MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA ”ŞTEFAN CEL MARE”

FACULTATEA DREPT, ORDINE PUBLICĂ ȘI SECURITATE CIVILĂ

Catedra: Disciplina:
Drept public și Securitate a Drept internațional public.
frontierei Drept internațional umanitar.

REFERAT
Tema: „Teritoriul de stat în Dreptul Internațional”

A verificat: A elaborat:
fv
Asistent universitar Studenta gr. ac. DFB 173
Ludmila Guștiuc Agent superior
Oboroc Cătălina

Chișinău, 2021
CUPRINS:
Introducere…………………………………….............................................................3-4
Secțiunea I. Definiția, caracteristicile și elementele componente ale teritoriului de stat..........5-8
1.1 Spaţiul terestru
1.2 Spaţiul acvatic
1.3 Spaţiul aerian
Secțiunea II. Frontierele de stat și problematica modificărilor teritoriale................................9-16
2.1 Noţiunea și clasificarea frontierelor de stat
2.2 Stabilirea traseului frontierei de stat
2.3 Modificări ce pot fi aduse teritoriului de stat în dreptul internațional clasic
2.4 Modificările teritoriului de stat admise de dreptul internaţional contemporan
Concluzie.........................................................................................................................17
Bibliografie......................................................................................................................18

Introducere

2
 Teritoriul, împreună cu populaţia care îl locuieşte, alcătuieşte o premisă necesară a
existenţei statului ca entitate supremă, prezentând o însemnătate esenţială pentru dezvoltarea
social-economică şi organizarea politica a oricărei comunităţi umane (popor, naţiune) 1.
Teritoriul, statal este condiţia indispensabilă a delimitării spaţiale şi a acţiunii independente a
fiecărui stat în raport cu celelalte state, ca subiect suveran al dreptului internaţional2.
Toate statele sunt subiecte egale de drept internaţional iar mărimea teritoriului nu are
relevanţă juridică externă. Mărimea teritoriului şi a populaţiei ce îl locuieşte, bogăţiile şi
resursele sale naturale, aşezarea geografică (de exemplu, cu sau fără ieşire la mare ) etc. sunt tot
atâtea aspecte pe care fiecare stat le ia în considerare în stabilirea şi desfăşurarea relaţiilor sale
politice, economice etc. cu alte state în cadrul sistemului internaţional, global, zonal sau de
raporturi bilaterale.
Elementele naturale care alcătuiesc însă teritoriul, capătă relevanţa juridică internă şi
internaţională, în cadrul şi prin intermediul organizării statal-administrative, ca teritoriu de stat 3.
O serie de principii fundamentale ale dreptului internaţional (respectarea inviolabilităţii
teritoriului de stat şi a frontierelor sale, obligaţia de a nu folosi forţa şi ameninţarea cu forţa de a
nu încălca suveranitatea şi independenţa naţionale etc.) formează baza relaţiilor între statele
lumii. Organizarea politico-administrativă a teritoriului, hotărârea sistemului juridic, folosirea
după nevoi a propriilor resurse naturale alcătuiesc atribute ale fiecărui stat.
Există zone (terestre, acvatice, aeriene etc.) excluse din sfera organizării statale, în afară
exercitării suveranităţii depline si exclusive a vreunui stat, care au regimuri speciale stabilite prin
acordul statelor (spaţiul aerian de deasupra mării libere, spaţiul extraatmosferic etc.)4.
Spaţiul planetei noastre, din punct de vedere al regimului său juridic, se împarte în trei
categorii principale: teritoriul statelor (teritoriul de stat) aflat sub suveranitatea lor; teritoriile cu
regim internaţional, nesupuse suveranităţii statelor; teritorii cu regimuri juridice combinate.
Teritoriul de stat are largi implicaţii în dreptul internaţional contemporan 5, în probleme
care privesc aspecte: natura, juridica a teritoriului de stat, componenţa acestuia (spaţiu terestru,
acvatic, aerian), frontierele de stat şi regimul de frontieră, imunitatea de jurisdicţie teritoriala a
statului străin, fluviile internaţionale şi cooperarea statelor în acest domeniu, regimul juridic al
navigaţiei si al cooperării.
Conceptul de teritoriu de stat este strâns legat de cel de suveranitate, aceasta fiind în
primul rând teritorială, celelalte două elemente constitutive ale statului, populaţia si guvernul
1
Constantin Andronovici, Drept internaţional public, editura Graphix, Iaşi, 1993, pagina 197.
2
Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, Drept internaţional public, editura Hyperion XXI, 1993, pagina 214.
3
Gheorghe Moca, Drept internaţional, volumul I, editura Politica Bucureşti, 1983, pagina 335.
4
Teodor Meleşcanu, Droit internaţional public, editura Universităţii Bucureşti, 1996, pagina 86.
5
Charles Rousseau, Droit internaţional public, pagina 228.
3
presupun de asemenea teritoriul pe care populaţia locuieste și guvernul ce-îsi exercită autoritatea,
ca o condiţie prealabilă.6
Asupra teritoriului său, statul îşi exercită pe deplin şi în mod exclusiv suveranitatea şi
acționează în vederea realizării sarcinilor și funcțiilor sale, celelalte state fiind obligate să nu
aducă atingere integrității teritoriale a altor state și drepturilor suverane pe care acestea le au în
limitele lor teritoriale.
Deplinătatea suveranităţii teritoriale a unui stat se exprimă prin aceea că în propriul
teritoriu fiecare stat este în măsură să determine întinderea şi natura competenţelor sale, să
reglementeze raporturile sociale în cele mai variate domenii, să-şi impună autoritatea sa asupra
întregului mecanism social şi să dispună asupra resurselor şi bogăţiei naţionale.
Exclusivitatea suveranităţii teritoriale înseamnă că fiecare stat îşi exercită suveranitatea
numai pe un anumit teritoriu şi nici un stat nu-şi poate exercita suveranitatea pe teritoriul altui
stat. Exercitarea suveranităţii mai multor state asupra aceluiaşi teritoriu ar contrazice însuşi
conceptul de suveranitate. Între statele independente respectul suveranităţii teritoriale este una
dintre bazele esenţiale ale raporturilor internaţionale.
Deplinătatea şi exclusivitatea suveranităţii teritoriale nu exclud, însă, ca un stat, prin
propria voinţă şi în condiţii stabilite prin acorduri internaţionale, să permită altor state şi
cetăţenilor acestora accesul pe propriul teritoriu şi unele drepturi în folosirea acestuia, în general
pe bază de reciprocitate.
Teritoriile cu regimuri internaţionale nesupuse suveranităţii statelor includ:
- zona internaţională a spaţiilor submarine;
- spaţiul extraatmosferic şi corpurile cereşti;
- marea liberă;
- Antarctica.
Aceste spaţii sunt deschise folosirii de către toate statele şi popoarele, în condiţii de
egalitate şi numai în scopuri paşnice.
Teritoriile cu regimuri juridice combinate sunt acele spaţii asupra cărora acţionează în
acelaşi timp normele dreptului internaţional şi normele dreptului intern. Aceste teritorii cuprind:
a) zona contiguă;
b) zona economică exclusivă;
c) platoul continental.

