ierarhică nu împiedică pe ataşații militari să comunice direct cu ministerele în privința

problemelor strict militare și în special acelora care se referă la secrete militare.

Ataşații militari îndeplinesc funcții:
a) de observare și informare asupra situației militare din țara de reşedință;
b) de cooperare cu autoritățile militare ale țării de reşedință, în cadrul acordurilor
stabilite între cele două state;
c) de reprezentare a statului acreditant la ceremoniile oficiale care au loc în țara de
reşedință (asistă la defilări cu ocazia sărbătorilor naționale, participă la exerciții și manevre
militare la care sunt invitați etc.);
d) de consilier tehnic al şefului misiunii diplomatice, în domeniile de specialitate
tehnico-militară, a căror cunoaştere este necesară pentru o justă apreciere a situațiilor care fac
obiectul analizelor politico-diplomatice.
g) Birourile ataşaților de afaceri interne constituie modalitatea de realizare a activității
de reprezentare externă a Ministerului Internelor și Reformei Administrative. Biroul ataşatului
de afaceri interne constituit în cadrul unei misiuni diplomatice a României în străinătate
cuprinde ansamblul personalului și mijloacelor afectate postului de ataşat de afaceri interne în
statul acreditar.

2.4. ÎNFIINȚAREA ȘI ÎNCETAREA UNEI MISIUNI DIPLOMATICE

Misiunea diplomatică este definită în doctrină ca fiind „organ al unui subiect de drept
internațional, instituit în mod permanent pe lângă un alt subiect de drept internațional și
însărcinat cu asigurarea relațiilor diplomatice ale acestui subiect”. (Philippe Cahier).
Un alt autor consideră misiunea diplomatică „agenția ori instituția pe care un stat o
înființează într-un alt stat cu consimțământul acestuia, în scopul de a menține cu el relațiile
diplomatice” (J. Perez de Cuellar)
Misiunea diplomatică constituie principalul instrument prin care se stabilesc și se
mențin relațiile diplomatice, contribuind direct și nemijlocit la realizarea colaborării dintre
ele. (Ion M. Anghel)
Înființarea unei misiuni diplomatice necesită existența relațiilor diplomatice între două
state și acordul lor de voință pentru schimbul de misiuni diplomatice. Dreptul de a stabili și
întreține relații diplomatice, de a primi și trimite misiuni diplomatice aparține în esență
statelor, dar există și alte subiecte de drept, alte entități, cărora dreptul internațional le
recunoaşte această facultate: Sfântul Scaun și Ordinul Suveran al cavalerilor de la Malta.
Evoluția vieții internaționale a făcut să se recunoască dreptul de legație (adică de a
primi și trimite misiuni diplomatice) și mişcărilor de eliberare națională. În doctrină se
menționează că mişcările de eliberare națională obişnuiau să trimită reprezentanțe permanente
în anumite capitale, precum și la organizații internaționale, denumite birouri sau oficii; în
ultimul timp, acestea s-au transformat în adevărate misiuni diplomatice, iar trimişii lor se
bucură de acelaşi tratament acordat ambasadorilor statelor suverane. Au, de asemenea, drept
de legație, organizațiile internaționale cu vocație generală (O.N.U. și instituțiile ei
specializate), organizațiile regionale etc. Condiția existenței consimțământului celor două
state pentru înființarea unei misiuni diplomatice este consfințită de art. 2 din Convenția de la
Viena din 1961 în următoarea formulare: „stabilirea unei misiuni diplomatice între state și
trimiterea de misiuni diplomatice permanente se fac prin consimțământ mutual”.
Încheierea acordului pentru înființarea unei misiuni diplomatice permanente este
precedată de tratative politice pentru discutarea acestui lucru.
Acordul de înființare a misiunii diplomatice poate îmbrăca forma juridică a unui tratat
de-sine-stătător sau poate face parte dintr-un tratat cu un conținut mai larg. Statul care trimite
misiunea diplomatică poartă denumirea de stat acreditant. Statul pe al cărui teritoriu se
73
înființează misiunea diplomatică se numeşte stat acreditar. Acordul cuprinde clauze
referitoare la rangul efectivul, competența misiunii diplomatice, la faptul dacă este vorba de
un schimb de misiuni diplomatice sau de înființarea numai a unei singure misiuni etc. Cauze
de ordin politic, precum dezvoltarea sau intenția de a dezvolta relațiile dintre state, conduc la
schimbarea rangului misiunii diplomatice, de regulă, în sens superior. Transformarea necesită,
de asemenea, acordul reciproc și expres al statelor. Atunci când, din diferite motive, misiunea
diplomatică nu mai este în măsură să funcționeze și să reprezinte interesele statului acreditant
în statul acreditar intervine suspendarea acestei misiuni, deşi relațiile diplomatice se mențin.
În doctrină sunt menționate, ca exemple care ilustrează această situație, cazurile statelor care,
fiind ocupate de forțele germane, și-au transferat guvernele lor în alte state (mai ales la
Londra). Încetarea misiunii diplomatice înseamnă întreruperea completă a funcțiilor misiunii
diplomatice, încetarea automată a sarcinilor care revin membrilor misiunii diplomatice.
Încetarea misiunii diplomatice poate avea drept cauze:
a) ruperea, din diferite cauze, a relațiilor diplomatice; statul acreditar este obligat să
respecte și să asigure protecția localurilor reprezentanței împreună cu bunurile și arhiva ei
(art. 45 din Convenția de la Viena). Se poate apela la un stat terț agreat de cele două părți
pentru reprezentarea intereselor pe timpul cât relațiile diplomatice sunt rupte;
b) dispariția unuia dintre state (fuziune sau dezmembrare) constituie un alt mod de
încetare a activității unei misiuni diplomatice;
c) refuzul de recunoaştere a guvernelor nou instalate în unul din cele două state;
d) suprimarea din motive bugetare,etc.

