INTRODUCERE

Instituţia consulară este legată de comerţ, expansiune economică,

circulaţia persoanelor; altfel spus, instituţia consulară reprezintă consecinţa
dezvoltării comerţului şi, totodată, marchează şi o prezenţă politică în afara
graniţelor. Fondată pe interesele politice pe care le reprezintă această categorie
de relaţii între state, instituţia relaţiilor consulare se bazează pe premise juridice
generale, derivând din dreptul şi obligaţiile juridice pe care ordinea juridică
internaţională le atribuie statelor (fenomenul imigrării sau al prezenţei străinilor
ocazionează unele angajamente pentru statul de imigraţie ̶ cât priveşte
tratamentul pe care trebuie să-l acorde acelei categorii de străini, după cum
legătura de cetăţenie implică pentru aceştia anumite obligaţii ̶ cum ar fi aceea
de fidelitate dar şi juridicţia personală a statului de apartenenţă asupra acestora,
pe care statul de reşedinţă nu le poate ignora).
Activitatea consulară presupune încredere şi respect reciproc între două
state (statul trimiţător şi statul primitor) şi o strânsă cooperare între organele
acestora în realizarea unor scopuri, scopuri, de cele mai multe ori cu caracter
umanitar, cerinţa respectării principiilor (principiul neamestecului în treburile
interne, principiul egalitaţii suverane, ş.a.m.d.) are o importanţă deosebită, vitală
pentru relaţiile consulare.
Lucrarea de față realizează o analiză a modului în care este organizată și
cum funcționează activitatea consulară acordată cetețenilor români.
Prin modul de structurare a lucrării, s-a urmărit integrarea din perspectivă
istoric-evolutivă a măsurilor de protecție a mediului, cunoașterea conceptului de
mediu și alte concepte fundamentale pentru mediu și o analiză a sistemului
instituțional intern, elemente reflectate în cadrul celor trei capitole ale lucrării.
Volumul şi complexitatea activităţii consulare, sub toate aspectele sale, s-
a menţinut, de-a lungul timpului, la un nivel ridicat.
 Presiunea deosebită, exercitată atât asupra reţelei consulare, cât și asupra
structurilor specializate interne, a condus la necesitatea identificării de soluţii de
îmbunătăţire a instrumentelor consulare, pe de o parte, cât şi la sporirea
eforturilor de finalizare a proiectelor informatice aflate în curs de implementare.
De asemenea, au continuat demersurile de conştientizare a cetăţenilor
români aflaţi în străinătate ca turişti sau rezidenţi.
Lucrarea este structurată în patru capitole, astfel:
În Capitolul I, intitulat Considerații generale privind relațiile consulare,
se prezintă definițiile conceptuale despre relațiile consulare, istoricul
consulatelor și activitatea acestora în România, subiecții relațiilor consulare și,
de asemenea, stabilirea și încetarea acestora.
Capitolul II – Rolul și importanța oficiilor consulare – descrie modul de
funcționare a oficiilor consulare, înființarea acestora, personalul oficiilor
consulare dar și importanța acestora.
Capitolul III, Asistența și protecția consulară acordată cetățenilor
români, detaliază modul în care se acordă protecție consulară cetățenilor români
care se află în statele membre UE dar, totodată, și cetățenilor români care se
află, deopotrivă, în statele terțe ale UE.
În Capitolul IV - Practică judiciară – sunt tratate spețe care reflectă
situații diferite în materie consulară.
Capitolul destinat concluziilor încearcă să surprindă și să evalueze rolul
Asistenței și protecției consulară acordată cetățenilor români
Pentru materializarea proiectului, am utilizat ca material
bibliografic, tratate, monografii, cursuri de specialitate, legislație și surse on-
line.
 CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND RELAŢIILE CONSULARE

