Sunteți pe pagina 1din 17

Prof.univ.dr.

Dumitra Popescu
Lector univ.dr.Felicia Maxim

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC


Vol. II
Curs universitar

1
CAPITOLUL IV
DREPTUL DIPLOMATIC ŞI CONSULAR

1. Diplomaţia şi Dreptul diplomatic


În ,,Dicţionarul de Drept Internaţional Public”, elaborat sub coordonarea
dr.Ionel Cloşcă, se arată că termenul diplomaţie provine din cuvântul grec diploma
utilizat în Grecia antică pentru tăbliţele încredinţate solilor ca semn al împuternicirii
lor.1Deşi, originea diplomaţiei poate fi identificată în trecutul îndepărtat, termenul ca
atare a fost folosit în Anglia abia în anul 1787.
În prezent, cuvântul diplomaţie este folosit în mai multe sensuri, însă toate
înţelesurile care i se dau sunt legate între ele, fiind unanim acceptate de către
specialişti.2
Astfel, termenul este folosit pentru a desemna:
 politica externă a unui stat, adică poziţia internaţională a unui stat (în
acest caz noţiunea de diplomaţie fiind sinonimă cu cea de politică
externă);
 diplomaţia unei ţări, caz în care utilizăm , în sens generic, termenii de
diplomaţie românească, diplomaţia franceză;
 diplomaţia unei regiuni, cum ar fi diplomaţia Orientului Mijlociu;
 diplomaţia unei epoci, vorbind, în acest sens, de diplomaţia tradiţională
sau modernă;
 o ipostază a diplomaţiei, caz în care putem utiliza termenul de diplomaţie
a apărării intereselor naţionale;
 metodele utilizate, cum ar fi diplomaţia petrolului, secretă, confidenţială
sau deschisă;
 funcţiile îndeplinite de un diplomat.3
Având în vedere sensurile prezentate, în literatura de specialitate se arată că,
în accepţiunea sa generală, diplomaţia reprezintă calea de menţinere a unor relaţii
paşnice, de cooperare şi înţelegere între toate statele, cu respectarea personalităţii
fiecăruia. În sens concret, diplomaţia este definită ca fiind activitatea unor organe
ale statului, de stabilire, menţinere şi dezvoltare de relaţii cu alte state, apărând
drepturile şi interesele lui în exterior, pentru realizarea scopurilor urmărite de
politica externă.4
Aspectele evocate ne determină să evidenţiem caracteristicile diplomaţiei.
Prin urmare, diplomaţia poate fi privită ca fiind o activitate:
 politico-juridică al cărei obiect îl constituie desfăşurarea relaţiilor pe care un
stat le are cu alte state sau în cadrul organizaţiilor internaţionale;

1
Ionel Cloşcă, op.cit., 1982, p.116.
2
Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic şi consular, vol.I, Ediţia a-II-a revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, 2002,
p.3.
3
Ion M. Anghel, op.cit., vol.I, 2002, p.4; Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op.cit., 1997,p.290.
4
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op.cit., 1997, p.292.
2
 care se realizează prin folosirea unor mijloace proprii, cum ar fi: reprezentarea
permanentă a statelor, tratativele, corespondenţa diplomatică, participarea la
conferinţele şi congreselor internaţionale, participarea la activitatea derulată de
organizaţiile internaţionale;
 dinamică şi flexibilă, esenţa acesteia fiind căutarea de soluţii reciproc
acceptabile.5
De-a lungul timpului organizarea şi desfăşurarea activităţii diplomatice au fost
reglementate, o parte din reguli dobândind caracterul de norme juridice, iar altele
rămânând în stadiul de uzanţe diplomatice, aplicarea lor făcându-se pe baza
curtoaziei internaţionale ( comitas gentium ).Ţinând seama de modul în care regulile
dreptului diplomatic sau format, normele dreptului diplomatic au avut caracter
preponderent cutumiar şi cutuma continuă să joace un rol important în domeniu.6
Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea regulilor şi normelor juridice care
reglementează organizarea, sarcinile, competenţa şi statutul organelor pentru
relaţii externe.7 Din definiţia prezentată rezultă că obiectul dreptului diplomatic îl
constituie diferitele aspecte ale activităţii diplomatice desfăşurate atât de organele
interne cât şi de organele externe ale statului pentru relaţii internaţionale, precum şi
anumite laturi ale activităţii conferinţelor, congreselor şi organizaţiilor internaţionale,
aceasta din urmă fiind cunoscută ca diplomaţie multilaterală (paradiplomaţie).8