2.5. MEMBRII MISIUNII DIPLOMATICE

Convenția de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice clasifică membrii misiunii
diplomatice în trei categorii:
- şeful misiunii,
- membrii personalului misiunii,
- personalul privat al misiunii.
Membrii personalului misiunii diplomatice sunt, la rândul lor, clasificați în trei categorii:
- membrii personalului diplomatic,
- membrii personalului administrativ și tehnic,
- membrii personalului de serviciu.
Convenția de la Viena defineşte astfel categoriile menționate (art.1):
- şeful misiunii diplomatice este persoana însărcinată de către statul său să acționeze în
această calitate;
- membrii misiunii diplomatice sunt şeful misiunii și membrii personalului misiunii
diplomatice;
- membrii personalului misiunii diplomatice sunt membrii personalului diplomatic, cărora li
se adaugă personalul administrativ și de deservire;
- membrii personalului diplomatic sunt membrii personalului misiunii diplomatice care au
rang diplomatic;
- agentul diplomatic este şeful misiunii diplomatice sau un membru al personalului diplomatic
al misiunii;
- un membru al personalului administrativ și tehnic este un membru al misiunii diplomatice
angajat în serviciul administrativ sau tehnic al misiunii diplomatice;
- un membru al personalului de deservire este un membru al misiunii diplomatice din
departamentul de servicii interne al misiunii diplomatice,
- un funcționar particular este o persoană care se află în serviciul particular al unui membru al
misiunii diplomatice și care nu este angajat al statului trimițător.
73
 La categoriile menționate este necesar să adăugăm și categoria membrilor de familie a
membrilor misiunii, cărora statul acreditar le acordă un statut special.

Corpul diplomatic
Este format din totalitatea agenților diplomatici, împreună cu membrii familiei lor
aflați pe teritoriul statului de reședință, dar în sens restrâns din corpul diplomatic fac parte
numai șefii reprezentanțelor diplomatice.
Decan al corpului diplomatic devine diplomatul cu cea mai mare vechime în post pe
teritoriul statului acreditar, diplomat care aparține clasei întâi de reprezentare. În țările
catolice, nunțiul papal este considerat de drept decan al corpului diplomatic, indiferent dacă
îndeplinește sau nu condiția referitoare la vechime.

