1.

Delimitari teoretice

nainte de deceniul al cincilea al secolului nostru, cercetari dedicate comunicarii, mai ales mijloacelor moderne de comunicare de masa, nu prea s-au ntreprins. Dezvoltarea vertiginoasa a tehnicilor de comunicare, specifica "erei electronice", a dus si la o mbogatire si diversificare a studiilor consacrate acestui domeniu si a subliniat necesitatea colaborarii creatoare cu o serie de discipline stiintifice, printre care: sociologia, psihologia, filozofia, lingvistica, istoria, economia, matematica, fizica, cibernetica, informatica etc. Au aparut astfel, stiinte noi, cum ar fi: teoria comunicarii, so- ciologia mass-media, sociolingvistica, psiholingvistica, semiotica etc. Conceptul de comunicare de masa implica o mare varietate de opinii, de teorii si modele, impusa de diversitatea disciplinelor stiintifice care abordeaza comunicarea. Pluralitatea aspectelor teoretice privitoare la studilul comunicarii a creat o bogata literatura de specialitate, care subliniaza caracterul complex al procesului de comunicare, dar si divergenta punctelor de vedere sau, asa cum semnala Denis McQuail, (1999, p.36), "dilemele care apar n conceptualizarea relatiilor dintre elementele ce intervin n comunicare". Spatiul comunicarii ramne deschis unor interpretari filozofice alternative, dar este necesara o sistematizare a principalelor etape care au marcat constituirea si dezvoltarea teoriei comunicarii. Pentru studierea sistematica a diversitatii de opinii teoretice, cercetarea stiintifica apeleaza la scheme simplificatoare, dar cuprinzatoare, care pot furniza o mare eterogenitate optionala, dar si cadre de referinta, sugestii privind metodele de cercetare. Acestea sunt asa-numitele paradigme. Conceptul de paradigma a fost introdus de istoricul si sociologul stiintelor Thomas Kuhn care, nStructura revolutiilor stiintifice (1962), preciza: "Paradigmele sunt acele realizari stiintifice universal recunoscute care, pentru o perioada, ofera probleme si solutii model unei comunitati de practicieni". (Thomas Kuhn, 1976, p.39). Este vorba, deci, despre convingerile pe baza carora cercetatorii si elaboreaza ipotezele, teoriile, si definesc obiectivele si metodele. Din aceasta perspectiva, cartea noastra si propune sa urmareasca constituirea unor paradigme ale comunicarii, evolutia lor pe anumite perioade istorice, schimbarile de paradigme, n conformitate cu noile perspective ale stiintei contemporane asupra fenomenului comunicarii. Paradigmele comunicarii se caracterizeaza prin continuitate, prin acumulari succesive, prin dinamism si prin capacitatea de adaptare la noile structuri comunicative, specifice lumii moderne, prin "coexistenta pasnica" a unor paradigme, asa cum precizeaza si Thomas Kuhn (op. cit., p.41), si nu prin rupturi comunicationale, specifice unor momente tensionate, care pot fi, totusi, depasite prin dialog. Desi, n esenta, paradigmele presupun existenta unor scheme, ele nu se rezuma la acestea, deoarece realitatea social-istorica, cu infinita ei bogatie de aspecte, nu se suprapune peste ele, solicitnd modificari, mereu alte si alte modele comunicationale. Cercetarea proceselor comunicarii, a relatiei dintre mass-media, societate si indivizi trebuie sa porneasca de la un set de supozitii paradigmatice, asa cum sugereaza Melvin De Fleur si Sandra Ball-Rokeach (Teorii ale comunicarii de masa, 1999). Paradigma este un termen vechi, care provine din cuvntul latin paradigma. nainte de dezvoltarea stiintei moderne, se referea la orice fel de "model" care putea fi copiat sau utilizat ca termen de comparatie. "n stiinta comunicarii de astazi, termenul combina ideea unui model pentru comparatie cu ideea mai complexa a unui

set de supozitii fundamentale despre natura unui aspect al realitatii sociale sau psihologice". (op.cit., p.41). Supozitiile care alcatuiesc o paradigma sunt de fapt postulate. Postulatele sunt afirmatii care specifica relatii si conditii pe care le putem considera ca fiind adevarate "de dragul disputei". Paradigmele sunt formulari teoretice cu caracter general 13313x2315n . Ele propun seturi de postulate-supozitii pe care le putem considera descrieri ale realitatii n scopul obtinerii unor ipoteze derivate. Pluralitatea paradigmelor teoretice ofera cercetatorului din domeniul comunicarii posibilitatea diversitatii optionale. Nici o paradigma nu trebuie nsa absolutizata. exista si paradigme alternative. "Gama paradigmelor sau modelelor existente este n mod inevitabil foarte larga, iar alegerea va fi raportata la o pozitie filozofica sau stiintifica generala", afirma Denis McQuail (Comunicarea, 1999, p.49). Mihai Dinu considera ca "orice discutie despre modelare n stiintele comunicarii trebuie sa nceapa cu definirea neechivoca a conceptului de model". Citndu-l, la rndul sau, pe Solomon Marcus (Moduri de gndire, 1987), autorul subliniaza: "Pentru ca un obiect sau proces M sa poata functiona ca model al realitatii R, el trebuie sa ndeplineasca cel putin 5 conditii si anume: 1. Asemanarea sa cu R sa priveasca macar un aspect semnificativ, non-banal (matematicienii prefera termenul de "netrivial") al realitatii modelate. M si R sa fie totusi ndeajuns de diferite pentru ca sa existe cel putin o metoda de cercetare aplicabila numai modelului, nu nsa si realitatii R (altminteri recurgerea la M ar fi inutila). Printre modelele ce ndeplinesc conditia 2 sa existe macar una singura care sa furnizeze rezultate pertinente, esential diferite de datele de intrare/ipotezele initiale. Rezultatele obtinute din studierea modelului M sa fie susceptibile de o interpretare n raport cu realitatea R. M sa prezinte un grad de independenta suficient de mare n raport cu R pentru a putea servi drept model si pentru alte obiecte sau fenomene similare: R1,R2,..., Rn, (exceptie de la aceasta regula fac, poate, numai modelele cosmogonice elaborate de astrofizicieni, care nu se aplica dect unui unic obiect: universul material)". (Revista Romna de Comunicare si Relatii Publice, nr.1/1999, p.50).

2.

3.

4.

5.

Modelele comunicationale nu trebuie privite ca un cadru fixat o data pentru totdeauna, ci ca elemente ajutatoare ale analizei. Totodata, aparitia unui nou model de comunicare nu nseamna ca modelele existente anterior vor disparea sau vor capata un caracter marginal. O mare varietate de teorii au fost elaborate pe parcursul constituirii si evolutiei diverselor paradigme, modele ale comunicarii. Ele au contribuit la o mai buna ntelegere a relatiei dintre mass-media, societate, indivizi, a impactului comunicarii de masa asupra publicului, a influentelor acesteia. Desigur, nu exista o concordanta deplina ntre aceste teorii.

Multe dintre ele chiar se contrazic. Lucrurile ne par firesti daca avem n vedere complexitatea fenomenului comunicarii de masa, unghiul de vedere al abordarii, diversitatea ipotezelor teoretice. Nu exista, si nici nu poate exista, o singura teorie generala a comunicarii de masa, care sa sintetizeze toate celelalte teorii. De altfel, "un model care ar ncerca sa reconcilieze toate posibilitatile conceptuale ar fi o adevarata monstruozitate, cu totul lipsita de utilitate si interes", dupa cum afirma si Denis McQuail (op.cit., p.42). ncercnd sa realizeze el nsusi o sistematizare a modelelor comunicarii, Denis McQuail si pune, totusi cteva ntrebari fundamentale privind procesul de comunicare. 1) Este procesul de comunicare unidirectional sau interactional? Raspunsul sau are n vedere relevanta feed-back-ului si gradul de circularitate implicat. O conversatie interpersonala ntmplatoare sau o negociere verbala reprezinta procese esential circulare si interactionale. Orice act de comunicare este un raspuns la un act de comunicare anterior si este deschis modificarilor. Participantii sunt egali si alterneaza rolurile de comunicator si receptor. Acest tip de comunicare tinde sa se impuna n comunicarea de masa. Exista nsa situatii, "definite institutional", n care comunicatorul poate ignora complet raspunsul interlocutorului (contextul militar sau unele contexte educationale sau corectionale), cnd initiativa i apartine permanent comunicatorului. Avem de-a face cu o comunicare unidirectionala. 2) Comunicare este un proces deschis sau nchis? Sistemele militare de comanda, retelele si canalele formale care se stabilesc n cadrul unor organizatii sunt relativ nchise, n timp ce comunicare artistica, cea de masa, contactele informale interpersonale sunt procese deschise. 3) n cadrul procesului de comunicare semnificatiile sunt fixe sau "tranzactionale"? Variabilitatea tranzactionala are n vedere toleranta diferitelor semnificatii intentionate de comunicator sau percepute de receptor. Unele mesaje sunt neambigue si permit o unica interpretare, altele nu. Situatiile de comunicare difera n functie de acceptarea ambiguitatii. n cazul comunicarii artistice sau al conversatiei informale, ambiguitatea este ridicata, iar experienta negociabila pentru receptor. n asemenea situatii, exista un grad relativ ridicat de toleranta fata de variatia si subiectivitatea perceptiei. n cazul comunicarii stiintifice sau al celei care urmareste ghidarea si controlul, procesul nu este n mod obisnuit tranzactional n acest sens. 4) Care este perspectiva din transmitatorului sau cea a receptorului? care trebuie privita comunicarea: cea a

Exista unele definitii care descriu comunicarea ca proces de transmitere a mesajelor si influentare a receptorului, altele, dimpotriva, punnd accentul pe raspunsul receptorului. Adaptarea unilaterala, doar a unuia sau a altuia dintre aceste puncte de vedere, nu are n vedere complexitatea procesului de comunicare, proces tranzactional, care trebuie nteles din ambele perspective.

5) Urmareste sau nu comunicare un scop precis? Procesele de comunicare difera n functie de intentia si instrumentalitatea lor. Atunci cnd exista un obiectiv specific, sunt relevante criteriile de eficienta, ceea ce presupune motivatia constienta, planificarea si structurarea activitatilor. Comunicarea de masa, de exemplu, este definita ca un tip de comunicare care, n esenta sa, nu urmareste un anumit scop, ea doar pune la dispozitia publicului materialul ce poate fi utilizat de oricare dintre membrii audientei. Din perspectiva unui agent de publicitate sau de propaganda, care utilizeaza canalele mediatice, un anumit mesaj poate urmari un scop precis: persuasiunea, ncercarea de convingere a receptorului n legatura cu "marfa" (obiect sau mesaj politic) pe care o propune spre vnzare. Acelasi proces de comunicare poate avea un scop bine definit raportat la anumiti receptori si nici un fel de scop n raport cu altii. Aceasta demonstreaza o data n plus complexitatea fenomenului comunicarii, dificultatea teoretica de a construi un model, deoarece numai un model flexibil si foarte general poate reprezenta simultan ambele aspecte. 6) Este sau nu procesul de comunicare dependent de sistem? Aceasta ntrebare vizeaza functia unor evenimente comunicationale specifice n raport cu alte procese ale vietii sociale. Comunicarea este sistematica atunci cnd acte succesive de transmitere si receptare a mesajelor sunt relationate ntr-o maniera determinata ntre ele si cu contextul n care au loc. Unele procese de comunicare, cum sunt cele din cadrul organizatiilor formale, sunt proiectate astfel nct sa ncorporeze trasaturi sistematice si sa promoveze integrarea si adaptarea. n alte situatii, se poate opta pentru a trata sau nu un proces de comunicare n termeni functionali. Comunicarea ntmplatoare, sau generata de acte spontane, nu poate fi explicata n termenii unor nevoi sau cauza anterioare. Exista un contrast implicit ntre un tip de proces de comunicare unidirectional, nchis, neambiguu, orientat catre receptor, avnd un scop precis si un caracter sistematic si tipul de proces aflat la polul celalalt si care are alte caracteristici. n viata sociala, comunicarea are loc ntr-o gama larga de situatii si nu putem reduce lucrurile la o perspectiva unica, nici la un unic model comunicational.

2. Modelul informational Prin comunicare se vehiculeaza "informatii". Comunicarea nu are sens fara informatie. n teoria comunicarii, conceptul de informa-tie e luat sub aspectul de cantitate de informatie, asa cum l si defineste Umberto Eco n Tratat de semiotica generala: informatia "semnifica o proprietate statistica a sursei, si anume desemneaza cantitatea de informatie ce poate fi transmisa" (Umberto Eco, 1982, p. 57).

O definitie asemanatoare ntlnim si la Abraham Moles: "Denumim informatie, n sensul strict al cuvntului, cantitatea de imprevizibilitate pe care o aduce un mesaj. ntr-adevar, ea este masura noutatii pe care el o introduce n ambianta receptorului. Aceasta imprevizibilitate este deci legata de originalitatea asamblajului special al semnelor respective, este nsa de la sine nteles ca se pot realiza mai multe tipuri de asamblare a semnelor, care sa aiba aceeasi originalitate, dar continuturi diferite. Masura originalitatii o constituie notiunea de informatie" (Abraham Moles, 1974, p. 145). Primii care s-au ocupat de "masurarea informatiei", a cantitatii de noutate transmisa receptorului, au fost americanii Claude Shannon si Warren Weaver, care, n 1949, au elaborat celebra Teorie matematica a comunicarii (The Mathematical Theory of Communication). Aceasta teorie a oferit o paradigma semanticii si pragmaticii comunicationale. Teza lor este urmatoarea: suntem informati ncepnd din momentul n care ni se adreseaza un mesaj pe care nu-l cunoastem sau care cuprinde multe elemente noi sau imprevizibile. Valoarea acestui mesaj se masoara printr-o anumita marime, definita ca fiind "informatia" si care poate fi nteleasa ca o cantitate de noutate transmisa receptorului. Modelul de comunicare provenit din teoria informatiei a devenit clasic si el cuprinde, schematic, urmatoarele elemente:

Schema generala a comunicarii, dupa Shannon si Weaver. Aceasta relatie de comunicare se realizeaza astfel: emitatorul (transmitatorul) lanseaza un mesaj, provenit de la o sursa; mesajul va fi nscris ntr-un cod (limbaj) sub forma unor semnale care, prin intermediul unui canal, ajunge la receptor (destinatar); receptorul va realiza o actiune de decodare, de descifrare a mesajului transmis. Transferul realizeaza elementul comun al informatiei. Informatia pleaca de la E si devine informatie pentru R. Transferul are loc ntre doua entitati orientate catre un scop.E are scopul de a oferi, R trebuie sa fie dispus sa recepteze. n anumite situatii, pot aparea mesaje ntmplatoare sau surse de zgomot, n care caz mesajele sunt discontinue. ntre mesaj si cod exista o anumita discrepanta: mesajul este totdeauna foarte concret, nuantat, determinat de loc, de timp, de starea psihologica a emitatorului; codul, dimpotriva, e abstract, avnd un numar redus de semne.