1.1. Delimitări conceptuale

Termenul consular provine din cuvântul latin consultere şi înseamnă a
consulta, a sfătui (consultus - cunoscător de legi)1.
Dreptul consular, conceput ca şi o parte a dreptului internaţional,
reprezintă totalitatea normelor şi a regulilor care reglemetează relaţiile
consulare, organizarea şi funcţionarea oficiilor consulare, statutul juridic al
oficiilor consulare şi cel al personalului acestora. În literatura de specialitate,
dreptul consular, ca şi dreptul diplomatic, constituie o parte a dreptului
internaţional, în pofida faptului că numeroase şi importante aspecte ale activităţii
consulare sunt reglementate de către dreptul intern al statelor2.
Dreptul consular reprezintă locul unde normele internaţionale coexistă
împreună cu cele ale ordinii juridice interne a statelor, iar sub influenţa primelor
se stabilesc punctele de contact şi se produce armonizarea celor din urmă 3.
În raport cu alte părţi sau alte ramuri ale dreptului internaţional, dreptul
consular are caracterul unui mecanism cu rol de instrument care funcţionează în
vederea realizării unui anumit scop al dreptului internaţional, şi anume:
colaborarea între state într-un domeniu anumit al vieţii internaţionale ̶ acela al
protecţiei cetăţenilor proprii, supraveghind sau contribuind în acest fel, la
punerea în practică a unui anumit regim de drepturi recunoscute acestor cetăţeni.
Astfel, dacă printr-o convenţie de stabilire sau un tratat de comerţ şi navigaţie,
se statuează cu privire la un regim de drepturi şi obligaţii ̶ regimul juridic al
1
I. M. Anghel, Dreptul diplomatic, Vol. II, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1987, p. 10.
2
I. M. Anghel, op. cit, pp. 10-17.
3
M. Mihăilă, Elemente de drept internaţional public şi privat, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 90.
străinilor care sunt cetăţeni ai părţilor contractante (persoane fizice şi persoane
juridice), printr-o convenţie consulară, încheiată între aceleaşi state, se stabileşte
înfiinţarea acelui regim de organe, care, prin exercitarea atribuţiilor ce le revin,
vor veghea ca acel regim juridic odată statuat, să fie asigurat; primul este un act
constitutiv de drepturi şi obligaţii, ultimul este finalizator (asigură realizarea
acestora).4
Relaţiile consulare sunt relaţii interstatale, iar activitatea consulară
izvorăşte totuşi, din interferenţele care se produc între jurisdicţia personală a
unui stat şi juridicţia teritorială a altui stat, deci a două legislaţii naţionale şi se
conturează, în final, ca un mecanism de cooperare interstatală, care face puntea
de legătură între două ordini juridice în concurenţă. Circumstanţa că persoana
sau că interesele unui cetăţean se află pe teritoriul unui alt stat, necesitatea
imperioasă şi incontestabilă ca fiecare stat să poată asigura protecţia şi asistenţa
cuvenite cetăţenilor săi, chiar şi atunci când ei se află în străinătate (implicit, şi
sub jurisdicţia altui stat), face ca statele în cauză să fie implicate în relaţiile de la
stat la stat. Această concurenţă de competenţe a organelor ce aparţine a două
state, pune problema delimitării sferei lor de atribuţii şi generează relaţiile
interstatale cu acest caracter specific, şi anume, caracterul consular5.
De asemenea, ca şi în cazul dreptului diplomatic, şi în dreptul consular
există unele elemente care subliniază într-o măsură mai mare, aceste
particularităţi (domeniul de interferare a celor două ordini juridice ̶ naţionale şi
internaţionale ̶ este mult mai întins, existând sectoare mai largi ale activităţii
consulare care sunt reglementate prin dreptul intern: modul de organizare a
relaţiilor consulare, numirea şi admiterea conulilor, stabilirea funcţiilor
consulare precum şi modul de exercitare a acestora, statutul juridic al oficiului
consular şi al membrilor acestuia când se face trimitere la relaţiilor respective.
Prin expresia relaţii consulare, înţelegem raporturile ce se stabilesc între
două state, ca urmare a exercitării funcţiilor consulare de către organele
4
I. M. Anghel, Dreptul diplomatic şi dreptul consular, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 519.
5
M. Mihăilă, op. cit., p. 91.
acestora sau totalitatea relaţiilor stabilite între statul trimiţător şi statul
primitor ca urmare a exercitării de funcţii consulare de către organele primului
stat pe teritoriul celuilalt stat. În accepţiunea lor cea mai largă, relaţiile
consulare constituie forma pe care relaţiile dintre două state o îmbracă, pentru a
ajunge la soluţia existenţei pe teritoriul unuia dintre cele două state, a unor
organe speciale ale celuilalt stat, cu menirea de a exercita funcţii consulare.6
În ceea ce priveşte natura juridică a relaţiilor consulare, se poate spune că
au un caracter convenţional datorită faptului că stabilirea de relaţii consulare
presupune acordul dintre state şi aceasta reprezintă o regulă fundamentală a
dreptului consular.7 Totodată, relaţiile consulare au un caracter direct pentru că
se desfăşoară prin intermediul organelor consulare ca organe ale statelor
respective.
De asemenea, relaţiile consulare sunt bilaterale având în vedere că
indiferent de forma pe care o îmbracă actele prin care se statuează normele ce le
reglementează, ele sunt relaţii între două state anume.
Natura reprezentării pe care o realizează organele consulare este, într-
adevăr, de un grad subsecvent aceleia pe care o implică reprezentarea
diplomatică dar, cu toate acestea, nu se poate nega faptul că, la fel ca şi
diplomatul, consulul reprezintă statul care l-a trimis (chiar dacă această
reprezentare nu include, de regulă, şi reprezentarea politică); consulul este numit
de către un stat suveran, ca reprezentant al său într-un alt stat; de cele mai multe
ori, numirea și admiterea se materializează în acte emise chiar de către şefii
statelor în cauză sau din partea guvernelor respective, iar împrejurarea că, în
activitatea lui de zi cu zi, ţine legătura cu organele locale ale statului de
reşedinţă, nu are relevanţa necesară pentru a putea nega caracterul de organ al
relaţiilor externe pe care-l are consulatul ̶ caracater care este, de altfel, în mod

