Sunteți pe pagina 1din 90

PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

AUTOR / SELECŢIE-ADAPTARE, PROF.DR. LUMINIŢA IACOB

CUPRINS
I. PROBLEMATICA COMUNICĂRII. DESTINUL UNEI TEME
1. Aspecte clasice
2. Tendinţe actuale

II. CULTURĂ ŞI COMUNICARE


1. Prelucrarea informaţiei
2. Timp-spaţiu-context
3. Contextul ca element al comunicării

III. TIMPUL
1. Timpul formal: serii, note şi scheme
2. Timpul informal: serii, note şi scheme

IV. PROXEMICA
1. Proxemica – studiul perceperii şi utilizării spaţiului
2. Metode şi strategii de cercetare
3. Concepte şi măsuri
4. Domenii de explorat

V. COMUNICAREA DIDACTICĂ
1. Precizări conceptuale
2. Forme ale comunicării. Implicaţii psihopedagogice
3. Comunicarea didactică
4. Retroacţiuni ale comunicării didactice

VI. GESTUALITATEA ASOCIATĂ LOCUŢIUNII


BIBLIOGRAFIE

SCOPUL UNITĂŢII DE CURS


▪ Familiarizarea cu aspecte ale psihologiei comunicării şi utilizarea aplicativă a
informaţiilor.
▪ Antrenarea cursanţilor în utilizarea unor surse de informare nedidactică.

OBIECTIVELE CURSULUI
După parcurgerea acestui curs, studenţii vor putea să:
▪ Precizeze principalele tendinţe ale cercetării comunicării din perspectiva psihologiei
sociale;
▪ Definească şi compare conceptele de bază ale diverselor perspective asupra comunicării;
▪ Caracterizeze câteva dintre formele comunicării (comunicarea culturală, comunicarea
didactică, proxemica etc.);
▪ Aplice informaţia în rezolvări de probleme si analize concrete ale actelor de comunicare.
LUMINIŢA IACOB

2
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

I. PROBLEMATICA COMUNICĂRII. DESTINUL UNEI TEME

COMUNICAREA – O CONSTANTĂ PROVOCARE PENTRU PSIHOLOGIA SOCIALĂ

Din unghiul psihologiei sociale, tentativa de inventariere a tendinţelor cercetărilor


dedicate comunicării pune în evidenţă o anumită particularitate. Este tema în care această ramură
psihologică se intersectează cu cele mai multe şi cele mai diverse discipline. Ştiinţele biologice,
medicale, filologice, socioumane, tehnice, informatice etc. au în repertoriul lor de cercetare
comunicarea. Este, de asemenea, obiect al atenţiei diverselor specializări filosofice, de la logică
la metafizică.
Acest fapt creează o presiune specială în abordarea comunicării. Chiar dacă perspectiva
psihologiei sociale are specificitatea sa – este preponderent axată pe dimensiunea relaţională a
comunicării (Radu, 1994) –, ea resimte mai puternic imperativul interdisciplinarităţii.
Această caracteristică se regăseşte atât în tratarea problemelor clasice ale comunicării
(1), cât, mai ales, în tendinţele contemporane ale cercetării (2).

1. ASPECTE CLASICE

Dintre problemele care au acest statut se desprind câteva cu o bună reprezentare şi în


lucrările româneşti de psihologie socială (Tucicov-Bogdan, 1973; Golu, 1974; Radu, 1994;
Neculau, 1996; Chelcea, 2002):

a. Definirea şi caracterizarea actului comunicativ Cele două aspecte comportă pe


lângă consens suficiente elemente deschise şi interogaţii. Referitor la prima problemă, ceea
ce se regăseşte cu consecvenţă este raportarea şi analiza a trei elemente definitorii pentru
comunicare: informaţia, relaţia şi co-împărtăşirea sensului (consensualitatea). Nici una, în
absenţa celorlalte, nu este suficientă pentru a defini un act comunicativ. Este ilustrativă
situaţia unor scene cotidiene în care, deşi există informaţie şi o relaţie-cadru pentru vehicularea
ei, comunicarea nu are loc sau este mult limitată. Utilizarea unor coduri nefamiliare (limbi
străine, limbaje specializate, semne non-verbale atipice spaţiului nostru cultural etc.) sau
intervenţia blocajelor în perceperea şi decodificarea acelei informaţii (filtrajul informaţional,
distorsionarea egocentrică, atribuirea altui sens etc.) sunt astfel de cazuri.

ACTIVITATE

a) continuaţi enumerările din cele două paranteze şi cu alte cazuri posibile.


b) oferiţi cât un exemplu pentru cele şase situaţii deja menţionate în cele două enumerări
din cele două paranteze.

3
LUMINIŢA IACOB

Nici combinaţia inversă nu asigură comunicarea. Nu-i suficient să existe potenţialul de


co-împărtăşire a sensului de către parteneri dacă lipseşte informaţia sau posibilitatea relaţionării.
Astfel, nici un interlocutor normal nu revine la serviciul informaţii după ce tocmai a aflat
numărul de telefon dorit. Pentru acel obiectiv, premisa informaţională nu mai există şi, în
consecinţă, motivaţia comunicării este anulată. Aceeaşi blocare a comunicării o instituie şi
imposibilitatea unei relaţionări adecvate. Se poate continua exemplificarea cu cazul celui ce vrea
să afle sau să transmită ceva, dar situaţia în care se găseşte îl anulează ca sursă sau receptor de
informaţii (naufragiatul, neatentul, încarceratul, însinguratul, exclusul, egocentricul etc. – pentru
a nu ne referi decât la câteva cazuri extreme).
În concluzie, triada informaţie-relaţie-consensualitate ca nucleu definitoriu al
comunicării este greu de eludat.
Convergenţa punctelor de vedere asupra acestui fapt nu elimină disputele privitoare la
definirea şi circumscrierea fenomenului comunicării. Pentru a ne convinge este suficientă
evocarea câtorva dintre cele mai incitante interogaţii: Orice interacţiune socială este
comunicativă? Intenţionalitatea şi reciprocitatea reprezintă diferenţa specifică a comunicării faţă
de alte forme de relaţionare? Este triada relaţie-informaţie-consensualitate condiţia necesară dar
şi suficientă a comunicării? Se poate pune semnul egalităţii între competenţa lingvistică şi cea
comunicativă? În cazul păstrării aceluiaşi conţinut, substituirea unei forme comunicative cu o
alta, antrenează sau nu modificări de sens? S-ar putea pune semnul egal între comportament şi
comunicare? În ce măsură contextul influenţează comunicarea? Este comunicarea un mijloc
social sau un fapt social?

b. Modelele comunicării. Numite şi paradigme (Bârliba, 1987), acest tip de


sistematizări teoretice au funcţie explicativă în raport cu fenomenul studiat. Ele acţionează pe
principiul esenţializării în tentativa de a orienta şi cristaliza reprezentările asupra comunicării. În
fapt, paradigmele sunt mijloace cognitive care, prin selecţia şi recompunerea elementelor
fundamentale, fac inteligibilă fenomenologia comunicării.
Inevitabil, aceste modele se leagă de preocupările şi interesele dominante ale
cercetătorilor care le-au elaborat, fiind influenţate de contextul şi epoca în care au apărut. De aici
şi diversitatea lor. Situaţia este benefică pentru surprinderea complexităţii fenomenului
comunicării. Este firesc ca fiecare paradigmă să accentueze anumite aspecte şi să oculteze altele.
În sine, nici un model nu este bun sau rău, diferenţele fiind mai ales în planul completitudinii şi
priorităţilor selectate de fiecare dintre ele.
Cea mai cunoscută este cu siguranţă paradigma emiţător-receptor. Evocată şi sub
denumirea de model linear al comunicării, această primă esenţializare a procesului comunicativ
se centrează asupra informaţiei şi elementelor care permit vehicularea acesteia (emiţător,
receptor, canal, procese de codare-decodificare, perturbări posibile etc.). Acest prim model se
datorează cercetărilor făcute în anii ’40 de matematicienii Shannon şi Weaver. El s-a corelat bine
cu modelul behaviorist (S-R) promovat de psihologia americană a anilor ’50-’70 care permitea
analiza comunicării în cheie comportamentală. Simplificând, sloganul acestui model ar putea fi:
dacă există informaţie, există comunicare.

4
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

Sub presiunea exploziei noilor medii de comunicare (radio, TV) şi a perspectivei


sociologilor, interesul s-a mutat pe descifrarea mecanismelor prin care informaţia devine
influenţă socială (propagandă, publicitate, difuziune etc.). Astfel, în anii ’50 s-a născut modelul
difuziunii informaţiei pe două niveluri. Faţă de perspectiva anterioară, se subliniază faptul că
impactul sursei de informare (E) este modelat de „liderii de opinie”. Aceştia au funcţia de a
media – accentuând sau diminuând, tălmăcind sau distorsionând etc. – influenţa informaţiei
iniţiale, ceea ce explică impactul ei diferit chiar în medii sau situaţii asemănătoare. Aceeaşi
reclamă la dulciuri poate fi receptată variat de părinţi în funcţie de preferinţele copiilor lor,
aceeaşi ştire poate trezi reacţii diverse în două colective de muncă în baza poziţionării deosebite
a liderilor lor. Când informaţia devine influenţă atunci ea comunică – ar putea fi sloganul acestui
model.

ACTIVITATE

Construiţi reprezentarea grafică a modelului linear şi a celui al difuziunii cu două


niveluri.

Analiza relaţiilor interpersonale din perspectiva sociometriei lui Moreno, a noţiunilor


derivate din teoria câmpului social şi a dinamicii de grup a lui Lewin, a viziunii tranzacţionale a
lui Berne şi a interacţionismului simbolic promovat de şcoala de la Chicago (Dobrescu, 1999) a
deschis drum paradigmelor interacţionist-sistemice ale comunicării. Faţă de primele modele
axate pe informaţie, cele interacţioniste promovează şi privilegiază premisa relaţională a
comunicării. Structura şi natura contextului relaţional este cheia transformării premisei
informaţionale în comunicare. Polisemantismul unei informaţii este selectat, nuanţat,
„disciplinat” de context şi de natura sistemului relaţiilor sociale formale sau informale. Astfel, o
aceeaşi formulă verbală – „spune” – poate însemna cu totul altceva, într-o situaţie familiară (soţ-
soţie), faţă de una oficială (dezbatere publică) ori într-un cadru relaţional ierarhic (şef-subaltern),
faţă de unul egalitor (între amici) sau într-o relaţie de constrângere (interogatoriu), faţă de una
terapeutică (spovedanie, psihoterapie, confesiune).
Insistând asupra dimensiunii interactive a relaţiilor sociale şi a organizării lor sistemice,
aceste paradigme introduc noi elemente: ideea dublului statut al fiecărui interlocutor
(concomitent emiţător şi receptor) pe cea a feed-back-ului şi datorită acestuia, a circularităţii
actului comunicativ: comunicarea nu are cum fi doar lineară, modelul telegrafului este înlocuit
cu cel al orchestrei. Interacţiunea susţine comunicarea.
O dezvoltare aparte a perspectivei interacţionist-sistemice se datorează şcolii de la Palo
Alto (Iacob, 1999) care a individualizat aportul teoretic al anilor ’60-’80 în privinţa comunicării.
Accentuând translarea analizei comunicării de la individual spre social, de la informaţie spre
sistemul relaţional, de la situaţie la context, exponenţii acestei direcţii (G. Bateson, R.
Birdwhistell, E. Goffman, E.T. Hall, P. Watzlawich) ajung să redefinească comunicarea în
termeni culturali.

“Comunicarea ar putea fi considerată, în sensul său cel mai larg ca fiind aspectul
activ al structurii culturale (s.n.) … cultura şi comunicarea sunt termeni care

5
LUMINIŢA IACOB

reprezintă două puncte de vedere sau două metode de reprezentare a intercorelaţiilor


umane, structurate şi eficiente. În «cultură» accentul este pus pe structură, în
«comunicare», pe proces (s.n.)” (Birdwhistell, 1970, p. 251).

Câteva principii susţin noua orientare:


1. Comunicarea este un fenomen interacţional cu structură sistemică. Orice modificare
reconfigurează întregul, esenţa comunicării fiind dinamismul şi unicitatea.
2. Întregul comportament social are valoare comunicativă. Deoarece absenţa comportamentului
este o imposibilitate şi a nu comunica este utopic. Gesturile, posturile, interesele şi acţiunile
noastre etc. ne dezvăluie celorlalţi chiar şi atunci când nu intenţionăm aceasta. Deoarece
comunicarea nu se reduce la cuvânt, este imposibil să nu comunici.
3. Comunicarea este determinată de context. Acesta este un cadru simbolic purtător de norme,
reguli, modele şi ritualuri de interacţiuni. În contexte diferite acelaşi gest capătă sensuri
diferite, comunicând altceva. Este suficient să evocăm practica sărutului mâinii femeilor în
spaţiul cultural românesc, faţă de cel occidental.
4. Orice mesaj poartă cu sine planuri de semnificare multiple. Concomitent cu informaţia despre
ceva (dimensiunea referenţială) se transmite şi o multiplă poziţionare atitudinală: faţă de
interlocutor dar şi faţă de miza referenţială. Un simplu „afară plouă”, poate fi, în fapt, un
mesaj complex care ne spune, concomitent, că afară plouă, ceea ce este neplăcut pentru cel ce
face constatarea, chiar dacă este conştient că, fiind secetă, este un lucru necesar, dar şi că,
ştiindu-ne iubitori de ploaie regretă că nu ne poate împărtăşi plăcerea; faptul de a fi împreună,
compensează, însă, pentru el acest neajuns. Iată cum prin două cuvinte şi modalitatea de a le fi
spus (în ce moment, cu ce gestică, mimică şi tonalitate, cu ce intenţie comunicativă) se intră
într-un spaţiu pluridimensional al comunicării.
5. Indiferent de varietatea relaţiilor dintre interlocutori, ele pot fi clasificate, în esenţă, în două
mari categorii: relaţii simetrice şi relaţii complementare. Primele presupun un principiu
egalizator, ceea ce permite o circularitate a reacţiilor bazate pe reciprocitate şi pe o
intenţionalitate „în oglindă”: politeţe-politeţe, agresivitate-agresivitate, plăcere-plăcere,
respect-respect, interes-interes etc. Cele complementare apar în situaţia inegalităţii de statut,
ceea ce reclamă un alt mod de ajustare adaptativă: putere-subordonare, dirijare-angajare,
educare-cooperare, competenţă-acceptare etc.
6. Actul comunicativ conţine potenţial şi premise metacomunicative. Această evaluare a
comunicării în chiar timpul derulării actului se instituie într-o veritabilă comunicare despre
comunicare. Metacomunicarea poate fi exteriorizată – „Ce urâtă eşti!”, afirmaţie însoţită de
un gest complice al pleoapei – sau nu – „Ce rochie frumoasă!” (tare), „Doamne, ce
gogomănie spun!” (limbaj interior).
Este inevitabil ca după paradigmele pozitiviste (centrate pe informaţie şi mesaj) şi cele
interacţionist-sistemice (care au privilegiat dimensiunea relaţională a comunicării) să se creeze
premisele analizei celei de a treia componente: procesualitatea obţinerii consensualităţii. Este
meritul modelelor constructiviste de a fi subliniat că a comunica înseamnă a construi un sens, al
co-împărtăşirii şi a facilita punerea în acord a semnificaţiilor acestuia.