1.1. Organele statului pentru relaţiile internaţionale


Organele statului pentru relaţiile internaţionale se împart în două grupe:
a. organe interne ale statului pentru relaţii internaţionale;
b. organe externe ale statului pentru relaţii internaţionale.
În categoria organelor interne ale statului pentru relaţii internaţionale sunt incluse:
 Parlamentul- desfăşoară activitate în domeniul tratatelor şi de reprezentare;
 Preşedintele statului-conform art. 91 din Constituţia României, Preşedintele
încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le
supune spre ratificare Parlamentului, totodată, la propunerea Guvernului,
Preşedintele acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi
aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice,
de asemenea reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă
Preşedintele României;
 Guvernul- conform art. 102 din Constituţie Guvernul asigură, printre altele,
realizarea politicii externe a ţării, fiind considerat organul administraţiei de
stat care exercită conducerea generală în domeniul relaţiilor cu alte state şi ia
măsuri pentru încheiarea acordurilor internaţionale;
 Prim-ministrul –are atribuţii de reprezentare, invită şi primeşte reprezentanţii
altor state, încheie, în numele statului, acorduri internaţionale;
 Ministerul Afacerilor Externe- are atribuţii în ceea ce priveşte înfăptuirea liniei
5
Ibid.p. 291.
6
Corina Florenţa Popescu, Cutuma în dreptul internaţional public, Editura Universul Juridic, Bucureşti,p.250.
7
Dumitra Popescu, Felicia Maxim, op.cit., 2010, p.287.
8
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, op.cit., 1994, p.270.
3
generale a politicii externe, este considerat organul specializat prin care se
asigură coordonarea şi politica unitară în domeniul tratatelor, organizează,
îndrumă şi controlează misiunile diplomatice şi oficiile consulare, de asemenea
are atribuţii şi în ceea ce priveşte apărarea drepturilor şi intereselor statului
român şi ale persoanelor juridice române în străinătate.
Organele externe ale statului pentru relaţii internaţionale sunt
 Misiunile diplomatice; şi
 Oficiile consulare.9

Misiunile diplomatice
Aceste misiuni sunt organe ale statului, care asigură desfăşurarea adecvată a
relaţiilor dintre statul acreditant şi statul acreditar şi care aduc la îndeplinire în ţara de
reşedinţă scopurile politicii externe a statului trimiţător. Stabilirea de relaţii
diplomatice şi trimiterea de misiuni diplomatice permanente se fac prin
consimţământul mutual.
Misiunile diplomatice se împart în două categorii şi anume:
a) misiuni permanente care sunt:
 misiuni de tip clasic ambasada
legaţia

misiuni ale statelor pe lângă


organizaţii internaţionale
 misiuni de tip nou
misiunile organizaţiilor
pe lângă state
b) misiuni cu caracter temporar (misiuni speciale) care pot avea ca obiect:
 negocieri politice sau pentru încheierea unui tratat în probleme economice şi
altele;
 participarea la acţiuni cu caracter ceremonial;
 marcarea unui eveniment;
 delegaţii la conferinţe, reuniuni şi organizaţii internaţionale.

1.2. Misiuni diplomatice permanente


1.2.1. Ambasadele sunt misiuni diplomatice cu cel mai înalt grad de
reprezentare. În fruntea lor se află un ambasador.
Legaţia este o misiune diplomatică de rang inferior ambasadei.
Cadrul juridic internaţional care stabileşte modul în care îşi desfăşoară
activitatea misiunile diplomatice, funcţiile şi finalitatea acestora este Convenţia de la
Viena cu privire la relaţiile diplomatice (1961).

9
Dumitra Popescu, op.cit., 2005,p.247.
4
Misiunea diplomatică permanentă are o structură complexă, putând cuprinde:
cancelaria (secţia principală)
biroul economic şi comercial
biroul ataşatului militar
biroul ataşatului cultural
biroul de presă
Funcţiile principale ale misiunilor diplomatice (art.3 al Convenţiei) privesc:
 reprezentarea statului acreditant pe lângă statul acreditar;
 ocrotirea intereselor statului acreditant, ale cetăţenilor săi şi persoanelor
juridice având naţionalitatea sa în statul acreditar, în limitele admise de dreptul
internaţional;
 poartă tratative cu statul acreditar;
 se informează prin toate mijloacele licite de condiţiile şi evenimentele din
statul acreditar şi raportează despre ele statului său;
 promovează relaţiile de prietenie şi de cooperare între cele două state.
Misiunea diplomatică pe teritoriul statului de reşedinţă se bucură de imunităţi
şi privilegii, dar are şi obligaţii şi anume:
 respectarea suveranităţii şi a legilor statului acreditar;
 neamestecul în treburile interne ale statului.
Obligaţiile statului acreditar faţă de misiunea diplomatică privesc acordarea
unor înlesniri şi facilităţi, cum sunt:
 să asigure membrilor misiunii circulaţia pe teritoriul său, exceptând zonele
declarate interzise;
 să înlesnească achiziţionarea localurilor necesare;
 să asigure comunicarea liberă a misiunii în scopuri oficiale cu guvernul său,
cu celelalte misiuni.10
Înlesnirile se acordă misiunii diplomatice în vederea realizării funcţiilor sale
(art. 25 din Convenţie).
Personalul unei misiuni diplomatice este numit de statul acreditant (acesta
decide numărul necesar de persoane) şi se împarte în trei grupe:
→ şeful misiunii
→ miniştrii consilieri
 personalul diplomatic poate cuprinde → consilieri
→ secretari I, II, III
→ ataşaţi