6
Serviciul exterior al României cuprinde misiunile diplomatice şi oficiile consulare (H. G. nr. 1040/2011 privind
organizarea şi funcţionarea M. A. E., cu modificările ulterioare).
7
I. M. Anghel, Dreptul diplomatic şi dreptul consular, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 519.
expres menţionat în legislaţia statelor.8 Dreptul consular cuprinde, desigur, un
set de principii generale care au valoare universală, dar, din cauză ca sistemul
dreptului consular implică în toate cazurile referiri substanțiale (încorporări) la
un sistem de drept național, el este puternic ancorat la acestea și cum ele diferă
de la un stat la altul, dreptul consular capătă o coloratură și nuanțe proprii, o
anumită individualitate generată de soluțiile și formele de activitate9.
Activitatea consulară presupune încredere şi respect reciproc între două
state (statul trimiţător şi statul primitor) şi o strânsă cooperare între organele
acestora în realizarea unor scopuri, scopuri, de cele mai multe ori cu caracter
umanitar, cerinţa respectării principiilor (principiul neamestecului în treburile
interne, principiul egalitaţii suverane, ş.a.m.d.) are o importanţă deosebită, vitală
pentru relaţiile consulare.
Dreptul consular, chiar dacă este parte integrantă a dreptului internaţional,
are anumite principii care-i sunt proprii, în sensul că normele care reglementează
relaţiile consulare coexistă cu normele interne ale statelor 10, în condiţiile în care,
pe de o parte, fiecare îşi păstrează natura sa specifică, iar, pe de altă parte, se află
în raporturi de coordonare şi completare care nu pot fi ignorate; deci, dreptul
consular reprezintă locul de confluenţă, unde normele internaţionale coexistă cu
cele ale ordinii juridice interne ale statelor în cauză, iar sub influenţa primelor,
se stabilesc punctele de contact şi se produce armonizarea dintre acestea din
urmă, pe planul operaţional al aplicării lor.11
Prin activitatea consulară se asigură exercitarea și apărarea în străinătate a
drepturilor și intereselor statului român și ale persoanelor fizice sau juridice
române, potrivit legii, normelor și principiilor de drept internațional, cu
respectarea reglementărilor interne ale statelor acreditare.12

