cei interesaţi.
2. Angajaţii consulari beneficiază de privilegiile şi scutirile prevăzute la paragraful 1 din
prezentul articol în ceea ce priveşte obiectele importate cu ocazia primei lor instalări.
3. Bagajele personale însoţite de funcţionarii consulari şi de membrii familiei lor care locuiesc
împreună cu ei sînt scutite de control vamal. Ele nu pot fi supuse controlului decît dacă există
motive serioase să se presupună că ele conţin alte obiecte decît cele menţionate la alineatul b al
paragrafului 1 din prezentul articol sau obiecte al căror import sau export este interzis de către
legile şi regulamentele statului de reşedinţă sau supus legilor şi regulamentelor sale de
carantină. Acest control nu poate avea loc decît în prezenţa funcţionarului consular sau a
membrului familiei sale, interesat.”
95
Confèrence des Nations Unies sur les relations consulaires, vol. II, p. 34;

63
 4.6.8. Drepturile, facilităţile şi imunităţile acordate membrilor de familie

Membrii de familie, care locuiesc împreună cu funcţionarul şi angajaţii consulari,

beneficiază numai de privilegiile următoare:
- scutirea de impozite şi taxe fiscale (art. 49);
- scutirea de taxe şi control vamal (art. 50),
- scutirea de sarcinile privind regimul securităţii sociale (art. 98);
- scutirea de prestaţii personale (art. 52);
- scutirea de înregistrare a străinilor (art. 46).
Membrii de familie ai unui membru al postului consular nu beneficiază de imunităţi de
jurisdicţie şi de inviolabilităţi. Persoanele folosite exclusiv în serviciul particular al unui membru
al postului consular beneficiază numai de scutirea de permis de muncă şi de obligaţiile privind
asigurarea securităţii sociale, însă cu condiţia, ca ei să nu fie cetăţeni ai statului de reşedinţă.
Membrii familiei unei persoane care exercită în statul de reşedinţă о activitate particulară
cu caracter lucrativ (cazul consulului onorific), precum şi titularii care exercită ei însăşi în statul
de reşedinţă о asemenea activitate nu vor beneficia de privilegii şi imunităţi pentru aceste
activităţi .
Membrii familiei unui membru al postului consular care locuiesc împreună cu el, precum
şi membrii personalului său particular, beneficiază de privilegiile şi imunităţile respective,
începând cu una din datele următoare:
- aceea de când membrul respectiv al postului consular se bucură de privilegiile
şi imunităţile prevăzute de Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare;
- aceea a intrării lor pe teritoriul statului de reşedinţă;
- aceea la care ei au devenit membri ai acestei familii sau ai personalului
particular respectiv.
Imunităţile şi privilegiile încetează în momentul în care persoana în cauză părăseşte
teritoriul statului de reşedinţă sau, după caz, din momentul încetării calităţii de membru al
familiei.
În caz de deces al unui membru al postului consular, membrii familiei sale care locuiau
împreună cu el continuă să se bucure de privilegiile şi imunităţile de care beneficiază, până la
prima din datele următoare:

64
 - aceea la care ei părăsesc teritoriul statului de reşedinţă;
- la expirarea unui termen rezonabil care le va fi fost acordat în acest scop.
Considerentele pentru care drepturile, facilităţile, privilegiile şi imunităţile se acordă
persoanelor în virtutea funcţiilor pe care le au de îndeplinit, nu explică de ce acestea sunt acordate
şi membrilor de familie ai membrilor personalului unui oficiu consular.
Convenţia de la Viena, pentru codificarea dreptului consular, a concretizat, în textul unor
articole această practică a statelor, însă a făcut-o cu multă circumspecţie, de la caz la caz.

4.6.9. Începutul şi încetarea facilităţilor, privilegiilor şi imunităţilor consulare

Stabilirea momentelor de început şi de sfârşit a privilegiilor diplomatice are, nu atât o

