Societate şi comunicare

Comunicarea a devenit un concept universal şi atotcuprinzător, pentru că totul

comunică. Niciun fel de activitate, de la banalele activităţi ale rutinei cotidiene pe care le
trăim fiecare dintre noi zilnic şi până la activităţile complexe desfăşurate la nivelul
organizaţiilor, societăţilor, culturilor, nu poate fi conceput în afara procesului de
comunicare.
Noţiunea de comunicare este polisemică, pornind de la procesul de transmitere a
informaţiilor, ideilor şi opiniilor de la un individ la altul şi de la un grup social la altul
până la schimbul comercial sau la o figură retorică prin care se cere aprobarea auditorilor.
Comunicarea a fost percepută ca element fundamental al existenţei umane încă din
antichitate, aceasta fiind primul instrument spiritual al omului în procesul socializării
sale. În fapt, însăşi etimologia termenului sugerează acest lucru; cuvântul comunicare
provine din limba latină; communis înseamnă a pune de acord, a fi în legatură cu sau a fi
în relaţie, deşi termenul circula în vocabularul anticilor cu sensul de a transmite şi
celorlalţi, a împărtăşi ceva celorlalţi. Existenţa, funcţionarea şi organizarea societăţii ar
fi de neconceput în absenţa proceselor de comunicare, activităţile organizate de oameni
de oameni avându-şi izvorul în comunicare. O dată cu dezvoltarea poştei şi a drumurilor
moderne, în secolul XVI, termenului i se asociază şi înţelesul de a transmite, înţeles care
trece pe primul plan în secolul XIX datorită dezvoltării unor tehnici moderne de
comunicaţii. Această evoluţie este urmată de apariţia comunicării tehnice prin apariţia
radioului, televiziunii şi cinematografului. Tehnicile audiovizuale transmit şi difuzează
mesaje, dar asigură efectiv comunicarea între indivizi.
Se distinge comunicarea directă (interpersonală) şi comunicarea indirectă (mediată).
Comunicarea mediată prin mijloace tehnice specifice are ca efecte pozitive facilitarea
raporturilor de comunicare la distanţă, punerea în legatură a mai multor persoane sau
organizaţii simultan şi oferirea unei palete mult mai diversificate de informaţii.
În funcţie de om şi de colectivităţile umane, comunicarea poate fi intrapersonală,
interpersonală, comunicare de grup, comunicare publică sau comunicare de masă.
Orice proces de comunicare presupune o serie de elemente structurale: o relaţie între
cel puţin doi parteneri; capacitatea de a emite semnale; capacitatea de a recepta semanle;
folosirea unor semnale, semsne şi simboluri pentru a putea comunica un anumit înţeles;
un canal al comuniării – de la vocea umană la undele hertziene folosite în radio şi în
televiziune; existenţa unui izomorfism al semnificaţiilor pentru receptarea corectă a
mesajului.
Comunicarea are mai multe dimensiuni. Aceasta poate fi văzută ca un transfer de
informaţie, opunând transferul de idei, de cunoştinţe, gânduri şi mesaje transferului de
lucruri materiale. O altă dimensiune are în vedere influenţa sau efectul în detrimentul
transferului, mesajele exprimându-se prin semnale. De asemenea, comunicarea mai
constituie mecanismul relaţiilor interumane şi se pune accentul pe împărtăşirea
(înţelegerea) semnelor de către cei aflaţi în comunicare.
Convergenţa este, în principal, rezultatul întrepătrunderii în analizele comunicaţionale a
conceptelor, temelor, abordărilor şi metodelor din ştiinţe socio-umane şi ştiinţele
limbajului şi discipline filosofice şi ştiinţele informaţiei.
Din perspectiva definirii comunicării ca „transfer ordonat de semnificaţii”, principalele
elemente ale comunicării sunt: comunicatorul (emiţătorul), mesajul, limbajul sau codul,
canalul şi mijloacele de transmitere.
Cele trei mari categorii de mijloace sunt: mijloacele de comunicare prezentaţionale,
mijloacele de comunicare reprezentaţionale şi mijloacele de comunicare mecanice. Toate
aceste mijloace se pot întrepătrunde.
Receptorul permite – tehnic- retraducerea semnalelor în mesaje şi decodificarea
acestora. Există modele teoretice ale comunicării care îl reduc la un rol pasiv, dar şi
modele care îi conferă receptorului un statut activ. Noile modele tind să depăşească
separaţia dintre emiţător şi receptor: toţi suntem, în acelaşi timp, în situaţia de decodifica
şi codifica mesajele, deci interpreţi perpetui.