Mesajul e realitatea infinita n timp si spatiu, n timp ce codul, cel lingvistic, de exemplu, contine numai 28 de semne, cu ajutorul carora se formeaza cuvintele, atunci cnd vorbim despre codul scris. Se poate vorbi, deci, despre mesaj, cod verbal si cod scris. Mesajul este mai bogat dect codul verbal, iar acesta dect cel scris. Codul verbal dispune de mijloace diverse de comunicare, cum ar fi: vorbirea, gestul, mimica, privirea etc., n timp ce codul scris e mult mai sarac, are la dispozitie unele semne de punctuatie si unele categorii gramaticale. De aceea, lupta pentru adecvarea codului la mesaj este una din trasaturile (si tendintele) comunicarii. Modelul matematic sau mecanico-matematic este un model unidimensional, linear. Cei doi ingineri din laboratoarele Bell Telephone din New York se ocupau cu studierea liniilor telegrafice. Ei erau preocupati de caracterul tehnic al comunicarii. Scopul lor era acela de a ameliora randamentului informational, prin nlaturarea fenomenelor perturbatoare, a zgomotelor oricarui canal de comunicare. Teoria lor are n vedere mai ales telecomunicatiile, nu este o teorie a comportamentului comunicativ, a semnificatiei, n sensul teoriei comunicarii de mai trziu. Aceasta teorie a avut nsa o influenta extraordinara n constituirea modelelor comunicationale, n studiul proceselor de comunicare. Ea a oferit o paradigma semanticii si pragmaticii comunicationale. Teoria informatiei a generat numeroase aplicatii n domeniul stiintelor umaniste, ca si n cel stiintific. Abraham Moles considera teoria informatiei ca "un instrument de a gndi, care ne da idei, ne furnizeaza scheme de experienta, care se opun schemelor traditionale". (Communications et langages, Paris, 1963). Teoria informatiei permite o analiza riguroasa a mesajului si a procesului de comunicare n general. n prelungirea teoriei informatiei, Abraham Moles studiaza raportul dintre arta si ordinator, introducnd conceptul de estetica informationala si subliniind ideea ca arta este un mijloc de comunicare, dar folosind mijloace specifice. Orice expresie artistica este un fenomen de comunicare. Estetica informationala (n termenii lui Abraham Moles) considera opera de arta "ca fiind un mesaj luat dintr-un ansamblu socio-cultural si transmis prin intermediul unui canal (sistem de senzatii vizuale, auditive etc.) existent ntre un individ - sau un micro-grup creator -, artistulemitator si un individ receptor" (Abraham Moles, 1974, p.21). Caracterul esential al procesului de comunicare este reprezentat de mesaj, care contine o cantitate masurabila matematic: informatia. Aceasta cantitate care caracterizeaza mesajul este legata, dupa opinia lui Abraham Moles, "de lungimea sa, de dimensiunile n spatiu si timp ale suportului sau sau ale canalului sau de transfer (durata cuvntului, suprafata unui disc, a unui tablou, numarul de semne imprimate), dar mai ales de improbabilitatea ocurentei sale, adica de combinatia pe care o realizeaza" (Idem, p.22). Aceasta este cantitatea de noutate sau de originalitate care se transmite de la emitator la receptor si se adauga sistemului lor de cunostinte si de experienta caruia i apartin. Informatia depinde de repertoriul comun att emitatorului, ct si receptorului. Exista nsa un dublu mod de sesizare a mesajului: cel bazat pe informatia semanticasi cel bazat pe informatia estetica. "La fiecare nivel al comunicarii dintre emitator si receptor printr-un canal oarecare, putem ntotdeauna sa distingem n mesaj doua aspecte. Pe de o parte, aspectul semantic, corespunznd unui anumit

repertoriu de semne universale normate, pe de alta, aspectul estetic sau ectosemantic, care este expresia variatiilor la care semnalul poate fi supus fara a-si pierde caracterul specific n cadrul unei norme; aceste variatii constituie un cmp de libertate pe care fiecare emitator l exploateaza ntr-un mod mai mult sau mai putin original. Mesajul care parvine receptorului poate deci fi considerat, ca suma informatiilor semantice si estetice", afirma Abraham Moles (Idem, p.42). Avem, deci, de-a face cu o suprapunere a doua mesaje distincte. Primul este mesajul semantic, constituit din asamblarea semnelor (cuvintele unei limbi, notele muzicale etc.), cunoscute n mod explicit att de creator, ct si de receptor. Celalalt este mesajul estetic, constituit ca un ansamblu de variatii pe care le sufera configuratia mesajului, ce ramne totusi identificabil n cadrul caracterului sau normat. Abraham Moles da cteva exemple reprezentative: o nota muzicala, fara a se sustrage indicatiilor scrise ale compozitorului, poate varia putin n naltime, n durata sau intensitate, ntr-o masura perfect perceptibila de catre executant, ca si de catre auditor, fara ca ei, din aceasta cauza sa nu o mai poata recunoaste ca fiind cutare nota a gamei. n acelasi fel, o litera tipografica poate suferi fluctuatii de forma, ramnnd totusi recognoscibila:

Mesajul estetic este ansamblul acestor fluctuatii. Modul de realizare a mesajului muzical n raport cu o partitura, detaliile de tusa ale pictorului n alcatuirea unei imagini figurative ramn n mare neformulate. Rolul esteticianului este acela de a studia mai multe executii sau mai multe tipuri de opere si de a determina elementele de fluctuatie si probabilitatea lor de ocurenta, spune Abraham Moles. n cadrul cmpului de libertate sau de dispersie oferit de un mesaj semantic de baza, esteticianul trebuie sa constate cantitatea de informatie estetica a mesajului, adica originalitatea exprimarii. n comunicarea operelor de arta exista o compensare cu caracter "contrapunctic" ntre mesajul semantic si cel estetic. n opinia lui Abraham Moles, mesajul sonor, mesajul vizual, mesajul literar sau tipografic, imaginile mobile ale cinematografului sau imaginile fixe ale fotografiei, ale artelor grafice sau ale picturii, mesajele artelor parfumurilor sau ale gustului nu sunt pentru estetica informationala dect canale senzoriale fizice variate, n analiza carora trebuie aplicata metodologia cunoscuta: descrierea canalului, a emitatorului si a receptorului, descrierea formala si structurala a mesajului, ntocmirea unui repertoriu de semne, cautarea probabilitatii lor de ocurenta n cadrul cultural n care se situeaza actul comunicarii etc. Cercetatoarea Gina Stoiciu considera si ea ca din punct de vedere sintactic (al structurilor), ca si din punct de vedere semantic (al raportarii structurilor la semnificatii), se pot discerne doua tipuri

de informatii: informatii semantice si informatii estetice, carora le corespund doua modalitati diferite de percepere a lumii, o modalitate semantica si una estetica: "Modalitatea semantica de percepere a lumii, a mesajelor, este logica, structurala, enuntabila, traductibila. Influenta ei asupra deciziilor si actiunilor receptorului poate fi usor de analizat pentru ca este evidenta. Modalitatea estetica este aparent nestructurata, pare inefabila si este netraductibila direct si total n alte limbaje sau n actiuni"(Gina Stoiciu, 1981, p.79). Din perspectiva structuralista, delimitarea informatiei semantice de cea estetica este dificila, deoarece, practic, orice mesaj cultural real cuprinde, deopotriva, informatie estetica si semantica, amestecate n proportii diferite. Noi suntem pusi n fata unor mesaje ce sunt preponderent semantice sau preponderent estetice. Mesajul stiintific este preponderent semantic, n timp ce mesajul muzical este preponderent estetic. Mesajul estetic este imaginea si corespunde structurii conotative din lingvistica. "Mesajul estetic este asadar forma, partea adaugata. Distingem nsa si un mesaj semantic al imaginii: ceea ce semnifica imaginea si corespunde structurii denotative din lingvistica. Mesajul semantic constituie cu alte cuvinte continutul imaginii", afirma Gina Stoiciu (Idem, p.80). Mesajul semantic fixeaza un continut logic, folosindu-se de un cod de semne normalizat, n timp ce mesajul estetic este spontan, personalizat si preferential n raport cu semnificatia, precum si cu receptorul. Mesajul estetic declanseaza anumite stari emotionale, ajutnd receptorul, ntr-un mod specific, sa cunoasca lumea. n contact cu mesajul estetic sunt implicate sensibilitatea si afectivitatea receptorului. Tipuri de comunicare cu predominanta estetica sunt: muzica, plastica, religia, poezia, proza, teatrul, cinematograful etc. Mesajul semantic, dimpotriva, apeleaza la un cod recunoscut; el afecteaza cultura personala n depozitul ei de cunostinte, nu n cel de sensibilitate, respecta legile logicii, putnd fi transcris ntr-un alt limbaj si avnd un caracter utilitar. Tipurile de referinta pentru mesajul semantic sunt, dupa opinia autoarei mentionate, limbajul logicii, limbajul matematicii si orice limbaj stiintific. ntr-un capitol anterior, aminteam despre dubla semnificatie a limbajului: semnificatia reprezentativa si semnificatia expresiva, despre caracterul tranzitiv si reflexiv. Semnificatia reprezentativa, descriptiva, este data de functia cognitiva a limbajului si reprezinta aspectul sau semantic; ea presupune precizie, obiectivare si abstractizare. Semnificatia estetica, expresiva, vizeaza aspectul afectiv al limbajului. Ea presupune subiectivizare, expresia trairii interioare. Arta nu se limiteaza doar la functia informativa, ea declanseaza emotii estetice, capabile de a-l transforma pe receptor, de a-i modifica modul de a gndi si de a simti, de a-i provoca o anumita atitudine fata de lume. Arta reprezinta o modalitate specifica de cunoastere, cunoasterea afectiva. ntr-un Eseu despre cunoasterea prin arta, Victor Ernest Masek pune n discutie cele trei instante cognitive ale artei, pentru a aduce arta ca marturie a unui mod aparte de cunoastere, unic, inconfundabil. Este vorba despre:

1. Arta ca "arhiva istorica", ca "fisier documentar", cu rol important n procesul de cristalizare, de fixare si de transmitere a cunostintelor acumulate de omenire, n conditiile istorice ale unei stiinte nedezvoltate. 2. Arta ca modalitate specifica de cunoastere si traire a realitatii, prin intermediul emotiei artistice. 3. Arta ca metafora epistemologica. "Aportul inedit al artei la continua largire a sferei cunoscutului consta tocmai n faptul ca ne prilejuieste intuirea, trairea unei realitati spre care n-am avea altfel acces si ale carei fatete scapa mijloacelor de investigatie si de descriere rational-conceptuala", afirma Victor Ernest Masek (Victor Ernest Masek, Marturia artei. Eseu despre cunoasterea prin arta, 1972, p.21). Informatia cuprinsa n opera de arta este inseparabila de structura sa artistica. Arta sintetizeaza o informatie care nu poate fi transmisa dect pe aceasta cale, fiind inaccesibila demersului logic. Ea comunica incomunicabilul. "Informatia estetica, precizeaza autorul, spre deosebire de informatia semantica a operei (denotativa, univoca, epuiznd cunostintele nespecifice), este conotativa, intraductibila n alt limbaj, dar n acelasi timp transpozabila, pretndu-se la parafraza. Aici ni se pare a salaslui izvorul capacitatii de comunicare a operei, potenta cognitiva a metaforei, a polisemiei expresiei artistice care transforma opera de arta din <obiect opac>, existnd n sine si pentru sine, ntr-o lentila transparenta ce ne permite sa deslusim, la diferite grade de marime si de claritate si n functie de puterea ei, semnificatia umana inclusa n actul de creatie" (Idem, p.70-71). Opera de arta are un caracter permanent "deschis", prin valentele polisemice ale metaforelor; prin ambiguitatea semnificatiilor conotate, prin participarea activa a receptorului la procesul comunicarii. Prin arta, omul si regaseste identitatea, integralitatea, redescoperindu-se pe sine ca fiinta complexa, unind dimensiunea intelectuala cu cea afectiva, ntr-o sinteza unica, atotcuprinzatoare. Arta comunica oatitudine emotionala a creatorului fata de realitate, ceea ce implica, n mod obligatoriu, si transmiterea unor informatii, a unor cunostinte despre aceasta. Asa cum considera Henri Wald, "arta nu comunica emotii spontane, ci conotatia emotionala a unei idei. Ea e cultura, nu natura. Ea nu e limbaj, dar e un mijloc de comunicare subordonat limbajului. Limbajul propriu-zis este, asadar, unul singur: cel vorbit. Toate celelalte forme neverbale de comunicare sunt, cel mult, <limbaje>", la plural si n ghilimele" (Henri Wald,1983, p.242). Limbajul este preponderent logic, n timp ce "limbajele" sunt preponderent estetice. "Limbajul este izvorul tuturor artelor, dar artele nu sunt limbaj, ci forme neverbale de comunicare, chiar atunci cnd printre mijloacele lor de expresie se afla si vorbirea, ca teatrul, cinematograful si televiziunea", precizeaza autorul mentionat (Idem, p.226). Trecerea de la limbaj la formele neverbale de comunicare nseamna trecerea de la convorbire la transmisie: "n vreme ce, prin limbaj, oamenii comunica unii cu altii, prin arta creatorii nu comunica cu ascultatorii si spectatorii, ci le comunica mesajul lor. Prin limbaj, emitatorii si receptorii comunica ntre ei prin acelasi cod si prin aceleasi mijloace, n vreme ce, prin arta, ascultatorii unui concert sau vizitatorii unei expozitii nu pot sa comunice cu compozitorii sau cu pictorii prin acelasi cod si prin aceleasi mijloace. Comunicarea verbala este dublu articulata, preponderent cognitiva si dialogala, n timp ce comunicarea artistica este monoarticulata, precumpanitor afectiva si monologala." (Idem, p.227) 3. Modelul cibernetic

Matematicianul Norbert Wiener este autorul modelului cibernetic al comunicarii (Cibernetica sau stiinta comenzii si comunicarii la oameni si masini, 1948).(Cybernetics, Wiley, 1948). Schemei unidirectionale a teoriei informatiei elaborate de Shannon si Weaver, Wiener i-a adaugat o conexiune inversa, de la destinatar la sursa, de la receptor la emitator, crend notiunea de feed-back. n sistemul cibernetic, feed-back-ul permite reglarea ciclica a informatiei, reactia efectului asupra cauzei. Ciberneticienii se intereseaza de circulatia informatiei n ansamblul societatii. Vazuta ca o stiinta generala a comunicarii, aplicabila deopotriva omului si masinii, cibernetica ofera un model analogic bazat pe informatica. "Ne-am hotart sa desemnam cmpul ntreg al teoriei controlului si comunicarii, att la masini, ct si la fiintele umane, cu numele de Cibernetica, derivat din cuvntul grecesc Knbernhtes, sinonim cupilot." (Norbert Wiener, 1971). n opinia lui Bernard Mige, modelul cibernetic este unul dintre curentele fondatoare ale gndirii comunicationale, conturate n deceniile cincizeci-saizeci: "Cibernetica (sau teoria sistemelor generale) ... este n acelasi timp o stiinta a organismelor umane si neumane, nascuta din apropierile ntre comportamentele organismelor biologice si ale dispozitivelor tehnice si arta de guvernare sau de calauzire a afacerilor lumii". (Gndirea comunicationala, 1998, p.24-25) Norbert Wiener introduce concepte noi, ca acelea de feed-back, reglare, autoreglare, redundanta etc. "Fireste, exista diferente de detaliu n mesaje si n problemele de reglare, nu numai ntre un organism viu si o masina, dar chiar si n interiorul unui grup foarte strns de fiinte. Scopul ciberneticii este sa dezvolte un limbaj si tehnici care sa ne permita sa atacam problema reglarii comunicatiilor n general si, de asemenea, sa descoperim repertoriul convenabil de idei si tehnici pentru a clasa manifestarile lor speciale conform anumitor concepte". (Apud Bernard Mige, op.cit., p.25). si pentru Wiener, comunicare nseamna transmiterea de informatie: "Informatia desemneaza continutul a ceea ce se schimba n raporturile cu lumea exterioara pe masura ce ne adaptam ei sii aplicam rezultatele adaptarii noastre... Nevoile si complexitatea vietii moderne fac mai mult ca oricnd necesar acest proces de informare, iar presa, muzeele, laboratoarele stiintifice, universitatile, bibliotecile si manualele sunt obligate sa satisfaca necesitatile acestui proces, altfel nu-si vor atinge scopul. A trai eficient nseamna a trai cu o informatie adecvata. Astfel, comunicarea si reglarea privesc esenta vietii interioare a Omului, chiar daca ele se refera la viata lui n societate." (op.cit., p.25-26). Exista mai multe tipuri de informatie: actuala/potentiala, originala/reprodusa, condensata (articolul stiintific)/rarefiata (articolul de popularizare), utila/inutila, veche/noua, directa/indirecta, imediata/trzie, durabila/trecatoare, profunda/superficiala, explicata (pedagogica)/comentata, informatia dictionarelor, informatia simbolica (cea din chimie, de exemplu), informatia pe care o detine o sursa de autoritate etc. Competenta informationala presupune o abilitate de a comunica, specifica att emitatorului (lui E), ct si receptorului (lui R), de a o primi si retine. Valabilitatea informatiei e data de verosimilitatea ei (daca e plauzibila sau, dimpotriva, absurda) si de autoritatea sursei, care trebuie sa se bazeze pe argumente, dovezi, judecati. Procesul contemporan de comunicare este unul complex, flexibil si se manifesta att n medierea tehnica (universul calculatorului), ct si n medierea umana.