→ şeful cancelariei
 personalul tehnic şi administrativ → translatori
poate cuprinde → secretari tehnici
→ dactilografi

10
Grigore Geamănu, op.cit., 1983, p.17.

5
→ curieri
 personalul de serviciu poate cuprinde → portari
→ şoferi
Numirea şefului de misiune diplomatică este condiţionată de agrementul
statului acreditar (art. 4 alin 1).
Pentru asumarea funcţiei de către şeful unei misiuni diplomatice este necesară
prezentarea scrisorilor de acreditare şefului statului acreditar sau depunerea lor la
Ministerul de Externe al acelui stat.
1.2.1.1 Imunităţile şi privilegiile diplomatice
Noţiune şi natură. Statutul juridic special acordat misiunilor diplomatice şi
personalului lor pe teritoriul statului acreditar în vederea îndeplinirii funcţiilor lor se
numeşte imunitate diplomatică. Statutul se aplică atât misiunilor, cât şi
personalului lor şi presupune: → inviolabilităţi;
→ imunităţi;
→ privilegii.
Cât priveşte natura imunităţilor şi privilegiilor diplomatice, în doctrină s-au
formulat trei teorii: → teoria extrateritorialităţii;
→ teoria reprezentării;
→ teoria funcţională
(prevăzută în Convenţie).11
1.2.1.2 Inviolabilitatea misiunilor diplomatice şi a personalului lor
Inviolabilitatea este esenţială în materia privilegiilor şi imunităţilor. Ea
presupune atât obligaţia statului acreditar de a se abţine de la orice acţiune de
constrângere faţă de misiunea diplomatică, cât şi obligaţia de a acorda o
protecţie specială materială şi juridică misiunilor diplomatice (art. 22).
Inviolabilitatea misiunii se referă la:
→ birourile misiunii
 localurile (sediul, altele asemenea) → mobilierul
misiunii → mijloacele de transport
 arhiva şi documentele misiunii diplomatice;
 corespondenţa oficială a misiunii şi valiza diplomatică.
Precizare: nu le este permis agenţilor statului acreditar să pătrundă în
localurile misiunii decât cu consimţământul şefului misiunii.Misiunea trebuie să
respecte legile statului acreditar privind situaţii, cum sunt:carantina, incendiile,
regulile în construcţii.
Inviolabilitatea personalului diplomatic. Persoana agentului diplomatic este
inviolabilă (art. 29).

11
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, op.cit., p.277.

6
Statul acreditar trebuie să-l trateze cu tot respectul şi să ia toate măsurile
necesare pentru a împiedica orice atingere adusă:
→ persoanei
→ libertăţii şi demnităţii sale
Inviolabilitatea se aplică şi cât priveşte:
→ locuinţa agentului
→ documentele şi corespondenţa şi,
→ după caz, bunurile sale

1.2.1.3 Imunitatea de jurisdicţie a misiunii diplomatice şi a personalului său


Pentru misiunea diplomatică imunitatea se referă la:
 imunitatea de jurisdicţie civilă; nu este prevăzută în Convenţie, se aplică
prin extinderea imunităţii statului acreditant;
 imunitatea administrativă;
 imunitatea de executare (art. 30 alin.3).
Imunitatea de jurisdicţie a personalului misiunii. Beneficiază de imunitate
de jurisdicţie:
 şeful de misiune;
 ceilalţi membrii ai misiunii diplomatice;
 membrii de familie ai personalului diplomatic;
 personalul administrativ şi de serviciu, dar numai pentru actele oficiale.
Precizare: imunitatea de jurisdicţie are caracter procedural, ceea ce înseamnă
nu imunitate de răspundere juridică, ci numai exceptarea de la jurisdicţia statului
acreditar; agentul diplomatic rămâne supus jurisdicţiei statului acreditant.12
absolută se aplică
pentru acte
penală, care este oficiale şi
particulare
completă
Agentul diplomatic
se bucură de imunitate civilă, exceptând trei tipuri de acţiuni
de jurisdicţie
administrativă

de executare

Tipurile de acţiuni, exceptate de la imunitatea de jurisdicţie civilă se referă la:


1. o acţiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul statului
acreditar;
2. o acţiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic este executor