importanţă teoretică cât mai ales o valoare practică, pentru că dezacordul asupra acestor momente
a dus la serioase incidente între state.
Statutul juridic de consul sau de membru al oficiului consular începe odată cu atribuirea
acestei calităţi de către statul trimiţător, iar în raport cu statul de reşedinţă odată cu recunoaşterea
sub o anumită formă a acestei calităţi; încetarea statutului se produce ca urmare a faptului că
statul de reşedinţă nu mai recunoaşte această calitate. Este normal deci, ca privilegiile şi
imunităţile consulare, fiind consecinţa acestei calităţi recunoscute, să înceapă şi să înceteze în
aceste momente şi chiar în ipoteza în care calitatea e retrasă de către statul trimiţător, determinant
rămâne tot actul statului de reşedinţă.
În privinţa actelor săvârşite de un funcţionar consular sau de un angajat consular în
exercitarea funcţiilor lor, „ imunitatea de jurisdicţie subzistă fără limită de durată”96.
În literatura de specialitate s-a relevat că interesul pentru asigurarea condiţiilor necesare
în vederea exercitării funcţiilor cu care sunt investiţi în calitatea lor de reprezentanţi oficiali ai
statului trimiţător este considerat raţiunea privilegiilor şi imunităţilor acordate agenţilor
consulari97. Este obligaţia statului de reşedinţă să asigure condiţiile care se impun pentru ca
„activitatea agenţilor consulari să se desfăşoare în bune condiţiuni” 98, în spiritul unor relaţii de
încredere şi respect reciproc, la promovarea cărora o contribuţie deosebită aduc misiunile

96
Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare , art. 53, alin. 4; B.Of. nr. 10/28.01.1972.
97
G.H. Hackworth, op. cit., p. 708.
98
„Statul de reşedinţă va trata pe funcţionarii consulari cu respectul cuvenit şi va lua toate măsurile necesare pentru a
împiedica orice atingere adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii lor” (art. 40, Convenţia de la Viena din 1963, loc.
cit.)

65
consulare şi funcţionarii consulari99. Şi în acest domeniu, o importanţă deosebită are aplicarea şi
respectul principiului reciprocităţii, ţinând seama de faptul că prima funcţie consulară o constituie
protecţia în statul de reşedinţă a intereselor statului trimiţător şi ale cetăţenilor săi, persoane fizice
şi juridice100.

4.6.10. Persoanele excluse de la beneficiul drepturilor, facilităţilor, privilegiilor şi

imunităţilor consulare

Acordarea de drepturi, facilităţi, privilegii şi imunităţi se face pornind de la anumite

calităţi pe care un membru al oficiului consular le are, pentru că neaplicarea legilor în vigoare pe
teritoriul statului de reşedinţă, prin exceptarea de la jurisdicţia acestui stat sau prin crearea unui
regim de privilegii, nu se admite decât în cazuri cu totul excepţionale.
Convenţia de la Viena din 1963, cu privire la codificarea dreptului consular a dat expresie,
în reglementarea pe care o cuprinde, acestor idei.

4.6.11. Renunţarea la imunităţi

Se admite că statul trimiţător poate renunţa la imunităţile ce sunt acordate unui membru al
oficiului consular pe motiv că, acestea ţinând de atributul statului trimiţător, tot el ar avea şi drep-
tul să dispună de ele.
Cu privire la renunţarea la imunităţi, Convenţia de la Viena, pentru codificarea dreptului
consular (art. 45) prevede:„1. Statul trimiţător poate renunţa la privilegiile şi imunităţile unui
membru al postului consular prevăzute în art. 41, 43 şi 44.
2. Renunţarea trebuie să fie întotdeauna expresă, sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 3
din prezentul articol şi trebuie să fie comunicată, în scris, statului de reşedinţă.
3. Dacă un funcţionar consular sau un angajat consular angajează o procedură într-o
materie în are ar beneficia de imunitatea de jurisdicţie, în virtutea art. 43, el nu poate invoca
imunitatea de jurisdicţie faţă de nici o cerere reconvenţională legată direct de cererea
principală.

99
Victor Duculescu, Gheorghe Bădescu, Aspects de la pratique consulaire de la Republique de Roumaine, „Revue
Roumaine des Sciences sociales, Serie de sciences juridiques” No.1, 1971.
100
Convenţia de la Viena , art. 5, lit. a.

66
 4. Renunţarea la imunitate de jurisdicţie pentru o acţiune civilă sau administrativă nu
poate fi socotită ca implicând renunţarea la imunitate în ceea ce priveşte măsurile de executare a
hotărârii, pentru care este necesară o renunţare distinctă.”
Renunţarea la imunitate poate fi făcută în procedura judiciară cât şi în procedura
administrativă. Odată ce renunţarea la imunitate a fost în mod valabil făcută nu mai este permis
să fie invocată într-un stadiu ulterior de procedură.