2.6. NUMIREA MEMBRILOR MISIUNII DIPLOMATICE

Conform art. 14 din convenția de la Viena din 1961, șefii misiunilor diplomatice pot
face parte din una din categoriile următoare, în funcție de acordul mutual stabilit de guvernele
interesate:
1. ambasadori, nunții apostolici și alți șefi de misiuni având un rang echivalent (de
exemplu, înalți comisari schimbați între țările membre ale unei comunități) care sunt
acreditați pe lângă șefii de stat;
2. trimiși diplomatici, miniștri și nunții papali interimari care sunt acreditați pe lângă
șefii de stat (această categorie este acum practic inexistentă);
3. însărcinați cu afaceri (en titre, en pied sau titulari) care sunt acreditați pe lângă
Ministerele de Afaceri Externe (și această categorie este rar întâlnită. Nu se poate face nici o
discriminare între șefii misiunilor diplomatice pe baza categoriei din care fac parte, cu
excepția chestiunilor de prioritate și de protocol, iar în această privință dreptul de primire de
către şeful statului este rezervat acelora cu rang de ambasador. (R.G. Feltham) Fiecare stat are
dreptul de a-și alege agenții diplomatici și pe ceilalți membri ai misiunii diplomatice.
Desemnarea și numirea lor se face de statul acreditant potrivit normelor aparținând dreptului
intern, în temeiul atributului de suveranitate.
Şeful de misiune este responsabil de toate problemele legate de misiunea sa. El poate
și chiar însărcinează cu diferite funcții personalul, dar este singur răspunzător față de ambele
guverne (al statului acreditant și al celui acreditar) de modul în care își conduce misiunea.
Şeful de misiune este însărcinat să reprezinte interesele statului acreditant și trebuie să fie
recunoscut ca atare de statul acreditar. Potrivit art. 5 pct.2 al Convenției de la Viena din 1961
„Dacă statul acreditant acreditează un sef de misiune în unul sau mai multe state, el poate
înființa o misiune diplomatică condusă de un însărcinat cu afaceri ad-interim în fiecare din
statele în care şeful de misiune nu-și are reședința sa permanentă”.
Numirea şefului de misiune se face de către și în numele şefului de stat, în
conformitate cu prevederile constituționale din fiecare țară. (Ion M. Anghel) Rangul şefului
de misiune acreditat constituie o înțelegere între guvernele în cauză. Deși statul acreditant are
prerogativa numirii agentului său diplomatic, va trebui să țină seama în alegerea lui de
punctul de vedere al statului acreditar. În acest sens, art. 4 din Convenția de la Viena din 1961
prevede că nici un stat nu poate fi constrâns să primească un agent diplomatic care i se pare
impropriu pentru îndeplinirea misiunii sale.
Procedura prin care un stat se informează dacă persoana aleasă de el este persona grata
pentru a ocupa postul de sef al misiunii diplomatice pe teritoriul statului acreditar, constituie
agrearea, iar procedura acceptării unui sef de misiune al statului trimițător poartă denumirea
de agrement.
Convenția de la Viena din 1961 înscrie în art.4 pct.1 faptul că „Statul acreditant
trebuie să se asigure că persoana pe care intenționează să o acrediteze ca sef al misiunii în
73
statul acreditar a primit agrementul acestui stat”. Numirea unui sef de misiune se perfectează
în mod formal prin procedura acreditării și nu din momentul acordării agrementului.
Acreditarea este procedura specială prin care dreptul internațional reglementează
afirmarea definitivă a calității de sef de misiune a unei persoane fizice care a primit deja
agrementul. Această procedură presupune existența a două declarații de voință distincte:
- voința statului acreditant referitoare la numirea agentului diplomatic
- declarația expresă a statului acreditar de acceptare a numirii respective.
Dreptul internațional atribuie acestor declarații unilaterale distincte efectul juridic de
perfectare a raportului de misiune diplomatică. Declarația de voință prin care statul acreditant
participă la procedura acreditării este cuprinsă într-un document formal – scrisorile de
acreditare. Declarația de voință prin care statul acreditar își exprimă consimțământul la
numirea şefului de misiune este implicită, rezultă din primirea solemnă a scrisorilor de
acreditare efectuată de organul destinatar al acestora.
Scrisorile de acreditare constituie instrumentul diplomatic prin care se constată
calitatea oficială a şefului de misiune, prin care se constată calitatea oficială a şefului de
misiune, prin care se face dovada că această persoană este abilitată de către guvernul său să
exercite funcțiile încredințate; sunt semnate de către şeful statului acreditant și adresate
şefului statului acreditar. Prezentarea scrisorilor de acreditare este esențială pentru
recunoașterea calității de sef de misiune și are loc în cadrul unei solemnități speciale. Odată
cu încheierea ceremoniei prezentării scrisorilor de acreditare, şeful de misiune dobândește în
mod definitiv funcția sa de sef de misiune, fiind învestit cu exercițiul deplin al funcțiilor sale.
Se consideră că şeful de misiune diplomatică trebuie să considere priorități
fundamentale următoarele:
- formularea politicii diplomatice;
- transmiterea către statul acreditar a punctelor de vedere ale propriului guvern în
probleme importante de interes comun și de politică comună, el constituind un canal de
comunicare între cele două guverne în astfel de probleme;
- să raporteze ministerului său evenimentele cu semnificații politice sau economice
importante și să comenteze punctele de vedere ale unor țări terțe;
- să fie la curent în ce privește persoanele cu influență și sursele puterii naționale în
statul în care se află în misiune,
- să facă dovada unui comportament oficial, cât și neoficial de o manieră care să
sporească reputația țării sale;
- să cultive un cerc de prieteni suficient de larg și variat pentru a fi capabil să și
îndeplinească funcțiile.
Spre deosebire de cazul şefului de misiune, nu este necesar, în cazul altor membri ai
personalului diplomatic, procedura de numire este mult simplificată; consimțământul statului
acreditar nu trebuie exprimat în mod obligatoriu expres. Procedura este constituită dintr-o
notă oficială transmisă M.A.E. al statului acreditar și nota de răspuns. Diplomatul nu se va
prezenta la post înainte de a avea loc schimbul de note.
Dreptul statului acreditant de a numi membrii personalului diplomatic este limitat de
statul acreditar de a solicita menținerea efectivului misiunii diplomatice în ceea ce el
consideră rezonabil. Statul acreditant poate refuza să admită funcționari de o anumită
categorie (art.11 Convenția de la Viena, 1961).
În ce privește numirea personalului tehnico-administrativ, precum și a celui de serviciu
trebuie să avem în vedere următoarele: ca structură, personalul tehnic și administrativ este
alcătuit din: secretari tehnici, translatori, dactilografi, arhivari, contabili, referenți de
specialitate etc, iar personalul de serviciu cuprinde soferi, curieri, portari, oameni de serviciu,
grădinari, mecanici, muncitori calificați etc. Trebuie să se facă distincție între oamenii de
serviciul ai misiunii diplomatice și persoanele din serviciu agentului diplomatic: menajerele,
73
personalul care a fost angajat la reședința diplomatului de către acesta. În cazul acestor
categorii de personal, se vor îndeplini aceleași reguli ca în cazul personalului diplomatic cu
următoarele diferențe:
- apartenența la cetățenia statului acreditant nu este o condiție ce trebuie îndeplinită;
- nu mai apare nici condiția ca această persoană să aibă calitatea de persona grata.