8
Serviciul exterior al României cuprinde misiunile diplomatice şi oficiile consulare (H. G. nr. 1040/2011 privind
organizarea şi funcţionarea M. A. E., cu modificările ulterioare).
9
I. M. Anghel, op. cit., 2011, p. 520.
10
A. Maresca, Le relazioni consolari, Milano, 1966, p. 85.
11
I. M. Anghel, op. cit., 2011, p. 520.
12
Legea nr. 62/2019 privind activitatea consulară intrată În vigoare de la 21 aprilie 2019
 Activitatea consulară se realizează de către Ministerul Afacerilor Externe,
prin exercitarea autorității de stat.
În străinătate, Ministerul Afacerilor Externe prestează activitatea
consulară prin misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României.
În cadrul activității consulare, misiunile diplomatice și oficiile consulare
de carieră exercită următoarele funcții:
a) apără și promovează drepturile și interesele statului român, ale
persoanelor fizice și juridice române în statele acreditare;
b) promovează relațiile de prietenie între România și statele acreditare și
favorizează dezvoltarea relațiilor bilaterale în domeniile juridic, economic,
comercial, social, cultural, științific și turistic;13
c) se documentează, prin orice mijloace licite, despre mediul economic,
comercial, social, cultural, științific și turistic din statele acreditare și furnizează,
în condițiile legii, informații în acest sens Centralei Ministerului Afacerilor
Externe, altor autorități publice române, precum și persoanelor interesate;
d) stabilesc legături și colaborează cu mediul asociativ, cu presa de
expresie românească și cu ceilalți membri ai comunităților românești din statele
acreditare, acordându-le sprijin pentru păstrarea și promovarea identității, limbii,
culturii și spiritualității românești;
e) prestează servicii consulare;
f) acordă protecție consulară;
g) acordă asistență consulară;
h) țin evidența cetățenilor români care și-au înregistrat prezența pe
teritoriul statelor acreditare la misiunile diplomatice și la oficiile consulare de
carieră;
i) exercită orice altă funcție prevăzută de legea română, de legislația
Uniunii Europene și de celelalte norme de drept internațional, cu respectarea
reglementărilor interne ale statelor acreditare.
13
Legea nr. 62/2019 privind activitatea consulară intrată În vigoare de la 21 aprilie 2019
  Cu consimțământul statului acreditar, un oficiu consular de carieră poate
îndeplini și acte diplomatice, dacă în țara respectivă nu este acreditată o misiune
diplomatică română și dacă interesele statului român nu sunt reprezentate în
acea țară de misiunea diplomatică a altui stat.
La nivel guvernamental sau, după caz, la nivel departamental, prin
intermediul Ministerului Afacerilor Externe, pot fi încheiate cu alte state
acorduri și înțelegeri de reprezentare consulară, prin care partea română:
a) își asumă exercitarea în numele altui stat a tuturor sau a unora dintre
funcțiile consulare, pe teritoriul unuia sau mai multor state, cu consimțământul
acestora;
b) încredințează altor state exercitarea în numele părții române a tuturor
sau a unora dintre funcțiile consulare, pe teritoriul unuia sau mai multor state
terțe în care România nu este reprezentată printr-o misiune diplomatică sau
printr-un oficiu consular de carieră rezident, cu consimțământul statelor
acreditare.14