6
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

ACTIVITATE

Utilizaţi referinţele bibliografice pentru a vă fixa conţinutul conceptelor sens şi semnificaţie.

Premisa modelelor constructiviste este faptul că sensul unei informaţii nu este dat, ci în
funcţie de combinarea determinărilor ce intervin, el se construieşte în chiar procesul
comunicării. Comunicarea nu mai apare doar ca un mijloc social, ea devine chiar fapt social,
unic, irepetabil, o realitate complexă datorată contribuţiei tuturor participanţilor şi cadrului în
care se derulează.
Pentru a ilustra realitatea acestui punct de vedere este suficient să vă reamintiţi
momente în care, cu aceeaşi informaţie (o ştire, un banc) aţi creat acte de comunicare diferite în
funcţie de interlocutor, situaţia şi cadrul comunicării. Chiar şi pentru formele de comunicare cu
normativitate accentuată, cum este cea didactică, punctul de vedere constructivist se validează.
Acelaşi profesor, cu acelaşi subiect, nu face lecţii identice la clase diferite, chiar dacă le ţine în
aceeaşi zi. Nici chiar la aceeaşi clasă, reluarea temei nu asigură identitatea procesului
comunicativ anterior derulat.
Paradigma hipertextului şi cea situaţională sunt contribuţiile teoretice ale anilor ’90 la
perspectiva constructivistă (Miége, 1998, 2000; McQuail, Windahl, 2001). Prima are ca metaforă
ilustrativă internet-ul şi maniera în care, pornind de la o pagină a sa, sensul iniţial al informaţiei
se restructurează nelimitat în funcţie de conexiunile urmate.
Modelul situaţional sistematizează contextele care intervin informaţional în procesul
comunicării conlucrând la construirea consensualităţii. Şase dintre ele sunt de prim ordin:
contextul spaţio-senzorial (Unde şi ce canale senzoriale sunt implicate în comunicare? Este o
teleconferinţă, o degustare de vinuri, o reuniune în parc, un miting?); contextul temporal (Este o
reuniune cu timp limitat?; Este o întrevedere de week-end?; Este un interviu în timpul sau în
afara programului?; Se solicită o reacţie „la secundă” sau cu timp neimpus?); contextul
relaţional (Statutele participanţilor implică relaţii simetrice – amici, colegi, sau complementare –
şefi/subalterni, părinţi/copii?); contextul normativ (Ce tip de reguli, scrise sau nescrise, sunt în
uzul situaţiei în cauză? Se vorbeşte pe rând? Se iau notiţe, sunt permise întreruperile, se poate
vorbi de jos?, Cât timp ţi se alocă?, Poţi să-ţi contrazici şeful etc.?, Se admite orice ţinută? etc.);
contextul referenţial (Care este miza în cauză: informarea, decizia, destinderea, intervenţia,
cunoaşterea reciprocă, evaluarea?); contextul identitar (Cine sunt participanţii:
decidenţi/executanţi, cunoscuţi/necunoscuţi, bărbaţi/femei, vârstnici/tineri, cu răspunderi/cască-
gură, curioşi/dezinteresaţi etc.?).
Conform acestui model, un diagnostic corect al procesului comunicativ presupune
luarea în calcul a semnificaţiilor impuse de aceste contextualizări. Scoaterea unui „fragment” din
context îi perturbă sensul iniţial, comun celor care l-au creat şi trăit. Una este să interpretezi ce
le-a transmis profesorul copiilor când le-a zis că „Mâine vă termin!” dacă nu ştii că a făcut-o
zâmbind, sau că mâine tocmai este prima zi de vacanţă, sau că nu a reuşit să-şi încheie
demonstraţia etc.

ACTIVITATE

7
LUMINIŢA IACOB

Relataţi o scenă din mediul dv. profesional, oferind informaţii pentru toate cele şase tipuri de
contexte anterior precizate.

Apelul la câteva dintre tipurile şi paradigmele comunicării este util pentru a înţelege de
ce şi cum s-au operat în timp modificările în perceperea şi teoretizarea fenomenului. De la
comunicarea ca proces de transmitere lineară a informaţiei s-a ajuns la definirea comunicării ca
fiind procesul de contextualizare multiplă care permite construirea şi co-împărtăşirea sensului
unui univers informaţional complex.

c. Forme ale comunicării. O altă direcţie clasică a cercetării s-a axat pe inventarierea şi,
mai ales, analiza diverselor forme ale comunicării. Printre cele mai frecvente distincţii sunt cele
care operează în virtutea următoarelor criterii:
• nivelul interacţiunii: comunicarea intrapersonală (cea cu sine însuşi), comunicarea
interpersonală (între două persoane), comunicarea în grupul mic sau de tip faţă-în-faţă (toţi au
acces direct la toţi), comunicarea socială globală în diversitatea aspectelor ei;

ACTIVITATE

Utilizând nucleul definitoriu al comunicării – informaţie-relaţie-consens – verificaţi


dacă cele patru forme enumerate îndeplinesc condiţiile unui proces de comunicare.

• codul utilizat: comunicarea verbală (prin cuvânt scris sau rostit), comunicarea paraverbală
(prin elementele sonore şi de prozodie care însoţesc cuvântul), comunicarea nonverbală (într-o
accepţie restrânsă aceasta cuprinde totalitatea informaţiilor corporale receptate vizual, într-o
accepţie de maximă extindere nonverbalul include tot ceea ce nu este cuvânt, de la mimică şi
până la simbolistica culturală a formelor, culorilor, spaţiului, timpului etc.);
• conţinuturi vizate: comunicarea referenţială (direcţionată spre precizarea şi prezentarea
obiectului comunicării), comunicarea operaţional-procedurală (centrată asupra indicării
strategiilor de operare necesare receptării conţinutului referenţial), comunicarea atitudinal-
valorizatoare (purtătoare de informaţii referitoare la poziţionarea emiţătorului faţă de
referenţialul transmis, partener ori contextul comunicării).

ACTIVITATE

Identificaţi cele trei forme ale comunicării în mesajul pe care educatoarea l-a adresat
copiilor: „Brr, dacă vă mijiţi ochii şi vă uitaţi pe geam, în dreptul acoperişului din
vecini, veţi vedea ce burniţă este afară, piticii mei!”

• domeniul de activitate: comunicare medicală, comunicare didactică, comunicare politică,


comunicare artistică, comunicare mass-media, comunicare publicitară etc.;

ACTIVITATE

Completaţi enumerarea formelor de comunicare care se individualizează prin domeniul


în care sunt practicate.

8
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

• natura finalităţii actului comunicativ (Mucchielli, 1982): comunicarea accidentală (deşi nu


există intenţia de a comunica, procesul are loc), comunicarea subiectivă (fără premisă
referenţială – ex. cel care, văzându-şi de activitatea curentă, nu spune nimic colegilor de birou
despre decesul din familie, dar este, totuşi, „citit” de aceştia. Are funcţia de descărcare,
detensionare: plânsul, exclamaţia de surpriză, reacţiile la bucurie sau furie etc.), comunicarea
instrumentală (cea în care emiţătorul vizează deliberat un anumit scop, urmăreşte atingerea lui
prin implicarea celorlalţi şi, pentru a-l atinge, îşi reglează conţinutul şi maniera comunicării în
funcţie de auditoriu);
• statutele interlocutorilor: comunicare orizontală (între egali), comunicare verticală (între
persoane sau structuri cu statute inegale, ierarhizate). Distincţia se poate face şi în baza tipurilor
de relaţii deja discutate: simetrice şi complementare.

ACTIVITATE

Găsiţi minim trei exemple de comunicare orizontală şi alte teri pentru comunicarea
verticală.

• tipul informaţiei (P. Watzlawick, ş.a., apud Iacob, 1999; Pruteanu, 2000): comunicarea digitală
(cea care utilizează în codificarea-decodificarea informaţiei activitatea sistemului nervos central
deoarece codul utilizat este o convenţie raţională, însuşită prin învăţare. Limbajele utilizate sunt
abstracte şi bazate pe simboluri digitalizabile, transpozabile în sistemul binar. Verbalul este cel
mai bun exemplu al comunicării digitale.), comunicarea analogică (este cea în care decodificarea
informaţiei se face la nivel neurovegetativ, instantaneu, fără implicarea proceselor de raţionament,
dată fiind analogia sau asocierea naturală a informaţiei cu referenţialul în cauză. A asocia
instantaneu roşeaţa din obrajii cuiva cu ruşinea, urechile ciulite ale unui câine cu vigilenţa, sau
zgomotul stropilor pe geam cu ploaia sunt tot atâtea exemple de procesare a informaţiei analogice.
Paraverbalul şi non-verbalul intră în această categorie. Aceasta şi explică performanţa în viteza de
receptare a informaţiei analogice faţă de cea digitală aflată într-un raport de 4,5 la 1.
• dominanta psihologică vizată sau utilizată: comunicarea defensivă (de apărare individuală sau
colectivă), comunicarea persuasivă (de convingere), comunicarea empatică (prin identificare),
comunicare fatică (în care contează relaţia cu interlocutorul, plăcerea de a fi împreună sub
pretextul unui conţinutul informaţional vehiculat – paharul „de vorbă” al românilor, taifasul de la
poartă etc.).

ACTIVITATE

Pentru a completa taxonomia de mai sus, găsiţi încă două criterii şi precizaţi formele de
comunicare aferente.

Chiar şi pentru cei mai puţin direct preocupaţi de problematica comunicării, este foarte
evident interesul diferit al cercetărilor clasice faţă de aceste forme comunicative. "Capetele de
afiş" au fost comunicarea în grup – mai ales în forma particulară a reţelelor de comunicare -,
comunicarea persuasivă, şi, evident, cea verbală (mai ales în forma sa scrisă).

9
LUMINIŢA IACOB

d. Elementele comunicării. Pe ansamblul cercetărilor s-a realizat o "explorare" şi o


"exploatare" analitică a fiecărui termen al paradigmei clasice a comunicării: • sursă –
credibilitate (competenţă, încredere), atractivitate (simpatie, farmec), putere de a
pedepsi/recompensa etc.; • mesaj – recenţă (impactul ultimelor informaţii dintr-un mesaj),
primaritate (impactul primelor informaţii ale unui mesaj), ancorare (legătura cu universul
auditoriului), structură mono sau bilaterală (argumentare doar în registrul pro, sau pro şi contra),
ponderea şi natura argumentării etc.; • receptor – competenţă, caracteristici personale, poziţie
activă/pasivă, reactanţă (reacţie de respingere indusă de impunerea unei idei sau poziţii), statut
faţă de referent, rezistenţă la incertitudine, nevoie de cunoaştere; • canal (uni- sau bidirecţional,
unic sau plural, securizat sau parazitat de zgomote etc.).

ACTIVITATE

Pregătiţi câte un exemplu pentru fiecare dintre categoriile şi subcategoriile (vezi


parantezele) precizate pentru cele patru elemente ale comunicării.

e. Funcţiile comunicării. Concomitent cu diversificarea interesului pentru formele


comunicării şi, mai ales, cu analiza lor experimentală s-au nuanţat şi poziţiile asupra rolurilor pe
care ea le joacă.
O comparaţie – ilustrativă prin ea însăşi – alătură două perspective: una instrumentală
faţă de o alta constructivistă. Prima analizează cu predilecţie funcţiile comunicării în cadrul
grupului. Acestea au ca numitor comun faptul că privesc comunicarea ca instrument social care:
“a) facilitează realizarea sarcinii şi asigură "locomoţia" grupului către obiectivul său; b)
favorizează coeziunea grupului, protejează, uniformizează opiniile, "sparge gheaţa" şi
crează ambianţa; c) valorizează grupul: permite afirmarea originalităţii grupului,
justifică existenţa sa, îl exprimă; d) rezolvă problemele grupului, are rol terapeutic
pentru grup, protejează grupul faţă de exterior; e) acţionează ca factor de unitate socio-
culturală pentru toate grupurile umane; f) facilitează grupului să devină cadrul de
referinţă pentru individ. Aceste funcţii vorbesc ele însele despre rolul comunicaţiilor ca
acompanient al celorlalte procese de grup (s.n.)” (Neculau, 1977, 82-83)

După cum s-a precizat anterior, perspectiva constructivistă postulează faptul că omul care
comunică nu este doar o oglindă care reflectă realitatea; el este, mai ales, constructorul
permanent al realităţii sociale. Prin urmare, ca fenomen de co-construcţie socială, comunicarea
îndeplineşte următoarele funcţii: a) construieşte universul de referinţă; b) construieşte
universurile de relaţionare cu alţii şi cu "lumea pusă în scenă"; c) permite repoziţionarea continuă
în spaţiul acestui joc constructiv.
Din acest unghi, determinismele macro-situaţionale, fără a fi negate, devin sensibile la
determinismele micro-situaţionale. Dispare rolul lor dominant, atât de prezent în perspectivele
instrumentale. Ca atare, comunicarea este percepută şi cercetată mai mult ca o construcţie
socială, hic et nunc decât ca un dat.

2. TENDINŢE ACTUALE

10
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

Analiza a ceea ce reprezintă acum cercetarea comunicării în cadrul psihologiei sociale,


impune identificarea şi sublinierea anumitor tendinţe. Ele ţin fie de conţinuturile predilecte
cercetate, fie de perspectivele utilizate sau de cadrul principial-metodologic curent.
a. De la monocentrare la pluralitate
Două aspecte ilustrează pregnant această tendinţă. Primul vizează diversele modalităţi de
a comunica, iar al doilea dinamica perspectivelor asupra comunicării.
Este evident faptul că, astăzi, s-a depăşit faza reducerii procesului comunicativ la forma
sa verbală şi, în particular, la expresia sa scrisă. Atât timp cât cercetarea s-a centrat asupra
acesteia, a fost practic imposibilă detaşarea de modelul telegrafic, linear. Fără a se renunţa la
explorarea actului comunicării verbale, pluralitatea interesului ştiinţific contemporan este
evidentă. Diverşi autori se opresc asupra prezentării sistematice a modalităţilor variate de
comunicare. Pentru valoarea lor comunicativă, chiar şi în cazul absenţei intenţiei comunicative
sunt luate în calcul:

1) Informaţiile vocal-acustice (auditive) :
• verbale (fonologice, lexicale, morfo-sintactice)
• paraverbale (prozodice şi vocale: intonaţia, inflexiuni (timbru), intensitatea, debitul,
ritmul, caracteristicile vocii, particularităţile de pronunţie, pauzele etc.)
2) Informaţiile nonverbale (vizuale):
• statice (înfăţişarea/"the look"):
- naturale: tipul morfologic, fizionomia;
- dobândite: riduri, pigmentare (bronzaj), cicatrici;
- supraadăugate: îmbrăcăminte, machiaj, decoraţiuni;
• cinetica lentă (posturi, atitudini posturale);
• cinetica rapidă (deplasări, gesturi, mimică, privire);
3) Informaţiile olfactiv-gustative şi cele cutanate (tactile, termice, vibratorii)
Paraverbalul este puternic implicat în realizarea funcţiilor expresive şi estetice ale
comunicării. Prin intermediul expresivităţii paraverbale – intonaţie, tonalitate, ritm etc. – se
asigură procesul supracodificăriii materialului verbal. În absenţa acestuia fixarea sensului ar
fi o problemă dificilă. Într-un enunţ fără paraverbal cine ar şti care-i decizia juriului? (ex.: „Să
se ierte nu se poate să se condamne la moarte” – Pruteanu, 2000, p. 33).
Nonverbalul realizează marcajul social şi contribuie la definirea contextului situaţiei
comunicative. Prin funcţia sa metacomunicativă se realizează încadrarea relaţiei comunicative.
Informaţiile despre vârstă, sex, etnie, apartenenţă socio-culturală, stare de spirit etc. –
preponderent nonverbale – constituie "schimburile dinaintea schimburilor verbale". Ele sunt
responsabile de introducerea anumitor expectaţii şi condiţii prealabile ale comunicării: distanţa
interlocutorie, nivelul de adresabilitate, orientarea atitudinală (simpatie/antipatie/neutralitate).
Informaţiile olfactive şi cele cutanate, adesea neglijate de montajele experimentale, sunt
prezenţe comunicative reale, chiar dacă cultural sunt prohibite, sau strict cenzurate, dată fiind
implicarea lor puternică în comunicarea intimă.