3. FUNCȚIILE MISIUNILOR DIPLOMATICE

3.1. Precizări preliminare
3.2. Funcția de reprezentare
3.3. Funcția de negociere
3.4. Funcția de observare și informare
3.5. Funcția de realizare a cooperării internaționale
3.6. Funcția de protejare a intereselor statului acreditant și a
cetățenilor acestuia

3.1. PRECIZĂRI PRELIMINARE

Potrivit alin.1 al art.3 al Convenției de la Viena, din anul 1961, funcțiile misiunilor
diplomatice constau, în special, în:
- a reprezenta statul acreditant în statul acreditar;
- a ocroti în statul acreditar a intereselor statului acreditant și ale cetățenilor săi, în limitele
admise de dreptul internațional;
- a duce tratative cu guvernul statului acreditar;
- a informa prin toate mijloacele licite, despre condițiile și evoluția evenimentelor din statul
acreditar și de a raporta cu privire la acestea statului acreditant;
- promovare a relațiilor de prietenie și de dezvoltare a relațiilor economice, culturale și
științifice între statul acreditant și statul acreditar.
În alineatul 2 al aceluiași articol se face precizarea potrivit căreia nici o dispoziție a
Convenției nu poate fi interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcțiilor
consulare.
Enumerarea funcțiilor misiunii diplomatice făcută în cuprinsul art.3 nu este una
exhaustivă; consimțământul pe care un stat îl dă pentru înființarea misiunii diplomatice
presupune permisiunea de a îndeplini cel puțin funcțiile enumerat de Convenție.

3.2. FUNCȚIA DE REPREZENTARE

Funcția de a reprezenta statul acreditant în statul acreditar este cea mai veche funcție a
misiunilor diplomatice, şeful misiunii fiind cel care reprezintă statul său în plenitudinea
relațiilor sale diplomatice, prin modalități foarte variate de participare la viața publică a
statului acreditar.
Formele prin care se realizează funcția de reprezentare sunt multiple:
- participarea la viața publică a statului acreditar;
- negocierea în numele statului acreditant;
- promovarea politicii statului acreditant etc.

3.3. FUNCȚIA DE NEGOCIERE

Funcția de a duce tratative cu guvernul statului acreditar, denumită și funcția de
negociere, reprezintă aspectul esențial al activității misiunii diplomatice în apărarea
intereselor statului acreditar; în rezolvarea diferendelor dintre state. Negocierea este cel mai la
îndemână și cel mai eficient mijloc diplomatic de soluționare a diferendelor; negocierile pot fi
oficioase (doar contacte de cunoaștere a intențiilor părților, fără a le angaja) sau oficiale
73