1.2. Istoricul consulatelor în România

Crearea instituţiei consulatelor a fost determinată, de necesitatea de a
organiza şi dezvolta relaţiile economice, cu precădere cele comerciale între ţări.
Deopotrivă, ele au rezultat, concomitent, şi din nevoia de a asigura ocrotirea
persoanelor fizice şi juridice ale unui stat, care se aflau sau îşi desfăşurau
activitatea pe teritoriul altui stat. Instituţia consulatului subzistă şi astăzi, datorită
tocmai menţinerii unor multiple interese economico-comerciale, politico-
juridice, cât şi capacităţii sale de a se adapta unor nevoi şi funcţionalităţi care, la
un moment dat, păreau de neconciliat15.
Instituţia consulară este legată de comerţ, expansiune economică,
circulaţia persoanelor; altfel spus, instituţia consulară reprezintă consecinţa

14
Legea nr. 62/2019 privind activitatea consulară intrată În vigoare de la 21 aprilie 2019
15
I. M. Anghel, op. cit., p. 530.
dezvoltării comerţului şi, totodată, marchează şi o prezenţă politică în afara
graniţelor. Fondată pe interesele politice pe care le reprezintă această categorie
de relaţii între state, instituţia relaţiilor consulare se bazează pe premise juridice
generale, derivând din dreptul şi obligaţiile juridice pe care ordinea juridică
internaţională le atribuie statelor (fenomenul imigrării sau al prezenţei străinilor
ocazionează unele angajamente pentru statul de imigraţie ̶ cât priveşte
tratamentul pe care trebuie să-l acorde acelei categorii de străini, după cum
legătura de cetăţenie implică pentru aceştia anumite obligaţii ̶ cum ar fi aceea
de fidelitate dar şi juridicţia personală a statului de apartenenţă asupra acestora,
pe care statul de reşedinţă nu le poate ignora). Instituţia consulară are rădăcinile
în îndepărtatele timpuri ale antichităţii, consulatele precedând, cu multe secole,
înfiinţarea misiunilor diplomatice permanente.16
Instituţia consulatelor din România a apărut şi a fost folosită, atunci când
ţara noastră, prin nivelul său de dezvoltare, prin ceea ce putea ea oferi, a
reprezentat interes pentru expansiunea economico-comercială străină17. Evoluţia
social-economică din ţările române (navigaţia pe Dunăre, baza de materii prime
oferite şi debuşee pentru produsele industriale) a atras atenţia expansiunii
economice a capitalului vest-european, fapt care, conjugat cu lupta unor noi
puteri vecine de a-şi extinde sferele de influenţă ori de a-şi instaura dominaţia în
această regiune, au constituit cei doi factori motori de bază care au dus la
înfiinţarea de numeroase consulate în cele mai diferite puncte de pe harta ţării
noastre18
Dacă a existat o răspândire densă şi timpurie de consulate pe teritoriul
ţării noastre (când cele mai multe ţări europene din acel timp erau, într-un fel
sau altul, reprezentate în România), în schimb consulatele noastre din străinătate
au luat fiinţă, mult mai târziu ̶ pe măsura consolidării statalităţii şi fără a

16
G. H. Stuart, American Diplomatic and Consular Practice, New York, p. 277 apud I. M. Anghel, Dreptul
diplomatic şi dreptul consular, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 531.
17
V. Cândea, Dinu C. Giurescu, Mircea Maliţa, Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti, Editura Politică,
Bucureşti, 1966, p. 215.
18
I. M. Anghel, op. cit., 2011, p. 531.
cunoaşte o extindere prea mare. Explicaţia care se impune este de ordin istoric:
ţările străine, în special marile puteri, erau în competiţie pentru a avea
reprezentanţe care să realizeze scopurile de expansiune politică şi economică,
dar, netratând Ţările române ca entităţi politice de rangul lor, nu erau dispuse să
accepte reprezenteanţe ale acestora pe teritoriul lor; Ţările române, la rândul lor,
nu aveau o expansiune economică şi nici interese cu caracter consular de apărat
în străinătate nu apăruseră, întregul efort fiind angajat atunci în lupta pentru
dobândirea independenţei, a recunoaşterii României ca stat19.

19
Idem.