Sistematizarea celor trei categorii are în vedere şi calea de transmitere a informaţiei, dar
şi maniera receptării acesteia (în paranteză).

11
LUMINIŢA IACOB

ACTIVITATE

În relaţionarea interpersonală sunt operate categorizări pornind de la informaţiile olfactive.


Enumeraţi ce tipuri de date identitare putem afla pe această cale. Altfel spus, ce „statute au
miros”?

Conştientizarea diversităţii modalităţilor informaţionale, aduce cu sine admiterea


multicanalităţii şi plurifuncţionalităţii comunicării umane. Aceasta diversifică universul
cercetărilor contemporane. Este în curs procesul redescoperirii oralului (raportat la vechile
intuiţii ale retoricii), a relaţionării sociale extrem de complexe pe care o presupune şi o creează
această formă de comunicare verbală.
Reamintim că aceeaşi pluralitate poate fi identificată şi în dinamica perspectivelor asupra
comunicării. De la cea informaţională – care a dominat începuturile cercetării comunicării şi
care, prin semnul egal pus între comunicare şi informaţie, a impus modelul tradiţional, linear –
s-a ajuns astăzi la acceptarea şi valorificarea complementarităţii perspectivelor. Comunicarea
este abordată, concomitent, ca relaţie (perspectiva interacţionistă), ca acţiune (perspectiva
praxiologică), ca tranzacţie (perspectiva pragmatică), ca act cultural (perspectiva culturologică),
ca fenomen social sui-generis, construit „hic et nunc” (perspectiva constructivistă).

ACTIVITATE

După ce parcurgeţi tot capitolul şi cu ajutorul bibliografiei recomandate găsiţi pentru


fiecare din cele şase perspective menţionate câte două concepte tipice.

b. De la instrument al câmpului social la co-construcţie socială


Această schimbare de încadrare a fenomenului comunicativ este una dintre cele mai
radicale modificări survenite în ultimii douăzeci de ani. Pregătită de abordările (1) praxiologice
ea se va impune în cele (2) interacţioniste pentru a fi consolidată în cele (3) contractualist-
cognitiviste.
1) Primele au meritul de a fi încorporat elemente ale modelului circular din teoria
sistemelor şi de a fi prefigurat modelul societal, al "cunoştinţelor împărtăşite". Din perspectiva
menţionată, a comunica înseamnă mai mult decât informaţie, mai mult decât mesaj, mai mult
decât schimb. A comunica este în primul rând "acţiune în comun", fie că apare în plan
interpersonal, în cel grupal sau public.
2) Perspectiva interacţionistă introduce noi valenţe. Pe de o parte este puternic subliniată
obligativitatea interdisciplinarităţii, necesitatea de a depăşi modelul matematic din teoria
informaţiei şi de a ieşi, în cercetare, din cadrul artificial al laboratorului. Pe de altă parte, este
semnificativă nuanţarea perspectivei asupra funcţiilor limbajului. Fără a mai reduce comunicarea
doar la limbaj, se precizează raportul dificil, chiar contradictoriu, dintre cele două realităţi.
"Se atinge în acest punct un paradox fundamental al raporturilor dintre limbaj şi
comunicare: pe de o parte, locutorii trebuie să stabilească un nou cod care aduce o
anumită redundanţă şi, pe de altă parte, ei trebuie să elimine riscurile repetării pentru ca
actul comunicativ să-şi păstreze întreaga sa valoare. Se ajunge astfel la situaţia în care
limbajul se opune comunicării, îi rezistă." (s.n.) (Ghiglione et al., 1990, 202)

12
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

În fapt, această perspectivă este prima ruptură serioasă cu modelul tradiţional E-M-R
(emiţător – mesaj – receptor). Definirea comunicării, ca schimb informaţional între interlocutori,
este serios amendată prin demonstrarea faptului că informaţia vehiculată este supusă:
• proiectărilor şi reprezentărilor locutorilor; • regulilor sociale care "normează" relaţia (macro-
socialul); • structurii interne a acesteia; • universului social ambiental (micro-socialul).
Pentru perspectiva interacţionistă, modelul clasic nu mai prezintă relevanţă. Principalele
capete de acuzare, suficient de consistente, au vizat fiecare element al triadei. Emiţătorul era fie o
abstracţie sau era tratat mecanicist, fără statut psihosocial, receptorul era văzut ca "maşină de
reacţionat" – sub rezerva de a fi bine stimulat -, iar mesajul era axiomatic investit cu o
"transparenţă a codului" care ar fi asigurat reversibilitatea perfectă a operaţiilor de codificare şi
de decodificare, fapt inexistent în realitate.
În critica făcută de interacţionişti modelului E-M-R se reproşa că mesajul fusese redus la
un joc de categorii, interlocutorii la poziţia sau statutul lor, iar jocul complex al regulilor sociale
de utilizare a vorbirii, la dinamica reducţionistă a consemnelor experimentale. Subiect absent,
societate absentă, mesaj transparent, cuantificabil, categorizabil, formalizabil fără probleme –
erau un preţ prea mare pentru ca acest model să mai poată fi creditat.
"Săracele cuvinte, săracii vorbitori! Au dispărut sacrificaţi sub masa principiilor şi
legilor invariante." (Ghiglione et al.,1990, 188)

În acest punct noua orientare a psihologiei sociale era în convergenţă cu propunerile


dezvoltate de interacţionismul Şcolii de la Palo Alto. Metafora “orchestrei”, ca paradigmă a
comunicării, deschidea un nou drum şi relansa, efectiv, cercetarea problematicii comunicării.

3) Sub influenţa teoriei reprezentărilor sociale şi a psihologiei cognitive, anii '80


înseamnă, în fapt, încetăţenirea unei noi idei: comunicarea proces de co-construcţie socială
(Ghiglione, 1990). Sunt urmărite, prioritar, cauzele personalizării exprimării, nivelurile de
operare ale libertăţii locutorului şi modelul interpretativ al activităţilor de codare şi decodare.
Pe baza unei întregi serii de cercetări experimentale este probat faptul că două persoane
nu se vor exprima niciodată la fel, chiar dacă mesajul este acelaşi şi codul comun. Cauzele
personalizării depind de variabila numită "gradul de libertate al locutorului", determinată, la
rândul său, de: • obiectivele urmărite; • relaţia dintre parteneri; • constrângerile normative ale
situaţiei; • distanţa faţă de referent; • canalul comunicativ utilizat.
În ceea ce priveşte gradul de libertate al locutorului, acesta se materializează prin
alegerea:
- cuvintelor şi expresiilor; chiar dacă în aparenţă se utilizează sinonime, cuvinte diferite
activează reţele de asociaţii semantice, semnificativ altele (cânţi prea tare/cânţi prea puternic);
- formei gramaticale; schimbările sintactice fac ca acelaşi conţinut denotativ să fie altceva
din punct de vedere conotativ (cânţi frumos/frumos cânţi);
- ordinii secvenţelor; efectele primarităţii sau recenţei sunt un bine cunoscut exemplu;
- formulei para- şi nonverbale; s-a văzut că acestea joacă un rol esenţial în supracodarea
enunţului, fixându-i sensul, natura, impactul. După cum s-a precizat, paraverbalul şi nonverbalul

13
LUMINIŢA IACOB

sunt manierele preponderente ale exprimării atitudinale şi, prin aceasta, ale valorizării
referentului, receptorului sau situaţiei comunicative;
- premiselor implicite; în bună măsură ele se construiesc şi se exprimă prin intermediul
nonverbalului şi permit locutorului ghidarea partenerului şi a situaţiei comunicative.
Referitor la modelul activităţilor de codificare-decodificare, constructivismul deschide
noi perspective. Departe de a fi un simplu joc de cuvinte, activităţile de codare şi decodare sunt,
în fapt, acte complexe de construcţie, traducere şi acord între reprezentările interlocutorilor. Miza
este consensualitatea în sens cognitiv, nu doar atitudinal.
Aceste noutăţi de paradigmă au impus revenirea cercetării comunicării in vivo, la
dimensiunile ei psihosociale, cu orientarea atenţiei spre identificarea şi descifrarea esenţei
fenomenului comunicativ ca efort de co-împărtăşire a reprezentărilor sociale.
Astfel, modelul "contractului comunicativ" (Ghiglione et al., 1990) are în vedere, în
acelaşi timp, subiecţii care comunică, strategiile discursive potenţiale, gestiunea schimburilor
interlocutorii, efectul mesajelor asupra comportamentelor şi reprezentărilor interlocutorilor. În
fapt, perspectiva constructivistă repoziţionează şi reclasează comunicarea în ansamblul faptelor
sociale: omul care comunică nu este doar o oglindă care reflectă realitatea; el este, mai ales,
constructorul permanent al realităţii sociale. În esenţa sa, comunicarea este un fenomen sui-
generis de co-construcţie socială.

ACTIVITATE

Pentru fiecare din cele trei abordări prezentate căutaţi cuvântul/cuvintele cheie care să
le rezume contribuţia în relansarea teoriei comunicării.

c. De la relaţional-general la relaţional-particularizat
Fie că se apropie de sfera supraordonată – acţiune –, fie că se încadrează într-o formă
specială – tranzacţie –, perspectiva psihologiei sociale asupra comunicării rămâne cu "marca sa":
relaţia. Glisarea care totuşi se produce este orientată spre identificarea manierei în care
universurile particulare de relaţionare afectează comunicarea. Astfel, modelarea generală a
fenomenului este verificată şi îmbogăţită de abordări sectoriale. Pe lângă analiza minuţioasă a
comunicării în grupul mic, în organizaţii, în plan public (mass-media, publicitate etc.) au apărut
noi preocupări şi interese:
• comunicarea în cadrul relaţiei intime. Dintre aspectele cercetate în acest domeniu reţin
atenţia: "jocul paralel" (centrarea fiecărui partener asupra propriilor probleme, fără recunoaşterea
sau acceptarea problemelor celuilalt); performanţa diferită a comportamentului nonverbal la cele
două sexe (femeile obţin scoruri mai bune), diferenţierea competenţelor comunicative în
cuplurile funcţionale şi în cele disfuncţionale (în cuplurile funcţionale, distanţa dintre
performanţele comunicative ale celor două sexe, chiar şi pentru nonverbal, este semnificativ mai
mică decât în cuplurile disfuncţionale), autorevelarea gradată (traseul este de la date superficiale,
nonintime spre repere de profunzime ale intimităţii. Şi în acest plan există diferenţe semnificative
între bărbaţi şi femei în planul motivaţiei autodezvăluirii, temelor abordate, şi ritmului acestui
proces), clişee de relaţionare şi comunicare: "reglarea de conturi" (în cazul unui dezacord în
cuplu, partenerii nu se centrează pe găsirea soluţiei, ci profită pentru a-şi reproşa tot ce s-a

14
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

acumulat), "lectura gândirii" (disputa nu se axează pe ceea ce partenerii spun, ci pe ceea ce ei


presupun că are fiecare în minte), "falsa ordine de zi" (ceea ce este pe ordinea de zi a unei
discuţii devine pretext pentru tranşarea unor dispute mai vechi).
• comunicarea şi decizia în sistemele cu juraţi. Aspectele cheie cercetate sunt: pericolele
conformităţi, rolul unanimităţii, influenţa persuasiunii, necesitatea “vocii dizidente”, ruta şi
semnificaţia soluţiei mediane, refuzul acordului precoce.

ACTIVITATE

Sistemul juridic american, bazat pe sentinţa decisă de juraţi, a stimulat cercetarea


fenomenologiei comunicării prilejuită de o astfel de dezbatere. Situându-vă într-un
astfel de cadru, încercaţi să identificaţi şi să ilustraţi la ce se referă cele şase aspecte
cheie menţionate. Vă poate fi de ajutor vizionarea sau reamintirea filmului „12 oameni
furioşi.” (S. Lumet, 1956)
• comunicarea intra şi interculturală. Timpul care comunică, spaţiul care comunică,
valoarea comunicativă a spaţiului în diverse culturi, distanţele comunicative (intimă, personală,
socială, publică), proxemia, schemele spaţiale formale – sunt aspectele centrale cercetate (pentru
ilustrare vezi capitolele II, III, IV).

d. De la experienţele laboratorului, la cadrul comunicaţional natural


Cristalizarea acestei tendinţe s-a datorat unei duble determinări: teoretice şi
metodologice. Prima este reprezentată de schimbările de paradigmă asupra comunicării discutate
anterior. Cea de a doua de posibilităţile deosebite de înregistrare şi prelucrare a datelor furnizate
de tehnologia contemporană. Semnificative pentru ilustrarea acestei tendinţe sunt cercetările din
domeniile comunicării nonverbale. Exemplară est tenacitatea lui Birdwhistell, reprezentant al
Şcolii de la Palo Alto, pusă în slujba descifrării codului gestualităţii umane. Împreună cu echipa
sa, a fost capabil ca timp de zece ani să se consacre cercetării interacţiunii a două persoane
într-o secvenţă filmată. Cele nouă secunde de film au fost obiectul unei minuţioase analize – a
conţinutului verbal, paraverbal şi nonverbal – concretizată într-un manuscris monstruos ca
dimensiuni, dar fascinant. Această lucrare este considerată port-drapelul cercetărilor de tip
exhaustiv dedicate comunicării. Planşele de transcriere au fiecare 143 de intrări şi încearcă să
surprindă integralitatea interacţiunii celor două personaje în celebra “scenă a ţigaretei”.
(Iacob, 1999)
În mod asemănător, resorturile comunicării vizuale, impactul centrării privirii asupra
celuilalt – ca teme de studiu – "au scos" cercetătorul din laborator în cadrul natural al străzii,
familiei, locurilor publice: bibliotecă, restaurant, sală de conferinţe.
Pentru descifrarea raporturilor care se stabilesc în comunicarea dintre persoane cu
competenţe verbo-intelectuale diferite a fost ales universul relaţional natural al copiilor,
adolescenţilor sau adulţilor cu handicap mental sau de exprimare, cel al relaţiilor sociale dintre
grupele de vârstă diferite, sau a celor cu competenţe socio-lingvistice diferite.
Alte două tendinţe demne de a fi luate în calcul sunt: tentativa de a cuprinde ansamblul
fenomenelor şi permanenta reactualizare. Este evidentă dorinţa de a depăşi şi articula tratarea
"parcelară" fie sub aspectul formelor, verigilor, etapelor sau a contextelor discursive etc. În al

15
LUMINIŢA IACOB

doilea caz, este semnificativ faptul că probleme cu statut clasic rămân, prin reactualizare, în
unghiul de interes al cercetării contemporane a comunicării. Aceasta se explică prin aceea că,
orice nouă perspectivă de impact este folosită în "recitirea fenomenului". Astfel, sub influenţa
teoriei reprezentărilor sociale, s-a făcut revenirea la factorii influenţei persuasive – credibilitate,
atractivitate, competenţă, sinceritate etc. – dar nu "în sine", ca date obiective, cum au fost trataţi
până acum, ci ca factori percepuţi.
Această încercare de sinteză asupra destinului comunicării în psihologia socială impune o
concluzie pragmatică certă: comunicarea, ca «forţă gravitaţională» a socialului, este o temă de
neocolit, fiind, totodată, calea princeps de acces în intimitatea oricărui fapt sau proces social.