I. Definiția, caracteristicile și elementele componente ale teritoriului de stat

6
Ion Diaconu, 2007, op.cit., pag. 210
4
 Teritoriul de stat este spaţiul geografic format din suprafeţele terestre, acvatice, dar si
spaţiul aerian si subsolul acestora, delimitat prin frontiere, asupra căruia statul îsi exercită
suveranitatea deplină si exclusivă.
În cazul statelor moderne teritoriul lor prezintă următoarele caracteristici:
a) este stabil, în sensul că el este locuit de o colectivitate umană permanentă. Totodată
teritoriul este relativ din perspectiva modului în care este utilizat de către stat.
b) este baza materială a existenţei si activităţii statului. Teritoriul este elementul de
subzistenţă pentru populaţie.;
c) este limitat prin frontierele statului, care limitează activitatea de guvernare a statului si
competenţă sa teritorială7 .
Natura juridică a teritoriului
Pentru determinarea naturii juridice a teritoriului, este necesar să se pornească de la faptul
că teritoriul constituie:
- spaţiul exercitării puterii exclusive a statului;
- spaţiul înfăptuirii dreptului poporului la autodeterminare;
- obiectul suveranităţii permanente asupra resurselor si bogăţiilor naţionale.
În compunerea teritoriului de stat intră spaţiul terestru, acvatic si aerian asupra căruia se
exercită suveranitatea deplină si exclusivă a statului.

1.1 Spaţiul terestru

Spaţiul terestru include solul si subsolul cuprins în limitele frontierelor de stat, indiferent
dacă aceasta este formată dintr-o singură întindere sau din mai multe spaţii terestre separate între
ele fie de teritoriile altor state (teritorii enclavate 8), fie despărţite de ape maritime (insule
formând un arhipelag)9 de ex. Indonezia, Filipine.
Teritoriul poate fi format dintr-o singură masă continentală sau insulară, poate cuprinde
atât teritoriul continental cât şi insular, ori mai multe insule constituite în arhipeleag, după cum
teritoriul unui stat poate cuprinde alături de un teritoriu compact numeroase alte teritorii situate
la mare distanţă, uneori pe continente diferite, precum şi enclave situate în limitele teritoriale ale
altui stat
Prin asimilare, sunt considerate ca făcând parte din teritoriu şi cablurile submarine,
precum şi navele şi aeronavele, când acestea se află dincolo de limitele teritoriului de stat.
Nu sunt considerate părţi ale teritoriului unui stat coloniile, protectoratele si teritoriile
aflate sub tutelă.
7
Stelian Scăunaş, op. cit., 2007, pag. 237
8
Exemple de teritorii enclavate: Campione, teritoriu italian în Elveţia, Baarle-Hertog teritoriu belgian în Olanda
9
Raluca Miga – Beşteliu, op.cit., 2005, pag.245
5
 Spaţiul terestru al statului cuprinde partea uscată, formată din sol si subsol, aflată sub
suveranitatea deplină a statului.
Uscatul prezintă în cadrul teritoriului de stat o însemnătate deosebită: el constituie nu
numai obiectul activităţii economice, al exploatării bogăţiilor si resurselor sale naturale, dar si
principala sferă material-spaţială a vieţii social-politice a unei populaţii, a organizării statale
suverane a poporului10.
Subsolul intră în componenţa teritoriului terestru (sau acvatic) de stat, fără nici un fel de
îngrădire juridică internaţională. Statul are suveranitatea deplină si exclusivă asupra sa, având
dreptul, prin urmare, de a explora si exploata, în orice fel, bogăţiile subsolului (de a le extrage si
prelucra, de a construi tuneluri, de a instala conducte, cabluri subterane etc)11.