12
Dumitra Popescu, Felicia Maxim, op.cit., 2010, p.293.

7
testamentar, moştenitor sau legatar cu titlu particular şi nu în numele statului
acreditant;
3. o acţiune privind o activitate profesională sau comercială exercitată de
agentul diplomatic, în afara funcţiilor oficiale.
Precizare: agentul diplomatic nu este obligat să depună mărturie; împotriva lui
nu se pot lua măsuri de executare, exceptând cele trei tipuri de acţiuni civile
menţionate.
În cazul în care agentul diplomatic lezează drepturile unei persoane particulare
în statul acreditar, aceasta poate acţiona- folosind căile permise - pentru ridicarea
imunităţii de jurisdicţie civilă a agentului.
Statul acreditar poate acţiona împotriva agentului diplomatic, în caz de
încălcare a legilor sale:
 declarându-l persona non grata
 cerând rechemarea lui
 expulzându-l
1.2.1.4 Privilegii ale misiunii diplomatice şi ale personalului său
Misiunea diplomatică se bucură de privilegii fiscale, fiind scutită de impozite
şi taxe naţionale, regionale sau comunale pe:
 clădirile şi terenurile misiunii, exceptând taxele pentru servicii particulare
prestate;
 impozite şi taxe pe încasările percepute de misiune pentru acte oficiale.
Misiunea şi şeful său au dreptul de a arbora drapelul şi de a pune stema statului
pe localurile misiunii şi mijloacele lor de transport (art. 20).
Agenţii diplomatici sunt scutiţi în statul acreditar de:
 dispoziţiile cu privire la asigurările sociale;
 orice impozite şi taxe personale sau reale, naţionale, regionale sau comunale
(cu unele excepţii, inclusiv cele de la jurisdicţia civilă);
 taxe vamale asupra bunurilor de folosinţă personală sau pentru membrii lor
de familie;
 formalităţi cerute străinilor cu reşedinţa în statul acreditar.
De anumite privilegii beneficiază şi personalul administrativ şi de serviciu al
misiunii diplomatice.
Dacă statul acreditar (prin autorităţile sale) încalcă imunităţile şi privilegiile
diplomatice, el poartă răspunderea de drept internaţional.
Durata imunităţilor şi privilegiilor diplomatice. De regulă, acestea se aplică
din momentul în care persoana beneficiară pătrunde pe teritoriul statului acreditar,
dar limitat şi deplin după luarea în primire a postului . Ele încetează când beneficiarul
părăseşte teritoriul statului acreditar ori la expirarea unui termen care i-a fost acordat
în acest scop.13

13
Dumitra Popescu, op.cit, p.253.

8
1.2.2. Reprezentanţele permanente ale statelor pe lăngă organizaţiile
internaţionale
Statutul unor asemenea reprezentanţe este reglementat prin Convenţia privind
reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter
universal de la Viena, din 1975.
Prevederile Convenţiei se aplică următoarelor categorii de misiuni:
 reprezentanţelor permanente ale statelor membre pe lângă organizaţiile
internaţionale cu caracter universal;
 reprezentanţelor permanente de observatori pe lângă organizaţiile
internaţionale ale statelor nemembre;
 delegaţiilor la organele acestor organizaţii şi la conferinţele convocate de
aceste organizaţii.
Spre deosebire de Convenţia din 1961, această Convenţie (1975) conţine şi
dispoziţii specifice, cum sunt: cele privind acreditarea care, nefăcându-se pe lângă
statul gazdă, ci pe lângă o organizaţie, consecinţa este că statul de sediu al
organizaţiei nu poate declara persona non grata pe membrii misiunilor sau
delegaţiilor. Statul de sediu are însă dreptul de a lua toate măsurile necesare pentru
protecţia sa.
Imunităţile şi privilegiile acordate reprezentanţelor (şi membrilor lor) şi
delegaţiilor, coincid, în esenţă, cu cele recunoscute misiunilor diplomatice obişnuite,
exceptând inviolabilitatea localurilor reprezentanţelor pentru care, în caz de pericol,
consimţământul şefului misiunii se prezumă, dacă a fost imposibil să fie obţinut
expres.14

1.2.3. Misiunile diplomatice speciale


Regulile de drept internaţional au fost codificate prin Convenţia de la Viena
din 1969 cu privire la misiunile speciale.
Prin misiune specială se înţelege o misiune temporară, având caracter de
reprezentare a statului său, trimisă de un stat pe lângă alt stat, cu
consimţământul statului primitor pentru a îndeplini pe lângă acesta o misiune
determinată.
Pentru trimiterea unei astfel de misiuni este necesar consimţământul statului
primitor, dar nu este condiţionată de existenţa unor relaţii diplomatice sau
consulare.
Atribuţiile misiunii speciale sunt stabilite de statul trimitător, de aceea,
Convenţia din 1969 nu le reglementează.
Convenţia din 1969 reglementează imunităţile şi privilegiile misiunii speciale
şi ale personalului acesteia, care, în principiu, sunt similare misiunilor permanente, în
funcţie de atribuţiile ce-i revin şi necesitatea îndeplinirii lor în bune condiţii.