4.7. INSTITUŢIA CONSULILOR ONORIFICI ŞI A CONSULATELOR

ONORIFICE

Pare paradoxal că, deşi instituţia consulilor onorifici este cunoscută din cele mai vechi
timpuri şi se mai aplică şi azi în practica consulară a unui număr de state, nu există, cu toate
acestea, o definiţie acceptată unanim, termenul de consul onorific nefiind folosit în acelaşi sens
de către toate legislaţiile internaţionale.
Statutul consulului onorific este reglementat în plan internaţional prin Convenţia de la
Viena cu privire la relaţiile consulare, din 24 aprilie 1963 (capitolul 3 se referă la regimul
aplicabil funcţionarilor consulari onorifici şi posturilor consulare conduse de ei), iar în România
prin H.G. nr. 760 din 16 septembrie 1999 privind aprobarea Regulamentului consular şi Statutul
consulului onorific.
Potrivit definiţiei date de Comisia de Drept Internaţional, consulul onorific este acela care
nu primeşte, în mod regulat, о retribuţie de la statul trimiţător, este autorizat a se ocupa eu
comerţul sau exercită о profesie lucrativă în statul de reşedinţă101.
Conform prevederilor din Statutul consulului onorific, funcţionarul consular onorific este
persoana care este cetăţean al statului de reşedinţă sau cetăţean al statului trimiţător cu domiciliul
în statul de reşedinţă, care nu primeşte o remuneraţie regulată pentru activitatea sa salarii,
îndemnizaţii sau alte venituri. Şefii oficiilor consulare onorifice suportă din bugetul propriu toate
cheltuielile privind îndeplinirea atribuţiilor oficiale şi de reprezentare. Consul onorific poate fi şi
persoana care exercită o activitate privată cu caracter lucrativ în afara funcţiilor consulare, în
măsura în care această activitate este compatibilă cu calitatea de consul onorific.

101
Anghel, Ion M., Dreptul diplomatic şi consular, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1996, p.450.

67
 În practica statelor există o interferenţă între instituţia consulului de carieră şi aceea a
consulului onorific, rezultată din împrejurarea că se permite funcţionarilor consulari de carieră să
exercite o ocupaţie privată, cu caracter lucrativ, în statul de reşedinţă.
Diferenţele substanţiale între consulii de carieră şi cei onorifici survin atunci când este
vorba de determinarea statutului juridic al consulatelor şi al consulilor onorifici.
România recunoaşte instituţia consulului onorific aşa cum este reglementată în Convenţia
de la Viena privind relaţiile consulare. Procedura numirii şi acceptării consulilor onorifici,
precum şi cea a conducerii relaţiilor consulare este cea reglementată în convenţie.
România poate înfiinţa, pe bază de reciprocitate, oficii consulare onorifice pe teritoriul
altor state şi poate numi consuli onorifici care funcţionează potrivit legii, normelor, principiilor şi
practicii internaţionale. Instituţia are un caracter facultativ aşa cum rezultă şi din prevederea art.
68 a Convenţiei de la Viena din 1963 : „Fiecare stat este liber să hotărască dacă va numi sau va
primi funcţionari consulari onorifici.”.
Consulii onorifici sunt numiţi dintre persoanele cu poziţii importante în statul de reşedin-
ţă oameni politici reputaţi, personalităţi remarcabile în domeniul economiei, finanţelor, bancar,
cultural ştiinţific, avocaţi de prestigiu cu independenţă financiară şi comportament la nivelul
funcţiei ce li se încredinţează, care pot să contribuie la promovarea intereselor româneşti, la
dezvoltarea relaţiilor de prietenie cu statul de reşedinţă.
Statutul consulilor onorifici ai României
Înfiinţarea de oficii consulare onorifice ale României se face în temeiul Convenţiei de la
Viena, din 1963, cu privire la relaţiile consulare, al convenţiilor consulare bilaterale, al H.G. nr.
760/1999 privind aprobarea Regulamentului consular şi H.G. nr.100/2004 privind organizarea şi
funcţionarea M.A.E., cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit prevederilor Regulamentului consular, România poate înfiinţa, pe bază de
reciprocitate, oficii consulare onorifice pe teritoriul altor state şi poate numi consuli onorifici care
funcţionează potrivit legii, normelor, principiilor şi practicii internaţionale. Înfiinţarea de oficii
consulare onorifice şi numirea şefilor oficiilor consulare onorifice se aprobă de către ministrul
afacerilor externe, în drept să semneze patenta consulară prevăzută cu sigiliul de stat.
Înfiinţarea unui consulat onorific se face cu consimţământul autorităţilor abilitate
ale statului de reşedinţă102. Întrucât existenţa unui consulat onorific este legată nemijlocit de
persoana consulului onorific, vor fi propuşi candidaţi care doresc să-şi asume această demnitate
pe durată nedeterminată.
102
Anghel, Ion M., Drept diplomatic si consular,vol II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p.950