1.2 Spaţiul acvatic

Spaţiul acvatic al statului se compune din apele interioare (naţionale) si marea teritorială.
Apele interioare cuprind ape curgătoare (fluvii, râuri), lacuri, mări, canale care se află în
întregime, cu toate malurile, pe teritoriul aceluiasi stat, aparţinând pe toată întinderea lor
suveranităţii exclusive a statului respectiv.
Statul îsi exercită asupra acestora jurisdicţia sa deplină, având dreptul de a reglementa
prin legi interne navigaţia , exploatarea hidroenergetică si a resurselor naturale, măsuri de
protecţie a mediului înconjurător, dar li de protecţie împotriva inundaţiilor.12
Apele de frontieră cuprind fluvii, râuri, lacuri, canale s.a. care despart teritoriile a două
sau mai multor state ; fiecare stat riveran îsi exercită suveranitatea asupra părţii de apă cuprinsă
între malurile sale si linia de frontiera convenită între statele interesate.
În practica se reglementează prin convenţii navigaţia pe râurile si lacurile de frontieră
pentru navele statelor vecine.13
Apele interioare ale statului mai cuprind : apa portului maritim, rada sa si instalaţiile
aparţinătoare, golfurile si băile în limite determinate, precum si apele maritime aflate între ţărm
si limita interioara a mării teritoriale (când linia de bază a acesteia nu coincide cu linia ţărmului).
Apa portului se află sub suveranitatea deplină a statului riveran care are dreptul exclusiv
de a reglementa accesul navelor străine în porturile sale. Apele portului cuprind întinderea de apă
dintre ţărmurile portului, radele acestuia si instalaţiile portuare permanente până la instalaţia cea
mai înaintată în larg, făcând parte din sistemul portuar. În aceste limite, statul riveran stabileste
regulile de intrare si iesire a navelor străine, determină condiţiile accesului, staţionării si

10
Gheorghe Moca, op.cit., pag. 227
11
Grigore Geamănu, 1965, op. cit., pag. 289
12
Dumitra Popescu, Adrian Năstase ,1994, op. cit, pag. 147
13
Ion Diaconu, 2007, op.cit., pag. 212
6
activităţii acestora în apa portului, poate institui anumite interdicţii.
Regimul lor juridic este stabilit de statul riveran, cu luarea în considerare si a unor reguli
de drept internaţional.
Există două categorii de porturi, si anume: porturi deschise si porturi închise navigaţiei
maritime. Statul riveran este cel ce stabileste care dintre porturile sale sunt deschise pentru
navele străine si care sunt închise. Statele închid, de obicei, porturile lor militare si cele care
servesc cabotajului.
Se face deosebirea de asemenea între navele comerciale si navele militare.
Porturile militare sunt, de regulă, porturi închise, celelalte porturi sunt de obicei deschise
navelor comerciale.
În porturile deschise navigaţiei statul riveran asigură accesul liber navelor comerciale
străine pentru încărcarea si descărcarea mărfurilor si pasagerilor. Aceasta se realizează în temeiul
tratatelor bilaterale de comerţ, navigaţie si transport, iar în absenţa acestora pe bază de
reciprocitate si în cadrul dreptului internaţional cutumiar, Convenţia de la Geneva din 9
decembrie 1923
Libertatea de navigaţie a navelor comerciale străine în porturile maritime presupune
dreptul statului riveran de a stabili prin legislaţia sa internă regimul portului privind navigaţia si
securitatea naţională, controlul sanitar si vamal, impozite si taxe portuare, măsurile
împotriva activităţilor poluante, pentru protecţia resurselor marine s.a.14
Porturile militare sunt închise navelor străine, al căror acces este permis pe baza
autorizării sau notificării prealabile, în condiţiile stabilite de statul riveran. Navele de război care
se află în mod legal într-un port străin se bucură de imunitate de jurisdicţie penală si civilă,
neputând fi sechestrate, confiscate sau rechiziţionate.

1.3 Spaţiul aerian

Spaţiul aerian al statului este constituit din coloana de aer ce se ridică deasupra solului si
a spaţiului acvatic al statului, fiind delimitat lateral prin frontierele terestre, fluviale si maritime,
iar în sus până la , limita inferioară a spaţiului extraatmosferic(100- 110 km.).
Spaţiul aerian situat deasupra teritoriului terestru sau acvatic constituie si el un element
component al teritoriului de stat, fiind supus în întregime suveranităţii acelui stat.
Limitele:
- Suprafaţă: perpendicularele ridicate pe frontierele acvatice;
- Înălţime: Până la limita unde începe spaţiul cosmic (100-110 km)

14
De la libertatea de navigaţie sunt excluse cabotajul maritim (navigaţia de coastă între porturile aceluiaşi stat) şi serviciul de
pilotaj în port, serviciile publice portuare, pescuitul etc. permise numai navelor statului riveran.
7
 Convenţia de la Chicago, din 1944, reafirmă principiul suveranităţii statelor asupra
spaţiului lor aerian (art. 1). De asemenea, ea prevede : principiul nediscriminării, în sensul că
legile statului sub-jacent trebuie aplicate, deopotrivă, tuturor aeronavelor străine aflate în spaţiul
său aerian (art. 11) ; principiul uniformizării reglementărilor statelor în domeniile tehnic, juridic,
economic si ale aeronavigaţiei internaţionale (art. 12, 28), si simplificarea lor.
Convenţia de la Chicago consacră dreptul statelor de a interzice zborul aeronavelor
străine prin anumite zone ale spaţiului lor aerian (art. 9).
Un element nou adus de Convenţia de la Chicago în dreptul internaţional aerian sunt cele
„cinci libertăţi ale aerului" prevăzute de ca. Prin ele se urmăreste facilitarea aeronavigaţiei
internaţionale.
Aceste libertăţi ale aerului sunt:
 dreptul de survol al aeronavelor străine prin spaţiul aerian al statelor, ceea ce
înseamnă trecerea lor inofensivă prin acest spaţiu, fără să aterizeze;
 dreptul aeronavelor străine de escală tehnică pe teritoriul unui stat, în vederea
aprovizionării cu carburanţi, sau pentru reparaţii;
 dreptul aeronavelor străine de a debarca pasageri, corespondenţă si mărfuri provenind
din statul a cărui naţionalitate o are aeronava, pe teritoriul oricărei părţi contractante la
convenţie;
 dreptul unei aeronave străine de a îmbarca pasageri, corespondenţă si mărfuri cu
destinaţia statului ei de înmatriculare;
 dreptul aeronavei străine de a debarca si îmbarca pasageri, corespondenţă si mărfuri
pe teritoriul oricărui stat parte contractantă a convenţiei.