14
Pentru detalii a se vedea Ion M.Anghel, op.cit., vol.I, p.545 şi urm.

9
Totuşi, spre deosebire de misiunea diplomatică permanentă ale cărei localuri
beneficiază de inviolabilitate completă, în situaţia unei misiuni speciale, dacă
consimţămâmtul expres al şefului acesteia nu a putut fi obţinut, în caz de pericol grav
se consideră că el a fost dat în mod tacit.
Misiunile speciale îşi încetează activitatea ca urmare a îndeplinirii mandatului,
expirării termenului pentru care a fost trimisă sau urmare a altor cauze.

2. Dreptul consular
2.1. Definiţie şi deosebiri între oficiile consulare şi misiunile diplomatice
Dreptul consular reprezintă totalitatea normelor şi regulilor care reglementează
relaţiile consulare, organizarea şi funcţionarea oficiilor consulare, statutul juridic al
oficiilor şi al personalului acestora.
Oficiile consulare, ca şi misiunile diplomatice, servesc organizării şi dezvoltării
relaţiilor de colaborare dintre state.
Între cele două categorii de misiuni, pe lângă asemănări, există şi deosebiri,
cum sunt:
 acreditarea oficiului consular pe lângă organele locale ale statului primitor
(nu pe lângă şeful statului ca în cazul misiunii diplomatice);
 actele juridice ale oficiului consular produc efecte în ordinea internă a
statului trimiţător, terţ sau de reşedinţă (ale misiunilor diplomatice produc efecte în
ordinea internaţională);
 oficiile consulare şi personalul lor sunt subordonaţi misiunilor diplomatice.15
Cadrul juridic general îl constituie Convenţia de la Viena din 1963 cu privire la
relaţiile consulare, iar cadrul specific- convenţiile consulare bilaterale.
Oficiile consulare se împart în două categorii:
 consulate conduse de un funcţionar consular de carieră (cetăţean al statului
trimiţător);
 consulate onorifice conduse de consuli onorifici(cetăţeni ai statului de
reşedinţă care nu sunt funcţionari ai statului trimiţător).
Numirea personalului oficiului consular se face de statul trimiţător şi trebuie
notificată statului primitor.
Şeful oficiului consular primeşte de la statul trimiţător un act denumit patentă
consulară care atestă calitatea sa, iar statul de reşedinţă îl admite să-şi exercite
funcţiile în baza unei autorizaţii denumită exequatur.

2.2. Funcţiile consulare (art.5 din Convenţie)


2.2.1. Funcţii generale:
 protecţia în statul de reşedinţă a intereselor statului trimiţător şi cetăţenilor
săi;
 favorizarea dezvoltării relaţiilor între statul său şi cel de reşedinţă;

15
Dumitra Popescu, Felicia Maxim, op.cit., 2010, p.296.
10
 informarea asupra condiţiilor şi evoluţiei vieţii în statul de reşedinţă şi
transmiterea de rapoarte în acest sens propriului stat.16
2.2.2. Funcţii specifice:
 eliberarea de paşapoarte şi documente de călătorie cetăţenilor statului
trimiţător, vize şi alte documente persoanelor ce doresc să meargă în statul trimiţător;
 acordarea de ajutor cetăţenilor şi persoanelor juridice ale statului trimiţător;
 acţionează ca notar şi ofiţer de stare civilă, cu respectarea legilor statului de
reşedinţă;
 apărarea intereselor cetăţenilor şi persoanelor juridice ale statului trimiţător
în succesiunile de pe teritoriul statului de reşedinţă, conform legilor acestuia;
 reprezentarea cetăţenilor statului trimiţător în justiţie sau în faţa altor
autorităţi;
 transmiterea de acte judiciare şi extrajudiciare sau efectuarea de comisii
rogatorii (conform legilor acestuia);
 exercitarea drepturilor de control şi inspecţie, conform legilor statului
trimiţător asupra navelor maritime, fluviale şi aeronavelor de naţionalitate, respectiv,
înmatriculate în statul trimiţător şi asupra echipajului lor;
 exercitarea de orice alte funcţii încredinţate unui post consular de statul
trimiţător, care nu contravin legilor statului de reşedinţă.
Încetarea funcţiilor consulare: ruperea relaţiilor consulare, desfiinţarea oficiului
consular, izbucnirea războiului.
2.2.3. Imunităţile şi privilegiile consulare
Acestea sunt, în principiu, similare cu cele diplomatice.
Convenţia din 1963 le împarte în două categorii:
a) înlesnirile, privilegiile şi imunităţile oficiului consular:
 folosirea drapelului şi stemei naţionale;
inviolabilitatea localurilor consulare şi scutirea lor de taxe fiscale;
 inviolabilitatea arhivelor şi documentelor consulare;
 libertatea de comunicare şi inviolabilitatea corespondenţei consulare, a
curierului şi valizei consulare.
b) înlesnirile, privilegiile şi imunităţile funcţionarilor consulari şi ale
celorlalţi membrii ai oficiului consular:
 inviolabilitatea personală, exceptând cazul de crimă gravă şi pe baza unei
hotărâri judecătoreşti, când este admis arestul ( art. 41 din Convenţie);
 imunitatea de jurisdicţie penală (exceptând infracţiuni grave) şi civilă (cu
anumite excepţii);
 scutirea de toate obligaţiile privind înregistrarea străinilor şi permisele de
şedere;
 scutirea de impozite şi taxe (cu unele excepţii), inclusiv de taxele vamale.