Medierea din perspectiva subiectului uman este o forma de refuz al rolului pasiv n comunicare, de reconstructie din partea subiectului receptiv, de mentinere a identitatii de sine n acest proces, de afirmare a exigentelor umane prezente permanent n actul informational, deci, o forma a subiectivitatii. Relatia mediere - comunicare conduce la interpretarea comunicarii ca un mijloc al expresiei personale si al relatiei sociale si, n acelasi timp, prin finalitatea sa, si ca un instrument al schimbarii sociale. Canalele de transmitere a unui mesaj sunt variate: sunet, imagine, miros, gust etc. Natura canalului afecteaza modalitatile n care mesajul e primit, acceptat, evaluat, procesat. Impactul mesajului se schimba odata cu canalul folosit. Unele canale sunt mai eficiente si au un mai mare impact asupra receptorului. Majoritatea receptorilor au preferinta pentru anumite canale: unii pentru imagine (prin televiziune), altii pentru lectura (ziare, carti etc.). n receptarea si descifrarea unui mesaj, un rol deosebit l are experienta de viata personala a fiecaruia. Ea difera de la persoana la persoana si amplifica sau, dimpotriva, reduce abilitatea receptarii si decodificarii unui mesaj. La rndul lui, mesajul (continutul actului comunicarii) este privat sau public, intentionat, sau accidental, implicit sau explicit. Feed-back-ul aduce emitatorului informatii despre mesaj, crendu-i posibilitatea sa determine daca mesajul a fost primit si nteles corect. El poate fi pozitiv (ncurajeaza sursa sa emita similar) sau negativ (descurajeaza), intern (provine din perceptia subiectiva a emitatorului) sau extern (provine de la altcineva), imediat (la un discurs politic vezi reactia imediata) sau amnat (nsoteste mass-media traditionale: cartea, articolul). Feed-back-ul e folositor att pentru emitator (E), ct si pentru receptor (R); el este o forma suigeneris de comportament n comunicare. Feed-back-ul este comunicare prin comunicare. Efectul procesului comunicational este unul imediat si usor perceptibil sau amnat, n timp, efect pe care, uneori, nici E, nici R nu-l sesizeaza. Foarte necesar n procesul comunicarii este contextul. Orice comunicare are loc ntr-un anume context. El poate fi natural sau spectacular, care sa faca impresie. Fiecare context impune anumite norme de comportament si de comunicare. Lansarea unui mesaj depinde foarte mult de pregatirea contextului social. Pentru o receptie adecvata, e necesar ca publicul sa doreasca acest mesaj. Cei trei autori olandezi ai stiintei comunicarii, de care am amintit mai nainte, definesc "informatia" n general ca fiind "ceea ce se comunica ntr-unul sau altul din limbajele disponibile" (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, 1998, p.25). Informatia este considerata ca o combinatie de semnale si simboluri. Semnalele pot fi undele sonore pe care le emitem n actul vorbirii sau undele radio sau cele de televiziune. Semnalele sunt n sine lipsite de semnificatie. Datorita unor conventii sociale, ele pot nsa purta semnificatii, nscrise ntr-un cod, care pot fi decodate. Indiferent de natura semnalelor, att emitatorul, ct si receptorul trebuie sa cunoasca natura codului, atribuindu-i aceeasi semnificatie. Teoreticienii olandezi considera ca exista trei aspecte ale conceptului de "informatie":

1. aspectul sintactic al informatiei, care vizeaza succesiunea impusa semnalelor grafice, auditive ori electronice, succesiune impusa de emitator; 2. aspectul semantic al informatiei, care vizeaza semnificatia acordata semnalelor pe baza conventiilor sociale; 3. aspectul pragmatic, care vizeaza efectul informatiei asupra receptorului (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, 1998, p.26). Conceptul de "informatie" trebuie nteles n mai multe sensuri: "ntr-un prim sens, informatia numeste un element particular de cunoastere sau de judecata, accesibil oricui, sub orice forma. n alta acceptie, informatia delimiteaza o nevoie sociala de comunicare ntre membrii unei colectivitati sau ntre diversele grupuri ale societatii. n fine, termenul de informatie vizeaza mijloacele sau instrumentele care asigura, ntr-o societate data, comunicarea ntre oameni" (Sociologie de l'information, textes fondamentaux, 1973, p. 12). n jurnalistica, conceptul de "informatie" este echivalent cu acela de "stire". Bernard Voyenne defineste informatia drept "procesul comunicarii sociale si institutiile care asigura acest proces" (Bernard Voyenne, 1980, p.17). Valoarea informatiei depinde de noutate, iar aceasta, la rndul ei, de caracterul de improbabilitate. O informatie dintr-un domeniu oarecare se transforma ntro informatie ziaristica daca este de interes public si are o mare relevanta sociala. Publicul receptor este acela care determina, de fapt, valoarea informativa a unei stiri. A informa nseamna a alege din multitudinea de evenimente pe acelea care pot interesa publicul prin ineditul lor si prin dimensiunea sociala. Informatia poate fi abordata si din perspectiva economica. Putem vorbi, astfel, despre o piata a informatiei, si o piata a interesului, despre legea cererii si aofertei de informatie, despre un alt tip de relatii ntre partenerii procesului de comunicare - emitatorul si receptorul. Cel care solicita interesul publicului este emitatorul, iar publicul decide daca primeste sau refuza mesajul. Piata informationala este de o mare diversitate. Putem vorbi despre folio-media (care au drept suport informational hrtia: cartea, ziarele, periodicele) si despreelectronic media (transmiterea informatiei prin intermediul suportului electronic: telefonia, radioul, televiziunea). Societatea moderna este cunoscuta ca o societate informationala, ceea ce ar traduce ideea unei "revolutii informationale", adica a dezvoltarii fara precedent a unei tehnologii informationale moderne si a consecintelor sociale provocate de aceasta. Pe piata informationala, cererea si oferta cresc ntr-un ritm ametitor. J.J.Van Cuilenburg, O. Scholten si G.W. Noomen aduc, n acest sens, cteva argumente de ordin statistic: "Productia mondiala de carte a fost n 1960 de 314.000 de titluri; cincisprezece ani mai trziu, n 1975, apareau 568.000 de titluri, iar n 1986 numarul crestea la 819.500. Numarul articolelor stiintifice publicate n revistele de specialitate se ridica n 1964 la 800.000; n zece ani (1974), numarul s-a dublat la 1.600.000 articole pe an. Prognoza pentru tarile industrializate indica o dublare a numarului de publicatii stiintifice n decursul a cincisprezece ani" (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, 1998, p.51). ncercnd sa defineasca conceptul de "societate informationala", cei trei teoreticieni propun cinci perspective, care au n vedere: a) structura economica; b) consumul de informatii; c) infrastructura tehnologica; d) demersurile critice si e) demersurile multidimensionale.

Sa le explicam pe rnd: a) Structura economica. Se acorda o importanta deosebita aspectelor macroeconomice, deplasarii fortelor de munca dinspre sectorul industrial spre cel al serviciilor sau spre sectorul colectiv. b) Consumul de informatii. Cercetarile au ncercat sa stabileasca ponderea cheltuielilor legate de informatie n bugetul unei familii. (Spatiul cercetarii: Japonia). S-au urmarit trei aspecte: cantitatea de informatie (numarul anual de convorbiri telefonice pe persoana, tirajul ziarelor la 100 de locuitori, numarul de carti publicate la 1.000 de locuitori, densitatea populatiei ca indice al comunicarii interpersonale), gradul de penetratie al mijloacelor de comunicare (telefon, radio, televiziune) si calitatea activitatilor informationale (ponderea sectorului de servicii n totalul populatiei active si ponderea studentilor n cadrul categoriei lor de vrsta). c) Infrastructura tehnologica vizeaza numarul disponibil de retele digitale. Acolo unde numarul de retele digitale este suficient, cresc sansele de dezvoltare a unei societati informationale. Rezultatul: cresterea productivitatii, a standardului de viata, a timpului liber. d) Demersurile critice la adresa societatii informationale. Sustinatorii acestei perspective sunt de parere ca "societatea informationala" nu este dect un slogan comercial si ca introducerea pe scara larga a tehnologiei informationale va servi interesele celor aflati la putere, va nsemna doar o redistribuire a veniturilor, saracul devenind tot mai sarac, iar bogatul tot mai bogat. e) Demersurile multidimensionale propun o analiza a relatiilor dintre aspectele economice, sociale, politice, culturale si tehnologice, ajungndu-se la concluzia ca nu se poate vorbi despre un tip unic de societate informationala si ca aceasta difera de la tara la tara, de la societate la societate. Informatia nu are, deci, numai o valoare economica, ci si una sociala, politica sau culturala, ea devine un bun colectiv, accesibil tuturor.

4. Modelele lingvistice a) Determinismul lingvistic (Modelul Sapir-Whorf) Cel mai important mijloc de comunicare umana este limba. Ea ofera modelul pentru alte forme de comunicare. Limbajul este un fapt universal al societatii umane si se caracterizeaza, n general, prin aceleasi trasaturi n toate manifestarile sale. Denis McQuail gaseste ca principalele caracteristici ale limbajului n aceasta forma universala sunt: 1) El este "linear" sau secvential, n sensul ca sunetele care-l compun sunt produse de miscari succesive ale organelor vorbirii si pot fi reprezentate de o succesiune lineara de simboluri , paralela secventei de sunete emise. 2) Caracterul sistematic al limbii, guvernat de reguli. Reguli gramaticale, sintactice si lexicale. "Sistematic" se refera la absenta elementului aleatoriu n utilizarea sunetelor si excluderea modificarilor ntmplatoare, sau idiosincratice, ca si la coerenta logica inerenta limbii.

3) Limba este un sistem de diferente sau contraste: ea distinge un obiect, experienta sau concept de altele, uneori prin subtile variatii de sunete sau ordonare. Limbile variaza n functie de gama diferentelor pe care le prezinta, depinznd de cultura sau de contextul localizarii lor. 4) Limba este arbitrara, n sensul ca nu exista o relatie necesara sau obiectiva ntre natura unui obiect sau idei si unitatea lingvistica ce se refera la ea. 5) Caracterul conventional al limbii. Altfel spus, limba se sprijina integral pe acordul implicit si informal al utilizatorilor de a respecta regulile de semnificare si utilizare. Arbitraritatea limbii devine posibila numai datorita acestui acord de baza total. (Comunicarea, 1999, p.72-73) Originile limbajului ramn obscure. Problema originii vorbirii este una dintre cele mai complexe si ea a reprezentat n timp obiectul unor numeroase cercetari, fara a se trage, nici astazi, concluzii definitive. Cu toate acestea, diversele teorii pe aceasta tema au fost cristalizate si ele se pot grupa n cteva directii. Iata o clasificare propusa de Lucia Wald n cartea sa din 1973 - Sisteme de comunicare umana: 1) Teoria revelatiei. Autoarea mentioneaza despre existenta, la multe popoare antice, a unor legende privitoare la felul n care un "zeu a daruit oamenilor graiul sau a dat nume lucrurilor", ca si despre legenda biblica potrivit careia "omul a dat nume animalelor si pasarilor sub supravegherea Creatorului", teorii fanteziste, fara nici o baza stiintifica, din simplul motiv ca era imposibil ca un singur om sa fi creat limbajul si sa-l "comunice" semenilor sai. 2) Teorii psihologiste, care explica aparitia vorbirii "prin considerarea ei ca un proces natural, determinat de structura sufleteasca a fiintei umane". Printre psihologisti, autoarea aminteste pe W. von Humboldt, H. Steinthal, M. Mller, pentru care "vorbirea este o manifestare psihica". Ei explica originea vorbirii ca pe un fenomen natural, ignornd conditiile care au dus la aparitia omului si a limbajului. 3) Teoriile sociologice, care pornesc de la rolul fundamental al limbajului n comunicare. "Se considera ca limbajul a aparut n societate ca mijloc de ntelegere ntre oameni". Aceste teorii "concep crearea limbii nu ca un act unic, ci ca un proces n doua etape: cea a tipatului natural, mostenit din faza animala, cu functie de semnal sau de expresie a afectelor, si cea a constituirii denumirilor". 4) S-a vorbit, de asemenea, de teoria darwinista a evolutiei speciilor, care a vazut problema originii limbajului ca pe o chestiune legata direct de evolutia omului. Eliberarea minii, trecerea la pozitia bipeda, procesul crearii uneltelor, munca n comun, nevoia de comunicare - toate au dus la aparitia gndirii si a limbajului. 5) Teoria prioritatii limbajului gestual considera ca, n faza de nceput, oamenii foloseau cuvinte-gesturi, "gndind" cu ajutorul minilor. 6) A existat, de asemenea, o teorie a onomatopeelor, conform careia originea limbii se afla n imitarea sunetelor din natura. 7) n sfrsit, teoria originii conventionale a limbajului, care vede aparitia sa ca pe o creatie voluntara a omului, fapt demonstrat de forma sonora arbitrara a cuvintelor n raport cu continutul exprimat de ele.

n concluzie, Lucia Wald considera ca "originea vorbirii nu poate fi privita ca un act unic, ci ca un proces de lunga durata, care a parcurs mai multe faze, n cursul carora s-a trecut de la predominarea afectului la predominarea ratiunii, de la necesitati expresive la necesitati comunicative, de la global la diferentiere, de la sunete nearticulate la sunete articulate, de la imitarea realitatii la simbolizarea ei, de la semnal la semn." Consideratii extrem de interesante despre originea vorbirii si despre puterea ei face unul dintre cercetatorii cei mai avizati ai teoriei limbajului, Henri Wald. "Vorbirea nu este o consecinta fireasca a dezvoltarii cerebrale", spune el. "Vorbirea nu se naste treptat din comunicarea naturala dintre animale, ci este o creatie prin care oamenii inaugureaza cultura. Faurirea limbajului reprezinta saltul de la natura la cultura, de la inteligenta la intelect, de la natura la cultura, de la materie la spirit. Nu se poate vorbi despre originea limbajului, ci numai de conditiile care au facut posibila cea mai mare revolutie din istoria materiei: saltul prin care materia genereaza contrariul ei - spiritul"(Ideea vine vorbind, 1983, p. 26-27). Citndu-l , la rndul lui, pe F.J.J. Buytendijt, Henri Wald afirma odata cu acesta:"Vorbirea n-are origine, ea este origine". Henri Wald trimite si el la teoria revelatiei divine, dar n sens polemic: "n istoria culturii, la nceput a fost cuvntul; ba, mai mult dect att, cuvntul a fost nsusi nceputul. Dar nu cuvntul lui Dumnezeu, ci cuvntul Omului" (Idem, p. 31). Ideea vine vorbind, spune Henri Wald. Cu alte cuvinte, "ideile se formeaza si se dezvolta n si prin comunicare". Vorbirea nu este doar o haina a ideii, ci nsusi corpul ei. Vorbirea este si materie si spirit. "Prin vorbire, inteligenta antropoidului devine intelect uman, iar strigatele care semnalau mprejurari concrete devin cuvinte care exprima idei din ce n ce mai abstracte" (Idem, p. 38). Henri Wald adauga: "Afectivitate si inteligenta au si celelalte fiinte, intelect are nsa numai omul, deoarece numai el a reusit sa vorbeasca". Pe aceasta linie a deosebirilor dintre om si animal, teoreticianul deosebeste o trasatura fundamentala, specifica numai omului:capacitatea de a dialoga: "Animalele reactioneaza la semnale, nu raspund la ntrebari, pndesc, nu se ntreaba, ataca, nu contrazic. Ele comunica ntre ele, dar nu dialogheaza. Omul este nsa prin esenta sa o fiinta dialogala" (Idem, p. 12). Dialogul reprezinta esenta limbajului. Numai omul este capabil sa dialogheze cu ceilalti, prin conversatie, cu sine nsusi, prin meditatie. "Desfasurndu-se att n prezenta vorbitorului ct si a ascultatorului, dialogul, prin intonatie, accent, debit, mimica si gesturi, este singurul mijloc de comunicare capabil sa pastreze un oarecare echilibru ntre sensibilitate si intelect". Dialogul realizeaza cel mai bine feed-back-ul si, totodata, echilibrul dintre individual si social, afectiv si rational, mijloc si scop. Aristotel definea omul ca fiind zoon politikon, adica acel animal social nclinat catre sociabilitate si comunicare. "Comunicarea dintre oameni nu va fi niciodata totala, dar fara comunicare nu poate exista omenire. Comunicarea verbala este principalul mijloc de a ne ntelege ntre noi, de a ne ntelege pe noi nsine", afirma pe buna dreptate Henri Wald. si continua: "Orice slabire a vorbirii, a comunicarii dintre oameni, pune n primejdie ntreaga cultura" (Henri Wald, 1983, p. 20). Nu ne propunem aici sa ntreprindem un studiu al limbajului, dar cteva observatii sunt extrem de importante.