În practica internaţională şi în doctrina de drept internaţional, de la regula

exclusivităţii suveranităţii teritoriale a statelor sunt admise anumite excepţii. Astfel, avem
următoarele cazuri:
1. Condominium (coimperium) când două state îşi exercită, în condiţii de egalitate, autoritatea
lor politică şi jurisdictională pe un teritoriu determinat.
2. Servitutile internaţionale care se caracterizează prin restrângerea independenţei unui stat pe a
cărui teritoriu un alt stat exercită o competenţă de reglementare legislativă, sau administrativă.
3. Cesiunea (cedarea de teritoriu) este operaţiunea juridică convenţională, pe baza căreia un stat
renunţă la suveranitatea sa asupra unui teritoriu în favoarea altui stat, care îşi extinde
suveranitatea pe acel teritoriu.

II. Frontierele de stat și problematica modificărilor teritoriale

8
 2.1 Noţiunea și clasificarea frontierelor de stat
Frontiera de stat este linia reală sau imaginară, trasată între diferite puncte pe suprafaţa
globului pământesc, care desparte teritoriul unui stat de teritoriul altor state, de marea liberă, în
înălţime de spaţiul cosmic si în adâncime până la limita accesibilă tehnicii moderne.
Frontiera este limita juridică în cadrul căreia statul îsi exercită suveranitatea sa deplină si
exclusivă, iar naţiunea dreptul său la autodeterminare.
Având în vedere faptul că frontierele reprezintă limita juridică a spaţiului teritorial în care
statele îsi exercită suveranitatea, preocuparea pentru definirea lor cât mai riguroasă a stat în
atenţia tuturor statelor, si, în primul rând, a statelor vecine15.
După natura lor, frontierele sunt:
- frontiere naturale
- frontiere artificiale
- frontiere astronomice
Frontierele naturale (orografice) sunt cele stabilite cu ajutorul formelor de. relief, cum.
sunt creasta sau baza munţilor, sau pe anumite ape;
În stabilirea frontierei pe anumite ape se face distincţia între apele curgătoare navigabile
si cele nenavigabile. In cazul apelor navigabile, linia de frontieră este linia celor mai mari
adâncimi ale apei (talvegul), iar în cazul apelor nenavigabile, linia de frontieră este linia mediană
a apei. Linia mediană este linia de frontieră si în căzui lacurilor sau a mărilor închise.
Frontierele geometrice sunt liniile drepte care despart teritoriile statelor. Uneori, din
anumite consideraţii de ordin practic, se admite ca frontiera geometrică să se abată de la linia
dreaptă.
Indiferent de cauzele care au provocat schimbarea fizică a frontierei, modificarea juridică
a acesteia nu poate interveni decât pe calea unui acord între statele interesate.
Mai rar se întâlnesc frontiere astronomice, care coincid, după direcţia lor, cu paralela sau
meridianul geografic (de exemplu, o porţiune de frontieră dintre S.U.A. si Canada, frontiera
dintre R. P. D. Coreeană si Coreea de Sud — paralela 38 latitudine nordică — sau meridianele
care despart sectoarele polare arctice).
După elementele componente ale teritoriului de stat, frontierele mai pot fi împărţite în
frontiere terestre, frontiere fluviale, frontiere maritime si frontiere aeriene.
Frontiera terestră desparte uscatul (solul) dintre două state. Ea poate fi atât geometrică
cât si naturală (în regiunile de munte, frontiera urmează linia vârfurilor celor mai înalte).

15
Dumitru Mazilu, op.cit., pag. 396
9
 Frontiera fluvială separă în două părţi apele unui fluviu situat între teritoriile a două
state. Frontiera fluvială se stabileste în funcţie de particularităţile apelor de frontieră.
Frontiera maritimă este linia exterioară a apelor teritoriale, pe care si-o fixează fiecare
stat prin legislaţia sa internă, în cadrul anumitor limite internaţionale.
Frontierele aeriene sunt liniile imaginare perpendiculare16 care pornesc de pe frontierele
terestre sau acvatice în sus, până la limita inferioară a spaţiului cosmic.

2.2 Stabilirea traseului frontierei de stat

Stabilirea frontierelor între statele limitrofe se realizează pe calea tratatelor, dar fixarea
frontierelor se face prin două operaţii distincte si succesive: delimitarea si demarcarea.
Delimitarea şi demarcarea reprezintă operaţiunile de bază ale stabilirii oricărei frontiere
de stat, care succed preliminariilor, tratativelor, înţelegerilor sau dictatului în domeniu , .
Detaşate de considerentele de interes, când arbitrarul poate oricând interveni-fie cu
prilejul consultărilor, fie prin impunere directă-delimitarea şi demarcarea sunt operaţiuni pur şi
simplu ce ţin de resortul specialiştilor şi se supun, deopotrivă, unui riguros complex de norme şi
principii de drept internaţional şi unui sistem exact de metode şi procedee topogeodezice şi
topografice. O distincţie netă între ceea ce presupune conţinutul acestor noţiuni nu se poate
realiza decât în plan scolastic .
Delimitarea este o operaţiune politico-juridică, care constă în identificarea direcţiei
principale şi descrierea amănunţită, în cuprinsul tratatului care se încheie în scopul stabilirii
frontierei, a traseului acesteia, în urma acestei descrieri se întocmeşte şi o hartă, anexa la tratat.
Deci este vorba despre o operaţiune intelectuală de precizare în cuprinsul înţelegerilor
internaţionale a direcţiei şi dispunerii generale a traseului frontierei de stat, descrierea de
principiu a acestuia şi indicarea sa pe hartă sau hărţile anexa.
Demarcarea constă într-o operaţiune tehnică de fixare în teren, cu ajutorul unor semne
specifice, a traseului frontierei de stat, aşa a fost indicată în documentele de delimitare. Este
vorba deci, de determinarea propriu zisă a liniei de frontieră , care presupune o serie de
operaţiuni de instalare a unor borne sau identificarea altor semne de demarcaţie (copaci, forme
de relief natural, geamanduri etc.). Etapa demarcării este efectuată de comisie speciala care
consemnează operaţiunile sale într-un proces-verbal sau un raport cu hărţi, fotografii etc.,
documente prin care se reglementează şi problemele referitoare la folosirea şi întreţinerea
drumurilor de frontieră, a cursurilor de apă, a semnelor de frontieră.