16
Dumitra Popescu, op.cit, 2005, p.256.
11
3.Legea nr.269 din 17 iunie 2003 privind Statutul Corpului diplomatic şi
consular al României 17

În vederea cunoaşterii complete a regulilor generale privind statutul personalului


diplomatic şi consular considerăm necesară prezentarea anumitor aspect reglementate
prin legislaţia internă română. În acest sens facem referire la prevederile Legii nr.269
din 17 iunie 2003 privind Statutul Corpului diplomatic şi consular al României.
Legea este structurată în nouă capitol după cum urmează:
Capitolul I-Dispoziţii generale;
Capitolul II-Gradele şi funcţiile diplomatice sau consulare.Modul de acordare,
echivalare şi păstrare a acestora;
Capitolul III-Admiterea în Corpul diplomatic şi consular al României;
Capitolul IV-Drepturile şi obligaţiile membrilor Corpului diplomatic şi consular al
României;
Capitolul V-Trimiterea în misiune permanentă a membrilor Corpului diplomatic şi
consular al României la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României,
Capitolul VI-Incompatibilităţi şi interdicţii;
Capitolul VII-Încetarea calităţii de membru al Corpului diplomatic şi consular al
României;
Capitolul VIII- Răspunderea juridică;
Capitolul IX-Dispoziţii tranzitorii şi finale.
Conform dispoziţiilor invocate membrii Corpului diplomatic şi consular sunt,
de regulă, diplomaţi de carieră şi au un statut socioprofesional specific, conferit de
atribuţiile şi răspunderile ce le revin pentru înfăptuirea politicii externe a României,
conform prevederilor legale în vigoare.
Au calitatea de membri ai Corpului diplomatic şi consular al României:
 ministrul afacerilor externe;
 secretarii de stat şi subsecretarii de stat din Ministerul Afacerilor Externe;
 secretarul general şi secretarul general adjunct din Ministerul Afacerilor
Externe;
 personalul diplomatic şi consular care îşi desfăşoară activitatea în administraţia
centrală a Ministerului Afacerilor Externe, la ambasadele, misiunile
permanente pe lângă organizaţiile internaţionale şi oficiile consulare ale
României, inclusiv persoanele provenind de la Departamentul de Comerţ
Exterior şi de la alte ministere şi instituţii, pe perioada trimiterii lor în misiune
în străinătate cu grade diplomatice sau consulare.
Ministrul afacerilor externe, secretarii de stat, subsecretarii de stat, secretarul
general şi secretarul general adjunct fac parte de drept din Corpul diplomatic şi
consular al României, pe durata exercitării funcţiei. Pe perioada cât se află în misiune
în străinătate, membrilor Corpului diplomatic şi consular li se aplică şi prevederile
tratatelor la care România este parte, precum şi alte reguli care decurg din normele
dreptului internaţional.
17
Textul actului publicat în M.Of. nr. 441/23 iun. 2003.