68
 Consulul onorific poate fi desemnat din rândul cetăţenilor români domiciliaţi în statul de
reşedinţă, al cetăţenilor acestui stat sau al cetăţenilor unui stat terţ stabiliţi în statul de reşedinţă.
Consulii onorifici sunt numiţi dintre persoanele cu poziţii importante în ţările
respective - oameni politici reputaţi, personalităţi remarcabile în domeniile economic, financiar,
bancar, cultural, ştiinţific, avocaţi de renume, cu independenţă financiară şi comportament la
nivelul importanţei funcţiei încredinţate, apropiaţi de România. Pentru activitatea desfăşurată,
consulii onorifici nu primesc din partea statului român salarii, indemnizaţii sau alte venituri,
oricare ar fi denumirea acestora şi suportă din bugetul propriu toate cheltuielile ocazionate de
exercitarea funcţiilor lor oficiale decurgând din această calitate.
Consulii onorifici vor îndeplini atribuţii consulare care nu implică exercitarea autorităţii
de stat. Atribuţiile consulare care implică exercitarea autorităţii de stat, care revin oficiilor
consulare de carieră, sunt cele referitoare la cetăţenie, vize şi paşapoarte, stare civilă, transmiteri
de acte judiciare şi extrajudiciare, încasarea de taxe consulare pentru serviciile prestate, precum şi
orice alte activităţi cu un astfel de caracter.
La înaintarea de către şefii misiunilor diplomatice române a propunerii de înfiinţare a unui
consulat onorific, se defineşte circumscripţia consulară a oficiului consular, precizându-se
unităţile teritorial-administrative care o compun (astfel încât între acestea să existe o legătură
nemijlocită), clasa oficiului consular onorific, cu precizarea că persoana desemnată trebuie să
aibă domiciliul în oraşul în care îşi are sediul oficiul consular.
Sediul oficiului consular onorific, rangul, circumscripţia sa şi persoana desemnată să
îndeplinească funcţia de consul onorific, şef al oficiului consular, sunt stabilite de MAE şi sunt
supuse acceptării M.A.E. al statului de reşedinţă.
După primirea acordului de principiu al statului de reşedinţă cu privire la înfiinţarea
oficiului consular onorific şi acceptarea candidatului propus, ministrul afacerilor externe
semnează patenta consulară, care este înaintată, pe cale diplomatică, Ministerului Afacerilor
Externe al statului de reşedinţă, pentru eliberarea exequaturului.
Consulul onorific poate exercita funcţiile consulare numai după primirea exequaturului de
la autorităţile statului de reşedinţă, în afară de situaţiile când acestea îl admit cu titlu provizoriu.
La primirea exequaturului, şeful misiunii diplomatice, în numele M.A.E. al României,
semnează cu şeful oficiului consular onorific un Protocol, conţinând funcţiile consulare pe care
acesta le poate exercita, drepturile de care se bucură şi obligaţiile care îi revin.

69
 Consulatele onorifice sunt subordonate misiunii diplomatice a României din statul de
reşedinţă. Activitatea oficială a consulului onorific este îndrumată şi coordonată de şeful misiunii
diplomatice.
Personalul diplomatic al secţiilor consulare şi consulii de carieră sprijină activitatea
consulilor onorifici şi urmăreşte modul în care aceştia îşi îndeplinesc obligaţiile înscrise în
protocoalele încheiate la preluarea funcţiei.
În caz de deces, de retragere a exequaturului sau de notificare făcută de statul trimiţător
statului de reşedinţă în legătură cu încetarea funcţiilor consulului onorific, consulatul se
desfiinţează.
Calitatea de consul onorific poate fi retrasă oricând de către autoritatea competentă a
statului trimiţător, prin revocarea patentei consulare, dar şi de către autorităţile statului de
reşedinţă, prin retragerea exequaturului.
Din punct de vedere protocolar, şefii oficiilor consulare onorifice urmează ca rang după
şefii oficiilor consulare de carieră. Ordinea de precădere a şefilor de oficii consulare onorifice se
stabileşte în funcţie de data emiterii exequaturului.