16
Grigore Geamănu, 1965, op. cit., pag. 301
10
 În activitatea de demarcare a frontierei, comisia mixtă aplică şi anumite principii
compensatorii, cum sunt: principiul respectării condiţiilor locale de exploatare (reîmpărţirea
proprietăţilor agricole etc.) şi principiul respectării integrităţii localităţilor.
între delimitare şi demarcare există o indisolubilă legătură, fără a se exclude, dar presupunându-
se reciproc .
De regulă, delimitarea precede demarcarea şi, pe când prima incubă în esenţă o intensă
activitate teoretică, cu aplicaţie doar pe hartă, şi scheme, fiind guvernată de norme şi principii de
drept internaţional, cea de-a doua având un caracter preponderent practic, ingineresc, este
guvernată de metode, modalităţi şi procedee de marcare cu aplicaţie tehnică nemijlocită, în teren.
Ambele operaţiuni sunt precedate de punerea de acord a părţilor limitrofe asupra principiilor în
virtutea cărora se va purcede la stabilirea traseului frontierei, cu relevanţă, deopotrivă, atât în
privinţa delimitării cât şi a demarcării. Altfel spus, reducerea uneia sau alteia dintre acestea în
plan principal determină pe de o parte o privare a lor de conţinut, iar pe de altă parte
transpunerea principiilor ca atare în plan inferior, în favoarea uneia sau alteia dintre cele două
operaţiuni, cu precădere în sarcina delimitării.
În privinţa documentelor corespunzătoare celor două operaţiuni se menţin confuzii şi de
formă şi de fond, inclusiv la nivelul specialiştilor, în sensul că aceleaşi documente sunt
catalogate fie de delimitare, fie de demarcare, fără a se decela în raport de elementele de
conţinut. Astfel, deşi operaţiunii de delimitare îi sunt proprii în exclusiv documentele de
descriere a traseului frontierei de stat şi hărţile anexă la înţelegerile internaţionale pe care este
trasată linia de frontieră, în majoritate sunt categorisite şi ca documente de demarcare.
Un tratament disparat nu-şi are rostul pentru că, în ultimă instanţă, cea mai oportună
categorisire pentru toate documentele specifice ambelor operaţiuni ar fi aceea de documente-
anexă la delimitarea şi demarcarea frontierei sau, direct, la stabilirea traseului frontierei de stat
ori, şi mai simplu, documente de frontieră .
De principiu, delimitarea şi demarcarea se succed orientativ, fiind efectuate de către
delegaţiile părţilor interesante în comisiile mixte interguvernamentale .
Problema care se pune este aceea a priorităţii uneia faţă de cealaltă .
În cazul dictatului, prioritară este delimitarea, iar dintre toate acţiunile subsecvente-
trasarea liniei de frontieră pe hartă; în cazul determinărilor în teren (respectiv, în cazul
verificărilor periodice) prioritară este demarcarea, celelalte documente realizându-se ulterior, în
orice situaţie însa-conform uzanţelor internaţionale în materie-în caz de neconcordanţă între
descrierea traseului liniei de frontieră-din text şi cel de pe hărţi sau din teren „descrierea din text
va fi considerată cea justă” .

11
 Referitor la complexitatea documentelor întocmite cu asemenea prilejuri este dificil de
exprimat o concluzie; numai în cazul procesului verbal de descriere a traseului frontierei de stat
româno-ungare, în urma operaţiunilor din anii 1948-1951, s-au întocmit 10 volume cu
materialele în cauză şi 126 de hărţi la scara 1:5000, ca să nu mai luăm în calcul documentele
privitoare la fosta frontiera sovieto-româna, întocmite la nivelul anilor 1948-1949, care
însumează un volum impresionant de documente.
Redemarcarea este o operaţiune tehnică, ce constă în restabilirea demarcării frontierei
după ce demarcarea iniţială nu mai există, sau nu mai dă satisfacţie . Este de fapt vorba despre
controlul liniei de frontieră şi restabilirea semnelor de frontieră deteriorate şi aşezarea de semne
suplimentare. Ca şi în situaţiile iniţiale, această operaţiune se efectuează tot de către comisii
mixte instituite în acest scop, alcătuite de obicei-exclusiv din reprezentanţii părţilor interesate,
care procedează, prin experţi la fixarea în teren a noilor semne de marcare sau la reconstituirea şi
replantarea celor dispărute. După redemarcare, urmează o nouă descriere, noi hărţi, scheme,
schiţe crochiu şi tot ansamblul de documente menţionate mai sus.