Limba este o parte importanta a culturii. Ea modeleaza cultura si perceptiile asupra lumii. Teza apartine celor doi lingvisti americani, Edward Sapir si Benjamin Whorf, care au construit o teorie a modelarii asupra procesului de comunicare. n primul deceniu al secolului al XX-lea, Edward Sapir a realizat studii ale limbilor folosite de triburile de indieni americani. Apoi, si-a extins cercetarile asupra limbilor din alte parti ale lumii, antice sau contemporane, primitive sau moderne. Concluziile sale, de prin anii 1920, au dus la ideea ca nu numai limbile diferitelor grupuri erau diferite, dar modurile n care acestea ntelegeau lumile fizice si sociale erau diferite. Fiecare grup lingvistic avea denumiri diferite pentru acelasi set de obiecte, conditii si situatii n cadrul unei realitati mai mult sau mai putin asemanatoare. Oamenii care foloseau limbi diferite percepeau, de fapt, realitati diferite. Cuvintele lor, conventiile lingvistice si semnificatiile modelau constructiile comune ale semnificatiilor realitatii, furniznd fiecarui grup o ndrumare subiectiva cu privire la caracteristicile lumii n care traim (Melvin L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, 1999, p.252). Se citeaza des un fragment care sintetizeaza ideile lui Sapir cu privire la limba si implicatiile sale n modelarea sociala: "Limba este un ghid pentru <realitatea sociala>... limba ne conditioneaza ntr-o mare masura ntreaga gndire despre procesele si problemele sociale. Fiintele omenesti nu traiesc numai n lumea obiectiva sau n lumea activitatii sociale n acceptiunea curenta, ci sunt n mare masura supusii acelei limbi care a devenit mijlocul de expresie al acelei societati. Este o iluzie sa ne imaginam ca cineva se adapteaza la realitate fara sa foloseasca limba si ca limba este doar un mijloc ntmplator de rezolvare a problemelor specifice de comunicare sau reflectie. Adevarul este ca <lumea reala> este ntr-o mare masura construita n mod inconstient pe obiceiurile de limba ale grupului. Nu exista doua limbi care sa fie att de asemanatoare, nct sa se considere ca ele reprezinta aceeasi realitate sociala. Lumile n care traiesc diferitele societati au etichete diferite." (op.cit., p.252) Edward Sapir si discipolul sau Benjamin Whorf sunt autorii determinismului lingvistic, care presupune dominarea limbajului asupra realitatii, ca si ai relativismului lingvistic, conform caruia diferentele de limbaj genereaza diferentele culturale. (Ipoteza Sapir-Whorf). Whorfianismul considera ca "forma" controleaza "continutul". Procesele de comunicare sunt vazute ca un complex de factori care modeleaza si influenteaza modul n care realitatea este perceputa. b) Modelul structural-lingvistic Un adevarat reviriment n cercetarea limbii, a stilului, se va produce la nceputul secolului al XX-lea, cnd se constituie cele doua directii diferite, cea lingvistica (afectiva), care venea din ideile lansate de catre Ferdinand de Saussure, si cea literara (estetica), ce se revendica din directia esteticii lui Benedetto Croce. Lingvistul elvetian Ferdinand de Saussure (1857 - 1913) este considerat creatorul lingvisticii moderne. Specialist n gramatica comparata indo-europeana (n tinerete, la 22 de ani, publica - n 1879 - studiul Memoriu asupra sistemului primitiv al vocalelor n limbile indoeuropene), el va deveni creatorul scolii franceze de indo-europenistica, avnd numerosi discipoli, dintre care cel mai cunoscut este A. Meillet. n 1881, este numit profesor la scoala de nalte Studii din Paris si apoi la Universitatea din Geneva, orasul sau natal, unde va tine, catre sfrsitul vietii, ntre 1906 - 1911, o seama de prelegeri n care si va preciza conceptia sa lingvistica.

Aceste prelegeri au aparut postum, n 1916, sub titlul Cours de linguistique gnrale, prin ngrijirea unor elevi ai sai. Este, dupa opinia generala, una din operele fundamentale ale gndirii secolului al XX-lea, revolutionnd nu numai stiinta limbii, ci si un ntreg domeniu al stiintelor legate de ideea de comunicare. Se poate spune ca mai toate curentele noi din lingvistica contemporana pornesc, ntr-un fel sau altul, de la conceptia lui Saussure despre limba. Ideile lui valoroase despre distinctia limba-vorbire, sincronie-diacronie, cercetarea limbii ca sistem (fiind considerat, din acest punct de vedere, parintele structuralismului), teoria sa asupra arbitrarului semnului lingvistic etc. au avut urmari profunde asupra domeniului stilisticii. Astfel, distinctia pe care o stabileste Saussure ntre limba (Langue) n general, ca sistem de semne conventionale cu valoare sociala, si vorbire (parole), ca manifestare individuala a limbii, determinata de factori diversi, ntre care cei mai importanti sunt factorii psihologici, este esentiala pentru ntelegerea conceptiei sale asupra limbii. Limba este un sistem lexicologic si gramatical, care exista virtual n constiinta indivizilor apartinnd aceleiasi comunitati lingvistice. Ca produs social si ca mijloc de ntelegere ntre oameni, limba nu depinde de individul care o vorbeste. Dimpotriva, acesta trebuie sa-i nvete sistemul. Prin vorbire, Saussure ntelege orice act de comunicare individuala. Vorbireanseamna actul prin care individul se foloseste de limba pentru a-si exprima ideile. De aceea, studiul ei trebuie sa fie psiho-fiziologic. Savantul elvetian formuleaza teza ca limba este constituita dintr-un sistem de semne, adica din unitati, care se descompun ntr-un semnificant ("cel care semnifica"), ce reprezinta imaginea acustica pe care ne-o dau sunetele limbii, si un semnificat ("cel care este semnificat"), reprezentnd latura mentala, conceptuala pe care ne-o trezeste fiecare din imaginile acustice date. Unitatea dintre semnificat si semnificant definestesemnul lingvistic. Semnul lingvistic are un caracter arbitrar, ntre semnificat si semnificant nu exista nici o legatura necesara. Altfel spus, ntre o notiune si numele ei nu exista un raport obligatoriu, ci o relatie ntmplatoare, care face ca un obiect sa se numeasca ntr-un fel si nu ntr-altul. Asa se explica deosebirile dintre diversele limbi si denumirile diferite date aceleiasi notiuni: daca, de exemplu, n romna spunem casa, aceluiasi concept i se spune n franceza maison, n germana Haus, n rusa dom etc. Semnul lingvistic are, deci, si un caracter conventional, n sensul ca asociatia dintre un semnificant si un semnificat trebuie sa fie impusa vorbitorului de o colectivitate. Desi arbitrar si conventional, semnul lingvistic e impus de uzul unei anumite colectivitati si e confirmat prin traditie. Semnul lingvistic este, de asemenea, liniar, adica se desfasoara ntr-o singura directie, fiind perceput vizual (daca este scris) sau auditiv (daca este rostit), pe o singura coordonata. Saussure teoretizeaza distinctia dintre sincronic si diacronic. Sincronic este orice fapt de limba care apartine starii dintr-un anumit moment a unui sistem lingvistic.Diacronic nseamna succesiunea (evolutia) limbii de la o etapa la alta n cursul vremii. Pentru savantul genevez, amndoua sunt ndreptatite, dar trebuie sa dam preferinta lingvisticii statice (sincronice), fiindca

elementul static din limba este singura realitate pentru vorbitori, iar modificarile lingvistice sunt individuale, se produc mai nti nvorbire si dupa aceea sunt acceptate de limba. Saussure se ocupa, deci, de lingvistica statica si de cea evolutiva. Elementele constitutive ele limbajului omenesc se leaga ntre ele prin raporturi sintagmatice siasociative. Sintagmele sunt locutiuni gata formate, pe care vorbitorul nu le poate modifica, dar, n acelasi timp, vorbirea se caracterizeaza prin libertatea combinatiilor de cuvinte, a asociatiilor, ceea ce contribuie la mbogatirea limbajului. n interiorul semnului lingvistic, avnd ca unitate de baza cuvntul, att semnificantii, ct si semnificatiile au o miscare relativ independenta n multiple planuri (fonetic, morfologic, sintactic). La rndul lor, semnificatiile sunt mai abstracte la nivel fonetic si morfologic (foneme, morfeme) si mai concrete cu ct se dezvolta n plan sintagmatic. Saussure a definit aceasta stratificare n domeniul limbii ca un sistem de semne. Termenul care s-a impus nsa mai trziu a fost acela de structura (de la verbul latin struere - a construi). Doctrina saussuriana a influentat imens ntreaga dezvoltare a lingvisticii contemporane. Prin teoria limbii vazuta ca un sistem, Saussure a devenit parintelestructuralismului, cel mai influent curent lingvistic al secolului al XX-lea, iar prin teoria semnului lingvistic a contribuit la fundamentarea unei noi stiinte: semiologia, vazuta ca stiinta mai generala a semnelor (de la gr. smeion - semn). "Pentru noi, afirma savantul, problema lingvistica este nainte de orice semiologica... Daca vrem sa descoperim adevarata natura a limbii, trebuie sa o consideram n ce are ea comun cu celelalte sisteme din aceeasi categorie". (Curs de lingvistica generala, n Antologie de texte de lingvistica generala, Universitatea din Bucuresti, 1977, p. 23)?? Termenul care s-a impus mai trziu n cercetare a fost nsa acela de semiotica, definita ca stiinta generala a semnelor de comunicare, indiferent de natura lor. Trebuie sa precizam acum ca stiinta care se ocupa exclusiv de semnele verbale se numeste semantica, iar raportul dintre semantica si semiotica (semiologie) este acela dintre parte si ntreg, ceea ce nu nseamna ca semnele verbale nu pot constitui, la rndul lor, elemente ale unor formule semiotice. Asupra acestor chestiuni vom reveni nsa ntr-un capitol ulterior. Distinctia pe care a facut-o Saussure ntre limba (langue), ca sistem abstract si unitar de semne, si vorbirea vie (parole), cu variatiile ei necontenite, a constituit punctul de pornire al noilor directii n stilistica. La nceput, acestea au avut un caracter mai mult descriptiv (Ch. Bally), dar cu timpul s-a observat ca variatiile limbii vii care dau nastere stilului nu se petrec ntmplator, n raport numai cu starea psihologica momentana a vorbitorului, ci sunt determinate de anumite structuri si functii ale limbajului, care actioneaza n interiorul comunicarii. Doctrina saussuriana a influentat ntreaga dezvoltare a lingvisticii contemporane. Definind limba ca sistem, Saussure a devenit parintele structuralismului. Termenul de structura (de la verbul latin struere - a construi) s-a impus mai trziu si a fost folosit n mod programatic la Congresul de lingvistica de la Haga (1938), sub forma de structura a unui sistem. O contributie importanta la consacrarea noului termen a avut apoi studiul savantului danez Viggo Brndal Linguistique structurale, aparut n 1939. Notiunea de structuralism a cunoscut nsa raspndirea ei vertiginoasa abia dupa cel de-al doilea razboi mondial. Chiar prin etimologie, sensul cuvntului trimite la ideea de edificiu, realizat dupa un anumit sistem si bazat pe o anumita organicitate a partilor.

Elementele esentiale ale notiunii de structura sunt reprezentate de: 1) functionalitatea partilor; 2) integrarea lor n sistem; 3) constanta actiunii combinatorii; 4) procesul de reductibilitate la unitati primare. n gndirea contemporana, structuralismul nu are un caracter unitar, univoc. Conceput mai nti ca o metoda de cercetare, el a devenit apoi obiect de disputa ntre multiple orientari filozofice si ideologice n ultimul timp. n domeniul stilisticii, mprumutata din structuralism este notiunea de structura stilistica, mpreuna cu derivatele ei: structura de suprafata si structura de adncime. Se mai utilizeaza, de asemenea, notiunile de structura stilistica minora sau nchisa si structura stilistica majora sau deschisa, care au posibilitatea unor multiple interpretari ale sensurilor profunde, de ordin estetic, filozofic, moral etc. Caracteristica structuralismului este si utilizarea notiunilor de stilistica structurala, critica structuralista, substructura, micro si macrostructura (stilistica), structura comprehensiva si explicativa etc. Daca o parte din continuatorii structuralisti ai lui Saussure si-au concentrat atentia catre studiul limbii ca sistem de semne, elabornd asa numita Glosematica, stiinta pura, matematizata a limbii (Cercul lingvistic de la Copenhaga, cu reprezentantul sau principal, Louis Hjelmslev), alti lingvisti de aceeasi orientare (Cercul de la Praga, scoala descriptivista americana) au acordat o preocupare mai mare studiului concret al manifestarii limbii n vorbire, n cadrul asa numitei dialectici functionale. S-a ajuns astfel sa se faca distinctii mai clare ntre un limbaj intelectual si unulafectiv, ntre o limba scrisa si una vorbita, ntre limbaje familiale, sociale (jargoane) si profesionale (tehnice), ntre un limbaj standard, al exprimarii stiintifice, cu functie predominant referentiala, de cunoastere, si un limbaj poetic (al literaturii artistice), cu functie predominant expresiva. Aceste cercetari ale diverselor structuri lingvistice au contribuit la precizarea existentei stilurilor functionale ale limbilor literare. Revenind la notiunea de stil, vom face observatia ca el implica o selectie si ocombinare originale a elementelor lexicale, o constructie noua, personala, acontextelor stilistice, un mod propriu de a realiza comunicarea prin reliefarea tuturorresurselor expresive ale limbii. Personalizarea limbajului presupune restrngeri succesive, selectie, precizie si expresivitate, care, toate, vizeaza armonizarea lor ntr-un enunt de maxima eficacitate. n acest sens, concepe si Ion Coteanu sistemul stilistic al limbii, ca o "ierarhie de restrngeri succesive ale libertatii de utilizare functionala a limbii, restrngeri determinate de obligatii din ce n ce mai putin generale, impuse exprimarii anumitor continuturi de idei". (Structura stilistica a limbii, n volumul colectiv Elemente de lingvistica structurala, Bucuresti, 1967, p. 219) c) Modelul psiholingvistic

Psiholingvistica - denumita ca atare n 1954 de catre Osgood si Sebeok - si propune sa studieze procesele psihologice prin care fiintele umane si elaboreaza si utilizeaza un sistem lingvistic. Aceasta disciplina se va dezvolta mai ales sub influenta teoriei informatiei, inspirata din lucrarile lui Shannon. Limbajul va fi considerat ca un comportament comunicativ, iar psiholingvistica drept studiul proceselor de codificare si decodificare a mesajelor verbale. Psiholingvistica a cunoscut o evolutie rapida, ea s-a diversificat, s-a specializat si a dezvoltat tehnici originale de investigare, devenind una din stiintele cognitive cele mai vii si mai bogate. Astazi, psiholingvistica ncearca sa determine natura si modul de functionare a operatiunilor implicate n prelucrarea diferitelor componente ale limbajului, fonologic, lexical, sintactic, semantic sau pragmatic. Orientarilor actuale din domeniul stilisticii, vazute n raport cu psiholingvistica, Tatiana Slama-Cazacu le dedica un amplu capitol n cartea ei Introducere n psiholingvistica, aparuta n 1968. Autoarea considera ca diversele curente si polemici din stilistica sau din critica literara actuala provin din atitudinea deosebita fata de cele trei elemente ale comunicarii (literare) (Emitatorul, Receptorul si Mesajul), iar cel mai adesea dintr-o hipertrofiere a rolului unuia dintre ele. Se subliniaza fie aspectele de continut ale mesajelor, fie aspectele formale, se accentueaza hiperbolic fie rolulEmitatorului (n acest caz fiind vorba despre stilistica genetica, preocupata de geneza psihologica si social-culturala a operei, vazuta prin prisma creatorului ei), fie rolulReceptorului (stilistica fiind definita, din acest punct de vedere, ca "partea lingvisticii care studiaza perceperea mesajului".) O alta perspectiva care marcheaza un curent n stilistica actuala este, precizeaza autoarea, luarea n considerare "exclusiv a Mesajului, fie pentru a releva unicitatea lui,extraordinarul..., fie pentru a i se aplica procedeele cantitative (statistice etc.), fie spre a se face analize desprinse de orice contingente, privitoare la relatiile de sistem intern, la structura formala (ndeosebi n stilistica provenita din unele curente lingvistice structuraliste, mai ales cele care aplica modele ale gramaticilor generative)". (Introducere n psiholingvistica, 1968, p.162) Aceasta din urma atitudine se ntlneste mai ales la stilisticieni care vor ca analiza stilului sa se confunde cu lingvistica, ceea ce a dus la o stare de confuzie si dezorganizare, de dispersare a curentelor si de lipsa de precizare a metodelor. Oricare dintre aceste atitudini are un caracter unilateral si ofera o viziune fragmentara si, deci, invita, avertizeaza autoarea, la prudenta. Astfel, psihologismul(nteles ca analiza unilaterala a operei de arta exclusiv prin psihologia scriitorului) saraceste stilistica de numeroase aspecte care tin fie de relatia cu receptorul, fie de structura interna a mesajului. Analiza stilistica facuta doar din punctul de vedere al Emitatorului este insuficienta deoarece omite ceilalti termeni ai triadei comunicarii. Acelasi lucru este valabil si n cazul sublinierii rolului deosebit al Receptorului n analiza faptului stilistic. De asemenea, se pierde din vedere, n aceste analize unilaterale, posibilitateafeed-backului, a reversibilitatii relatiei E-R, din care rezulta posibilitatea empatiei, a trairii simpatetice, n situatia altcuiva, pe care stilistica actuala o neglijeaza aproape complet.