16
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

II. CULTURA ŞI COMUNICARE*


Edward T. HALL; Mildred Reed HALL

II.1 Prelucrarea informaţiei


Cultura are multiple aspecte. Dar ea este esenţialmente un sistem de creaţie, de
emitere, de reţinere şi de prelucrare a informaţiei. Pregătind această carte, am privilegiat
analiza acestui aspect al culturii. Noi ne-am străduit să determinăm cum funcţionează o
cultură şi ce mesaj aduce ea. Aspectul cultural al comunicării este infinit mai complex şi are
cu totul altă dimensiune decât cea a simplului mesaj, vorbit sau scris. Acum ne-am propus să
vă oferim instrumentul intelectual cu care veţi învăţa să descifraţi mesajele complexe, non
verbalizate, ale unei alte culturi decât a dumneavoastră.

Relaţia dintre cultură şi comunicare


Fizica de astăzi apreciază că galaxiile pe care ea le studiază sunt toate guvernate de
aceleaşi legi. Nu este şi cazul lumilor create de om. Fiecare lume culturală funcţionează după
propria sa dinamică internă, propriilor sale principii, propriile sale legi – scrise sau orale.
Chiar dimensiuni, care sunt apreciate în mod obişnuit ca omogene (ca timpul, spaţiul) sunt
percepute şi administrate în maniere diferite. Noi le vom prezenta în mod rapid examinând
contrastele dintre comportamentele francezilor, germanilor şi americanilor, în ceea ce le
priveşte.
Pentru majoritatea oamenilor, diferenţele culturale, în ceea ce le priveşte, nu pot fi
decât deosebiri de etichetă superficiale între habitudinile sau moravurile unei ţări sau alteia.
Ceva care nu contează realmente şi de care ar fi inutil a se ţine cont. Este însă o eroare
profundă. Deschideţi bine ochii: veţi descoperi repede că tensiunile între autohtoni şi
imigranţi, de exemplu, rezultă în primul rând din diferenţele culturale, mai mult decât din
condiţiile sociologice sau economice.

A face să funcţioneze sistemul


Cultura este comparabilă cu un super-ordinator puternic, complex şi eficace. Cultura
programează fiecare din gesturile, reacţiile noastre, chiar şi sentimentele noastre. Şi noi
trebuie să învăţăm să decodăm acest program dacă vrem ca sistemul să funcţioneze într-o
manieră satisfăcătoare pentru noi. “A face să funcţioneze sistemul” înseamnă a acorda cea
mai mare atenţie la ceea ce fac indivizii pentru a supravieţui, pentru a progresa, pentru a fi
satisfăcuţi. La baza oricărui eşec se găseşte una dintre următoarele cauze:
1. omisiunea unei faze esenţiale în “lanţul acţiunilor”, pentru că nu a existat preocuparea
de a înţelege şi a învăţa sistemul;
2. aplicarea inconştientă, a unui sistem străin regulilor propriului sistem;

*
Titlul original (versiunea franceză) “Généralités”, capitol introductiv al volumului E.T.
Hall, Mildred Reed Hall, Guide de comportement dans les affaires internationales, Paris,
Seuil, 1984.

17
LUMINIŢA IACOB

3. respingerea deliberată a regulilor străine – scrise sau nescrise – şi tentativa de a le


impune pe cele specifice propriului sistem;
4. o schimbare brutală sau ignorarea regulilor obişnuite datorită unor evenimente grave
(răscoală, revoluţie, război, depresiune economică etc.).
Regulile interiorizate
Fiecare dintre noi abordează existenţa înarmat cu un ansamblu de reguli implicite pe
care le aplică în vederea satisfacerii trebuinţelor sale. Aceste reguli diferă de la o ţară la alta
dar, ignorându-le, noi tindem, în general, de a le considera pe ale noastre drept universale. Să
luăm drept exemplu, în domeniul profesional, rolul şi forma publicităţii în fiecare din cele trei
ţări: Franţa, Germania, Statele Unite.
În Germania, televiziunea, ca suport publicitar, joacă un rol mai mic decât în Franţa
sau Statele Unite, aceasta din cauza monocronismului sistemului german. Acest
monocronism, după cum vom vedea în ceea ce urmează, profită de mediile imprimate. Din
contra, în Statele Unite, televiziunea n-a cunoscut nici o frână şi a devenit repede primul
vehicul al publicităţii. Franţa, din cauza unui centralism vechi, cunoaşte o evoluţie cu totul
alta decât cele din Germania şi Statele Unite. De asemenea, este bine să comparăm datele care
rezultă dintr-o industrializare relativ recentă, ca cea din Franţa, cu cele mai vechi ale unei ţări
ca Germania. Sau datele relative la extinderea şi popularea unui teritoriu: Germania numără
ceva mai mulţi locuitori decât Franţa, dar pe un teritoriu de două ori mai puţin vast. Se vor
găsi limite şi mai importante dacă se vor lua în discuţie unul sau altul dintre statele americane.
Toate acestea fac ca metodele şi strategiile care şi-au probat eficienţa într-o ţară să nu fie
valabile în alte ţări. Noi vă recomandăm să vă interesaţi îndeosebi de diferenţele culturale.
Dacă, şi după ce le veţi descoperi (majoritatea nu sunt evidente) este bine să le observaţi, să le
analizaţi cu grijă.

Cuvinte, obiecte, comportamente


Comunicarea este matricea în care se înlănţuie toate activităţile umane. Ea este mai
mult decât o simplă reacţie la un stimul. Comunicarea, aşa cum o înţelegem noi, este un
sistem de punere în circulaţie a informaţiei în vederea obţinerii unor reacţii preprogramate.
Suntem adesea tentaţi de a considera limbajul ca principalul mijloc de comunicare. Nu-i chiar
aşa. Cercetările au arătat că între 50% şi 90% informaţia este vehiculată prin mijloace
nonverbale. Aceasta se realizează prin obiecte sau prin bunuri, prin îmbrăcăminte, prin
gesturi, prin mimici ca şi prin maniera în care noi percepem, structurăm şi utilizăm timpul şi
spaţiul. Trăim într-o lume omogenă de comunicaţie, dar o decupăm în trei elemente:
cuvintele, obiectele şi comportamentele.
▪ Cuvintele sunt instrumentele afacerilor, politicii, diplomaţiei.
▪ Obiectele sunt de obicei indicatorii puterii sau statutului.
▪ Comportamentele ne dau informaţii asupra sentimentelor, dispoziţiilor interlocutorilor
noştri şi conţin tehnicile de evitare sau confruntare.

Cultura este înainte de toate un sistem de comunicare, o extindere a cadrului nostru


genetic. Ea este maniera noastră, a oamenilor, de a evolua. Tot ceea ce noi spunem, tot ceea

18
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

ce noi facem, tot ceea ce noi producem şi posedăm are propria sa semnificaţie. Ca şi limba,
această semnificaţie este proprie fiecărei culturi. În esenţă CULTURĂ = COMUNICARE.

Inconştientul cultural
Fiecare cultură are propriul său inconştient, adică o regiune reală, dar pe care nu o
percepem. Majoritatea elementelor importante ale culturii sunt imperceptibile. La un moment
dat, veţi descoperi unul sau altul dintre aceste elemente. Pentru moment, este bine să ştiţi că
fiecare cultură are elemente constitutive care îi sunt proprii, o serie de modele de
comportament şi de gândire, pe care trebuie să le învăţăm şi care pot fi aplicate în situaţii
foarte diverse. Luaţi exemplul unei mese. Semnificaţia mesei nu este aceeaşi pentru un
francez, german, american. Pentru francezi, masa pare a avea cel puţin două funcţii esenţiale:
masă-gratificare şi masă-mesaj. Masa-mesaj poate semnala interesul purtat oaspetelui, sau
intenţia cu care urmează să se trateze cu el etc. Toate elementele mesei sunt tot atâtea mesaje:
locul ales, compania reunită, mâncărurile şi vinurile alese, timpul consacrat acestei mese etc.
Locul poate să fie intim (masă familială sau cu prietenii) sau poate fi un teritoriu neutru, un
no man’s land unde puteţi aborda un interlocutor fără a vă demasca. Este evident că toate
aceste subtilităţi, familiare unui francez, vor trebui învăţate de către un german sau american.
Astfel, fiecărei situaţii – a se prezenta, a negocia, a se învecina, a se reuni, a trata afaceri, a
telefona, a lua autobuzul, metroul – îi corespunde un cod precis. Acest cod, familiar, practicat
în mod automat de cel care aparţine sistemului, va trebui decelat, ghicit, analizat de străinul
care vrea să comunice într-un sistem pe care-l cunoaşte puţin.

Suprainformaţia
Cultura determină ceea ce trebuie să reţină atenţia noastră şi ceea ce trebuie ignorat.
Ea pune între noi şi lumea exterioară un filtru eficace care trebuie să ne protejeze împotriva
unei suprasarcini de informare. Ceea ce lasă acest filtru să treacă structurează universul care
ne este propriu, încât percepţia este condiţionată de cinci variabile: activitatea, situaţia,
propriul nostru statut, propria noastră experienţă şi cultura noastră.

EXERCIŢIU

Prezentaţi o situaţie în care filtrarea suprainformaţiei se realizează prin statutul


interlocutorilor.

Cultura este dobândită şi nu înnăscută


Trei puncte sunt importante în ceea ce priveşte cultura:
1. întreaga cultură este dobândită şi nu înnăscută;
2. toate aspectele unei culturi sunt strâns legate;
3. întreaga cultură este împărtăşită cu membrii grupului căruia aparţinem, deci cultura
noastră este cea care determină frontierele între noi, grupul nostru şi lumea exterioară, cea
care determină frontierele dintre diferite grupuri şi care influenţează în profunzime ceea ce
psihologii numesc identitatea noastră. Percepţia “realităţii” şi cultura sunt deci strâns legate
pentru că ea determină ceea ce noi vom percepe.

19
LUMINIŢA IACOB

Cultura are niveluri multiple


Cultura noastră ne condiţionează comportamentele într-o manieră profundă şi
durabilă. Ea este liantul fundamental care uneşte fiinţele umane, care defineşte natura
relaţiilor lor şi modurile de interacţiune. Faptul că o cultură există la multiple niveluri sporeşte
dificultăţile noastre de percepţie şi înţelegere.
▪ O eroare frecventă este de a considera că o cultură s-ar manifesta la un singur nivel, cel
superficial al manierelor (bune sau rele).
▪ O a doua eroare constă în a ignora diferenţele culturale ale nivelurilor profunde,
structurale şi de a crede că structurile propriei noastre culturi nu condiţionează nicidecum
comportamentele noastre.
▪ O a treia eroare, probabil cea mai frecventă, este de a crede că fiecare vede lumea cu
aceiaşi ochi, percepe cu aceleaşi urechi, o palpează cu aceleaşi degete şi o gustă cu aceeaşi
limbă. Or, modelele percepţiei senzoriale diferă de la o cultură la alta. Ele sunt dobândite
şi nicidecum înnăscute.

EXERCIŢIU

Exemplificaţi fiecare dintre cele trei afirmaţii.

II.2 TIMP, SPAŢIU, CONTEXT

Maniera în care timpul şi spaţiul sunt percepute şi aranjate constituie două


caracteristici esenţiale ale oricărei culturi. Acestora două li se adaugă variabile de asemenea
diferite ca: maniera de a comunica – rapid sau lent, cu sau fără referinţă la context -, indicii
temporali – monocronic sau policronic – cu repercusiuni asupra înlănţuirilor acţiunii,
percepţiei, acceptării sau respingerii, utilizării puterii. Până la sfârşitul paginilor care urmează,
vom explora aceste diferite aspecte ale oricărei culturi. Fiecare este determinantă în abordarea
şi comprehensiunea unei culturi străine.

Timpul: bazele fizice şi biologice


Timp de milenii, viaţa terestră a evoluat în ritmul zilelor şi al nopţilor, sezoanelor,
fluxului şi refluxului oceanelor. În cursul dezvoltării sale, orologiul biologic al fiinţei umane a
dobândit din ce în ce mai multă importanţă şi viaţa acestuia s-a bazat din ce în ce mai mult pe
timp. Percepţia umană a timpului s-a dezvoltat pornind de la ritmurile naturale, alternanţa
între zi şi noapte, ciclurile lunare, ciclurile anuale. De la originile istoriei sale, omul a fost
dependent de condiţiile atmosferice, de anotimpuri, de perioade favorabile culegerii, vânatului
şi, apoi, mai târziu, recoltărilor. Astăzi omul manipulează timpul şi tinde la a-şi defini
propriile sale ritmuri, uneori pentru binele său, uneori în detrimentul său.

Timpul – componentă culturală


Fiecare cultură are propriul său “limbaj” temporal, un limbaj pe care trebuie să-l
învăţăm, la fel cum trebuie să învăţăm şi limba. Dar fiecare cultură tinde a percepe ca

20
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

universală maniera în care ea simte şi organizează timpul. În mod individual, fiecare dintre
noi încearcă, de asemenea, să utilizeze propriul său “limbaj” temporal atunci când comunică
cu reprezentanţii altei culturi. Procedând astfel, noi nu percepem “limbajul” temporal al altei
culturi şi ne privăm de o preţioasă retro-informaţie. Pentru a opera eficient într-o ţară străină,
este indispensabil să învăţăm limbajul temporal care predomină acolo.
Totodată, timpul este de asemenea un sistem esenţial al comunicării şi organizării.
Pentru naţiunile occidentale maniera de a trata timpul este revelatoare, în diverse grade,
pentru importanţa ce se acordă persoanelor sau sarcinilor. Acest “limbaj” temporal, fiind
utilizat inconştient, este mai puţin subiect al manipulării decât limbajul verbal. Este deci
important, mai ales în domeniul afacerilor, de a şti să-i descifrăm sensul şi semnificaţia.

Tempo, ritm, sincronism


În studiul oricărei culturi trebuie să facem distincţia dintre ritm şi tempo, ritmul leagă
între ele persoanele care aparţin aceleaşi culturi şi în mod simultan le distinge de persoanele
altor culturi. În unele culturi, indivizii se mişcă foarte lent, în altele, foarte rapid. Când
reprezentanţii a două culturi având ritmuri diferite se întâlnesc, este probabil ca ei să aibă
dificultăţi în comunicare, pentru că ei nu sunt “sincronizaţi”. Or, aceasta este foarte important
căci “sincronismul” (subtila facultate de a se mişca în acelaşi ritm) este vital în toate
activităţile întreprinse în comun: a munci împreună pe aceeaşi maşină sau la acelaşi proiect, a
delibera, a transmite o comandă, a primi o livrare sau o marfă. Reprezentanţii unei culturi cu
ritm rapid sunt consideraţi ca incomozi de persoanele aparţinând unei culturi cu ritm lent.
Aceştia din urmă se simt bruscaţi şi această bruscare rar contribuie la instaurarea unor relaţii
armonioase. Şi invers: nu este agreabil să ai sentimentul că lucrurile trenează. Americanii de
exemplu, se plâng frecvent că germanii consumă mult timp pentru a lua o decizie, în timp ce
germanii se plâng că americanii îi forţează să ia o decizie fără a le lăsa timp de gândire.