2.3 Modificări ce pot fi aduse teritoriului de stat

    În perioadele anterioare, modificările teritoriului de stat au fost concepute în contextul
tendinţelor de expansiune şi cuceriri, dominante în raporturile interstatale.
Atât în evul mediu cât şi ulterior, epoci caracterizate prin războaie nesfârşite, de expansiuni şi
cuceriri teritoriale şi modificări ale hărţii globului, s-au elaborat diferite instituţii sau moduri de
dobândire a proprietăţii, împrumutate în general din dreptul civil, pentru a justifica transferurile
teritoriale17.
Elocvent în această privinţă este faptul că în evul mediu ca şi în epoca modernă, teritoriile se
transmiteau prin căsătorie, succesiune ereditară (succesiune ab intestat), precum şi prin pactul de
familie, prin care se împărţeau teritorii între monarhi fraţi sau în forma unei succesiuni
testamentare. Mai târziu formele de dobândire a teritoriilor au evoluat şi s-a ajuns la noi
modalităţi juridice18.
A.OCUPAŢIA
a) Ocupaţia iniţială (originară) a fost practicată în perioada formării imperiilor coloniale, ca
modalitate prin care teritorii din America, Africa etc. considerate fără stăpân (res nullius), erau
alipite pur şi simplu metropolelor. Ignorându-se existenţa şi drepturile populaţiei autohtone,
asemenea teorii au format obiectul unor ocupaţii colonialiste, recunoscute ca fiind legale prin

17
M. Niciu, op. cit. pagina 71.
18
D. Popescu, A. Năstase, F. Coman, op. cit. pagina 153.

12
acte ale bisericii19, sau ale monarhilor, în unele situaţii, aceste ocupaţii erau realizate în fapt prin
manifestări simbolice, fictive (ridicarea pavilionului a unui monument etc.).
Pentru a justifica, pe plan teoretic acapararea de teritorii, a fost elaborată teoria priorităţii
descoperirii sau primului descoperitor. Noile pământuri descoperite erau socotite fără stăpân (res
nullius) iar stabilirea, chiar formală asupra lor a puterii statului cotropitor era recunoscută ca
temei juridic pentru alipirea acestor teritorii.
Iniţial, ocupaţia s-a realizat în sec. al XV-lea şi al XVI-lea prin atribuirea teritoriilor nou
descoperite prin bule pontificale, adevărate puneri în posesie. Prestigiul Sfântului Scaun din acea
perioada conferea bulelor papale o necontestată autoritate20.
Mai târziu, sub influenţa reformei, autoritatea bulelor papale începe să fie pusă la îndoială, în
noua situaţie, nu papa, ci monarhul este cel care conferea unor particulari sau unor companii
dreptul de explorare şi exploatare a noilor teritorii.
În realitate, pământurile „fără stăpân” aveau de cele mai multe ori un stăpân iniţial şi legitim, în
populaţia autohtonă.
Conform doctrinei burgheze, teritoriul colonial, înainte „ţară a nimănui”, prin ocupaţie iniţială
capătă un stăpân, un proprietar, statul cuceritor primul descoperitor şi ocupant.
b) Ocupaţia efectivă. Ocupaţia originară era privită ca mod originar de dobândire de teritorii, şi
anume de teritorii asupra cărora, conform afirmaţiilor teoreticienilor occidentali, nu se exercitase
în trecut suveranitatea altui stat21. Dacă această ocupaţie putea să aibă un caracter fictiv
(mărginindu-se la gesturi simbolice; ridicarea unui monument, înălţarea pavilionului etc.), nu la
fel au stat lucrurile după victoria revoluţiilor burgheze, când nu mai existau decât foarte puţine
„teritorii fără stăpân” şi când teoria ocupaţiei fictive a fost revizuită. Se făcea trecerea la ocupaţia
efectivă care presupunea nişte condiţii pentru a acţiona:
1 - statul ocupant trebuie să ia în posesia sa teritoriul respectiv, cu intenţia de a-şi exercita
suveranitatea asupra lui;
2 - statul ocupant sa stabilească pe acel teritoriu o autoritate responsabilă, care să exercite funcţii
de guvernare;
3 - ocupaţia să fie notificată celorlalte state, precizându-se situarea geografică şi limitele
teritoriului ocupat.
„Ocupaţia efectivă” a fost o cerinţă a statelor capitaliste noi, care năzuiau să ia locul vechilor
puteri coloniale în posesiunile acestora aflate sub ocupaţie fictivă.
c) Derelictio (ocuparea teritoriului aşa zis abandonate). Este vorba despre ocuparea acelor „res