Nici luarea n considerare, n mod unilateral, exclusiv a Mesajului ca fapt stilistic nu se justifica. "Mesajul fie el faptul comun din orice comunicare, fie faptul extraordinar, cu valoare stilistica-artistica - este totusi produsul cuiva... si se adreseaza cuiva". (Idem, p.166) Tatiana Slama-Cazacu demonstreaza ca psiholingvistica poate realiza o analiza globala a tuturor elementelor comunicarii, ca ea poate ajuta la stabilirea legaturilor complexe dintre mesaj, scriitor si receptor "adica nu numai dintre cine selecteaza, cinerecepteaza si mesaj, ci dintre toate componentele complexului de factori care determina la emitator alegerea elementelor din limba si combinarea lor n mesajul specific si care fac ca un mesaj sa fie considerat un fapt de stil". (Idem, p.167) Autoarea ntelege psiholingvistica drept o analiza cuprinzatoare, care se refera la toate cele trei componente ale comunicarii. "Psiholingvistica poate ajuta sa se observe mai bine specificul mesajului prin analiza specificitatii autorului; ea poate contribui la o investigatie adecvata si stiintifica a personalitatii scriitorului, n diverse situatii si ncontinua legatura cu mesajele realizate" (Idem, p.169). Tatiana Slama-Cazacu atrage atentia asupra unui fapt care de obicei se uita, si anume ideea ca acelasi mesaj este interpretat diferit, dupa epoci sau dupa indivizi si ca evolutia nsasi a stilisticii demonstreaza ca receptarea se modifica n functie de principiile unei vechi poetici sau ale unui curent lingvistic modern. "Criteriile lingvisticeinfluenteaza profund receptarea faptului de stil", precizeaza autoarea. Posibilitatile de a ntelege un fapt de stil variaza n functie de receptori. Mesajul este determinat de situatia Emitatorului (afectivitatea, gndirea, conceptia sa, dispozitia momentana etc.), dar si de aceea a Receptorului (fiecare Receptor poate receptiona n mod diferit, receptarea poate varia din diverse cauze contextuale). Mesajul ca fapt stilistic trebuie considerat drept un ntreg, ncadrat n contextul sau si analizat dintr-o perspectiva dinamica. Autoarea are n vedere diferite niveluri ale contextului: att macro- ct si microcontextul. Contextul nu e un fenomen impersonal, nici un fenomen "indiferent" pentru faptul stilistic, el nu trebuie considerat o structura statica, n el se petrec continue miscari, care trebuie surprinse n analiza stilistica. Lingvistul englez St. Ullmann considera, la rndul lui, ca stilistica actuala cunoaste doua directii, doua tipuri de studii stilistice: unele care cerceteaza stilul unei limbi si altele care au ca obiect stilul scriitorului. Stilistica nu este nsa, asa cum am mai subliniat pe parcursul comentariilor noastre, nici lingvistica, nici literatura, ci numai stilistica, o disciplina autonoma care, studiind faptele de expresivitate ale limbii, ale stilului n toate manifestarile lui, ofera importante precizari asupra stratului afectiv allimbajului. n ultimele decenii, lingvisti de prestigiu ca R. Jakobson, St. Ullmann, V. V. Vinogradov, G. Antoine, P. Guiraud, H. A. Hatzfeld s. a. au adus pretioase contributii la definirea stilisticii ca disciplina autonoma, care nu se confunda cu celelalte domenii ale stiintei, dar nici nu poate fi total despartita de ele. Lingvistul german, H. A. Hatzfeld defineste cu exactitate specificul noii discipline: "Exista numai o stilistica, care este totdeauna lingvistica, n privinta maximului de material utilizat, psihologica, n privinta motivarii, si, n acelasi timp, estetica, n ceea ce priveste forma exterioara a unui enunt". (H. A. Hatzfeld, Questions disputables de la stylistique, n volumulCommunications et Rapports du Premier Congrs International de Dialectologie gnrale..., Louvain, 1964, p. 9)

Notiunea de stil depaseste adesea cadrul pe care-l ofera nsa faptele de limba. Stil exista si n jocul actorilor, n muzica, n dans, n artele plastice, n arhitectura. Exista, de asemenea, un "stil de viata", "stil de munca", "stil de existenta", dupa cum exista un "stil de a gndi", "de a se mbraca" etc. n cercetarea americana, studiul stilurilor nonverbale a facut obiectul unor observatii speciale, dintr-o perspectiva teoretica mult mai larga. (Vezi n acest sens, G. W. Allport, P. E. Vernon, Studies in Expresive Movement (Studii de miscare expresiva), New York, 1933; J. Ruusch, W. Kees, Nonverbal Communication, Berkeley, University of California Press, 1956.) O asemenea perspectiva teoretica ofera o alta idee fundamentala a lui Saussure cu influente puternice si asupra domeniului stilisticii. Este vorba despre nscrierea limbii ca sistem de semne de comunicare, alaturi de alte sisteme de semne (alfabetul surdo-mutilor, riturile simbolice, gesturile de politete, semnalele militare etc.), n cadrul unei stiinte mai generale a semnelor, denumita de Saussure semiologie. Termenul desemiotica, impus mai trziu, defineste stiinta generala a semnelor, indiferent de natura lor. n aceasta perspectiva semiotica, n care se nscriu toate stiintele ce se ocupa cu studiul semnelor de comunicare, si gaseste si stilistica actuala deschiderea ei cea mai larga si unde fenomenele pe care le studiaza apar ntr-o lumina noua, permitnd abordarea lor completa si mai profunda. Definirea stilului din perspectiva structuralista sau semiotica este mai larga, mai cuprinzatoare si ea poate cuprinde o multitudine de situatii concrete n care se manifesta stilul, marea varietate a acceptiilor date acestei notiuni, inclusiv celor din vorbirea curenta, unde limba modeleaza n mod subconstient ntelesuri reale, neluate nca n seama. Din acest punct de vedere, este de retinut observatia lui Roman Jakobson, dupa care "numeroase elemente poetice tin nu numai de stiinta limbii, ci si de ntreaga teorie a semnelor, fac parte, asadar, din domeniul semioticii generale". (Probleme de stilistica, 1964, p. 84.) Din aceasta perspectiva semiotica, problemele stilului sub aspectele lor cele mai cuprinzatoare se evidentiaza mai clar. Omul comunica nu numai prin intermediul limbii, ci si prin alte mijloace (coduri): gestuale, iconice, auditive. Stilurile propriu-zis lingvistice sunt doar o parte, desigur, cea mai importanta, din multitudinea de stiluri umane. Expresivitatea si functiile limbajului Conceptul de expresivitate este, desigur, raportat la aceea de stil si stilistica. ntre aceste notiuni exista o legatura profunda, dar nu si o perfecta suprapunere de planuri. Expresivitatea este o trasatura particulara a comunicarii, stilul este expresia unui mod de a gndi. Expresivitatea nu trebuie confundata nici cu stilul, nici cu stilistica. Expresivitatea este o forma de realizare a stilului, iar stilul nu este numai expresivitate. Stilul se poate defini ca un sistem al vorbirii expresive, el este nteles ca o abatere de la norma, de la sablon, de la banalul exprimarii obisnuite, comune: "Le style c'est un cart" - spunea Valry. Expresivitatea este o trasatura fundamentala a stilului. Pentru a ntelege mai bine raportul dintre expresivitate, stil, stilistica, trebuie sa facem distinctia ntre faptele de limba (care privesc natura referentiala, de comunicare, a limbii) sifaptele de stil (ce vizeaza natura ei expresiva). Desigur, este posibil ca aceste planuri sa coincida, ceea ce ar reprezenta un plan ideal al comunicarii. Cauza confuziei care se naste n ntelegerea acestor notiuni este, considera I. Coteanu, identificarea expresivitatii cu afectivitatea sau cu estetica.

Dupa parerea lui H. Hatzfeld, ne reaminteste lingvistul romn, conceptul de expresivitate a despartit stilistica n doua mari curente: unul reprezentat de Ch. Bally, Ch. Bruneau si J. Marouzeau, pentru care expresivitatea este "sensul psihologic si afectiv al oricarei intonatii, al oricarui cuvnt, al oricarei forme si al oricarei sintagme utilizate ntr-un enunt datorita emotiei"; celalalt, reprezentat de K. Vossler, L. Spitzer si Damaso Alonso, la care - pe lnga Hatzfeld nsusi - ar putea fi adaugat, ntr-un anume fel, si Benedetto Croce. Pentru ei, expresivitatea este "un element nainte de orice estetic, imanent n orice material de limba, filtrat ntr-o forma sau, mai exact, transformat ntr-un enunt artistic, element inventiv care leaga spiritul unui creator de limba de forma creatiei sale". (I. Coteanu, Stilistica functionala a limbii romne, 1973, p. 73.) Am aratat cu un alt prilej ca, pentru Bally si adeptii sai (la noi, Iorgu Iordan), expresivitatea se datoreste continutului afectiv al comunicarii, care se manifesta n domeniul limbii vii, naturale, ntr-un mod spontan, neelaborat, opus limbajului intelectual, care are un caracter neutru, sau celui artistic, al creatiei literare, care, fiind deliberata, are un caracter artificial. Prin aceasta Bally despartea net notiunea de stil, nteles ca aspect individual al artei literare, rezultat din intentia artistului de a crea efecte de ordin estetic, de stilistica, disciplina lingvistica avnd ca obiect limba, adica faptele de expresie cu continut afectiv. Desigur, nimeni nu mai face astazi aceasta despartire, deoarece notiunile nu numai ca nu se exclud, dar sunt complementare si vizeaza latura expresivitatii att la nivelul vorbitorului obisnuit, al limbii comune, ct si la cel al scriitorului, al limbajului artistic. O clasificare a expresivitatii ne propune Jaroslav Zima care, n lucrareaExpresivitatea n ceha contemporana, Praga (1961), considera ca exista o expresivitate inerenta (cea redata prin onomatopee, armonie imitativa), aderenta (care provine din modificare semantica ncorporata ulterior n cuvnt) si contextuala(generata de relatiile cuvintelor ntr-un anumit context). I. Coteanu avanseaza propria clasificare: expresivitatea latenta n cuvnt ( existnd virtual n limba) si expresivitatea dedusa (rezultata din context). Ambele sunt puse de autor n legatura cu cantitatea de informatie, "invers proportionala cu numarul posibilitatilor de alegere a unui eveniment dintr-o multime de evenimente si direct proportionala cu numarul stirilor dintrun mesaj si al sensurilor cuvntului; astfel, termenii polisemantici au o mare cantitate de informatie, cei cu sensuri putine, una mai mica, iar cuvintele monosemantice, nici una". (Idem, p.75.) ntr-o concluzie finala, I. Coteanu precizeaza ca "expresivitatea spontana este manifestarea verbala a emotiei corespunzatoare, n timp ce expresivitatea deliberata este manifestarea verbala a emotiei contemplative". (Idem, p.76.) Expresivitatea trebuie, deci, nteleasa ca avnd si o importanta functie gnoseologica, specifica, mai ales, expresivitatii poetice, ceea ce ne obliga sa o raportam, ca si n cazul stilului, la structura comunicarii si la natura relatiilor dintre emitator, destinatar, mesaj, canal, context. Adica la functiile limbajului. Fiecare din acesti factori determina o alta functie a limbajului. Functia fundamentala a limbii este aceea de comunicare. Comunicarea prin limba este nsa un proces complex, care presupune mai multi factori, ceea ce determina si alte functii ale limbajului.

n cartea sa din 1934, Die Sprachtheorie, Karl Bhler considera ca limba are trei functii: una de exprimare, alta de apel catre destinatar si o a treia de reprezentare,concretizata n enunturi. scoala structuralista de la Praga, prin J. Mukarovsky, le-a adaugat acestora, n 1938, nca una, functia estetica, pe care, n 1958, Roman Jakobson, din aceeasi scoala lingvistica, a numito poetica, adaugndu-i, la rndul sau, nca doua: functiametalinguala, prin care se explica ntelesul cuvintelor, si functia fatica, prin care vorbitorul controleaza daca destinatarul mesajului urmareste ce i se comunica. n esenta, pornind de la analiza relatiei de comunicare, Roman Jakobson deduce sase functii ale limbajului, ntre care exista o relatie complexa: "Desi distingem sase aspecte esentiale ale vorbirii, ar fi greu sa gasim vreun mesaj verbal care sa mplineasca numai o singura functiune. Diversitatea nu rezida n monopolul uneia dintre aceste multiple functiuni, ci n ordinea ierarhica diferita a functiunilor. Structura verbala a unui mesaj depinde n primul rnd de functiunea predominanta". (Lingvistica si poetica, n Probleme de stilistica, 1964, p. 88.) Pe scurt, aceste functii sunt urmatoarele: 1. Functia emotiva sau expresiva, concentrata asupra reflectarii starii sufletesti a emitatorului de mesaj. Ea are tendinta sa produca impresia unei anumite emotii, fie adevarate, fie simulate. Stratul pur emotiv al limbajului este reprezentat mai ales de interjectii, precum si prin sunete cu valori asemanatoare n cuprinsul cuvintelor sau altor unitati de limbaj (sintagme, propozitii si fraze). n cadrul codului gestual al actorilor, de exemplu, exista un ntreg arsenal de aceasta natura, care, combinat cu resursele codului lingvistic, multiplica si mai mult varietatea acestor mijloace de comunicare. (Roman Jakobson da exemplul unui actor din Moscova care a format patruzeci de masaje diferite din expresia asta-seara, pronuntnd cuvintele respective conform fiecarei situatii emotionale). O simpla interjectie (ah!) poate provoca, printr-o variatie de intonatie, o mare diversitate de efecte: bucurie, durere, admiratie, uimire, mila, surpriza, indignare, nerabdare, oboseala, furie, invidie etc. La fel, prin pronuntarea mai lunga sau mai scurta a uni vocale, cum ar fi n exemplele: da si daa...; buuuna treaba ai facut! etc. 2. Functia conativa, orientata predominant catre receptorul de mesaj (destinatar), cu tendinta de a-l provoca, de a-i impune ceva. Vocativul si imperativul sunt formele cele mai expresive ale acestei functii. 3. Functia referentiala (denotativa sau cognitiva), orientata predominant catre sensul exact al mesajului. Ea se distinge n cadrul lingvistic prin valoarea pur notionala, referentiala a cuvintelor. Informeaza despre ceva sau cineva, despre o a treia persoana. 4. Functia fatica este preocupata de mentinerea contactului de comunicare prin formule ca : "Alo, ma auzi?", "Ma ntelegi bine?", prin dialoguri care repeta mereu aceeasi idee. Mesajul serveste la stabilirea comunicarii, la prelungirea sau la ntreruperea ei, el controleaza cum functioneaza canalul si circuitul, atrage atentia interlocutorului sau confirma faptul ca acesta ramne n continuare atent. ("Ascultati?") 5. Functia metalinguala explica interlocutorului codul folosit. Ea are rolul de comentariu si control al codului, prin ntrebari referitoare la acesta, functie predominanta la copii si cei ce nvata o limba straina: "Ce este de spus?", "Vedeti ce vreau sa spun?" etc.

