Sunteți pe pagina 1din 5

Elementele esențiale ale tratatului internațional

În societatea - internaţională, formată, în principal, din state suverane şi organizaţii


internaţionale create de aceste state, tratatele îndeplinesc un rol fundamental, în sensul că
entităţile care formează societatea internaţională sunt ţinute să respecte în raporturile dintre ele,
dispoziţiile tratatelor la care sunt părţi. Pentru înţelegerea problemelor complexe pe care practica
diplomatică şi politică le-a ridicat în decursul timpului în legătură cu încheierea, aplicarea
interpretarea, modificarea, încetarea tratatelor, se impune, mai întîi, clarificarea următoarelor
probleme: definiţii, clasificări,denumiri si elementele sale esențiale.
Astfel, în sens larg, tratatul international poate fi definit ca fiind un acord de voinţă între
subiecte de drept internaţional, supus normelor dreptului international.1
Ca operaţie juridică (negotium iuris) tratatul este un act juridic, definit, în general, a fi o
înţelegere încheiată între două sau mai multe state, prin care se determină drepturile şi
obligaţiunile lor reciproce şi se stabilesc norme de conduită prin care ele se obligă să le respecte.
Tratat internaţional înseamnă orice fel de angajament consensual, făcut în baza dreptului
internaţional şi constituie unul dintre mijloacele prin care subiectele de drept internaţional
dobîndesc şi оşi asumă, unul faţă de altul, obligaţii prin acre se leagă în conformitate cu dreptul
internaţional.2
Potrivit art. 2 al Convenţiei de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, prin care
s-a realizat codificarea în materie, tratatul internaţional este definit ca „un acord internaţional
încheiat între state în formă scrisă şi guvernat de dreptul internaţional, indiferent dacă este
consemnat într-un singur instrumentul ori în două sau mai multe instrumente conexe, oricare ar fi
denumirea lor”.
Tratatele au constituit şi în secolele trecute un important instrument al relaţiilor dintre
state, dar numărul acestora a crescut exponenţial in ultimele decenii, datorită dezvoltării
raporturilor internaţionale în condiţiile intensificării şi adâncirii cooperării pe multiple planuri şi
în forme tot mai variate între membrii comunităţii mondiale.

1
Raluca Miga-Beşteliu, op.cit., p. 261
2
Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969

1
Ca sferă de reglementare, tratatele internaţionale îmbrăţişează o variată gamă de
probleme, de la principiile colaborării în problemele cardinale ale păcii şi securităţii
internaţionale până la probleme de strict interes bilateral in raporturile dintre state.
Tratatele pot fi, astfel, de natură politică (tratate de pace, de alianţă, de neagresiune etc.) sau
juridică ( convenţii consulare, de asistenţă juridică, de extrădare etc.), cu caracter economic,
comercial, financiar, militar , sanitar, în domeniul transporturilor, al dreptului umanitar, pentru
constituirea de organizaţii internaţionale, etc.
Dintre toate tratatele internaţionale cel mai important este, fără îndoială, Carta O.N.U.,
actul constitutiv al organizaţiei de securitate şi colaborare din care fac parte marea majoritate a
statelor lumii.
Astfel, multitudinea de probleme reglementate prin tratate, ca şi caracteristicile acestora
fac necesară o ordonare a tratatelor potrivit anumitor criterii, o clasificare a acestora. Din
multiplele criterii propuse pentru clasificare tratatelor merită precizate numai pe cele mai uzuale:
numărul participanţilor, conţinutul normativ, caracterul participării, termenul de valabilitate.
Tratatele pot fi clasificate după numărul participantilor în tratate bilaterale şi tratate
multilaterale (colective). La rândul lor tratatele multilaterale pot fi încheiate în diferite sisteme,
dupa cum urmează:
-între fiecare din părţi, cu conţinut identic sau similar ( de exemplu Tratatul de înfiinţare, în anii
1921-1922, a Micii Înţelegeri, prin trei tratate separate încheiate între România şi Cehoslavacia,
România şi Iugoslavia şi Cehoslavacia şi Iugoslavia);
-între un stat pe de o parte şi mai multe state pe de altă parte ( de exemplu, Tratatul de la
Versailles – 1919 între Germania şi principalele puteri aliate şi asociate;Tratatul pentru definirea
agresiunii din 1933 – între U.R.S.S. şi toate statele vecine, inclusiv România;Tratatele de pace de
la Paris din 1947);
-între mai multe state, fiecare constituind o parte din tratat (de exemplu Carta O.N.U., Pactul
Ligii Naţiunilor etc.);
După conţinutul normativ tratatele internaţionale pot stabili prin cuprinsul lor norme de
drept internaţional sau pot stabili pur şi simplu drepturi şi obligaţii reciproce, cu respectarea
normelor dreptului internaţional. Din acest punct de vedere, tratatele se împart în tratate-lege
(normative);
-tratate-contract (nenormative);