19
de exemplu, bula din 1493 a Papei Alexandru al Vl-lea Borgia care a împărţit între Portugalia şi Spania teritoriile
descoperite
20
Gh. Moca, op. cit. pagina 355 31 Gh. Moca, op. cit. pagina 355.
21
Gh. Moca, op. cit. pagina 355 31 Gh. Moca, op. cit. pagina 355.
13
derilictus”, teritorii care fuseseră sub suveranitatea unui stat, şi care, chipurile, odată părăsite,
puteau fi ocupate de alte state. Vorbim deci despre „derelictio”, în cazul în care au fost situaţii
când unele teritorii au fost abandonate, în asemenea cazuri, s-au ivit diferende între statul care
pretindea că teritoriul respectiv se află sub suveranitatea lui, deoarece a fost abandonat de statul
care şi-a exercitat anterior suveranitatea asupra teritoriului în cauză. Sunt situaţii care aparţin în
general trecutului22, într-o asemenea situaţie. (raporturi colonialiste), şi-a avut sorgintea şi
diferendul dintre Marea Britanic şi Argentina referitor la insulele Malvine (Falkland), situate în
Atlanticul de Sud, descoperite de un marinar portughez în 1590 colonizate de Franţa, cedate apoi
Spaniei (1767), ocupate apoi de Argentina în 1829 şi din 1833 de Anglia.
B. CUCERIREA
Dobândirea de teritorii ca urmare a unui război apare frecvent în istoria omenirii 23, în doctrina
dreptului internaţional clasic, inclusiv în acea a sec. al XIX-lea cucerirea sau anexiunea prin forţă
(care poate fi totală, când se anexează întregul teritoriu al statului învins-debellatio, ori parţială),
era considerată în general ca un mod de dobândire a unor teritorii, conform dreptului
internaţional, care recunoaşte un nelimitat, jus ad bellum” 24. Unii autori au contestat încă în acel
secol şi mai insistent în prezent, legitimitatea cuceririi ca titlu juridic asupra teritoriului întrucât
dreptul nu poate fi creat prin forţă. Alţi autori susţin însă ca dreptul internaţional ar admite
cucerirea ca titlu juridic asupra teritoriului ignorând principiile unanim admise ale dreptului
internaţional, care interzice recurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţă, respinge şi declară
nule orice achiziţii teritoriale dobândite astfel. Dobândirea unor părţi de teritoriu cucerite contrar
dreptului internaţional contemporan şi chiar conform acestuia, prin exercitarea dreptului la
autoapărare, nu pot servi ca temei pentru obţinerea suveranităţii teritoriale asupra lor.
C. PRESCRIPŢIA
Autorii occidentali transpun prescripţia ca mod de dobândire a proprietăţii asupra bunurilor, din
dreptul civil în dreptul internaţional, afirmând că şi suveranitatea teritorială poate fi prescrisă
spre deosebire de prescripţia din dreptul civil bazată pe o posesiune legitimă, cea din dreptul
internaţional e valabilă chiar dacă „luarea în posesie” iniţială încalcă dreptul internaţional având
ca punct de plecare un act licit.
Acest mod de dobândire de teritorii deseori invocat de colonialişti 25 spre a-şi justifica apariţia
faţă de mişcarea naţională de eliberare, este în totală contradicţie cu dreptul popoarelor la
22
Insulele Caroline din Pacific, care au dat naştere unui diferend între Spania şi Germania, rezolvat în 1885, şi insula
Las Pălmaş (tot din Pacific), făcând obiect al unui litigiu între Olanda şi Spania, rezolvat în 1925 de Curtea
Permanentă de Arbitraj (arbitrul fiind profesorul Max Huber).
23
Ca exemple clasice pot fi menţionate: a treia împărţire a Poloniei (1795), anexarea Coreei de către Japonia (1910),
anexarea Austriei de către Germania nazistă (1938), a Etiopei, (1936) şi a Albaniei (1939) de către Italia
24
Gr. Geamănu, op. cit. pagina 490.
25
Prescripţia a fost recunoscută ca mod de dobândire de teutoni în arbitrajele privind speţele Chamizal (1911) şi
insula Las Palmas (l925).
14
autodeterminare, drept inalienabil şi imprescriptibil.
Teritoriile cucerite la un moment dat şi anexate cu forţa nu pot fi prescrise, prescripţia neputând
să înlăture modul de dobândire a lor, care este ilegal în lumina Cartei O.N.U. şi principiilor
fundamentale ale dreptului internaţional contemporan26.
D.CESIUNEA
Cesiunea27 unui teritoriu a fost definită în jurisprudenţa internaţională ca fiind alcătuită din două
acte succesive: renunţarea statului cedent la suveranitatea sa asupra teritoriului şi stabilirea
suveranităţii statului cesionar asupra acelui teritoriu.
Transferul de suveranitate operează ca efect al unor tratate pe cale convenţională. Cesiune este
de mai multe tipuri:
1) Cu titlu gratuit. Se făcea în temeiul tratatelor de pace şi este cel mai des întâlnită. Prevederi de
acest gen au fost cuprinse şi în tratatele de pace încheiate după cele două războaie mondiale.
2) Cu titlu oneros. A fost folosită în numeroase rânduri în practica din trecut a statelor 28.
Calificată de obicei ca vânzare, cumpărare, ea nu se încadrează în categoria dreptului privat,
deoarece este vorba de un transfer de suveranităţi care se exercită şi asupra persoanelor, iar preţul
este doar o despăgubire pentru pierderea teritoriului.
3) Recompensa. Este echivalentă cu o contraprestaţie pentru un serviciu făcut unui alt stat sau
primit de la alt stat. Astfel de exemple sunt: cedarea de către Franţa prin Tratatul de la Torino
(1860),a Nisei şi Savoiei de către Sardinia ca urmare a sprijinului acordat în lupta pentru unitatea
Italiei, cesiunile teritoriale făcute de Anglia şi Franţa Italiei, în temeiul Tratatului secret încheiat
la Londra in 1915 pentru intrarea Italiei în război alături de Tripla înţelegere.
4)Cesiuni reciproce (schimburi de teritorii). Au fost utilizate destul de des în Europa, dar
îndeosebi în colonii29.
5)Contiguitatea ca titlu preferenţial pentru exercitarea suveranităţii teritoriale. Este o construcţie
apărută în dreptul internaţional clasic spre sfârşitul sec. al XIX-lea, ca urmare a acţiunii de
reîmpărţire a coloniilor, a politicii zonelor de influenţă şi dominaţie pe care o asemenea
construcţie încearcă să o „legalizeze”.
Prin aplicarea contiguităţii s-au stabilit zone de influenţă în special în Africa 30. Definiţia
Juridică” dată acestor zone este: „spaţiul teritorial asupra căruia se recunoaşte unui stat, de obicei
printr-un tratat bilateral, un titlu particular spre a-şi stabili autoritatea şi a dobândi suveranitatea,
26
C. Andronovici, op. cit. pagina 204.
27
Ch. Rousseau, op. cit. pagina 248.
28
De exemplu, cesiunea către S.U.A. a Louisianei de către Franţa pentru 60 milioane $ (1803), a Floridei de către
Spania pentru 5 milioane $ (1838), a Alaskăei de către Rusia pentru 7,2 milioane $ (1867), procedeul fiind aplicat şt
pentru alte tritoni ce formează S.U.A.. în 1967, mai multe persoane fizice şi societăţi particulare au vândut Angliei
mai multe insule din Oceanul Indian contra sumei de 1013200 lire sterline.
29
R. Miga-Bestliu, op. cit. pagina 208.
30
în Sudan, Zanzibar, coastele orientale şi occidentale.
15
celălalt stat trebuind să se abţină de a exercita o activitate concurentă. Asemănătoare sunt şi aşa
zisele zone cu interese speciale31. Deoarece nici într-un caz nici în altul, stabilirea zonei sau
sferei respective nu este atributivă de suveranitate, deosebirea dintre aceste două forme de
dominaţie se estompează.