Metalimbajul este folosit cu scopul de a explica un cuvnt, de a preciza un sens: "Adica...", "Nu asta am vrut sa spun", "ntr-adevar, de asta este vorba", "Dati-mi voie sa va explic", "Nu nteleg nimic din ceea ce spuneti", "Glumiti...?" etc. Dictionarul cu definitiile, sinonimele si antonimele sale nu este altceva dect o culegere de metalimbaje. 6. Functia poetica este orientata catre adncimea mesajului, privit n toata complexitatea lui. Aceasta functie este considerata de Jakobson o functie dominanta a limbajului uman, ea nu se reduce numai la sfera poeziei sau a artei n general, ci mbratiseaza ntreaga comunicare umana: "Orice ncercare de a reduce sfera functiunii poetice numai la poezie sau de a limita poezia numai la functiunea poetica ar duce la o simplificare excesiva si nselatoare. Functiunea poetica nu este singura functiune a artei verbale, nsa este functiunea ei dominanta, determinanta, pe cnd n toate celelalte activitati verbale ea se manifesta doar ca un element constitutiv, subsidiar, accesoriu". (op. cit., p. 93.) Pentru Jakobson, "studiul lingvistic al functiunii poetice trebuie sa depaseasca limitele poeziei, iar pe de alta parte, studiul lingvistic al poeziei nu se poate limita la functiunea poetica". (Idem, p.94) Criteriul lingvistic al functiei poetice este dedus de Roman Jakobson din cele doua moduri principale de aranjament folosite n comportamentul verbal: selectia sicombinarea: "Selectia se realizeaza pe baza unor principii de echivalenta, asemanare sau deosebire, sinonimie sau antinomie, pe cnd combinarea - construirea secventei - se bazeaza pe contiguitate. Functiunea poetica proiecteaza principiul echivalentei de pe axa selectiei pe axa combinarii". (Idem, p.95) Lingvistul american stabileste mai nti cei sase factori ai comunicarii verbale, alcatuind si o schema corespunzatoare:

Cei sase factori ai comunicarii verbale Relatia dintre acesti factori ai comunicarii verbale este, conform lui Roman Jakobson, urmatoarea: "Cel care se adreseaza (emitatorul) trimite un mesaj destinatarului (receptorul). Pentru ca mesajul sa-si ndeplineasca functiunea, el are nevoie de un context la care se refera (sau, ntr-o nomenclatura mai echivoca, de unreferent), pe care destinatarul sa-l poata pricepe si care sa fie sau verbal sau capabil de a fi verbalizat; de un cod, ntru totul sau cel putin partial, comun att expeditorului ct si destinatarului (sau, cu alte cuvinte, comun celui care codeaza si celui care decodeaza); n fine, are nevoie de contact, conducta materiala sau legatura psihologica ntre cei doi, care le da posibilitatea sa stabileasca si sa mentina comunicarea". (Idem, p.88) Fiecare dintre acesti sase factori determina o alta functie a limbajului. Dupa ce defineste aceste functii, lingvistul alcatuieste si o schema corespunzatoare a lor:

Cele sase functii corespunzatoare Desigur ca, n sens restrns, analiza versurilor cade n ntregime n competenta poeticii, iar aceasta poate fi definita ca "o parte constitutiva a lingvisticii, care se ocupa de raporturile dintre functiunea poetica si celelalte functiuni ale limbajului". (Idem, p.97) Dar, n sensul mai larg al cuvntului, adauga Jakobson, "poetica se ocupa de functiunea poetica nu numai n poezie, unde aceasta functiune este suprapusa celorlalte functiuni ale limbajului, dar si n afara poeziei, atunci cnd o alta functiune se suprapune functiunii poetice" (Idem). Cu alte cuvinte, functiunea poetica a limbajului se manifesta nu numai n arta versului, ci si n proza artistica, precum si n proverbele ("apa trece, pietrele ramn"), n expresii idiomatice ("fugi cu ursul!") sau n vorbirea obisnuita. Din nevoia de a nu crea confuzii, s-a apelat la termenul poietica, prin care cei care-l folosesc nteleg arta poeziei n sine ca un lucru distinct de arta prozei. Dintre multiplele functiuni ale limbajului, doua ni se par esentiale n transmiterea de mesaje: cea referentiala si cea poetica. Toate celelalte sunt laterale, auxiliare. Functia referentiala este continuta n celelalte functii ale limbajului, care tind toate sa ntregeasca posibilitatile de a realiza mesajul. n acelasi timp, toate functiile si gasesc modul ideal, mai bogat si, n acelasi timp, mai nuantat de manifestare n functia poetica. Ea este, n ultima instanta, functia expresiva cea mai deplina a codului de comunicare. Prin analiza functiilor limbajului, ajungem din nou la relatia fundamentala dintre mesaj si cod, dintre ceea ce transmit si modul cum transmit, altfel spus, la relatia dintre comunicare si expresivitate, esentiala n definirea fenomenului stilistic. Raportul dintre comunicare si expresivitate Notiunea de expresivitate nu este identica aceleia de reflexivitate, nu se reduce numai la valorile psihologice cuprinse n limbaj, ci ne spune mult mai mult. Relatia dintre comunicare si expresivitate este fundamentala pentru precizarea modului n care se produce asimilarea mesajului n structurile codului. Sa examinam mai ndeaproape specificul celor doi factori ai comunicarii verbale: mesajul si codul. Vom observa, mai nti, o mare discrepanta ntre aceste doua elemente. Mesajul este ntotdeauna foarte concret, bogat n nuante, determinat de loc, de timp, de starea psihologica a celui ce transmite etc. Codul, dimpotriva, e abstract, cu un numar redus de semne (mijloace de transmitere). Mesajul e realitatea infinita n timp si spatiu si ntr-o continua schimbare obiectiva si subiectiva; codul, spre exemplu, cel lingvistic, cuprinde numai 28 de semne (foneme), n care se mbina n vreo 50 de mii de cuvinte, dintre care numai vreo cteva mii sunt uzuale, chiar si-n operele celor mai mari scriitori.

Ca o exemplificare a acestei discrepante dintre mesaj si cod, marele dramaturg englez Bernard Shaw facea urmatoarea remarca plina de tlc: "Exista cincizeci de feluri de a spune da si cinci sute de a spune nu, dar numai un singur mod de a le scrie". Observam aici trei categorii distincte: mesaj, cod verbal si cod scris. Mesajul e mai bogat dect codul verbal, iar acesta dect cel scris. Codul verbal e mai bogat dect codul scris, fiindca dispune de mijloace multiple pe care le combina dupa nevoi: vorbire, gest, mimica, privire etc. Codul scris dispune, n cazul dat, doar de categoria adverbiala si de unele semne de punctuatie (da, nu, ?, !, ?!, ..., !!! ). Codul scris cauta sa-l redea ct mai nuantat, ct mai fidel, pe cel verbal. El ramne nsa departe de a-l egala n ceea ce priveste concretetea mesajului, adncimea si nuantele lui. Lupta pentru adecvarea codului la mesaj nu este lipsita de rezultate pozitive. Iata cteva exemple revelatoare: 1. Aceasta zi este frumoasa (enunt, constatare). Ce frumoasa este aceasta zi! (enunt - uimire). 2. Prietenului meu i este sete (enunt, constatare). Prietenului meu i arde gtlejul de sete (enunt - ironie). 3. I-a venit o idee (constatare). I-a trasnit o idee! (constatare plastica, uimire, ironie). Se poate usor observa ca schimbarile de expresie sunt foarte mici, n schimb, cele de continut, de mesaj, sunt foarte mari. Toate aceste transmiteri de mesaje ne ntmpina ntr-un dublu sens. Pe de o parte, avem o comunicare simpla, referentiala, pe de alta parte, o comunicare dublata de o stare psihologica. Despre aceasta posibilitate a limbajului, Tudor Vianu a scris cunoscutul studiu Dubla intentie a limbajului si problema stilului, care deschide marea sa carte de cercetare stilistica Arta prozatorilor romni, despre care am mai amintit cu un alt prilej. Puterea de a comunica a limbajului era numita de Tudor Vianu tranzitivitate,puterea de a exprima stari sufletesti - reflexivitate. Ideea lui Tudor Vianu despre dubla intentie a limbajului este astazi fecunda, dar termenii n care s-a consacrat n cercetarea actuala sunt aceia de comunicare si expresivitate. si, totusi, Tudor Vianu va reveni asupra acestei idei ntr-un studiu ulterior,Cercetarea stilului, publicat n volumul Probleme de stil si arta literara (E.S.P.L.A., 1955), unde precizeaza: "Se pot observa deci n limba doua tendinte contrarii, una care duce la predominarea comunicarii, alta care dezvolta expresia. Cea dinti precizeaza ntelesul cuvintelor, fixeaza accentuarile, intonatiile, formele si constructiile corecte, adica nlesneste n toate felurile comunicarea; cealalta mbogateste zona expresiva a comunicarilor, le face apte nu numai de a transmite stirile despre anumite stari de lucruri, dar si despre chipul n care le vede si le simte acel care vorbeste, produce adica fapte de stil". (Studii de stilistica, 1968, p.48) Termenul de comunicare (echivalent cu acela de tranzitivitate) reda ideea de transmitere exacta, obiectiva a unui mesaj. El s-a impus n stilistica actuala pentru ca a intrat n terminologia unui ntreg sir de stiinte contemporane care se ocupa cu problemele limbajelor (de la lingvistica la cibernetica).

Pentru ideea de reflexivitate, s-a consacrat termenul de expresivitate, larg utilizat n domeniul stiintelor psihologice, n critica literara si artistica. n stilistica, expresivitatea denota tot ce depaseste latura pur referentiala a limbajului. Expresivitatea poate fi constatata fonetic (semitonuri emotive, accent, ritm, eufonie etc.), lexical (neologisme, arhaisme, provincialisme etc.), stilistic (epitete, comparatii, metafore), gramatical (dislocari sintactice, modificari de cazuri sau timpuri, scari expresive, simetrii si simetrii contrastante etc.). La fiecare categorie, Tudor Vianu, n studiul amintit, da si exemple revelatoare. La capitolul expresivitatii fonetice, el demonstreaza cum, n cazul banalei formule de ntmpinare buna ziua, prin schimbarea naltimii vocii si a duratei sunetelor, a tonalitatii, putem obtine diferite valori expresive, care sa comunice fie o atitudine neutra, fie rea-vointa, raceala sau ostilitate, fie ironie, surpriza pentru aparitia neasteptata a cuiva, plictiseala, dorinta de a scurta vorba etc. si n celelalte cazuri, Tudor Vianu da numeroase exemple, la care vom apela ntr-un alt capitol, care si propune sa discute despre faptele de stil si categoriile stilistice. Dupa aceste sumare delimitari teoretice privind relatia dintre comunicare si expresivitate, sa analizam mai concret modul n care functioneaza aceasta relatie, apelnd la exemple din domeniul ziaristicii. Iata cum este transmis, n trei mesaje diferite, evenimentul mortii marelui nostru poet Mihai Eminescu: a) mai nti, o simpla consemnare, aparuta n Registrul starii civile al Primariei Bucuresti pe 1889: "D-l Mihai Eminescu, poet, necasatorit, decedat la 15 corent (luna iunie 1889, n.n.) ora trei antemeridiane". (Vezi G. Calinescu, Viata lui Mihai Eminescu, 1964, p. 341 - 342.) Aici, functia codului lingvistic prin care se transmite mesajul este referentiala, pur constatativa, lipsita de orice semnificatii. Este o consemnare nuda a evenimentului, lipsita de orice vibratie afectiva. b) Acelasi mesaj, comunicat de revista Familia lui Iosif Vulcan, pe iunie 1889, suna lapidar: "Genialul poet Mihail Eminescu a ncetat din viata." Aici, codul pierde ceva din exactitatea datelor, dar cstiga n semnificatie prin expresivitatea unui epitet (genialul poet), care ne arata constiinta valorii exceptionale a lui Eminescu. c) n sfrsit, un al treilea exemplu l luam din monografia lui G. Calinescu dedicata marelui poet, publicata n 1932: "Astfel se stinse n al optulea lustru de viata cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi vreodata, poate, pamntul romnesc. Ape vor seca n albie si peste locul ngroparii sale va rasari padure sau cetate, si cte o stea va vesteji pe cer n departari, pna cnd acest pamnt sa-si strnga toate sevele si sa le ridice n teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale." Textul reprezinta structura unui sfrsit de medalion, gen destul de frecvent n presa. n comparatie cu textele anterioare, ncarcatura lui de semnificatii este deosebita. Recunoastem si aici datele mesajului initial, pe care le-am ntlnit si n celelalte doua. Dar diferentele sunt enorme. Ele se datoreaza elementelor de expresivitate cuprinse n cod. Astfel, verbele se afla ntr-o secreta corespondenta, participnd la realizarea unei sugestii stelare a marelui poet (se stinse, l-a ivit si-l va ivi, va rasari, o stea va vesteji pe cer). Totodata, aspectul misterios al vietii lui Eminescu este sugerat de arhaicul lustru (perioada de timp de cinci ani), care masoara viata poetului nu cu o masura obisnuita, marind si mai mult distanta existentei, reproiectnd-o spiritual, pe un fundal mitic.

Ideea de timp este sugerata spatial si metaforic (Ape vor seca n albie si peste locul ngroparii sale va rasari padure sau cetate si cte o stea va vesteji pe cer n departari, pna cnd acest pamnt sa-si strnga toate sevele...). Substantivele sunt nearticulate, ceea ce sugereaza ideea de generalitate, iar raportarile spatiale trimit la specificitatea unei naturi eminesciene, cosmice si romantice totodata: pamnt, ape, padure, cetate, stea, cer, departari, crin. Toate elementele expresive ale textului culmineaza n final cu puternica antiteza dintre dimensiunile spatiale si temporale infinite ale fenomenelor cosmice si unicitatea relevarii lor n opera eminesciana, vazuta ca o sinteza si ca o esenta a spiritualitatii romnesti, ca un parfum al pamntului romnesc, condensat n teava subtire a unui crin (metafore) fara pereche. Dupa cum usor se poate constata, textul lui G. Calinescu prezinta elemente de o expresivitate deosebita. n acest caz, comunicarea mesajului este mult mai bogata, mai adnca, mai nuantata. Din compararea celor trei exemple, putem trage urmatoarea concluzie: cu ct expresivitatea este mai mare, cu att comunicarea se deschide, se amplifica, iar mesajul cstiga n adncime. Se pot distinge doua relatii ce se stabilesc n procesul comunicarii: a) o relatie de suprafata (sau de ntindere) ntre comunicare si expresivitate; b) o relatie de adncime a celor doua fata de mesajul care ni se transmite. Prima relatie da nastere asa-numitului cmp (sau relief) stilistic, iar cea de a doua, nucleelor de semnificatie din jurul mesajului. Acestea din urma sunt cele care actioneaza din adncime asupra cmpului stilistic, modificndu-l continuu, iar prin transparenta cmpului stilistic se pot vedea n adncime nucleele de semnificatie ale mesajului. Explicnd procesul structurii stilistice, Pierre Guiraud a sintetizat relatiile complexe dintre factorii comunicarii, reducnd problema la trei mari chestiuni: a) "Natura impresiei sau subiectul. Nu ntrebuintam aceleasi cuvinte, aceleasi forme sintactice pentru a povesti un accident de cale ferata, o experienta de fizica sau o durere. b) Sursa expresiei. Expresia e determinata de natura individului sau a grupului care se exprima. c) Scopul expresiei. Vorbirea este comunicarea unei experiente si aceasta comunicare este facuta cu o intentie anumita. Limba literara, n special, este totdeauna ncarcata de intentionalitate, caci e vorba nu numai de a comunica lucrurile, ci de mai mult: de a produce o impresie de frumusete, de poezie, de pitoresc." (La stylistique, Paris, 1970, p. 124 - 125) Sa precizam, n ncheierea acestui capitol, ca relatia dintre comunicare si expresivitate este n orice mesaj una foarte concreta, iar ea depinde de mai multi factori: intentionalitatea emitatorului; situatia lui (talent, cultura, stare sufleteasca, vointa, loc, timp, mediu social, familial, profesional etc.); tipuri de coduri (limbaje): scris, verbal, sonic, gestual etc.;

structura destinatarului, a cerintelor sale, care se impun emitatorului de mesaj.