Interacţionismul a adus în anii ’60-’70 o reînnoire profundă a înţelegerii relaţiei dintre
emiţător-receptor, desemnaţi ca locutori în interacţiune. În cursul interacţiunii, rolurile de
locutor şi de auditorse schimbă după un pattern declaraţie-replică., dreptul recunoscut de
a vorbi trecând de la unul la altul.
În fiecare dintre situaţiile de comunicare (teatru, mass media, procese la tribunal,
discursuri politice, strigări de licitaţii, etc.) există un cadru participaţional specific
(noţiune importantă în teoria goffmaniană a comunicării) diferit de cel al conversaţiei (de
aceea cadrul de participare bipartit al conversaţiei nu poate fi extrapolat la alte situaţii de
comunicare).
În comunicarea de masă şi publicitate se miza pe alternativa bombardamentului
informaţional, propagandistic şi publicitar după paradigma stimul-răspuns provenită din
curentul behaviorist, din concepţia linear-mecanicistă a relaţiei emiţător-receptor, precum
şi din teoriile acţiunii comportamentale.
Rodolphe Ghiglione considera că timp de patruzeci de ani, triada emiţător-receptor-
mesaj a avut o influenţă mai mult decât negativă asupra studiilor privind comunicarea,
închizându-le într-un triplu impas. Acesta reproşează behaviorismului experimental şi
structuralismului clasic din lingvistică că au condus la ştergerea subiectului social din
comunicare. În ultimii cincizeci de ani, s-au înregistrat modificări fundamentale în
înţelegerea emiţătorului şi a receptorului, pe care autorul le sintetizează într-o formulă ce
pare paradoxală, dar care indică rezultatul acestor schimbări de optică şi paradigmă:
„receptarea mesajelor conduce – mai mult sau mai puţin explicit – la dotarea subiecţilor
implicaţi în comunicare cu caracteristici variabile, la dotarea media în raportul lor cu
mesajul şi cu subiecţii la caracteristici variabile, în fine s conferi jocului interacţiunilor
interlocutive mai multă greutate”. (R. Ghiglione, 1992)
McGuire a urmat o linie de cercetări deschise de alţi psihologi în direcţia rupturii cu
behaviorismul şi a pus în evidenţă aparatul cognitiv al receptorului activ, arătând că
impactul mesajului persuasiv asupra unui auditoriu se desfăşoară în cinci procese şi etape
succesive, fiecare condiţionând-o pe următoarea: atenţia, înţelegerea, acceptarea,
memorizarea, acţiunea.
Receptorul devine activ, capabil de a trata şi nu doar de a primi informaţiile. El devine
subiectul unui proces complex şi diferenţiat de examinare a informaţiei şi de a o
contextualiza.
Majoritatea sintezelor de istorie a teoriilor, şcolilor şi disciplinelor comunicaţionale
structurează dinamica istorică a modelelor sub forma unor rupturi epistemiologice având
drept criteriu de referinţă redefinirea conceptului de comunicare şi a modelului
comunicaţional adoptat. Marile schimbări istorice şi paradigmatice se ordonează în patru
mari modele translaţionale: 1. de la teoriile care văd comunicarea ca informaţie şi
transmitere de mesaje la şcolile comunicării ca proces (John Fiske); 2. de la teoriile
comunicării-conţinut (informaţionale) la teoriile sistemice alecomunicării ca relaţie
(cibernetica, şcoala de la Palo Alto, interacţionismul simbolic); 3. de la teoriile
comunicării ca reprezentare a lucrurilor la teoriile comunicării ca acţiune şi cosntrucţie
socială a realităţii (şcolile de pragmatică a comunicării); 4. de la şcolile informaţionale la
teoriile comunicaţionale: spre o teorie integrată sau teorie a pragmaticii extinse.
După John Fiske, în studiul comunicării – înţeleasă ca „interacţiune socială prin
intermediul mesajelor” – s-au dezvoltat două mari orientări: prima este şcoala
comunicării ca proces, cea de-a doua şcoală este cea semiotică şi a ştiinţelor comunicării.
Prima şcoală (comunicarea ca proces) vede mesajul ca acel conţinut (date, informaţii,
sens) care este transmis prin procesul de comunicare. Pentru şcolile semiotice, mesajul
este definit ca o seminificaţie dată de sistemul de semne utilizat şi ca expresie a unei
interacţiuni semnificante cu ceilalţi. Noţiunea de coduri este esenţială şi comună pentru
ambele şcoli, doar că şcoala proces le vede ca pe nişte sisteme de semne (texte, date), pe
când a doua şcoală le vede ca sisteme deschise de semnificare.