2
-tratate multilaterale generale
Tratatele- lege. Sunt tratate care stabilesc norme noi, cu un caracter de aplicabilitate generală,
reguli de conduită pe care părţile la tratat le-au elaborat în scopul de a fi urmate de un anumit
număr de state şi de a constitui o bază principială a relaţiilor lor în domeniul respectiv.De
exemplu Carta O.N.U. şi statutele instituţiilor spacializate ale O.N.U. , tratatele privind
cooperarea în exploatarea şi explorarea spaţiului extraatmosferic, privind legile războiului,
privind dreptul mării etc.
Tratatele-contract. Stabilesc obligaţii concrete între părţi.De exemplu, tratatele de comerţ, de
delimitare a frontierei, de schimburi cultural-ştiinţifice etc.
Tratatele multilaterale generale sunt tratatele ce cuprind norme generale de drept internaţional,
aplicabile tuturor statelor sau care se ocupă de probleme de interes general pentru întreaga
umanitate ( problemele păcii şi războiului, problemele umanitare, problemele folosirii spaţiilor in
afara suveranităţii statelor etc).
c) După caracterul participării
-tratate deschise (majoritatea );
-tratate închise (în special cele regionale sau cu caracter militar);
d) După termenul de valabilitate
-tratat fără termen (Carta O.N.U. , tratatele de interes general umanitar etc.);
-tratate cu termen ( marea majoritate);
Lungimea termenelor stipulate în tratat diferă după caracterul tratatului, statele fiind însă libere
să stabilească orice termenconsideră necesar şi suficient.
Practica relaţiilor dintre state a conoscut tratate încheiate şi pe 99 de ani (capitulaţiile, unele
tratate economice sau de concesiuni etc.). În condiţiile de azi, de regulă, termenele nu depăşesc
20 de ani (tratatele de alianţă în special prevăd acest termen). Unele tratate bilaterale prevăd
condiţia ca după expirarea perioadei de valabilitate, acestea să-şi prelungească valabilitatea
automat pe încă alte termene stabilite expres fără a fi nevoie să se încheie alte tratate la expirarea
termenului (clauza tacitei reconducţiuni).
4. STRUCTURA TRATATULUI
Practica internaţională a consacrat, îndeosebi pentru principalele categorii de tratate, o anumită
formă pe care acestea trebuie să o prezinte, un sistem de organizare a materialului, pentru a se

3
exprima cu claritate şi fără echivoc problemele de reglementat şi pentru a se stabili o ordine de
prezentare a problemelor potrivit importanţei acestora.
De regulă, un tratat internaţional cuprinde următoarele părţi:
-preambulul;
-cuprinsul;
-partea finală;
-semnăturile;
-anexele;
a) Preambulul cuprinde menţiuni referitoare la scopul tratatului, hotărârea statelor de a-l încheia,
principiile directoare ale reglementării ce urmează, participanţii, nivelul negocierilor, locul
încheierii, eventual interpretarea unor termeni din tratat (aceştia pot fi explicaţi şi în primul
articol al tratatului, sau în partea sa finală).
b) Dispozitivul cuprinde precizarea problemelor de reglementat, într-o ordine logică a acestora,
astfel ca primele formulări să stabilească un cadru mai general al problemei şi, în continuare,
folosindu-se şi prevederile din partea iniţială, să se facă formularea amănunţită a tuturor
aspectelor pe care părţile doresc să le reglementeze.
c) Partea finală face referiri la termenul şi condiţiile de intrare în vigoare a tratatului, durata
acestuia, modalităţile prin care se pot stinge efectele lui, dacă tratatul poate sau nu să fie
denunţat, condiţiile de denunţare sau de prelungire a efectelor tratatului, statul depozitar, dacă e
necesară ratificarea, condiţiile de aderare etc.
d) Semnăturile se depun după ultima formulare din tratat, astfel: la tratatele bilaterale, prin
metoda alternatului, fiecare parte având prima semnătură (în stânga pe exemplarul care îi revine;
la tratatele multilaterale, în ordinea literelor alfabetului asupra căreia părţile sunt de acord ( în
practica generală internaţională – alfabetul englez); în trecut se folosea tehnica semnăturii în
cerc, pentru a nu dazavantaja pe nici un participant.
e) Anexele cuprind de obicei probleme tehnice, elemente ilustrative, de calcul economic,
concretizări ale unor dispoziţii din cuprins, cifre, date, scheme, hărţi, etc.
Anexele la tratat nu constituie acte juridice separate, ci fac corp comun cu însuşi tratatul,
urmează situaţia acestuia, tratatul şi anexele sale constituind un tot unitar. Pentru acest motiv, de
regulă, anexele nici nu se semnează.

4
În cuprinsul tratatului în cadrul acestor părţi principale materialul se ordonează după categorii
mai mari de probleme pe părţi, titluri, capitole, paragrafe, secţiuni şi articole. Folosirea unora sau
altora din aceste elemente tehnice de ordonare a materialului este determinată de caracterul şi
complexitatea problemelor, de diversitatea acestora, etc.Părţile la tratat vor conveni asupra unora
sau altora din aceste elemente, folosirea tuturora nefiind obligatorie.
Tratatul se poate încheia într-un singur exemplar, dacă părţile hotărăsc, astfel, în care caz statul
desemnat ca depozitar este obligat să transmită celorlalte state participante copii certificate ale
tratatului.
Această formă se foloseşte pentru tratatele multilaterale.Tratatele bilaterale se încheie de regulă
în două exemplare, ambele cu valoare egală.