12
Membrii Corpului diplomatic şi consular al României pot dobândi următoarele
grade:
a) gradele diplomatice:
- ambasador;
- ministru plenipotenţiar;
- ministru-consilier;
- consilier diplomatic;
- secretar I;
- secretar II;
- secretar III;
- ataşat diplomatic;
b) gradele consulare:
- consul general;
- consul;
- viceconsul;
- agent consular.
Membrii Corpului diplomatic şi consular al României ocupă, în administraţia
centrală a Ministerului Afacerilor Externe şi la misiunile diplomatice şi oficiile
consulare, funcţii diplomatice şi consulare echivalente gradelor diplomatice sau
consulare pe care le deţin.
În ceea ce priveşte modul de acordare, echivalare şi păstrare a gradelor
diplomatice sau a celor consulare, în capitolul 2 din lege se arată că în cadrul
Ministerului Afacerilor Externe funcţionează Comisia pentru acordarea gradelor
diplomatice şi consulare. Comisia propune acordarea gradelor diplomatice sau
consulare la admiterea în Corpul diplomatic şi consular al României şi pentru
promovarea în grad diplomatic sau consular.Acordarea gradelor diplomatice şi
consulare se face prin ordin al ministrului afacerilor externe, cu excepţia gradului
diplomatic de ambasador, în limita numărului maxim de funcţii diplomatice şi
consulare aprobate. Gradul diplomatic de ambasador se acordă prin decret, de către
Preşedintele României, la propunerea ministrului afacerilor externe.Celelalte grade
diplomatice sau consulare se acordă prin ordin al ministrului afacerilor externe, la
propunerea Comisiei pentru acordarea gradelor diplomatice şi consulare.Ministerul
Afacerilor Externe este singura instituţie care acordă grade diplomatice şi consulare,
cu excepţia gradului de ambasador.Gradul diplomatic sau consular deţinut se
păstrează cu titlu onorific.
Condiţiile ce trebuie îndeplinite în vederea admiterii în Corpul diplomatic şi
consular al României sunt detaliate în lege. Prin urmare, calitatea de membru al
Corpului diplomatic şi consular al României poate fi dobândită de persoana care
îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
a) are dreptul să ocupe o funcţie publică, conform prevederilor Constituţiei şi legilor
în vigoare;
b) se bucură de toate drepturile politice şi civile prevăzute în Constituţie şi în legile în
vigoare;
c) nu face parte din partide politice;
13
d) a urmat studii superioare de lungă durată la o instituţie de învăţământ superior din
ţară sau din străinătate, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă, recunoscută
de Ministerul Educaţiei şi Cercetării;
e) cunoaşte cel puţin o limbă străină;
f) are o stare de sănătate corespunzătoare, atestată pe bază de act medical de
specialitate, emis de centrul medical care deserveşte Ministerul Afacerilor Externe;
g) a absolvit Academia Diplomatică sau a promovat concursul de admitere în Corpul
diplomatic şi consular al României, organizat potrivit regulamentului de organizare şi
desfăşurare a concursului de admitere în Ministerul Afacerilor Externe;
h) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni.
Pentru numirea în funcţia de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar, ministrul
afacerilor externe propune, de regulă, diplomaţi de carieră care, la încheierea
misiunii, nu depăşesc vârsta legală de pensionare. În mod excepţional pot fi propuse
pentru numire în această funcţie personalităţi ale vieţii publice care îndeplinesc
condiţiile pentru admiterea în rândul membrilor Corpului diplomatic şi consular al
României. Ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar este reprezentantul unic al
României în ţara în care a fost acreditat şi îl reprezintă pe Preşedintele României pe
lângă şeful statului acreditar.
Persoanele care devin membri ai Corpului diplomatic şi consular al României
depun jurământul de credinţă în momentul dobândirii calităţii de membru al Corpului
diplomatic şi consular al României. Refuzul de a depune jurământul de credinţă faţă
de statul român determină pierderea calităţii de membru al Corpului diplomatic şi
consular al României.
Dintre drepturile membrilor Corpului diplomatic şi consular al României putem
menţiona unele dintre drepturi specifice, după cum urmează:
să fie promovaţi în funcţii diplomatice şi consulare în administraţia centrală a
Ministerului Afacerilor Externe ori la misiunile diplomatice şi oficiile consulare, în
raport cu gradul diplomatic sau consular deţinut, vechimea în munca diplomatică sau
consulară şi experienţa dobândită;
 să beneficieze de formele de perfecţionare a pregătirii profesionale şi de
specializare organizate de Ministerul Afacerilor Externe sau de alte instituţii
publice române sau străine;
 să beneficieze în străinătate de privilegiile, imunităţile şi facilităţile pe care le
conferă dreptul internaţional şi convenţiile în materie la care România este
parte;
 să adere la şi să activeze în cadrul asociaţiilor profesionale şi al organizaţiilor
ştiinţifice din ţară şi din străinătate, cu respectarea prevederilor prezentului
statut;
 să beneficieze, în ţară şi în străinătate, de distincţiile şi onorurile specifice
funcţiei diplomatice sau consulare pe care o exercită;
 să fie însoţiţi, pe durata misiunii permanente, de soţ sau soţie şi de copiii
minori, precum şi de copiii până la vârsta de 25 de ani care urmează studii în
străinătate;
 să fie înscrişi în Anuarul Corpului diplomatic şi consular al României.
14
Cum este şi firesc, legea arată care sunt obligaţiile membrilor Corpului
diplomatic şi consular al României, dintre care evocăm următoarele:
 obligaţia de a îndeplini cu responsabilitate, profesionalism, loialitate,
corectitudine, promptitudine şi conştiinciozitate îndatoririle de serviciu şi să se
abţină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii României;
 datoria de a acţiona cu loialitate, demnitate şi răspundere în scopul înfăptuirii
politicii externe a României având următoarele obligaţii specifice: să
promoveze şi să apere interesele statului şi ale cetăţenilor români în cadrul
relaţiilor externe, inclusiv prin acordarea protecţiei diplomatice şi consulare şi
a sprijinului necesar cetăţenilor români, în limitele competenţelor lor şi cu
respectarea prevederilor tratatelor internaţionale la care România este parte; să
respecte secretul de stat şi secretul de serviciu, în condiţiile legii, precum şi
confidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de care
iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei; să aibă în toate împrejurările o conduită
profesională şi morală ireproşabilă şi să dea dovadă de demnitate şi
responsabilitate în îndeplinirea atribuţiilor lor; să respecte, fără a aduce
atingere privilegiilor şi imunităţilor lor, legile statelor pe teritoriul cărora îşi
desfăşoară activitatea şi să nu se lase implicaţi în activităţi care ar reprezenta
un amestec în treburile interne ale ţării în care sunt acreditaţi sau care ar afecta
în orice alt mod relaţiile României sau ar aduce atingere statutului lor
diplomatic şi consular;să solicite acordul ministrului afacerilor externe pentru
primirea distincţiilor străine; să informeze imediat conducerea ministerului în
legătură cu orice schimbare intervenită în situaţia lor, care le-ar putea afecta
calitatea de membri ai Corpului diplomatic şi consular al României; să nu
abuzeze de privilegiile şi imunităţile de care beneficiază în străinătate ca
membri ai Corpului diplomatic şi consular al României;
 au obligaţia să îşi perfecţioneze continuu pregătirea profesională.
Membrii Corpului diplomatic şi consular al României răspund, conform legii, în
legătură cu activitatea lor profesională desfăşurată în administraţia centrală a
Ministerului Afacerilor Externe sau la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale
României. Încălcarea de către membrii Corpului diplomatic şi consular al României a
prevederilor prezentei legi şi neîndeplinirea cu bună-credinţă a îndatoririlor de
serviciu atrag răspunderea disciplinară, patrimonială, civilă, contravenţională sau
penală.