EXERCIŢIU

Relataţi o situaţie în care aţi sesizat disfuncţiile create de diferenţele de ritm între
parteneri.

Timpul ca “organizator”
Astăzi, nu natura ne reglează timpul şi ne impune constrângerile. Timpul actual este
un sistem creat de om. În ţările occidentale, majoritatea indivizilor trăiesc acum după un
program bine determinat.
Această situaţie este adesea resimţită ca o alienare (“Nu mai am nici un minut pentru
mine”, “Regret, nu am timp”). Sistemul “timp” este unul din cadrele importante ale oricărei
culturi. El este, în fapt, o propoziţie pe care “sintaxa” culturală o va integra într-o frază, apoi
într-un text mai important. Societăţile pre-industriale se organizează în funcţie de sezon (timp
climatic, durata zile, starea momentană a naturii etc.). Din contra, într-o societate industrială
programele stabilite de oameni şi de societate condiţionează derularea şi utilizarea timpului.
Timpul este de la început utilizat pentru a fixa priorităţile: poziţia în agendă a unei activităţi
prevăzute reflectă importanţa ce i se acordă. Timpul serveşte de asemenea pentru a sintetiza şi

21
LUMINIŢA IACOB

integra toată activitatea. Germanii tind să opereze strict după un program stabilit. Ei sunt
derutaţi atunci când francezii îi constrâng să modifice acest program sau să opereze în afara
acestuia.

Timpul monocronic
Există numeroase maniere de a percepe şi de a trata timpul. Printre acestea, noi vom
degaja două concepte, foarte utile în domeniul afacerilor internaţionale. Două concepte care
se opun. Pe de o parte, un sistem “policronic” sau “timpul P”, caracterizat prin diversitatea şi
simultaneitatea activităţilor: şi în care se tinde să se facă mai multe lucruri deodată. Pe de altă
parte, un sistem “monocronic”, sau “timpul M” în care nu se ia în consideraţie şi nu se face
decât un singur lucru în acel moment. În culturile “monocronice” timpul este perceput şi
utilizat într-o manieră foarte liniară. El este un drum ce conduce de la trecut la viitor. Este un
timp ce poate fi decupat, descompus în segmente din ce în ce mai fine. Fiecare segment
primeşte o atribuire precisă, el este rezervat unui proiect perfect determinat. El este cel care nu
permite să se facă decât un singur lucru. Pericolul este că într-un sistem “monocronic”
programele trebuie să fie scrupulos respectate, fără greşeală. Mediile de afaceri americane şi
germane sunt monocronice.
“Timpul M” este perceput, tratat ca un lucru tangibil. Se vorbeşte despre el ca despre
bani: el poate fi cheltuit, pierdut, risipit, sau de asemenea economisit. De asemenea, el
serveşte pentru a stabili priorităţi: “N-am timp pentru a vedea X sau a face Y”; “timpul M”,
care permite concentrarea asupra unei ocupaţii precise, tinde să izoleze, să diminueze numărul
interacţiunilor posibile. Ca revanşă, el intensifică raporturile dintre interlocutorii efectivi. El
este oarecum ca un loc în care unii au acces şi alţii nu. De aceea, indivizii “monocronici” nu
apreciază atunci când li se întrerupe activitatea de moment. Modul de viaţă al germanilor este
o perfectă ilustrare a “timpului M” şi majoritatea germanilor este efectiv “monocronică”. În
Statele Unite, de asemenea, “timpul M” reglează existenţa majorităţii. În fapt, acesta este un
produs al culturii ţărilor din Nordul Europei, care, în mod arbitrar, a fost impus majorităţii
americanilor. Căci, nu trebuie să uităm, “timpul M” se învaţă. Chiar dacă ne-ar părea
“natural”, “logic”, după ce este dobândit, nu este aşa. El vine împotriva timpului biologic. În
fapt, el agresează în permanenţă ritmurile noastre naturale. Printre ţările occidentale,
Germania, Elveţia, Statele Unite sunt în mod particular dominate de “timpul M”, dar, fără
îndoială, în Germania aceste manifestări sunt cele mai evidente.

Timpul “policronic”
Sub aproape toate aspectele “timpul P” este antiteza “timpului M”. El este caracterizat
prin simultaneitatea diferitelor activităţi şi printr-un viu interes pentru indivizi, care primează
asupra tuturor programelor prestabilite. El pune accentul îndeosebi pe activitate, scop,
interacţiune, decât pe respectul scrupulos al programelor. Este un timp foarte latin. Într-o ţară
policronică, două persoane angajate într-o conversaţie interesantă vor prefera să o continue şi
să o termine, cu riscul de a întârzia, decât să o întrerupă pentru a respecta programul lor
iniţial. El corespunde mai mult unui nor de puncte decât liniei drepte care evocă “timpul M”.
“Timpul P” este timpul ţărilor din Sudul Europei, ţărilor mediteraneene. El domină în Franţa

22
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

care a fost în cursul istoriei sale un melting pot (creuzet) mai important decât melting-ul pot-
ul american, fapt care a rămas valabil şi azi. Franţa a fost întotdeauna punctul de întâlnire
între Sudul şi Nordul Europei. Imigraţia actuală, care-şi găseşte acum sursa sa în Sud
contribuie probabil la menţinerea unui “timp P” într-o ţară, de altfel, puternic industrializată.
Într-o ţară “policronică”, birourile şi administraţiile au adesea mari săli de recepţie
unde vizitatorii pot să aştepte. Întâlnirile, şirurile de aşteptare sunt aici mai puţin organizate
sau organizate într-o manieră mai puţin sistematică. Întâlnirile sunt mai uşor anulate sau
amânate. Chiar în ultimul minut. Cei interesaţi fac, în general, dovada unei destul de mari
toleranţe, aceeaşi indulgenţă fiind de aşteptat atunci când ei înşişi se vor găsi într-o situaţie
analogă. Relaţiile persoanelor dobândesc uneori întâietate asupra relaţiilor de afaceri, acestea
din urmă având o încărcătură afectivă necunoscută în ţările monocronice. Din acest
comportament decurge un sentiment de obligaţie reciprocă şi o ambianţă de serviabilitate.
Dacă se ţine cont de mediul lor, se înţelege că persoanele care trăiesc într-o cultură
policronică vor recurge mai puţin la programele şi agendele lor, decât omologii lor din
culturile monocronice.

EXERCIŢIU

Gândiţi-vă la cultura română şi stabiliţi cărui tip temporal îi aparţine. Argumentaţi.

Timp şi informaţie
Persoanele care trăiesc într-un mediu policronic sunt permanent într-o “baie” de
informaţii. Ele tind să fie la curent cu ultimele informaţii, ultimele dezvăluiri. Colecta lor
permanentă de informaţie îi conduce uneori la limitele indiscreţiei. Interesul lor se manifestă
atât în domeniul privat, cât şi în cel profesional. Concepţia şi practica lor privind
exactitudinea intră în contradicţie cu aşteptările persoanelor monocronice, ca cele ale
germanilor şi americanilor. Aceştia tind să se considere ofensaţi atunci când o persoană
policronică nu-şi face probleme pentru a le telefona şi a-i informa despre o eventuală
întârziere. Este dificil să evaluăm sumele fabuloase care s-au pierdut în schimburile
internaţionale din cauza simplului fapt ca protagoniştii acestor schimburi nerealizate,
monocronici şi policronici, au ignorat că ei aparţin unor sisteme de “timp” diferite. Am
cunoscut cazul unei întreprinderi franceze cumpărată de o firmă americană. Deodată,
directorul vânzărilor s-a trezit pe cap cu un nou patron, american, care se aştepta să
îmbunătăţească rezultatele într-un trimestru. Or, dat fiind tipul de relaţii care există în Franţa
între clienţi şi furnizori o dezvoltare a cifrei de afaceri este fundamental mai lentă decât în
Statele Unite. Americanul nostru a persistat în exigenţele sale, directorul vânzărilor l-a
schimbat pe funcţionarul direct implicat care însă, plecând, a luat cu el şi un număr important
de clienţi.

Alt exemplu: filiala americană a unei mari întreprinderi americane era condusă de un
mexican. Reprezentantul direcţiei generale vine în Mexic pentru a defini obiectivele anului
următor. Reuniunea se desfăşoară după programul stabilit de direcţia americană. Totul a fost
prevăzut, în afară de a lăsa direcţiei mexicane posibilitatea de a se exprima asupra anumitor

23
LUMINIŢA IACOB

probleme locale, de care ar fi putut să depindă supravieţuirea întreprinderii. În ciuda


eforturilor sale, direcţia mexicană nu a ajuns să obţină înscrierea proiectului său pe ordinea de
zi. În fapt, americanii au acţionat cum acţionează multe companii “mame”:
▪ decid după criteriile obişnuite ale ţării de origine, fără a se informa despre condiţiile
locale;
▪ se dezinteresează totalmente de o eventuală retro-informaţie;

Desigur, se poate afirma că acolo a acţionat, pur şi simplu, un prost management. Dar
greşeala a fost amplificată de distanţa dintre două culturi, una monocronică (U.S.A.) şi alta
policronică (o ţară a Americii latine). Când am fost consultaţi am putut rapid repera sursa
blocajului: prezenţa sau absenţa unui ordin de zi. După ce a luat cunoştinţă de acest fapt,
direcţia mexicană a pregătit propriul său ordin de zi şi l-a încorporat ordinelor de zi care au
urmat. Plecând de aici, ea a putut, într-o oarecare măsură, să obţină ca propriul său punct de
vedere să fie luat în considerare şi ca problemele locale să fie încorporate în vederile şi
reflexiile companiei “mamă”. Incidentele de acest gen sunt cotidiene în Europa. Pentru
francezi, pregătirea şi redactarea unui ordin de zi nu pare a merita o atenţie extraordinară. Or,
germanii vor să organizeze întreaga lor activitate şi întrevedere numai pe baza punctelor fixate
negru pe alb în acest document. Această diferenţă de concepţie face şi mai dificilă poziţia
filialei franceze a unui grup german, dacă se ţine cont că, din start, companiile mame sunt
puţin dispuse să încorporeze în propriul lor ordin de zi itemii sugeraţi de o filială, chiar dacă
aceasta aparţine aceluiaşi sistem cultural.

“Timpul P” în reuniuni
Deci se pare că în culturile policronice se acordă mai puţină importanţă pregătirii unui
ordin de zi decât în culturile monocronice. Aceasta se explică, în parte, prin faptul că indivizii
care trăiesc într-un sistem policronic sunt “scufundaţi” într-un univers unde informaţia circulă
într-o manieră fluidă şi informală. Fiecare cunoaşte destul de bine poziţiile interlocutorilor lor
obişnuiţi, starea afacerilor curente, gradul de dezvoltare al proiectelor în curs etc. Astfel,
într-o reuniune de muncă, fiecare poate să intre pe picior sigur în discuţie. Se întâmplă cu
totul altfel într-o reuniune organizată de germani sau americani. Din cauza închiderii care
predomină în întreprinderile monocronice, o parte din informaţiile importante pot deveni
accesibile participanţilor numai în cursul reuniunii. Aceasta explică necesitatea de a urmări un
ordin de zi. Nu vom insista mai mult asupra neînţelegerilor care rezultă din această dihotomie
şi asupra riscurilor de conflicte pe care le conţin în sine, faptul fiind evident.

Schimburile dintre indivizi sau sisteme policronice şi indivizi sau sisteme


monocronice sunt sursă de tensiuni permanente. Aceste tensiuni sunt cu atât mai greu să fie
suportate cu cât cei interesaţi ignoră cauza. Noi înşine am trăit o asemenea situaţie în cursul
unui studiu la care am colaborat şi care a avut drept cadru statul american New Mexico.
Persoanele pe care noi trebuia să le investigăm aparţineau toate populaţiei spaniole. Toţi
descindeau direct din primii coloni spanioli veniţi să se instaleze în această parte a Lumii Noi,
începând din secolul XVIIlea. Se ştie că, drept urmare a unui război dintre Spania şi Statele

24
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

Unite, New Mexico a fost ataşat Confederaţiei. Interlocutorii noştri aparţineau deci familiilor
în care fiecare era cetăţean al Statelor Unite, de cel puţin un secol, sau de cinci sau şase
generaţii. Or, într-un mediu pe deplin americanizat, adică într-un sistem totalmente
monocronic, spaniolii au rămas perfect policronici. Ancheta noastră a avut loc în fiecare vară,
timp de trei ani. În cursul acestor trei veri, noi nu am reuşit niciodată să realizăm obiectivul
nostru modest, de cinci interviuri pe săptămână pentru fiecare anchetator. În cel mai bun caz,
am atins performanţa de trei interviuri. Pentru noi, Anglo-Saxoni (deci monocronici),
executarea acestui proiect a fost un supliciu. Interlocutorii noştri fie că uitau de întâlnirea
convenită, fie o anulau sau cereau în ultimul minut să o amâne pentru altă dată. Atunci când
întâlnirea avea loc, fie la domiciliu, fie la birou, ea era constant întreruptă prin venirea unui
membru al familiei, amici, cunoscuţi (“trecând pe aici ne-am gândit …”). Pentru a simplifica,
interlocutorii noştri spanioli nu puteau să se abţină de a se consacra multiplelor lor activităţi în
timpul interviului.
Dar această muncă a fost benefică. Deşi obiectivul nostru era numai studiul
comportamentelor într-un sistem policronic, noi am putut astfel descoperi (şi experimenta pe
noi înşine) efectele unei confruntări între cele două sisteme, policronic şi monocronic.
Cunoaşterea şi interesul pe care-l aveam pentru acest fenomen nu diminua cu nimic violenţa
reacţiilor noastre viscerale. Tot atunci, noi am devenit pe deplin conştienţi de rolul fluidităţii
informaţiei şi de cel al reţelelor într-o societate policronică. Pentru a conchide, afirmăm că
este important pentru francezi să cunoască reacţiile pe care le-ar putea provoca
interlocutorilor lor utilizarea “timpului P” în raporturile cu germanii sau cu americanii. Ora
germană (sau ora americană) este diferită de ora franceză. Ce se poate face atunci? Dacă aveţi
un obiectiv de realizat – să obţineţi un contract etc. – forţaţi-vă să vă introduceţi în sistemul
“timp M” al interlocutorilor voştri. Dacă nu sunteţi voi cei care cereţi, atunci s-ar putea să
rămâneţi în cadrul unui “timp P”, având grijă să-i preveniţi pe interlocutorii voştri despre
aceasta.