Din acest punct de vedere, se poate da nca o definitie (a cta?) stilului: manifestarea unei anumite relatii (tensiuni) ntre comunicare si expresivitate n procesul transmiterii mesajelor umane, relatie determinata de intentia, calitatile emitatorului, mijloacele de transmitere (coduri), constiinta destinatarului. d) Modelul sociolingvistic Preocuparea tot mai accentuata a sociologilor si lingvistilor pentru studierea structurii sociale a utilizarii limbajului a dus la aparitia unui nou domeniu de cercetare - "sociolingvistica". Traditia lingvistica abordeaza limbajul ca un obiect particular, independent de context. Sub influenta etnografilor si antropologilor, lingvistii au ajuns la concluzia ca legatura dintre grupurile sociale si utilizarea limbajului trebuie studiata cu toata atentia, iar sociologii au fost tot mai interesati de problema diferentierii sociale vazuta n raport cu variabila utilizarii limbajului. Termenul de sociolingvistica este folosit pentru prima data de Haver C. Currie (1952) ntr-o analiza a raportului dintre vorbire si status social. O dezvoltare rapida a cercetarilor din domeniu se produce ncepnd cu deceniul al saselea al secolului al XX-lea, mai nti n S.U.A., unde apar si primele antologii de studii editate de William Bright (Sociolingvistics, 1966) si Stanley Lieberson (Explorations in Sociolingvistics, 1966). Sociolingvistica a aparut ca disciplina n anii '60 sub impulsul lui William Labov, John Gumperz si Dell Hymes. Aceasta disciplina si propune sa studieze limba n contextul sau social. n S.U.A., sociolingvistica se desprinde din antropologia culturala care dispunea deja de studiile lui E. Sapir (1921) cu privire la limba comunitatilor indigene de indieni n relatie cu formele lor culturale de viata. Sociolingvistica se constituie ca o disciplina distincta sub influenta cercetarilor din S.U.A., de unde se extinde si n tarile europene. William Bright (Sociolingvistics, 1966) defineste sociolingvistica ca analiza a covariatiei sistematice a structurii limbii si a structurii sociale, punnd accentul pe sursele sociale ale diversitatii lingvistice. Sociolingvistica se nscrie n sfera de cercetari dezvoltate n cadrul etnolingvisticii si psiholingvisticii. Putem face, de asemenea, diferenta de nuanta ntre sociolingvistica si sociologia limbii sau a limbajului. Lingvistii prefera denumirea de sociolingvistica, pe cnd sociologii pe aceea de sociologie a limbii sau a limbajului. Sociologii se preocupa mai ales de efectele structurii sociale asupra utilizarii limbajului, considernd de regula ca organizarea ierarhica a categoriilor sociale (n special structura de clasa) determina distributia sociala a semnificatiilor culturale sau lingvistice vehiculate prin limba si procedeele interpretative generate de acestea. Codul sociolingvistic al vorbirii este o calitate a relatiilor sociale si este, totodata, determinat de structura sociala, pentru ca, la rndul sau sa poata contribui la schimbarea structurii de relatii care l-a generat. Lingvistii sunt preocupati mai ales de problemele diversitatii (sau omogenitatii) lingvistice produse de structura sociala si de modul n care limbajul reflecta si influenteaza structura sociala,

departndu-se astfel de imaginea structurii uniforme, monolitice, a limbilor, acreditata de lingvistica formalizata (Liliana Ionescu-Ruxandoiu, Dumitru Chitoran, Sociolingvistica. Orientari actuale, 1975). Sociologia limbajului tinde sa fie integrata n proiectul mai amplu al unei "sociologii a transmiterii culturale", n care limbajul este numai unul din instrumentele implicate n mecanismele producerii, transmiterii si reproducerii culturale (B. Bernstein, 1975; P. Bourdieu, 1970, 1981), pe cnd sociolingvistica s-ar ncadra, cu specificul sau, n seria abordarilor psiholingvistice, extralingvistice etc. ale variatiilor de utilizare a limbii. Alteori, n sociologie analiza limbajului este integral subsumata abordarii interactiunilor sociale considerate drept cadre de vehiculare a semnificatiilor si interpretarilor variabile situational, fara a se formula concluzii explicite despre structura sociala a limbajului, ci numai despre mecanismele interactionale ale vietii sociale. Sociolingvistica nu este numai o sociologie a limbii, si cu att mai putin o lingvistica sociala (termen tautologic, deoarece lingvistica are, esentialmente, un caracter social). Obiectul sociolingvisticii l reprezinta studiul limbii vazuta ca parte integranta a culturii si a vietii sociale. n studierea sociolingvisticii sunt implicate alte stiinte: etnografia, antropologia, psihologia sociala etc. Nu ntmplator, n literatura de specialitate sunt ntlnite denumiri ca: etnolingvistica, lingvistica antropologica, psiho-sociolingvistica. Este gresita ideea ca sociolingvistica ar fi lingvistica vazuta dintr-un unghi social. Asa cum precizam mai nainte, limba este prin esenta ei un fenomen social. Studiul corelatiei ntre fenomenele lingvistice si cele sociale trebuie sa sublinieze raporturile lor logice si raporturile lor functionale. Sociolingvistica s-a dezvoltat n trei directii principale: sociolingvistica variationista, etnografia comunicarii si sociolingvistica interactionala. Sociolingvistica variationista, al carei fondator este William Labov, se defineste ca o lingvistica ce tine seama de eterogenitatea limbii. Deoarece studiaza limba asa cum este vorbita aceasta ntro comunitate lingvistica, sociolingvistica nu poate postula o omogenitate a structurilor gramaticale. Ea este preocupata de tot ce variaza n limba si studiaza structurarea sociala a acestei variatii. Sociolingvistica variationista a descris toate formele de variatii constatate, care nu sunt de ordin strict individual. Ea a aratat ca exista o variatie sociala, care se exprima prin stratificarea sociala a unei variabile lingvistice, si o variatie stilistica, care apare odata cu schimbarea registrelor de discurs de catre acelasi locutor. Exista, de asemenea, o variatie inerenta la acelasi locutor ntrun stil dat. Unitatea de analiza a sociolingvisticii este variabila socio-lingvistica, element lingvistic care co-variaza cu variabilele extralingvistice, precum clasa sociala, sexul, vrsta, registrul de discurs. Etnografia comunicarii este un domeniu de cercetare rezultat din traditia antropologica al carui punct de plecare este studiul comparativ al evenimentelor de vorbire proprii fiecarei societati si fiecarei culturi.

Obiectul sau de studii este competenta comunicativa, adica ansamblul regulilor sociale care permit folosirea apropiata a competentei gramaticale. Sociolingvistica interactionala (sau interpretativa) s-a ocupat de integrarea dimensiunii pragmatice si interactionale n analiza faptelor de variatie sociala. Sociolingvistica interactionala studiaza procesele prin care enunturile se vad ancorate n contexte, contexte care, la rndul lor, fac posibila interpretarea acestor enunturi. Ea se vrea o teorie a contextualizarii enunturilor. Relatia dintre preocuparile sociolingvistice recente si comunicare prin intermediul limbajului este implicita n conceptul de "comunitate lingvistica", definita ca "orice asociere umana caracterizata de interactiuni regulate si frecvente prin intermediul unui corp comun de semne verbale, distincta de alte asocieri similare prin diferente semnificative privind utilizarea limbajului." (Gumperz) Aceasta definitie nu se refera numai la societatile nationale, ci si la numeroasele subcolectivitati din cadrul unei societati, ale caror similaritati n utilizarea limbajului se asociaza unor tipuri diferite de experienta sociala si unor tipuri distincte de interactiune. Pentru sociolog, comunitatile lingvistice nu sunt simple "asocieri". Gumperz face observatia ca "cele mai multe grupuri cu caracter permanent, fie ca sunt mici gasti legate prin contact direct, natiuni moderne divizibile n unitati mai mici dupa criterii regionale, asociatii ocupationale sau colective de vecini pot fi considerate comunitati lingvistice, cu conditia sa prezinte particularitati lingvistice care sa justifice un studiu special" (Denis McQuail, Comunicarea, p.77-78) Variatia lingvistica reprezinta un aspect major al cercetarilor n domeniul sociolingvisticii. Variatiile pot fi urmarite att la nivel individual, ct si la nivelul comunitatilor lingvistice. Indivizii se disting ntre ei dupa modul n care utilizeaza limba. Acest mod variaza n decursul timpului. n cadrul aceleiasi comunitati lingvistice se analizeaza repertoriul verbal specific a carui structura este dependenta de nivelul dezvoltarii socioeconomice si culturale a colectivitatii, dar si varietatile individuale (ideolecte), regionale (dialecte) si globale, sociale (sociolecte). n cadrul fiecarui sociolect, se pot constata diferente determinate de situatia de comunicare. Atunci cnd accentul este pus pe varietatile determinate de contextul situatiei de comunicare, sunt avute n vedere att registrele discursivitatii (tehnice sau nontehnice, orale sau scrise, colocviale sau formale), ct si dependentele de setul de status - roluri particularizat individual. Abordarea sociolingvistica a limbii presupune, deci, analiza ansamblului de "roluri" caracteristice unei anumite comunitati si a atributelor acestora. Prin rol se nteleg modurile, functional delimitate, de a actiona ntr-o anumita societate. Fiecare individ poate ndeplini mai multe roluri: nvatator, tata, prieten etc. Rolurile poseda anumite caracteristici referitoare la gestica, vestimentatie, eticheta si, desigur, la comportamentul verbal. Totalitatea rolurilor de comunicare identificate ntr-o comunitate constituie matricea comunicarii (J. Gumperz, 1971), careia i corespunde o matrice a codurilor. O limba utilizata constituie ea nsasi un cod lingvistic. Atunci cnd se disting moduri variabile de utilizare a limbii n functie de structura sociala (ocupationala, profesionala sau de clasa) a unei societati, rezulta diferite coduri sociolingvistice.

B. Bernstein (1975) defineste codul sociolingvistic prin "probabilitatea de a prezice pentru un anumit vorbitor care elemente sintactice vor fi utilizate pentru a organiza ntelesul" si distinge ntre codul elaborat (probabilitatea de predictie este redusa datorita capacitatii vorbitorului de a alege dintr-un evantai de alternative) si codul restrns (probabilitate mare de predictie). Codul restrns sau limbajul public este mai simplu, mai repetitiv, implica comenzi si ntrebari scurte si utilizarea foarte rara a pronumelor impersonale n pozitia de subiect, are putine adjective si adverbe, este nestructurat si are "semnificatii implicite". Codul elaborat sau limbajul formal este mai complex ca structura, mai organizat, mai bogat n calificative, controlat, complet ca forma de referinta. Este o forma lingvistica foarte eficienta si autosuficienta ca instrument al actiunii rationale. Este limba educatiei, afacerilor si administratiei. Pentru Bernstein este important de nteles relatia intima dintre forma limbajului, procesul de socializare si restul experientei de viata. El sustine ca diferentele verbale sunt strns legate de socializare, pe de o parte, si de potentialul social ulterior al unei persoane, pe de alta. Experienta tipica de clasa sau de familie determina o anumita forma de utilizare a limbajului, care, la rndul sau, consolideaza anumite elemente ale culturii. ntr-o societate care selecteaza valoric anumite elemente culturale, cei care nu dispun dect de cadrul restrns sunt permanent dezavantajati. Analiza diferentierii codurilor s-a asociat cu studiul barierelor lingvistice dintr-o comunitate, adica a dificultatilor ce apar n procesul de comunicare ca urmare a pozitiilor diferite ocupate n structura sociala si necoincidentei partiale dintre sistemele de semne verbale utilizate. Stratificarea sociala este pusa n corespondenta cu o stratificare stilistica a folosirii limbii, iar mobilitatea produce schimbari nu numai n pozitiile sociale, ci si n stilurile de vorbire (W. Labov, 1966). O directie utila de cercetare a fost aceea n care se reconstruiesc structuri sociale sau faze istorice ale unor comunitati prin intermediul analizei lingvistice a terminologiei mai vechi sau mai noi folosite pentru caracterizarea familiei, a grupurilor sociale sau a ierarhiei din interiorul lor. (G. Devato, 1968) Considernd cultura ca mediatoarea ntre structurile sociale si cele lingvistice, s-a trecut si la analiza semiotica a raporturilor dintre limbaj, ca sistem sintactic, si cultura si ideologie, ca sisteme semantice (Umberto Eco, 1968). Se deschide astfel posibilitatea extinderii analizelor semiotice ale comportamentelor si relatiilor sociale, ceea ce ar avea efecte pozitive att asupra dezvoltarii lingvistice, ct si a sociologiei (Dictionar de sociologie, coordonatori: Catalin Zamfir, Lazar Vlasceanu, 1998). e) Modelul semiotic ntr-un capitol anterior, vorbeam despre nscrierea limbii, ca sistem de semne de comunicare, alaturi de alte sisteme de semne de comunicare, n cadrul unei stiinte mai generale a semnelor, denumita de Ferdinand de Saussure semiologie. "Limba este un sistem de semne care exprima idei si, prin acesta, este comparabila cu scrierea, alfabetul surdo-mutilor, cu riturile simbolice, cu formele de politete, cu semnalele militare etc. Limba nu este dect cel mai important dintre aceste semne. Se poate deci concepe o stiinta care sa studieze viata semnelor n cadrul vietii sociale; ea ar face parte din psihologia sociala si, deci, din psihologia generala; o vom numi semiologie(de la grecescul smeon, semn). Ea ne-ar nvata ce sunt semnele, dupa ce legi se conduc ele. Cum aceasta stiinta nu exista nca, nu putem spune ce va fi ea; dar ea are drept sa existe si locul ei este dinainte determinat". (Oswald Ducrot, Jean Marie Schaeffer, Noul dictionar al stiintelor limbajului, 1996, p. 141)