Atribuţii generale:
- reprezentarea intereselor României în mediile politice, economice şi culturale în care
activează;
- promovarea obiectivelor României în plan politic şi economic la nivelul guvernelor
locale, liderilor politici, mass-media etc;
- stimularea dezvoltării relaţiilor şi facilitarea contactelor economice şi comerciale între
companii româneşti şi străine, precum şi recomandarea de agenţi economici din circumscripţia
consulară şi sprijinirea încheierii de contracte comerciale;
- oferirea de informaţii privind mediul de afaceri şi oportunităţile din România;
- promovarea cooperării între reprezentanţii comunităţilor româneşti la nivel local;
- stimularea dialogului şi cooperării între comunităţile locale şi România;
- transmiterea de informaţii privind evoluţii în domeniul comercial, economic, cultural-
ştiinţific în circumscripţia consulară în care activează;
- diseminarea de informaţii privind România comunităţilor şi mass-media locale;
- oferirea de asistenţă şi consultanţă cetăţenilor români aflaţi în situaţii deosebite;
- recomandarea de avocaţi pentru susţinerea intereselor persoanelor fizice şi juridice
române în cadrul procedurilor judiciare şi administrative deschise în circumscripţia consulară;
70
 - promovarea fenomenului cultural românesc în mediile în care activează;
- stimularea cooperării între universităţile româneşti şi străine.
Drepturi:
- să arboreze drapelul naţional al României la sediul oficiului consular onorific şi pe
mijloacele de transport, atunci când acestea sunt folosite în interes de serviciu;
- să plaseze pe clădirea în care funcţionează oficiul consular onorific stema de stat a
României şi să aplice o inscripţie corespunzătoare cu denumirea şi rangul oficiului consular, în
limba română şi în limba statului de reşedinţă;
- să primească sprijin din partea autorităţilor statului de reşedinţă pentru obţinerea
localului oficiului consular onorific;
- libertatea de deplasare şi de circulaţie pe teritoriul statului de reşedinţă, sub rezerva
legilor şi a regulamentelor referitoare la zonele în care accesul este interzis sau reglementat din
motive de securitate naţională;
- să aplice sigiliul şi ştampila pe documentele oficiale emise de oficiul consular;
- libertatea de comunicare a oficiului consular onorific pentru orice scopuri oficiale îi
permite acestuia să comunice cu guvernul, cu misiunile diplomatice şi cu celelalte oficii
consulare ale României prin folosirea tuturor mijloacelor de comunicaţie, inclusiv valiza
diplomatică sau consulară;
- libertatea de a comunica cu cetăţenii români aflaţi pe raza circumscripţiei consulare;
- libertatea de a comunica cu autorităţile locale competente din circumscripţia consulară;
- să solicite informaţii de la autorităţile locale din circumscripţia consulară în caz de deces
al unui cetăţean român, de instituire a tutelei sau curatelei unui cetăţean român, de producere a
unui accident rutier în care este implicat un cetăţean român, de naufragiu al unei nave care
navighează sub pavilion românesc, ori în caz de accident al unei aeronave înmatriculate în
România,
- să viziteze cetăţeanul român arestat sau privat de libertate sub orice formă, ori aflat în
executarea unei pedepse privative de libertate în circumscripţia consulară, în cazul în care cel în
cauză nu se opune;
- să beneficieze de distincţiile şi onorurile specifice recunoscute de legislaţia română,
legislaţia locală şi practica internaţională;
Îndatoriri:
- să asigure un local corespunzător pentru sediul oficiului consular care să nu lezeze
demnitatea şi prestigiul statului român şi să suporte toate cheltuielile de funcţionare a acestuia;
71
 - să păstreze separat corespondenţa oficială şi arhiva consulară şi să asigure protecţia lor,
în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Viena din 1963 referitoare la relaţiile consulare;
- să aibă în toate împrejurările o comportare demnă şi morală ireproşabilă;
- să nu folosească poziţia sa oficială pentru obţinerea de avantaje personale incompatibile
cu calitatea de consul onorific;
- să nu facă declaraţii incompatibile cu calitatea sa oficială, care ar putea prejudicia
relaţiile României cu statul de reşedinţă sau cu alte state;
- să anunţe de îndată, prin orice mijloace, instituţiile abilitate ale statului român în cazul în
care împotriva sa se iniţiază o procedură judiciară de către autorităţile statului de reşedinţă, ori
urmează a fi reţinut pentru executarea unei pedepse privative de libertate;
- să informeze, pe orice cale pe care o are la dispoziţie, autorităţile române competente în
cazul în care autorităţile statului de reşedinţă decid sau au în vedere să-i retragă recunoaşterea