Comparaţie între sistemul policronic şi monocronic


Sistemul policronic Sistemul monocronic
Abordează multe sarcini deodată. Nu face decât un singur lucru.
Admite întreruperile şi schimbările de Se consacră total şi exclusiv scopului
ocupaţie. propus.
Comunică referindu-se mult şi adesea la Comunică fără a se referi la context sau
context. când o face, o face rar şi puţin.
Relaţiile între indivizi sunt mai importante Executarea proiectului sau a sarcinii
decât atingerea scopului fixat. propuse are prioritate asupra raporturilor
dintre indivizi.
Programele şi proiectele sunt frecvent şi uşor Urmăreşte scrupulos programele stabilite.
modificabile.
Acordă prioritate celor apropiaţi. Se străduieşte să nu deranjeze pe nimeni.
Rezerva şi distanţa sunt regula.
Schimburile, ajutoarele, împrumuturile Proprietatea este bine definită. Nu se ajută

25
LUMINIŢA IACOB

obiectelor familiare sunt frecvente şi admise. şi nu se împrumută decât constrâns şi


forţat.
Exactitudinea este foarte relativă. Exactitudinea este împinsă la extrem.
Relaţiile sunt mai intense şi mai durabile. Relaţiile sunt mai superficiale şi mai
efemere.
Indivizii sunt lipsiţi de răbdare şi tind să treacă Indivizii sunt mai lenţi, mai metodici şi
direct la acţiune. mai puţin angajaţi.
Angajamentele considerate ca cele mai Angajamentele considerate ca cele mai
constrângătoare sunt centrate pe persoane. constrângătoare se refera la timp, date,
durată, acţiuni.

EXERCIŢIU

Comparaţi argumentarea pe care aţi făcut-o la exerciţiul anterior cu cele unsprezece


repere din tabel. Efectuaţi completările ce se impun.

II.3 Contextul ca element al comunicării

Ceea ce noi numim context, cuprinde toate informaţiile, formulate sau nu, care se
referă la un eveniment şi care sunt indisociabile de acesta. Fiecare cultură tratează într-o
manieră proprie diferitele elemente pe care trebuie să le combinăm pentru a formula un mesaj.
Numeroşi factori, în afara factorilor “timp P” şi “timp M” influenţează acest fapt. Rezultatul
acestui mod de abordare devine perceptibil dacă se stabileşte o scală mergând de la un mod de
comunicare cu referinţă puternică la context (C+), la un mod de comunicare fără sau cu slabă
referinţă la context (C-). Locuitorii ţărilor policronice, dispunând de propriile lor reţele de
informaţii şi angajaţi fiind într-o interacţiune mai intensă, comunică în general referindu-se
puternic la context (C+). Printre naţiunile care practică acest mod de comunicare, se numără
Franţa, majoritatea ţărilor mediteraneene şi ţările Extremului Orient, Japonia printre altele.
Prin opoziţie, ţări ca Germania, Elveţia, ţările scandinave, şi Statele Unite utilizează
privilegiat un mod de comunicare fără sau cu slabă referinţă la context (C-). Dar chiar în
interiorul fiecăruia dintre cel două sisteme, policronic şi monocronic, indivizii pot utiliza
modele de comunicare diferită, de la (C+) la (C-) după mediu, împrejurări. Dar important este
de a ne asigura dacă o cultură care ne este străină se referă mai mult (japonezii prin raport cu
francezii) sau mai puţin (germanii prin raport cu francezii) la context. De asemenea, este vital
de a şti şi care ar fi modul de comunicare al unui sistem cultural, trecerea neaşteptată de la
(C+) la (C-) indică faptul că se intră într-o zonă de turbulenţă. Există o scenă pe care cu toţii
am trăit-o: o persoană, cu care noi ne-am întreţinut în mod obişnuit într-o manieră informală,
se exprimă dintr-o dată într-o manieră formală pentru a marca şi introduce o distanţă nouă. În
general, germanii preferă comunicarea fără a se referi la context sau referindu-se cât mai puţin
posibil. La ei, informaţia nu circulă într-o manieră informală, ci pe calea canalelor bine
determinate. Pentru ei este necesar de a recapitula informaţiile premiselor şi deciziei. O
comparaţie a vieţii cotidiene dintr-un birou francez şi unul german permite a înţelege mai bine
diferenţa situaţiei. Germanul lucrează într-un birou unde îi primeşte pe vizitatori unul după
altul. Aceştia se pot intersecta, dar este exclus ca ei să “coabiteze”, chiar şi câteva momente în

26
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

biroul gazdei lor. Schimburile de informaţie între vizitatori sunt aproape excluse, sau cel
puţin, reduse la minimum. Într-un birou francez, schimburile sunt foarte mari, căci vizitele se
amestecă, un vizitator care vine este primit în timp ce celălalt nu a plecat. Adăugaţi la aceasta
că venirile şi plecările colaboratorilor sunt neprevăzute, ca şi ale colegilor, cât şi telefoanele
primite sau date. Un fenomen de polarizare a informaţiei are loc, care este aproape cu totul
necunoscut sistemului german. Este sigur că la sfârşitul zilei funcţionarul francez a colectat un
număr mult mai mare de informaţii decât colegul german. Este evident că, în această situaţie,
capitalizarea informaţiilor din sistemul german este puţin utilizată şi utilizabilă în sistemul
francez. Iată două surse de conflict şi tensiune; reacţiile unui interlocutor francez (C+) supus
“briefing”-ului obişnuit unui german (C-) vor evolua rapid de la nerăbdare la iritare.

În revanşă, un german (C-), căruia un francez (C+) îi va furniza un minimum de


informaţii dintre cele pe care el le estimează ca necesare pentru a fi pus în temă, va trece de la
perplexitate la descurajare şi apoi la respingerea interlocutorului.
După cum se vede, corelaţia este strânsă între, pe de o parte, policronism şi
comunicarea cu referinţă forte la context şi, pe altă parte, monocronism şi comunicarea fără
sau cu slabă referinţă la context. A fi copleşit cu informaţii pe care le deţii deja, poate fi
perceput ca umilinţă. Primind prea puţin se creează impresia că există o voinţă de excludere.
În propria cultură, fiecare dintre noi ştie foarte bine să negocieze ajustările permanente între
cele două extreme. Dar, în maniera de comunicare transculturală, menţinerea, la toate
instanţele şi în toate împrejurările, a nivelului adecvat de referinţă la context este o necesitate
absolută.

Mesaje lente şi mesaje rapide


Trebuie să ţinem cont de o altă variabilă, asociată strâns nivelului de referinţă la
context: rapiditatea mesajului. Atât indivizii cât şi culturile ocupă un loc determinat pe o scală
ce merge de la comunicare cea mai “lentă” către cea mai “rapidă”. Adecvarea între rapiditatea
mesajului şi specificitatea destinatarului este importantă pentru înţelegerea şi acceptarea
mesajului.
Un mesaj “rapid” adresat unui receptor “lent”, sau viceversa, nu-şi va atinge scopul.
Conţinutul mesajului neadaptat poate fi perceput, dar nu va fi acceptat sau va fi deformat. Din
păcate este puţin conştientizat acest aspect al comunicării.

27
LUMINIŢA IACOB

Caracteristicile mesajelor rapide şi mesajelor lente

Mesaje rapide Mesaje lente


Proză Poezie
Marile titluri din ziare Cărţi
Un comunicat Un ambasador
Propaganda Artele frumoase
Benzile desenate (BD) O gravură
Un spot TV Un documentar TV
Televiziunea Imprimatul
Camaraderia O prietenie veche

EXERCIŢIU

Completaţi cele două coloane şi cu alte exemple de mesaje rapide sau lente.

Aproape întreaga viaţă se poate situa pe această scală “lent/rapid”. Diplomaţie,


cercetare ştiinţifică, literatură se dezvoltă pe un model lent şi recurgând la o comunicare cu
referinţă forte la context. Gândiţi-vă de exemplu la “mesajele” emise de secole şi care
supravieţuiesc şi astăzi: cele ale lui Buda, Confucius, Moise, Shakespeare, Molière, Dürer,
Rembrandt. Fiecare limbaj este legat în mesaje lente ce nu pot fi descifrate decât tot lent.
Pentru a transmite un mesaj oral sau scris, ele trebuiesc asamblate într-o manieră coerentă în
cuvinte, în fraze, în paragrafe. Pentru aceasta avem nevoie de sintaxă. Aceasta este cimentul
care permite asamblarea pietrelor pentru a construi un perete. Există de asemenea, o “sintaxă”
pentru a asambla într-un tot coerent, comprehensibil, elementele constatative ale unei culturi.
Limba este purtătoarea unor semnificaţii mult mai numeroase şi mai vaste decât cele ale
cuvintelor, vorbite sau scrise. Limbajul germanilor şi cel al francezilor nu diferă numai prin
cuvinte, prin gramatică, ci de asemenea, prin ansamblul de informaţii, de sentimente
engramate în creierul fiecăruia. Imaginaţi-vă un moment că am putea inversa situaţia:
germanii utilizând ca limbă franceza, pornim însă de la engramele germane. Sau invers:
francezii utilizând limba germană şi conservând engramele lor franceze. Lingviştii studiază
actualmente probleme de acest tip. Judecăţile, în general peiorative, despre publicitatea
exportată în altă cultură ilustrează bine această situaţie. Cu o practică a analizei limbajului,
veche de patru mii de ani, totuşi, oamenii sunt abia pe cale să descopere toate funcţiile limbii.
Situaţia este aceeaşi şi pentru cultură şi diferitele sale “limbaje”. Cultura, de asemenea, nu îşi
oferă mesajele decât lent. Deci, nimic de mirare, că trebuie ani de practică ca un german sau
un american să-i înţeleagă pe francezi. Şi nu se poate spune că şi reuşesc s-o facă pe deplin.
După cum nu se poate garanta că un francez va ajunge să înţeleagă rapid diferitele “limbaje”
ale germanilor sau americanilor.
Dacă noi revenim la germani sau la americani, trebuie să facem faţa unei noi situaţii: a
lega relaţii şi a le consolida ia mai mult timp în Franţa decât în Germania sau în Statele Unite.
Francezii trăiesc într-o reţea închisă: familie, prieteni, relaţii – unde este dificil să te introduci.
Acestei situaţii i se adaugă faptul că societatea franceză, mai mult decât cea a celorlalte două
ţări, funcţionează după un sistem de clase. În acest domeniu situaţia este mai uşoară în

28
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

Germania şi Statele Unite.


În Germania, de asemenea, relaţiile amicale nu se dezvoltă decât lent, deşi germanii au
o mare dorinţă de a se simţi recunoscuţi şi iubiţi. Această trebuinţă este foarte rar satisfăcută
în relaţiile lor cu francezii. Nu din raţiuni istorice, contrar a ceea ce s-ar putea presupune, ci
mai ales deoarece pentru francezi un individ este un “mesaj lent” pe care nu-l descifrează
decât cu timpul.
Experienţa americanilor legată de francezi este diferită. Francezii nu încep a se
deschide decât atunci când ei simt că se schiţează o prietenie durabilă. Ceea ce pare foarte
logic într-un sistem (C+). Aceste confidenţe trebuie să furnizeze celui care le primeşte ocazia
de a îmbogăţi şi de a-şi organiza “contextul” la care, în viitor, se va referi. Totodată va salva
intimitatea celui care se confesează deoarece el nu va spune decât ceea ce vrea să spună.
Recomandăm totdeauna americanilor chemaţi să trăiască şi să muncească în Franţa să
arate mai mult despre ei înşişi decât ar face-o în Statele Unite. Insistăm asupra acestui fapt
deoarece pentru un francez a trece la confidenţe nu reprezintă nicidecum faptul că el şi-a
modificat rapiditatea mesajelor, cât mai ales realismul şi bunul simţ al comportamentului său.
El îi va furniza interlocutorului său american contextul care îi va permite acestuia să
comunice. Pe de altă parte, el contează pe o reciprocitate a interlocutorului său în vederea unei
comunicări mai eficace cu el. Este vorba de o “punere în fază”.

Fluxul informaţional. Sindromul


Există puţine lucruri care pot fi atribuite unei singure cauze. Se ne reamintim definiţia
cuvântului “sindrom”. Medical, un sindrom este “asocierea a mai multor simptoame care
constituie o entitate clinică recognoscibilă”: Conceptul reflectă bine concepţiile filosofice şi
ştiinţifice, lineare, ale civilizaţiilor occidentale: un efect/o cauză, o cauză/un efect. Conceptele
prezentate în această lucrare constituie un lanţ de sindroame legate între ele într-o manieră
destul de lejeră: “timpul P/timpul M”, referinţă la context (C+)/(C-) “tare/slabă”, şi un anumit
număr de modele de comportament care, diferind de la o cultură la alta, pot să clarifice
atitudinile, comportamentele şi aşteptările persoanelor aparţinând unui sistem cultural diferit
de al nostru.
Maniera în care circulă informaţia într-o cultură dată este unul dintre aceste
sindroame. În acest domeniu, sindroamele germane şi sindroamele franceze sunt opuse. În
Germania, informaţia circulă lent. Această noţiune de “flux informaţional” poate părea
abstractă. Fenomenul poate să devină totuşi evident dacă se face un efort de observaţie. El
este chiar cuantificabil. El se măsoară prin timpul care se scurge, în cadrul unei organizaţii,
între exprimarea unei decizii, a unei instrucţiuni şi începutul executării sau punerii ei în
aplicaţie. În anumite culturi, de exemplu la francezi sau la spaniolii-americani, informaţia
pare să treacă de la un capăt la celălalt al organizaţiei: ea circulă ca şi cum ar avea o viaţă
proprie. În alte ţări, cele ca Germania sau Elveţia, informaţia este canalizată, segmentată şi
scurgerea sa este net mai lentă.
Această tratare a informaţiei, care diferă de la o cultură la alta, este una dintre pietrele
de încercare în comunicarea transculturală. A descoperi cum este canalizată informarea este
un prim lucru de observat. Cine şi ce lansează informaţia? Cui este ea adresată? În undă sau
de-a lungul canalelor specifice? Este ea rezervată? etc. Aceste sunt punctele pe care un

29
LUMINIŢA IACOB

manager care vine într-o ţară străină, sau care trebuie să trateze cu reprezentanţii acesteia, este
obligat imediat să le clarifice.

EXERCIŢIU
Raportaţi-vă la instituţia în care lucraţi şi precizaţi natura fluxului informaţional
care o caracterizează.

Supraîncărcarea informaţională
Să examinăm la început persoanele care trăiesc în ţările Nordului Europei – germanii,
de exemplu. Ei aparţin unei culturi monocronice şi comunică cu puţină referire la context.
Pentru ei, informaţia trebuie să fie explicită, referinţele la context rămân excepţionale.
Germania este ţara unde se cuvine a pune punctul pe i, şi unde nici un detaliu nu trebuie omis,
unde nimic nu trebuie lăsat pe seama imaginaţiei, şi unde, mai mult ca în altă parte, cifrele
sunt cifre. Într-un asemenea sistem, riscul unei supraîncărcări informaţionale este important.
Atunci când se produce., maşina se blochează. Acest fapt se poate produce la toate eşaloanele:
la un individ în întreprindere, în ansamblul întreprinderii etc. Suprasarcina informaţională este
un risc pentru toate sistemele în care predomină o comunicare cu slabă referinţă la context.
Pentru a prelucra un mare volum de informaţie, trebuie evident:
• a-l clasa;
• a-l organiza în maniera care să evite orice pierdere sau întrerupere;
• a afecta diferitelor faze de prelucrare timpul şi spaţiul adecvat, adică a programa şi a pune
în funcţie filtre şi ecrane pentru a se îndepărta “zgomotele” care ar antrena o distorsiune a
informaţiei şi întreruperi care ar “sparge” fluxul transmisiei, sau ar rupe lanţul acţiunilor.

EXERCIŢIU
Gândiţi-vă la diverse instituţii publice (şcoala, biserica, primăria) sau servicii
(alimentaţie publică, administraţie locală etc.) şi identificaţi formele şi strategiile de
filtrare informaţională pe care le practică.