El anunta, deci, constituirea unei viitoare discipline. "Pentru noi, preciza autorul, problema lingvistica este nainte de orice semiologica... Daca vrem sa descoperim adevarata natura a limbii, trebuie sa o consideram n ce are ea comun cu celelalte sisteme din aceeasi categorie". (F. de Saussure, Curs de lingvistica generala, nAntologie de texte de lingvistica structurala, Universitatea din Bucuresti, 1977, p. 23). Termenul care s-a impus mai trziu n cercetare a fost nsa acela de semiotica,definita ca stiinta generala a semnelor de comunicare, indiferent de natura lor. Semiotica nu trebuie sa fie confundata cu semantica, stiinta care se ocupa exclusiv cu semnele verbale. Raportul dintre semantica si semiotica (semiologie) este acela dintre parte si ntreg, ceea ce nu exclude posibilitatea ca semnele verbale sa stea la baza unor formule semiotice. Astfel, un semn de circulatie indica pentru conducatorii auto faptul ca circulatia auto (de exemplu) este interzisa pe o anumita strada. Acest semn este transpunerea figurativa conventionala a unei indicatiiconcepute initial prin semne vorbite. Avem, deci, de-a face cu o semantica transpusa n semiotica. Acest lucru este valabil si n alte domenii, cum ar fi: artele plastice (sculptura, pictura), muzica etc. ntr-un studiu dedicat semanticii, Gh. Ivanescu afirma ca "existenta semnelor, care sunt expresia sensurilor, da nastere semioticii si ca existenta sensurilor, care sunt realitatile exprimate prin semne, da nastere semanticii. Semiotica presupune o semantica, iar semantica presupune o semiotica". (Gh. Ivanescu, Domeniul si limitele semanticii, n Semantica si semiotica - sub redactia acad. I. Coteanu si prof. dr. Lucia Wald, 1981, p. 84). Semiotica si semantica s-au afirmat, initial, ca stiinte lingvistice, pentru ca limbajul este faptul semiotic cel mai important, dar n timp, dupa 1950, domeniile lor s-au delimitat n sensul definit mai nainte. Lingvistul italian Tullio de Mauro defineste semantica drept o "teorie a semnificatiei" (Tullio De Mauro, Introducere n semantica, 1978, p. 39.), dupa ce ncearca sa raspunda la cteva ntrebari esentiale: Ce este semnificatia? Ce este semnul? Ce este sensul? El considera ca toate cuvintele noastre au un sens si ca oamenii tind spre cunoasterea a ceea ce acumuleaza n experienta lor. Semnificatia este ceea ce ne comunica un semn, afirma De Mauro. Semnificatia este un lucru indicat de un semn lingvistic. Definitia sensului implica definitia semnului lingvistic. Sensul a fost definit ca o depunere n memorie, un continut expresiv, un punct de referinta obiectiv (sau legat de obiect) etc. Concise Oxford Dictionary defineste astfel cuvntul sign: "thing used as representation of something" (lucru folosit ca reprezentare a ceva). Semn este, deci, ceea ce se leaga de ceva, care-l evoca si-l reprezinta. Semn este ceea ce are un nteles. Semiotica (sau semiologia) este studiul semnelor si al proceselor interpretative. Ea se ocupa cu studiul semnelor din natura si societate. Semiotica studiaza sistemul de semne, modul n care unitati nesemnificative compun unitati semnificative. "Radacinile semioticii merg departe n istoria cunoasterii umane; ele pot fi urmarite n antichitatea greaca, dar numele cel mai proeminent, dintre precursorii semioticii, este cel al lui Leibniz, cu care calculul devine o parte a teoriei semnelor". (Solomon Marcus,Semne despre semne, 1979, p. 9.) Stoicii, Sfntul Augustin, Locke, Leibniz, pna la gnditori din epoca noastra au acordat o mare atentie problematicii semiotice. Termenul nsusi de semiotica apare nsa abia la Locke, care l defineste ca o "cunoastere a semnelor", incluznd aici att "ideile" spiritului, ct si semnele de comunicare ntre oameni (ncercare filozofica asupra intelectului omenesc). Adevaratul ntemeietor al semioticii este nsa considerat logicianul si filozoful american Charles Sanders Peirce (1839-1914), prin opera caruia semiotica devine o disciplina independenta si metoda de referinta pentru orice alt studiu.

Peirce considera ca relatia de semnificare este ntotdeauna o relatie ntre trei elemente (celebrul triunghi semiotic): semnul ca atare, obiectul pe care l reprezinta siinterpretantul semnului, adica reflectarea acestuia n mintea celui ce l interpreteaza. "Un semn sau representamen este un prim care ntretine cu un secund, numit obiectulsau, o relatie triadica att de autentica, nct ea poate determina un tert, numitinterpretantul sau, sa ntretina cu obiectul sau aceeasi relatie triadica pe care o ntretine el nsusi cu acelasi obiect". (Charles S. Peirce, Semnificatie si actiune, 1990, p. 285.) Deoarece fiecare semn se afla n relatie cu trei lucruri - fundamentul, obiectul si interpretantul semiotica are trei ramuri: a) Gramatica pura (sau speculativa), care are rolul de a stabili ce trebuie sa fie adevarat despre representamenul folosit de orice inteligenta stiintifica pentru ca el sa poata ntruchipa o semnificatie. b) Logica propriu-zisa - stiinta a ceea ce este adevarat pentru ca representamentele sa poata fi valabile cu privire la orice obiect. c) Retorica pura, a carei sarcina este de a descoperi legile prin care n orice inteligenta stiintifica un semn da nastere altuia si mai ales un gnd produce un alt gnd: "Un semn este ceva care face ca altceva (interpretantul sau) sa se refere la un obiect la care el nsusi se refera (obiectul sau) n acelasi fel, interpretantul devenind la rndul sau un semn si asa mai departe ad infinitum". (Idem, p. 274 - 275.) Aceasta conceptie peirciana a fost interpretata ca o teorie a semiozei infinite, care constituie o contributie fundamentala la dezvoltarea semioticii. (Semioza = procesul de producere a semnelor Morris). Noul dictionar enciclopedic al stiintelor limbajului (sub redactia lui Oswald Ducrot si Jean-Marie Schaeffer) propune trei orientari principale n privinta lucrarilor de semiotica: 1. Directia Locke - Peirce - Morris, care pleaca de la o teorie generala a semnelor, naturale sau conventionale, umane sau non-umane, si al carei ideal ultim este construirea unei teorii generale a faptelor de comunicare. Aceasta conceptie despre semiotica s-a dezvoltat mai ales n Statele Unite, datorita grupului condus de T. Sebeok. n cmpul sau de studiu intra si comunicarea umana non-verbala, adica gestualitatea si mimica (kinezica), ca si modurile de interactiune n spatiu (proxemica). Tot aici se poate integra si studiul comportamentului simbolic la animale -zoosemiotica. 2. Directia bazata pe cibernetica si teoria informatiei. n Franta, aceasta directie este reprezentata de A. Moles, dar ea s-a dezvoltat mai ales n deceniile 6 si 7 n fosta Uniune Sovietica. Se pot cita, n acest sens, lucrarile lui Lotman asupra literaturii si asupra filmului sau cele ale lui Uspenski asupra artelor. 3. Directia lingvistica, dominanta mai ales n Franta, si care se identifica mai mult sau mai putin cu miscarea structuralista. Semiologia franceza se inspira direct din modelul lingvisticii structurale (din teoriile lui Jakobson si Hjelmslev). Cercetarea semiologica franceza s-a orientat mai ales spre studiul literaturii (Roland Barthes, Todorov, Genette etc.)

Lucrarile lui Umberto Eco nu se nscriu n nici una din cele trei directii. Abordarea sa este sincretica, el dezvoltnd o semiotica generala. Semnul este notiunea fundamentala a semioticii. Exista o mare diversitate de conceptii asupra semnului, ceea ce face dificila o ncercare de definire si clasificare a claselor de fenomene ce pot fi integrate acestei notiuni. S-a vorbit despre semne verbale si semne neverbale, despre semne naturale si semne conventionale, produse ale activitatii constiente a oamenilor. Omul traieste n doua lumi paralele si interdependente: n lumea obiectelor si n lumea semnelor. Prin descoperirea semnelor si a semnificatiilor, el realizeaza saltul cel mare de la natura la cultura. El devine unhomo significans: "Omul este singura fiinta creatoare de semnificatii, deoarece numai el a reusit sa diferentieze materia consumabila: hrana, mbracaminte, locuinta, demateria comunicabila: unelte, gesturi, sunete, figuri". (Henri Wald, Homo significans, 1970, p.7). Cultura poate fi definita ca o retea de semne prin care oamenii si organizeaza raporturile dintre ei, precum si raporturile dintre ei si natura. Semnul este un mijloc de elaborare si comunicare a informatiei. El reuneste materialitatea si ideea, conceptul si imaginea acustica, semnificatul si semnificantul, ntr-o asociere arbitrara. Aceasta este teoria semnului lingvistic, elaborata de Saussure. Lantul sonor - (semnificantul, cel care semnifica) + amprenta lui psihica, conceptul (semnificatul, cel care este semnificat) exprima o notiune. Notiunea este o unitate a gndirii, iar cuvntul este o unitate a limbii. Complexul sonor este semn al ntelesului, care are la baza o notiune. Notiunea este forma logica a reflectarii rationale a esentei lucrurilor. Ea reflecta raporturile, nsusirile esentiale, determinante ale fenomenelor si lucrurilor. Se fixeaza prin cuvnt, ca rezultat al gndirii, si astfel devine component al limbii. Semnul este important prin ceea ce reprezinta, nu prin ceea ce prezinta. Cea mai larga definitie a semnului este data de Peirce: "Un semn, sau representamen, este ceva care tine locul a ceva pentru cineva, n anumite privinte sau n virtutea anumitor nsusiri". (op.cit., p.269). Istoria culturii este istoria stilizarii semnificantului si a abstractizarii semnificatului. Semnul apartine culturii. n natura nu exista semne, semnele sunt create de om, acesta fiind singura fiinta creatoare de semne. Trebuie facuta deosebirea ntre semn si semnal. Prin semnale, animalul se adapteaza la natura. n timp ce semnul uneste trecutul cu prezentul, realul cu posibilul, prezenta cu absenta, semnalul este legat nemijlocit de o situatie prezenta, este invariabil si nearticulat. Un lucru devine semn n momentul n care materialitatea lui sensibila ntruchipeaza o realitate inteligibila. Spre deosebire de semnal, el este mijlocit, variabil n timp si spatiu, articulat. Cel mai important mod de a fiinta al semnelor este cuvntul, adica notiunea (care are si semnificatie si sens). Sens, adica nteles (intensiune), si semnificatie, adica (prin extensiune) sfera, totalitatea determinatiilor obiectelor, esentiale si generale. Prin intermediul cuvintelor, al limbajului articulat, omul trece de la aparenta la esenta, de la fenomen la lege, de la trecut la viitor, devine capabil de activitate lingvistica.

Cel mai stilizat mod de existenta a semnului este simbolul. Cuvntul poate fi nteles si ca semnal si ca simbol. Cuvntul - semnal implica o reactie dinamica din partea receptorului, el e inserat nemijlocit n realitate, provoaca acte ce aduc schimbari la nivelul realitatii. Cuvntul - simbol este principalul instrument al cunoasterii. Cunoasterea obtinuta poate aspira la obiectivitate deplina (limbajul - oglinda), iar obiectivitatea devine criteriul adevarului. Clasificarea sistemelor de semne ncercarea de clasificare a semnelor ntmpina numeroase dificultati, generate att de vastitatea domeniului, ct si de criteriile de clasificare. Peirce arata ca, din punct de vedere teoretic, sunt posibile mii de clase de semne. Umberto Eco stabileste noua principii de clasificare. Retinem pe cele mai importante: a) n functie de posibilitatile de a fi reproduse, semnele se pot clasifica n semne pentru care distinctia tip si ocurenta functioneaza si semne pentru care aceasta distinctie nu functioneaza. Tipul, numit de Peirce legi-sign (legisemn), poate fi definit fie ca un universal, fie ca o clasa ale carei ocurente, numite de Peirce sin-signs(sinsemn), sunt chiar membrii ei. b) Dupa tipul de legatura dintre semne si referentul lor, Peirce distinge trei categorii: semne iconice, indiciale si simbolice. Functia iconica are n vedere existenta unor proprietati comune semnului si referentului. Peirce distinge trei specii de semne iconice: imagini, grafuri si metafore. Fotografia este o imagine, harta este si ea o imagine, dar reprezentarea grafica poate sa mearga pna la formula algebrica.Functia indiciala are n vedere o anumita contiguitate a semnului cu referentul (cum ar fi un raport de la cauza la efect sau de la parte la ntreg). Sunt indici simptomele unei boli, coborrea barometrului, girueta care arata directia vntului, gestul de a arata etc. n limba, cuvinte ca eu, tu, aici, acum etc. tin de domeniul indicilor, fiind n acelasi timp simboluri. Att semnele iconice, ct si cele indiciale sunt semne motivate (printr-o proprietate comuna, printr-o analogie) - n cazul functiei iconice, printr-un raport de contiguitate n cazul functiei indiciale. n cazul semnelor simbolice, legatura cu referentul este conventionala (nemotivata). Cel mai important exemplu de semn simbolic este semnul verbal. Caracterul arbitrar al semnului lingvistic este un argument. Toate cuvintele, frazele, cartile si alte semne conventionale sunt simboluri. "Un simbol nu poate indica un lucru anume; el denota un gen de lucruri. Mai mult, el nsusi este un gen si nu un lucru individual"(op.cit., p.303.), afirma Peirce. Orice simbol este un semn care reprezinta altceva dect propria lui substanta fizica. Simbolul are functia de generalizare si abstractizare a experientei si cunoasterii intuitive. "Simbolul este tineretea semnului, iar semnul este maturitatea simbolului. Semnul ncepe ca simbol si simbolul termina ca semn". (Henri Wald, Dialectica simbolului, n Semantica si semiotica, 1981, p. 21) Semnul devine un simbol atunci cnd se transforma n starea informationala optima. Ivan Evseev, ntr-o carte care se ocupa n mod special de relatia cuvnt - simbol - mit, gaseste mai multe valori ale simbolului: a) Simbolul este un semn cu o maxima deschidere informationala.

b) Simbolul este un semn care tinde sa-si pastreze polivalenta si ambiguitatea semantica n orice context. c) Simbolul este un semn cu o vadita marca reprezentativa. d) Simbolul este un semn care se identifica cu obiectul simbolizat. e) Simbolul este un semn ce vizeaza laturile fundamentale ale existentei. f) Simbolul este un semn profund marcat axiologic. g) Simbolul este un semn activ si paradigmatic. h) Simbolul este un semn cu o puternica ncarcatura afectiva. i) Simbolul este un semn puternic centrat antropologic. j) Simbolul este un semn ambivalent. k) Simbolul este un semn unificator si totalizator. (Cuvnt - simbol - mit, 1983, p. 31-45) Denis McQuail considera simbolizarea drept un proces prin care, n primul rnd, sensul este asociat cu obiecte, concepte, practici, naratiuni specifice sau cu reprezentari ale acestora. n al doilea rnd, prin aceste mijloace, ideile si imaginile, care sunt variabil de complexe, puternice, ncarcate emotional, abstracte, neabordabile, sacre, profund semnificative si extinse n timp si spatiu dincolo de experienta imediata, sunt transmise ntr-un mod economic si foarte sigur acelora care au fost socializati ntr-o cultura sau societate". (Comunicarea, 1999, p.92) Simbolismul este un proces esential colectiv. Individul poate alege dintre simbolurile care exista pentru a le folosi ca sa exprime sentimente, sau le poate invoca public, dar el nu poate inventa noi simboluri. Simbolurile sunt exprimate ntr-un limbaj de semne, iconi, semnale, dar limbajul simbolic l constituie de fapt obiectele sau evenimentele fizice la care se refera limbajul. Denis McQuail da si cteva exemple: steagul cu culorile si semnele sale semnifica identitatea unei natiuni sau comunitati si ntruchipeaza n sine ideea de natiune; sabia este un simbol al dreptatii, legii sau armatei; crucea este simbolul salvarii prin Cristos, al crestinismului n general; cladirile monumentale simbolizeaza bunastare, putere sau spirit civic; ritualul este simbol al unor anumite idei religioase - de exemplu, frngerea si mncatul pinii n mesa catolica semnifica relatia dintre Dumnezeu si supusii sai; phoenixul si mitul asociat simbolizeaza renasterea; leul este un simbol al puterii si curajului; pelicanul, un simbol al sacrificiului de sine. Teoreticianul ajunge la urmatoarea concluzie: simbolurile, fie obiecte, practici sau mituri au o forma materiala concreta, relationndu-se unei idei abstracte; n al doilea rnd, ele sunt proprietatea unei colectivitati (nu a unui individ) si actioneaza pentru a lega individul de colectivitate, fie ca e vorba de o comunitate religioasa, o societate sau o forma mai particulara de asociere. Simbolul este, deci, un bun cultural, n special pentru societatile preliterale sau pentru societati ce prezinta diversitate culturala si lingvistica.