calităţii de consul onorific ori intenţionează să facă acest lucru şi să comunice motivele unei
astfel de decizii;
- să informeze misiunea diplomatică română atunci când lipseşte mai mult timp din
localitatea de reşedinţă, se află în concediu de odihnă sau este împiedicat să-şi îndeplinească
sarcinile oficiale;
- să solicite expres consimţământul autorităţilor române în situaţia în care autorităţile
statului de reşedinţă, indiferent de motivele invocate, încearcă să pătrundă în sediul oficiului
consular, în încăperile în care se află corespondenţa oficială şi arhiva, sau i se solicită să depună
mărturie în calitate de expert în materie de legislaţie română;
- în caz de încălcare a statutului său de consul onorific sau de comitere de fapte
incompatibile cu calitatea sa de reprezentant al statului român, ministrul afacerilor externe al
României va hotărî să-i revoce patenta consulară.
Privilegiile şi imunităţile de care pot beneficia consulatele onorifice ale României şi şefii
acestor oficii consulare sunt stabilite expres de către autorităţile abilitate ale statului de reşedinţă.
Consulatele onorifice au drept la protecţie pentru localurile consulare (art. 59), scutiri
fiscale pentru aceste localuri (art. 60) şi scutiri vamale (art. 62).
Statul de reşedinţă va lua măsuri necesare protejării localurilor consulare ale unui post
consular condus de un funcţionar consular onorific, pentru a împiedica violarea sau deteriorarea
lor, precum şi pentru a evita tulburarea liniştii sau atingerea demnităţii postului consular.
Localurile consulare ale unui post consular condus de un funcţionar consular onorific, al
căror proprietar sau locatar este statul trimiţător, sînt scutite de orice impozite şi taxe de orice
72
natură, naţionale, regionale sau comunale, cu excepţia taxelor percepute ca remuneraţie pentru
servicii particulare prestate.
Scutirea fiscală menţionată nu se aplică acestor impozite şi taxe atunci cînd, conform
legilor şi regulamentelor statului de reşedinţă, ele cad în sarcina persoanei care a contractat cu
statul trimiţător.
Arhivele şi documentele consulare ale unui post consular condus de un funcţionar
consular onorific sînt inviolabile în orice moment şi în orice loc s-ar găsi, cu condiţia ca ele să fie
separate de celelalte hîrtii şi documente şi, în special, de corespondenţa particulară a şefului de
post consular şi a oricărei persoane care lucrează cu el, ca şi de bunurile, cărţile sau documentele
care se referă la profesiunea sau la comerţul lor.
Statul de reşedinţă acordă intrarea şi scutirea de orice taxe vamale, impozite şi de alte
redevenţe conexe, cu excepţia cheltuielilor de depozitare, de transport şi a cheltuielilor pentru
servicii similare, pentru următoarele obiecte: steme, drapele, firme, ştampile şi sigilii, cărţi,
imprimate oficiale, mobilierul de birou, materialul şi rechizitele de birou şi obiectele similare
furnizate postului consular de către statul trimiţător sau la cererea sa, sub condiţia ca ele să fie
destinate exclusiv folosirii oficiale a unui post consular condus de un funcţionar consular onorific
Funcţionarii consulari onorifici se bucură de protecţie care poate fi necesară în baza
poziţiei lor oficiale (art. 65), de scutire fiscală cu privire la îndemnizaţiile şi onorariile pe care le
primesc de la statul trimiţător pentru exercitarea funcţiilor consulare (art. 66), de scutirea de
prestaţii personale şi de orice servicii de interes public (art. 67).
Funcţionarii consulari onorifici, cu excepţia acelora care exercită în statul de reşedinţă o
activitate profesională sau comercială în profitul lor personal, sunt scutiţi de toate obligaţiile
prevăzute de legile şi regulamentele statului de reşedinţă în materie de înmatriculare a străinilor şi
de permise de şedere.
Funcţionarul consular onorific este scutit de orice impozite şi taxe asupra indemnizaţiilor
şi onorariilor pe care le primeşte de la statul trimiţător pentru exercitarea funcţiilor consulare.
Statul de reşedinţă trebuie să scutească pe funcţionarii consulari onorifici de orice
prestaţie personală şi de orice serviciu de interes public, indiferent de natura lui, precum şi de
sarcinile militare ca rechiziţii, contribuţii şi încartiruiri militare.
În situaţia în care împotriva unui funcţionar consular onorific este angajată o procedură
penală, acesta este obligat să se prezinte în faţa autorităţilor competente. Precizăm că în
conformitate cu prevederile Convenţiei103, procedura trebuie să fie condusă cu menajamentele
103
Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare , art. 63, B. Of. nr. 10/28.01.1972