Comunicare cu slabă referinţă la context


Informaţia golită de context (C-) este, prin definiţie o informaţie „curăţată”. Ea este
puţin expusă interferenţelor, sau “zgomotului” (în limbajul informaticienilor). Acesta este
tipul însuşi al informaţiei germane. Când sunteţi în Germania priviţi bine în jur: uşi duble
pentru a elimina zgomotul exterior, utilizarea timpului meticulos programat pentru a evita
supraîncărcarea unor activităţi, despărţiturile sistematice pentru a elimina riscurile
interferenţelor. Pentru cei care vin din exterior, zidurile groase, uşile duble, programele stricte
constituie tot atâtea semne ale dificultăţii de a accede la Altul, la propriu şi la figurat. Dar tot
acest sistem contribuie la a reţine, a frâna, a încetini informaţia. Imaginea pe care o oferă
germanii despre ei (rigiditate, impermeabilitate) nu este decât reflexul condiţiilor care domină
în cultura lor.

Comunicare cu referinţă forte la context


Culturile unde domină o comunicare cu referinţă puternică la context (C+) sunt opusul

30
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

celor descrise mai sus. În sistemele în care se comunică referindu-se mult la context, unde
există puţină preocupare de filtraj (gândiţi-vă la nivelul sonor al Italiei) şi a cărui timp este
“timpul P”, informaţia circulă într-o manieră foarte fluidă. Ea este o undă care se propagă. Ea
este peste tot prezentă: interiorizată sau ambientă. Mesajele explicite nu vehiculează decât un
supliment de informaţie. Indivizii rămân în contact în mod permanent, riscul ridicării bruşte a
nivelului de informaţie, adică a unei strangulări prin suprasarcină este foarte atenuat. De
altfel, ecranele şi programele care ar putea încetini împrăştierea informaţiei sunt puţin
utilizate. Contactele între indivizi sunt permanente, ceea ce explică sau justifică interesul mic
pentru redactarea şi difuzarea unui ordin de zi rigid. O reuniune franceză nu are aceeaşi
funcţie ca o reuniune germană. Obiectivul său principal este mai ales:
1. de a completa suma informaţiilor deţinute de fiecare participant şi de a asigura
colaborarea fiecăruia;
2. de a estima şansele unui acord ulterior.
Într-un sistem (C+), pierderea contactului înseamnă a înceta să mai exişti ca membru al
grupului. Termenul este îndeosebi vizibil la japonezii (C+) “expatriaţi” profesional. Pentru ei
este vital să facă vizite frecvente la compania “mamă”, dacă vor să-şi păstreze locul în spiritul
superiorilor şi colegilor lor.

“Lanţurile de acţiuni”

Ce înţelegem noi prin “lanţuri de acţiuni” ? Termenul acoperă întreaga înlănţuire de
acţiuni individuale, la care participă una sau mai multe persoane, care are ca scop realizarea
unui obiectiv determinat. Un bun exemplu este ritualul logodnelor clasice, în cursul cărora cei
doi logodnici trebuie să se ferească de orice precipitare şi să respecte fiecare fază, fără a o
scurta sau a o prelungi ca durată. Alt exemplu: procesul de reflexiune, cu rezerva că el este un
“dialog” interior şi nu o interacţiune.

Lanţul acţiunilor în afaceri


În gestionarea afacerilor, în managementul unei întreprinderi, exemplul lanţurilor de
acţiuni abundă: a primi un vizitator, a forma vânzători, a realiza o fuziune de întreprinderi, a
lansa o campanie publicitară, a declanşa un proces, a face o carieră sau a organiza o partidă de
golf. Datorită diversităţii lor, poate fi dificil să percepi o legătură între toate aceste activităţi.
Şi totuşi, a organiza nu este altceva decât de a imagina “lanţuri de acţiuni”.

Regulile care guvernează lanţurile de acţiuni


Lanţurile de acţiuni, sau, mai exact, structurile lor (nu conţinutul lor) sunt conduse de
reguli determinate. Acestea variază de la un grup la altul şi după împrejurări. Dar, dacă doar o
singură acţiune a lanţului ar fi omisă, totul trebuie reînceput.

Vulnerabilitatea culturală
După sistemul cultural de apartenenţă se reacţionează diferit la întreruperi. Sistemele
monocronice (ca cel al germanilor), în care nu se face decât un singur lucru într-un moment

Cf. E.T. Hall, Au-delà de la culture, Seuil, 1979, p. 141.

31
LUMINIŢA IACOB

temporal şi unde îngrădirea este riguroasă, sunt foarte sensibile la schimbările inopinate ale
programelor. Ele sunt, deci, mult mai vulnerabile la întreruperile care sfarmă lanţul acţiunilor
decât, culturile policronice. În manieră generală, sistemele care se referă puternic la context
sunt mai stabile decât cele care se referă puţin.

Propensiunea spre a termina


Ca toate celelalte sindroame, propensiunea spre a termina sarcina întreprinsă variază
de la o cultură la alta. Fiecare cultură se situează, în acest domeniu, pe o scară care merge de
la un minimum la un maximum. Pentru a opera într-o cultură străină, trebuie să se ţină cont de
această subtilă ierarhie a lanţurilor de acţiuni. Sistemele (C+), din cauza, poate, a intensităţii
interacţiunilor şi a valorii acordate reţelelor de informaţii, sunt mai puţin înclinate de a
termina decât sistemele (C-). Într-un sistem (C+), schimburile de bune servicii antrenează o
toleranţă reciprocă şi compromisuri permanente. De altfel, mai individualişti, anumiţi
participanţi pot de asemenea întrerupe lanţul de acţiuni, pur şi simplu pentru că ei nu mai sunt
de acord cu maniera în care proiectul se dezvoltă, sau pentru că ei estimează o deranjare a
răspunderii lor acolo. Atunci când francezii abandonează astfel un proiect întreprins în comun
cu parteneri germani sau americani, aceştia sunt totalmente derutaţi.

Lanţuri de acţiune şi conflicte


Eventualele conflicte sunt determinate în derularea lanţurilor de acţiuni. Chiar dacă ele
nu reacţionează la toate loviturile, fiecare cultură are filtre pentru a evita escaladarea tuturor
conflictelor şi transformarea lor într-un război declarat. Dar aceste măsuri de prevedere sunt
concepute mai ales pentru a reduce incidenţa conflictelor interne. Dar ele nu sunt evidente
pentru cineva care vine din altă cultură. Este convenabil deci, a le descoperi sau, în orice caz,
a rămâne în alertă atunci când tensiunile sunt previzibile. În caz de criză, două comportamente
se impun:
1. a nu se angaja într-o dispută;
2. a cere imediat părerea cuiva care are o practică în cadrul celor două culturi.

EXERCIŢIU

Sintetizaţi în două tabele corelaţiile avansate de autori între tipul temporal (P/M) şi
celelalte variabile discutate: C+/C-; mesaje rapide/lente, fluxul informaţional,
supraîncărcarea informaţională, lanţuri de acţiuni, propensiunea pentru finalizare etc.

Traducere de Stela Teodorescu

32
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

33
LUMINIŢA IACOB

III. TIMPUL VORBEŞTE: DISCURSUL SĂU ÎN AMERICA∗

Edward T. HALL

În debutul acestei lucrări, am analizat în liniile sale mari conceptul de timp ca element
cultural, a cărui putere de comunicare este la fel de mare ca şi cea a limbajului. Schema mea
conceptuală nefiind dezvoltată în detaliu încă, expunerea a fost inevitabil confuză. Acum, că
am prezentat mijloacele tehnice care ne permit să sondăm natura, pot reveni la conceptul de
timp. Am vorbit de utilizarea pe care i-o dau americanii şi am arătat cum aceştia se exprimă
prin intermediul său: voi insista asupra detaliilor şi subtilităţilor relevate de o analiză
aprofundată. Unele dintre aceste detalii pot fi pentru cititor revelaţii, în timp ce, vor fi printre
ele şi lucruri cunoscute de mult. Analiza propriei noastre culturi ne poate explicita ceea ce se
consideră a fi un mecanism achiziţionat prin intermediul vieţii cotidiene. Ea ne conduce la
descoperirea legăturilor ce stau la baza atribuirilor pe care le facem. Noi intrăm în rezonanţă
conştientă şi activă cu aceste aspecte ale existenţei pe care, foarte ades, le luăm ca date şi care
apasă uneori foarte greu asupra spiritelor noastre. Faptul de a vorbi de ele ne eliberează de
piedicile pe care acestea ni le pun.
Un pediatru foarte cunoscut în Statele Unite a spus într-o zi că unui copil îi trebuie, în
medie, cam doisprezece ani pentru a lua în stăpânire timpul. Această estimare trebuie un pic
moderată. Copiii de această vârstă cunosc funcţionarea sistemului nostru temporal
fundamental, dar nu par încă să fi interiorizat detaliile sau implicaţiile emoţionale ale
sistemului temporal formal.

De ce le trebuie copiilor o atât de lungă perioadă pentru a cunoaşte timpul? Răspunsul


nu este simplu. În fapt, când începem să-i descoperim complexitatea şi implicaţiile ne putem
întreba dacă vom putea vreodată să stăpânim subtilităţile timpului. Cele trei sisteme de care
am vorbit, formal, informal şi tehnic utilizează adesea acelaşi vocabular. Acesta nu uşurează
învăţarea categoriilor temporale pentru un copil sau pentru străini. Anul, spre exemplu, este o
parte formală sau adiţională a sistemului nostru. El cuprinde 365 de zile şi o zi suplimentară
tot la patru ani, pentru ani bisecţi. Există, de asemeni, 12 luni şi 52 de săptămâni.
Informal, noi putem spune: “Oh, asta o să dureze ani de zile”. Trebuie să asişti la
conversaţie, să cunoşti persoana şi contextul pentru a şti exact ce semnifică cuvântul «ani».
Aceasta poate fi o chestiune de minute, săptămâni, sau, într-adevăr, ani. Tehnic, anul
înseamnă încă ceva. El nu este divizat numai în zile, ore, minute, secunde; există diferite
tipuri de ani, cu durate diferite. Minutele, orele, lunile, şi săptămânile sunt utilizate în toate
cele trei contexte. Doar prin raportare la contextul global se poate şti la care dintre cele trei
sisteme se face aluzie.


Titlul original (versiunea franceză) “Le temps parle: son discours en Amérique”, capitolul
9 al lucrării, Le langage silencieux, Paris, Seuil, 1984.

34
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

Fiecare îşi aminteşte acea zi din copilăria sa în care drumul îi părea fără de sfârşit şi a
întrebat: “Mamă, în cât timp vom ajunge acasă?”. Şi mama a răspuns: “Într-o clipă, dragul
meu. Trebuie să fii doar cuminte şi înainte să-ţi dai tu seama vom ajunge.” – "O clipă cât
timp înseamnă?" – "Este dificil de spus, ştii....." – "O clipă înseamnă cinci minute?" –
"Câteodată da, dar nu totdeauna. Pentru noi va fi un pic mai lung." – "Aha!"
În acest stadiu al discuţiei copilul abandonează înţelegerea clipei, cel puţin pe moment.
Există trei categorii diferite de timp, şi fiecare are propriile sale subdiviziuni: notele, seriile şi
schemele, ceea ce face ca să găsim în cultura noastră nouă tipuri de timp. Din fericire, pentru
a simplifica lucrurile, simţul profan nu are nevoie să cunoască sistemul tehnic în întregime.
Ceea ce are însă importanţă pentru el, este că alţii îl cunosc.
De exemplu, dacă un neavizat va întreba un astronom durata exactă a anului, va
descoperi atunci întinderea ignoranţei sale. Ea va ieşi la iveală când va fi chestionat asupra
cărui tip de an se referă – anul tropical (365 zile, 5 ore, 48 minute, 45,51 secunde şi o
fracţiune), anul sideral (365 zile, 6 ore, 9 minute, 9,54 secunde) sau anul onomastic (365 zile,
6 ore, 13 minute, 53,1 secunde).

EXERCIŢIU

Documentaţi-vă pentru a putea preciza esenţa conceptelor: an tropical, an sideral, an


onomastic.

35
LUMINIŢA IACOB

Sistemul nostru temporal-formal este acea parte a sistemului global reticent la


schimbare şi care nu suportă intruziunea altor sisteme. Astfel, acest sistem formal, pe care noi
îl luăm ca dat, a fost altădată un sistem tehnic cunoscut de un număr mic de preoţi din valea
Nilului, care l-au perfecţionat în maniera în care să poată prevedea cât mai precis revărsările
anuale ale fluviului.

III.1 TIMPUL FORMAL: SERII, NOTE ŞI SCHEME

Este uşor să descoperi funcţionarea seriilor temporale şi să-i înveţi acest lucru pe copii.
Ziua este seria formală preponderent înrădăcinată în trecut. Ea are două caracteristici
fundamentale, ziua şi noaptea şi se subdivide în dimineaţă şi după-amiază; este punctată prin
mese, siestă şi alte situaţii recurente. Există 7 categorii diferite de zile: luni, marţi etc. Fiecare
are o valoare diferită. În mod normal, copiii stăpânesc aceste noţiuni în jurul vârstei de şase
ani. La opt ani, majoritatea copiilor învaţă să citească ora după ceas. Putem simplifica aceste
procese, explicându-le că există două tipuri de timp (2 categorii de serii): orele şi minutele.
Orele – de la 1 la 12 – trebuiesc să fie învăţate în aşa manieră încât să fie recunoscute
instantaneu. Înainte de a cunoaşte minutele, copilul învaţă că sfertul de oră, este caracteristica
cea mai utilă pentru el. El poate să o sesizeze rapid: ora cinci şi un sfert, cinci şi jumătate, şase
fără un sfert, încep să aibă sens pentru el. Minutele nu trebuiesc învăţate mai întâi ca note, ci
ca serii de şaizeci. În acelaşi timp, pentru a simplifica viaţa copilului care nu înţelege încă
minutele, acestea se grupează în perioade de câte cinci minute; cinci, zece, cincisprezece
minute după ora cinci până la ora cinci şi cincizeci şi cinci. În sfârşit, cele două serii se
reunesc într-un singur sistem.
Toţi locuitorii din estul şi centrul Statelor Unite care ştiu cum este valorizat timpul în
propria cultură, pot face diferenţa între perioade de cinci şi zece minute. Adică, faptul că
perioada de cinci minute este cea mai mică serie formală. Această durată nu a trecut decât
recent de la stadiul de notă la cel de serie. Acum douăzeci de ani, perioada de cinci minute era
o notă de tip particular a cărei multiplicare conducea la sfertul de oră. Astăzi oamenii ştiu
când sunt în întârziere de cinci minute; şi dacă da, că se impun scuze.
În Utah, Mormonii au dezvoltat ideea de promptitudine într-un grad necunoscut în
restul ţării. În sistemul lor minutele par a fi o serie sacră. Pe Coasta de Nord-Vest, atitudinea
tradiţională faţă de timp s-a alterat; ea nu mai este aplicată în manieră atât de intensă ca în alte
părţi. În Nord-Vest structura-timp este aceeaşi ca şi în restul ţării, dar nimeni nu pare să fie
constrâns de ea. Diferenţa principală este că locuitorii acestei regiuni ignoră nota informală de
urgenţă.
Formal zilele încep la miezul nopţii. Perioadele punctate de mese, somn şi sculare sunt
probabil seriile temporale percepute cel mai repede de copii. Televiziunea accelerează
procesul prin care copilul face diferenţa între, să spunem, ora şaptesprezece şi ora
optsprezece; este, în fapt, ora emisiunilor pentru copii.