15
4.Aplicaţii

4.1. Întrebări:
1. Care sunt cele două grupe de organe ale statului pentru relaţiile internaţionale,
inclusiv enumerarea organelor respective.
2. Ce sunt misiunile diplomatice şi care sunt categoriile şi tipurile de misiuni?
3. Care consideraţi că este cea mai importantă dintre cele 3 funcţii principale ale
misiunilor diplomatice? Comentariu.
4. Din ce e alcătuit personalul diplomatic al unei misiuni diplomatice?
5. De ce consideraţi că agenţilor statului acreditar nu le este permis să pătrundă în
localurile misiunilor decât cu consimţământul şefului misiunii?
6. Care sunt cele trei tipuri de acţiuni exceptate de la imunitatea de jurisdicţie
civilă?
7. Căror categorii de misiuni se aplică Convenţia privind reprezentarea statelor
pe lângă organizaţiile internaţionale(1975)?
8. Comentaţi asupra deosebirilor dintre misiunile diploma-tice şi oficiile
consulare.

4.2. Teste-grilă:
1. Cadrul juridic internaţional pentru misiunile diplomatice permanente este:
a) Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice (1961);
b) Convenţia cu privire la dreptul tratatelor, Viena 1969;
c) Carta ONU.
2. Obligaţiile statului acreditar faţă de misiunea diplomatică privesc acordarea de
înlesniri şi facilităţi cum sunt:
a) să asigure membrilor misiunii circulaţia pe teritoriul său, exceptând zonele
interzise;
b) să înlesnească achiziţionarea localurilor necesare;
c) să asigure comunicarea liberă a misiunii cu ONU.
3. Personalul unei misiuni diplomatice se împarte în trei grupe:
a) personalul diplomatic;
b) personalul ştiinţific;
c) personalul de serviciu.
4. Statutul juridic special acordat misiunilor diplomatice şi personalului lor
presupune:
a) inviolabilităţi;
b) imunităţi;
c) privilegii.

16
5. Inviolabilitatea misiunii se referă la:
→ birourile
a) localurile misiunii → mobilierul
→ mijloacele de transport
b) arhiva şi documentele misiunii;
c) corespondenţa neoficială a misiunii şi valiza personală.
6. Inviolabilitatea personalului diplomatic se aplică:
a) persoanei agentului diplomatic;
b) locuinţei agentului şi bunurilor sale;
c) documentelor şi corespondenţei sale.
7.Imunitatea de jurisdicţie a misiunii se referă la:
a) imunitatea de jurisdicţie civilă,
b) imunitatea parlamentară,
c) imunitatea de executare.
8. Agentul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicţie:
a) penală, care este absolută şi completă;
b) civilă şi de executare;
c) administrativă şi funcţională.
9. Statul acreditar poate acţiona împotriva diplomatului în caz de încălcare a legilor
sale, declarându-l:
a) persona non grata;
b) cerând rechemarea lui;
c) expulzându-l.
10. Agenţii diplomatici se bucură de privilegii, fiind scutiţi în statul acreditar de:
a) dispoziţiile privind asigurările pe viaţă;
b) orice impozite şi taxe, cu unele excepţii,
c) taxe vamale asupra bunurilor de folosinţă personală sau pentru membrii de
familie.
11. Printre funcţiile specifice ale oficiilor consulare se numără:
a) reprezentarea cetăţenilor statului trimiţător în justiţie sau în faţa altor autorităţi;
b) acordarea de ajutor cetăţenilor şi persoanelor juridice ale statului trimiţător;
c) transmiterea de acte juridice şi extrajudiciare sau efectuarea de comisii mixte.

17