73
care se cuvin funcţionarului consular onorific în baza poziţiei sale oficiale şi, în afară de cazul
cînd el se află în stare de arest sau de detenţiune, în aşa fel încît exercitarea funcţiilor sale
consulare să fie stingherită cît mai puţin posibil.
Dacă situaţia impune ca funcţionarul consular onorific să fie pus în stare de detenţiune
preventivă, procedura îndreptată împotriva lui trebuie să fie deschisă în termenul cel mai scurt.
Membrii familiei unui funcţionar consular onorific şi angajaţii consulari care lucrează
într-un post consular onorific nu beneficiază de privilegii şi imunităţi (art. 58, alin. 3):
„Privilegii-le şi imunităţile prevăzute în prezenta Convenţie nu sunt acordate membrilor familiei
unui funcţionar consular onorific sau unui angajat consular care este angajat într-un post
consular condus de un funcţionar consular onorific.”

74
 CONCLUZII
Privilegiile şi imunităţile consulare sunt acordate de către state oficiilor consulare şi
personalului lor pentru a putea îndeplini funcţiile proprii în cât mai bune condiţii. În Preambulul
Convenţiei de la Viena din 1963 se menţionează că acesta este scopul lor, şi nu acela de a
avantaja pe indivizi.
Obligaţia statelor de a-şi trata agenţii consulari cu respectul cuvenit poziţiei lor oficiale
este recunoscută de către state ca o regulă cutumiară.
Imunităţile şi privilegiile consulare sunt acele drepturi, înlesniri şi facilităţi acordate unui
post consular şi membrilor acestuia de către statul de reşedinţă în scopul asigurării îndeplinirii
eficiente a funcţiilor lor.
Dumitru Mazilu menţionează, citându-l pe G.H. Hackwort, că pentru a-şi putea îndeplini
atribuţiile, consulii şi ceilalţi membri ai Oficiului consular se bucură de facilităţi, privilegii şi
imunităţi, care „constituie statutul lor consular”.
Aceste imunităţi şi privilegii sunt reglementate, în primul rând, de către Convenţia de la
Viena din 1963. Modul în care acest document internaţional reglementează această chestiune,
face să transpară o mare apropiere între imunităţile şi privilegiile consulare şi cele diplomatice.
Un rol deosebit de important în aplicarea acestor privilegii şi imunităţi îl are principiul
reciprocităţii. Convenţia consulară dintre România şi Albania, din 1961, prevede în acest sens, în
cuprinsul art.13: „Consulii, persoanele oficiale ale oficiului consular, precum şi colaboratorii
consulatului în măsura în care aceştia sunt cetăţeni ai statului trimiţător se bucură, pe bază de
reciprocitate, de aceleaşi scutiri de taxe vamale pe care statul de reşedinţă le acordă membrilor
reprezentanţelor diplomatice.”
Potrivit prevederilor Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile consulare din 1963,
imunităţile şi privilegiile consulare pot fi clasificate în trei grupuri de norme juridice şi anume:
a) înlesniri, privilegii şi imunităţi privind postul consular – art. 28-39;
b) facilităţi, privilegii şi imunităţi privind funcţionarii consulari de carieră şi ceilalţi
membri ai postului consular – art. 40-57;
c) facilităţile, privilegiile şi imunităţile aplicabile funcţionarilor consulari onorifici şi
posturilor consulare conduse de ei – art. 58-68.
Convenţia de la Viena din 1963 privind relaţiile consulare conţine reglementări care tind
să confere consulatelor şi consulilor imunităţi, privilegii şi facilităţi apropiate cele conferite
ambasadelor şi membrilor misiunilor diplomatice.

75
 În dreptul consular, există regula fundamentală potrivit căreia orice persoană care se
bucură de privilegii şi imunităţi consulare are, în acelaşi timp şi obligaţia de a respecta legile şi
regulamentele statului de reşedinţă, în afara cazurilor în care ea este exceptată de la aplicarea lor
printr-o dispoziţie a unui tratat internaţional opozabil acestui stat.
Ca un corolar al obligaţiei de a respecta legile şi regulamentele statului de reşedinţă, apare
interdicţia de a face imixtiuni în afacerile interne ale acestui stat pentru că, dacă membrii oficiului
consular se află, de principiu, sub jurisdicţia statului de reşedinţă, ei trebuie să observe legile
acestuia; totodată, ei trebuie să respecte şi ordinea juridică din acest stat, faţă de care nu au
îndrituirea de a se opune sau obstrucţiona. Ca atare, consulul nu trebuie să întreprindă în statul de
reşedinţă acţiuni de propagandă politică sau de defăimare, să ia poziţie publică în favoarea unui
partid sau contra unui alt partid în lupta politică internă din statul de reşedinţă, să instige pe
conaţionalii săi la anumite acţiuni politice, etc.. Ei sunt supuşi interdicţiei de a desfăşura o
asemenea activitate care ar fi destinată să aducă ingerinţe în afacerile interne ale statului de
reşedinţă.
În îndeplinirea funcţiei pe care o are, de a informa guvernul său cu privire la situaţia
politică şi culturală şi, în general, cu privire la cea politică, consulul e obligat să se menţină în
limitele a ceea ce este „observarea legitimă” adică să nu recurgă la mijloacele de informare care
pot fi considerate ilicite şi să nu-şi extindă câmpul de observaţie asupra problemelor care exced
funcţiilor sale.
Necesitatea respectării legilor şi regulamentelor din statul de reşedinţă apare ca o premisă
a acordării a unora dintre privilegii şi imunităţi.