2.4 Modificările teritoriului de stat admise de dreptul internaţional contemporan

Singura modalitate de modificare a teritoriului unui stat este aceea care se întemeiază
numai pe voinţa suverană a poporului care locuieste pe acel teritoriu, Carta ONU, art.1 alin. (3)
Astfel, modificări teritoriale pot avea loc prin :
- desprinderea unei părţi de teritoriu de la un stat si formarea unui nou stat, crearea unui
stat nou
- reuniunea teritoriilor a două state
- dezmembrarea apariţia unor state noi ca rezultat al divizării teritoriale a unui stat,
- transferul (cesiunea) de teritoriu de la un stat la altul.
Cesiunea de teritoriu este operaţia juridică convenţională pe baza căreia un stat renunţă
la suveranitatea sa asupra unui teritoriu în favoarea altui stat, care îşi extinde suveranitatea pe
acel teritoriu. Astfel de cedări de teritorii între state pot fi prevăzute în tratatele de pace, tratatele
de vânzări de teritorii, de schimburi de teritorii, de donaţii teritoriale sau de retrocedare a unui
teritoriu către un stat.
În decizia Colegiului arbitral franco-italian din 1956 se precizează că cesiunea de teritorii
implică două acte suverane: abandonarea de către statul care cedează teritoriul a suveranităţii
sale asupra acestuia şi stabilirea suveranităţii statului care anexează acel teritoriu.
Forma de manifestare a consimţământului se poate exprima prin:
- hotărâre a organului legislativ suprem;
- prin consultarea directă a populaţiei – referendum.

31
Sistemul acestor zone ar consta în recunoaştere în favoarea unui stat, a unei zone privilegiate de acţiune asupra
unui teritoriu unde doreşte să-şi facă interesele să prevaleze.
16
Concluzie

Teritoriul de stat constituie una din premisele materiale, naturale, ale existenţei statului.
Spre deosebire de organizarea gentilică, bazată pe legăturile de sânge ale membrilor săi, statul se
caracterizează prin legăturile teritoriale, apărute ca urmare a aşezării statornice a oamenilor într-o
anumită regiune geografică.
Teritoriul de stat cu toate părţile sale componente, se află sub puterea exclusivă a acestui
stat. Această putere poartă denumirea de supremaţie (suveranitate) teritorială, parte integrantă a
suveranităţii de stat. Fiecărui stat i se recunosc, prin principiile şi normele dreptului internaţional
contemporan, independenţa şi suveranitatea, inviolabilitatea teritoriului şi frontierelor sale,
dreptul de a-şi stabili de sine stătător regimul politic, organizarea administrativă şi economico-
socială, statutul juridic al populaţiei, ordinea de drept şi sistemul juridic, utilizarea resurselor
naturale, stabilirea condiţiei în relaţiile internaţionale potrivit intereselor celorlalte state.
Teritoriul de stat are largi implicaţii în dreptul internaţional contemporan, în probleme
care privesc aspecte precum: natura juridică a teritoriului de stat, componenţa sa, frontierele de
stat şi regimul de frontieră etc..
Frontiera de stat constituie, fără putinţă de tăgadă, una dintre instituţiile dreptului
internaţional public cu cea mai pretenţioasă, delicată şi chiar deranjantă abordare. Acum, când
Europa vrea să devină „casa comună” a popoarelor şi când sintagma „fără frontiere” a devenit
laitmotivul politic, studiul şi aprofundarea noţiunii de frontieră de stat pare cam lipsit de sens. Nu
este însă aşa! Atât cât va exista teritoriul de stat, va fi strâns interconexat cu existenţa frontierei
de stat (chiar şi-n condiţiile unei libertăţi de circulaţie depline în trecerea frontierei). Frontiera îşi
va păstra importanţa delimitativă chiar şi dacă va fi să fie doar la nivel ideatic. Deci şi „casa
comună a Europei, cea fără frontiere”, „va avea pereţi”!
Noţiunea de frontieră nu va dispărea, ci va lua forma unui concept similar, acela de
„perete al casei comune” europene (poate !).
Iar problemele legate de teritoriul de stat sunt probleme legate de suveranitatea acestuia,
deoarece orice definiţie a teritoriului de stat vom analiza, vom vedea că ele apar împreună.
Aceste noţiuni se află într-o strânsă intercondiţionare, fiind de neconceput ca entităţi separate.
Noţiunea de teritoriu de stat n-ar avea sens în lipsa suveranităţii iar suveranitatea ar fi lipsită de
obiect în cazul în care nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui teritoriu de stat. Cele două
noţiuni pot fi receptate în deplinătatea sensurilor atunci când vin în interacţiune.

17
Bibliografie
1. Constantin Andronovici, Drept internaţional public, editura Graphix, Iaşi, 1993;
2. Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, Drept internaţional public, editura Hyperion XXI, 1993;
3. Gheorghe Moca, Drept internaţional, volumul I, editura Politica Bucureşti, 1983;
4. Teodor Meleşcanu, Droit internaţional public, editura Universităţii Bucureşti, 1996;
5. Charles Rousseau, Droit internaţional public;
6. Grigore Geamănu, Drept internaţional contemporan, volumul I, Editura Didactică şi
pedagogică, Bucureşti 1975;
7. Grigore Geamănu, Drept internaţional public, volumul I, editura Didactică şi pedagogică,
Bucureşti 1981;
8. https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/144-146_8.pdf;
9. https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-international-public/teritoriul-in-
dreptul-international/.

18