Profesorul belgian Jean Lohisse defineşte două generaţii de teorii ale comunicării şi
evocă doua metafore ale acesteia: 1.transmiterea unui conţinut (informaţii, opinii,
judecăţi, sentimente), abordare căreia îi corespunde metafora maşinii; 2.comunicarea ca
punere în relaţie, căreia îi este asociată metafora organismului. Comunicarea are două
„feţe”: a transmite un conţinut şi a stabili sau a menţine o relaţie.
În complexitatea comunicării putem distinge între dimensiunea reprezentaţională sau
analogică a acesteia şi modul sau dimensiunea digitală a comunicării.
Comunicarea nu este un simplu proces de transmitere, ea se întemeiază pe procese de
interacţiune, care sunt sociale şi interpretative, reprezentând o tranzacţie între locutori. În
aceste modele, emiterea şi receptarea sunt simultane, încât, aşa cum s-a mai menţionat,
locutorii sunt în acelaşi timp emiţători şi recpetori (şi nu succesiv). Principalele tipuri de
atitudini ale locutorilor în cursul comunicării interindividuale tranzacţionale sunt:
atitudinea de interpretare, atitudinea de evaluare, atitudinea de consiliere, atitudinea de
chestionare, atitudinea comprehensivă.
În modelele lineare şi mecaniste, esenţială este relaţia subiect-obiect (informaţia), în
timp ce în cele pragmatice devine esenţială relaţia de la subiect la subiect (în situaţia de
comunicare).
 Louis Quéré relevă într-un mod mai accentuat diferenţele dintre modelele
reprezentaţionale şi cele pragmatice ale comunicării şi limbajului, reluând ideea după
care comunicarea nu este simplă transmitere de informaţie prin codificare şi decodificare
sau prin indicaţii ale intenţiilor comunicative. Comunicarea este comprehensiune
reciprocă şi inter-comprehensiune.
După modelul praxeologic, comunicarea nu este procesul în care stările intenţionale
prealabile prevăzute cu determinările lor devin reciproc manifeste, ci o activitate îmbinată
de construire a unei perspective comune.
Comunicarea poate fi şi expresia unei dorinţe şi a unei pulsiuni sub o formă socializată
şi un mesaj. Când un bărbat se află în compania altora (situaţie recurentă) el este tentat,
pentru a se face remarcat, de a intra într-un joc prin care să se pună în evidenţă.
Jean Lohisse încadrează în abordarea sistemică teoriile comunicării ca „relaţie
interactivă şi ca totalitate dinamică” – teoria cibernetică a comunicării, teoria şcolii de la
Palo Alto, teoriile interacţioniste, teoriile pragmatice ale comunicării, teorii între care
există asemănări provenind dintr-o gândire interactiv-sistemică a comunicării, dar şi mari
deosebiri.
Teoriile zise sistemice opuse modelelor mecaniciste, introduc o nouă definiţie a
comunicării ca sistem dinamic instaurând relaţii interactive şi interdependenţe între
elementele comunicării greu de a fi autonomizabile. Cele patru mari principii ale
sistemului în definirea comunicării sunt: 1.modelul este circular şi complex; 2.modelul
este interactiv; 3.modelul ia în considerare totalitatea şi contextul; 4. modelul este
relaţional.
Alex Mucchielli consideră că teoriile care s-au dovedit istoriceşte mai influente şi mai
durabile sunt teoria sistemică (comunicare-participare) şi teoria semio-contextuală a
comunicării proces.
Şcoala de la Palo Alto dă prioritate relaţiei sau formei în detrimentul conţinutului.
Comunicarea utilizează două categorii de semne: digitale (semne care pot fi înţelese
pornind de la coduri precise) si analogice (atitudini, gusturi, forme de para-limbaj) care le
însoţesc pe cele digitale, dar care nu relevă de coduri foarte precise şi se pretează şi mai
mult la interpretări.
 Sensul comunicării depinde de sistemul şi contextul în care aceasta este înserată: sensul
se naşte întotdeauna din relaţia unei comunicări cu contextul în care se desfăşoară.
E. Goffman considera comunicarea ca fiind de ordinul fenomenelor interacţionale,
adică o „activitate comună şi reciprocă a actorilor” ceea ce implică prezenţa simultană a
actorilor în aceeaşi situaţie.
Din implicaţiile reciproce se formează, în interacţiune ca sistem, o cauzalitate circulară:
un element intern, propriu sistemului generează o multiplicitate de implicaţii circulare,
încât fiecare fenomen intervine asupra altora şi asupra lui. Orice sistem de comunicare
are tendinţa de a lua forme rituale şi repetitive, regulile fiind desprinse chiar inconştient
de către actori.