76
 BIBLIOGRAFIE
4. Anghel, Ion M., Dreptul diplomatic şi consular, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1996 ;
5. Anghel, Ion M., Dreptul consular, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978 ;
6. Anghel, Ion M., Dreptul diplomatic şi consular, vol.II, Bucureşti, Editura Lumina Lex,
2002
7. Anziloti, - „Cours de droit international”, Paris, 1929;
8. Aurescu B.,- „Drept internaţional contemporan”, Ed. All Back, 2000;
9. Balladore –Pallieri G., „Dirrito internazionale publico”, 1937;
10. Bărbulescu, Petre; Cloşcă, Ionel ş.a., Dicţionar diplomatic, Ed. Politică, Bucureşti, 1979;
11. Bisconti G., - „Manuale di dirrito consulare”, Cedam, Padova, 1969;
12. Bociog, Aurel, Drept consular, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 1996;
13. Bonciog, Aurel, Drept consular, Ed. III-a, Ed. Fund. „România de Mâine", Bucureşti,
2000;
14. Bolintineanu A. (Năstase A., Aurescu B.), - „Drept internaţional contemporan”, Ed. All
Beck, 2002;
15. Bolintineanu, Alexandru; Năstase, Adrian, Drept internaţional contemporan, Institutul
Român de Studii Internaţionale, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1995;
16. Borchard, Edwin M. - „Diplomatic protection of citizens abroad or The Law of
International Claims” - New York, The Banks Law Publishing Co., 1928;
17. Burian, Alexandru; Maftei, Jana, Regimul de drept al activităţii consulare, Chişinău, 2004;
18. Cahier Philippe, - „Le droit diplomatique contemporan”;
19. Calandarelli, - „Cuestiones de derecho internazional privado”;
20. Cavare L., - „Le droit international public positif”;
21. Colliard, - „Institutions internationales”;
22. Contuzzi, - „Trattato teoretico – pratico di diritto consolare e diplomatico”, Torino, 1911;
23. Creţu, Vasile, Drept internaţional public, Ed. Fundaţiei „România de Mâine", Bucureşti,
1999;
24. Duculescu Victor, - „Unele probleme ale conflictului de tratate cu privire specială la
dreptul consular” în „Studii şi cercetări juridice”, nr.1/1973;
25. Dykmans G., - „Legislations et reglements consulaires belges”;
26. Gangi, - „Il matrimonio”, Milano, 1953;
27. Geamănu,Grigore, Drept internaţional public, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
28. Heyking A., - „La theorie et la pratique des services consulaires”;

77
29. Hyde C., - „International Law”;
30. Kelsen Hans, - „Principles of International Law”, revizuită şi editată de T. Turcker, New
York, 1966;
31. Luke T. Lee, - „Vienna Convention on Consular Relations”;
32. Libera K. – „Le fondament juridique des privileges et imunites consulaires” în „Revue de
droit international public”, nr. 3/1959;
33. Maresca Adolfo, - „Le relazione consolari”, Milano, 1966;
34. Mazilu, Dumitru, Diplomaţia – Drept diplomatic şi consular, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2003;
35. Miele – „Scitti di dirrito matrimoniale”, Padova, 1964;
36. Monaco Ricardo, - „Manuale di dirrito internazionale publico”, 1960;
37. Năstase A., - „Drept internaţional contemporan”, Ed. All Beck, 2000;
38. Neagu, Aurel, Dreptul diplomatic şi consular, Editura Ministerului de Interne, 2001;
39. Oppenheim L., - „International Law”;
40. Puente, J. Irizarry Y., - „Traite sur les fonction internationales des consuls”, Ed. Pedone,
Paris, 1937;
41. Scăunaş, Stelian, Drept internaţional public, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002;
42. Schwarzenberger Georg, - „International Law, International Law as applied by
International Courts and Tribunals”, Ed. Stevens, Londra, 1957;
43. Sifthoff A.W., - „Kurs mejdunarodnogo prava”, Leiden, 1966;
44. Silva N., - „Manuale de derecho consular”;
45. Torres Campos, - „Derecho internacional publico”, 1912;
46. Tunkin, G. I., Theory of International Law, London, 1974;
47. Zampaglione Gerard, - „Dirrito consolare –Toria practica”, Editura Stamperia Nazionale,
Roma, 1970;
48. Decretul 481 din 1 ianuarie 1971 pentru aderarea Republicii Socialiste România la
Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare, publicat în B.Of. 10 din 28 ianuarie
1972;
49. Legea 37/1991 privind înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului misiunilor
diplomatice şi oficiilor consulare, publicată în M.Of. nr. 117 din 30 mai 1991.
50. Luke T Lee and John Quigley – Consular law and practice, 2008

78