36
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

Săptămâna este şi ea o serie, introdusă ca parte a sistemului tehnic-timp de către


egipteni. Totuşi ea nu este universal recunoscută. Termenul “chenzină”, ca multe alte relicve
anglo-saxone, rămâne prezent în sistem ca amintire a vechilor timpuri. Era termenul de plată a
salariilor funcţionarilor şi ritmul de publicare a anumitor periodice. Totuşi acest termen
devine arhaic şi cade lent în desuetitudine. Luna, ca şi ziua, este o serie de mult introdusă în
sistemul nostru temporal. Este utilizată pentru salarii, scadenţe, chirii, raporturile şi judecăţile
la curtea cu jurii.
Sezonul este o serie în acelaşi timp formală şi informală. Este una dintre cele mai
vechi. Se utilizează pentru arat, semănat, recoltat şi pentru perioadele de repaos ale solului.
Există în zilele noastre serii corespunzând perioadelor de vânătoare, pescuit, schi, turism,
Anului Nou, şi de asemeni verii, toamnei, iernii şi primăverii. Există probabil legături între
sezoane şi trimestre; totuşi trimestrul este legat de calendar, în timp ce sezonul, mai vechi, îşi
are rădăcinile în schimbările climatice şi în activităţile legate de agricultură.
Notele formale sunt dificil de decelat. Ca toate notele ele sunt abstracte; totuşi nu au
fost niciodată analizate în detaliu, deşi constituie abstracţiuni formale adecvate şi adaptate.
Sunt neglijate însă frecvent pentru că par “naturale”.
Lista notelor pe care o propun în cele ce urmează este cu certitudine incompletă. Ea
include ceea ce eu numesc ordonarea, caracterele ciclice, sintetice şi tangibile, evaluarea,
durata şi profunzimea.
O săptămână este o săptămână pentru că are şapte zile, dar şi pentru că aceste zile se
succed într-o ordine fixă. Ordonarea, ca notă formală pare a fi o expresie a ordinii aşa cum
este cazul legilor ordinii, selecţiei şi armoniei. Occidentul a dezvoltat toate acestea. Acesta
semnifică că, dacă noi nu am pierdut sensul faptelor aparent identice, este pentru că le
distingem prin intermediul ordinii lor de succesiune. Maşina Ford cu numărul şase milioane a
devenit un reper la fel ca şi pasagerul cu numărul 50.000.000 al unei linii aeriene. Primul
născut, primul preşedinte, prima poziţie, amicul numărul unu sau al zecelea dintr-o mie capătă
semnificaţie prin ordinea pe care o ocupă. A şaptea zi este diferită de prima; mijlocul
săptămânii este diferit de sfârşitul ei, şi aşa mai departe.
În mare parte, în ceea ce priveşte evenimentele recurente, elementul ciclic este
considerat ca dat. O zi urmează alteia, la fel anii, secolele. Ciclurile comune sunt, limitate ca
număr: seriile ciclice de şaizeci (minute şi secunde) săptămâna de şapte zile, anul de
douăsprezece luni.
Valorizarea se exprimă prin atitudinea faţă de timp căruia îi atribuim o valoare şi pe
care nu trebuie să-l pierdem.
Caracterul tangibil se exprimă prin faptul că noi facem din timp o comoditate. Îl
putem cumpăra, vinde, câştiga, cheltui, lua, risipi, măsura.

37
LUMINIŢA IACOB

Pentru cei care au fost crescuţi în tradiţia occidentală, timpul este un lucru care se
situează între aceste două puncte. În Occident, durata este principiul implicit cel mai răspândit
în ceea ce priveşte natura timpului. Ni se pare imposibil să ne organizăm altfel viaţa, încât
suntem obişnuiţi să vedem această notă ca fiind dată. Şi totuşi, este una dintre minunile
existenţei umane faptul că există diferenţe între culturi legate de un domeniu atât de
fundamental. Populaţia Hopi, spre exemplu, este atât de diferită de noi în această privinţă, ca
ziua de noapte. Pentru ei, timpul nu este o durată, ci un ansamblu de lucruri diferite. El nu
poate fi fixat şi nici măsurat în maniera în care noi o facem; nu are un sens cantitativ. El este
ceea ce se petrece atunci când grâul se coace sau mielul creşte: este o secvenţă de evenimente
caracteristice. El este procesul natural care intră în joc atât timp cât substanţa vie face turul
propriului manej. În consecinţă, pentru fiecare lucru există un timp care poate fi alterat de
circumstanţe. S-au văzut mult timp case hopi al căror proces de construcţie să se fi derulat în
de ani. Aparent, indivizii nu-şi imaginau că puteau, sau trebuiau, să construiască o casă
într-un timp dat, pentru că nu-i puteau atribui un factor-timp intern cum o făceau pentru grâu
sau miel. Această manieră de a concepe timpul costă guvernul mii de dolari proiectând
construcţii, pentru că populaţia Hopi nu-şi imaginează că se poate fixa o durată pentru
construcţia unei şosele sau a unui dig. Tentativele de a-i face să accepte orariile erau
interpretate ca o dovadă de dispreţ şi nu au avut darul decât să înrăutăţească situaţia.
Am spus-o deja că, în manieră contrară diferitelor sisteme africane, componentele
sistemului timp american – minutele, orele – trebuie să se poată adiţiona. Americanul pleacă
de la principiul că el lucrează cu un sistem sintetic. La bază, raţiunea pentru care timpul
trebuie să se adiţioneze vine din teza generală că noi avem de a face cu un sistem şi că
universul este ordonat. Noi gândim că este sarcina omului de a descoperi ordinea şi de a o
transpune prin modele intelectuale. Turnura spiritului nostru ne împinge spre tendinţa de a
sintetiza marea majoritate a lucrurilor. Ne găsim în dificultate de fiecare dată când întâlnim
oameni al căror sistem-timp nu include această notă a caracterului sintetic. Ni se pare că lor le
lipseşte o parte a sensului şi că sunt inconştienţi de rolul naturii. Această notă ce ţine de
caracterul sintetic este la baza înţelegerii a ceea ce ne înconjoară.
Pentru americani, profunzimea este o componentă necesară a timpului; adică există un
trecut pe care se aşează prezentul. Totuşi, pentru noi, această notă de profunzime este mai
puţin complexă ca în Orientul Mijlociu sau în Indochina. Arabii îşi caută originile cu două sau
şase mii de ani în urmă. Istoria serveşte ca fundament pentru majoritatea acţiunilor
contemporane. Este imposibil ca un arab să nu înceapă un discurs sau analiza unei probleme
fără să fi dezvoltat mai întâi aspectele istorice ale subiectului. Americanul pleacă de la
principiul că timpul are o anumită profunzime; dar el consideră acest fapt ca fiind dat.
Marea majoritate a schemelor formale ale timpului în Statele Unite par evidente
cititorului american chiar dacă nu s-a gândit niciodată la ele. Dacă însă schemele formale nu
sunt recunoscute aşa de uşor, ele nu există. Noi am vorbit pe scurt, pentru cititorul străin, de
schema formală americană.

38
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

Americanul nu contestă niciodată faptul că timpul trebuie să fie planificat şi nici că


evenimentele care vor veni trebuiesc incluse într-un orar. El gândeşte că trebuie să fie orientat
spre viitor şi să nu întârzie peste măsură asupra trecutului. Viitorul americanului nu este foarte
îndepărtat. Trebuiesc obţinute rezultate într-un viitor previzibil. Un an sau doi; cel mult cinci
sau zece. Promisiunile de reîntâlnire sunt luate foarte în serios. Există sancţiuni pentru cei
care sunt în întârziere sau nu îşi ţin angajamentele în timpul promis. Se poate deduce că
americanii consideră natural faptul de a cuantifica timpul. Ei nu-şi imaginează că ar putea fi şi
altfel. Americanii specifică cât timp îţi ia pentru a face un anumit lucru: “Voi fi acolo în zece
minute”; “Aceasta îmi va lua şase minute”; “Am lucrat în armată timp de patru ani şi
jumătate”.
Americanii, ca mulţi alţii, utilizează timpul ca un liant între evenimente. Expresiile
(post hoc, propter hoc) sunt totdeauna parte integrantă a structurii tradiţionale a culturii
noastre. Două evenimente care se succed imediat evocă în mintea noastră o relaţie de
cauzalitate. Dacă A tocmai a fost văzut în vecinătatea lui B, care a murit asasinat acum câteva
momente, noi facem imediat legătura între A şi B; reciproc ne vine greu să facem o legătură
între două evenimente depărtate în timp. Aceasta ne face incapabili, ca naţiune, să luăm în
calcul proiecte pe termen lung.

III.2 TIMPUL INFORMAL: SERII, NOTE ŞI SCHEME

Vocabularul timpului informal este adesea identic celui formal şi tehnic, ceea ce
complică lucrurile atât pentru copilul care îşi însuşeşte reperele culturale, cât şi pentru
specialistul care îl analizează. Cuvinte ca minute, secunde, ani, sunt comune celor trei. În mod
normal, contextul îl ghidează pe auditor asupra nivelului sau statutului lor în discurs. Există,
bineînţeles, cuvinte tipic informale – şi recunoscute ca atare (un moment, mai târziu, demult
etc.). Vom începe descrierea timpului informal prin serii, pentru că acestea sunt cele pe care le
percepem cel mai uşor. Atunci când cineva zice: “Asta ia un moment” trebuie să-l cunoşti
personal, fără a uita contextul global al remarcii sale, înainte de a putea spune ce semnifică
expresia “un moment”. În realitate aceasta nu este atât de vagă pe cât pare şi cei care posedă
informaţii suficiente pot să-i desprindă semnificaţia. Mai mult, un om pentru care “un
moment” este în mod normal de treizeci sau patruzeci şi cinci de minute, revenind la birou
după o oră de absenţă, se va scuza şi îşi va prezenta raţiunea întârzierii, chiar dacă la plecare a
spus numai că pleacă pentru un moment, fără alte precizări.
Vocabularul de bază al timpului informal este simplu. Americanii nu fac decât opt sau
nouă distincţii diferite. Este ca şi cum s-ar măsura informalul cu un metru extensibil şi
retractabil la infinit, dar care conservă totdeauna gradaţiile sale fundamentale. Cea mai scurtă
durată pe scara informală este “evenimentul instantaneu”. Distincţiile care urmează îşi au
locul între “instantaneu” şi “totdeauna”: durată foarte scurtă, durată scurtă, durată medie,
durată lungă, durată foarte lungă şi durată inimaginabil de lungă. Ultima este ades imposibil
de a o distinge faţă de “totdeauna”.

39
LUMINIŢA IACOB

În general, timpul informal este vag dat fiind caracterul său situaţional. Circumstanţele
variază şi o dată cu ele şi timpul măsurat: se utilizează termenii «cel mai lung timp», «pentru
totdeauna», «o eternitate» pentru a descrie orice timp resimţit ca fiind excesiv de întins. În
funcţie de circumstanţe “eternitatea” poate fi timpul necesar plonjorului pentru a ajunge la
suprafaţă, sau, la fel de bine, o săptămână sau două trăite departe de familie.
În ceea ce priveşte întâlnirile de afaceri în estul Statelor Unite, există, informal, opt
etape temporale de referinţă pentru punctualitatea şi durata întâlnirii: un moment, cinci, zece,
cincisprezece, douăzeci, treizeci, patruzeci şi cinci de minute şi o oră, în întârziere sau în
avans. Şi dacă nu uităm circumstanţele care variază, se poate distinge pentru fiecare detaliu o
schemă de comportament uşor diferită; şi fiecare detaliu pe această scară are un sens diferit.
Pentru durata întâlnirii, o oră petrecută cu o persoană înalt plasată este diferită de treizeci de
minute petrecute cu aceeaşi persoană. Se poate medita asupra semnificaţiei acestei remarci:
“A petrecut mai mult de o oră în cabinetul de lucru al preşedintelui”. Fiecare ştie atunci că
afacerea trebuie să fi fost importantă. Să considerăm fraza: “Nu ne-a putut acorda decât zece
minute, şi nu am putut face mare lucru”. Aici timpul devine un mesaj la fel de direct şi
elocvent ca şi cuvintele. În privinţa punctualităţii, nici un american normal nu-şi va face
asociatul să-l aştepte timp de o oră: aceasta ar fi o gravă insultă. Scuzele au aici prea mică
importanţă, căci este dificil de a şterge impresiile unui om care tocmai a făcut antecameră
timp de o oră.
Chiar şi perioada de cinci minute este prevăzută cu subdiviziuni elocvente. Atunci
când două persoane cu statutul social egal se întâlnesc, cel care are conştiinţa de a fi în
întârziere sau în avans cu două minute nu va spune nimic, căci acest interval este
nesemnificativ. La trei minute nu te scuzi totdeauna, nu există credinţa că trebuie neapărat să
vorbeşti (trei este prima cifră semnificativă în seria de cinci); după cinci minute se prezintă, în
general, scurte scuze; patru minute după sau înainte de ora fixată o determină pe persoana în
întârziere sau în avans să murmure ceva, dar sunt rare situaţiile când va şi termina această
frază confuză. Anecdota următoare subliniază tocmai importanţa acestor aspecte ale culturii
informale, mai sus discutate. Ambasadorul american într-o ţară pe care nu o numim a
interpretat greşit semnificaţia utilizării timpului de către diplomaţii locali care îl vizitau. În
sistemul lor, o oră de întârziere era echivalentul a cinci minute în America, cincizeci-cincizeci
şi cinci de minute echivalentul a patru minute, patruzeci şi cinci de minute echivalentul a trei
minute şi aşa mai departe; schema era utilizată în afara vizitelor oficiale. După aceste reguli,
diplomaţii locali gândeau că nu pot să sosească la ora exactă, căci punctualitatea ar fi fost
interpretată ca un semn de supunere faţă de Statele Unite. Dar nici nu voiau să fie impoliticoşi
– o oră de întârziere ar fi fost mult; soseau atunci cu o întârziere de cincizeci de minute.
Ambasadorul a reacţionat zicând: “Cum vreţi să tratez cu oameni care vin cu cincizeci de
minute întârziere şi se mulţumesc să murmure o scuză vagă fără a o face măcar corect?”. El
nu putea reacţiona altfel, căci în Statele Unite o întârziere de cincizeci de minute face parte
din perioada de insultă şi se situează dincolo de scara aşteptării. Totuşi, în ţara de care
vorbim, această întârziere nu era decât rezonabilă.

40
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

Arabii din estul Mediteranei sunt un alt exemplu a acestei repartiţii a timpului
informal. Arabii operează cu mai puţine distincţii decât noi. Scara noastră are opt puncte
diferite; a lor numai trei. Seriile par a fi următoarele: timpul nul, acum (timpul prezent), cu
durată variabilă, şi totdeauna (timpul lung). În lumea arabă, se face rar diferenţa între o
aşteptare lungă şi una foarte lungă. În mod foarte natural, arabii nu fac această distincţie
temporală.
Cititorul va sesiza sensul notelor timpului informal, reflectând în detaliu asupra
perioadelor în care a avut impresia că timpul trece foarte rapid sau se scurge foarte lent. Îi va
fi util de asemenea să discearnă, în situaţia dată, ceea ce îi crează această impresie. Abia
atunci când îşi va pune întrebarea cum anume poate distinge, fără a-şi privi ceasul, între o
perioadă foarte scurtă şi una foarte lungă, el va înţelege funcţionarea sistemului american. În
paragrafele următoare am încercat doar să formulez ceea ce ştim cu toţii fără a fi exprimat-o
vreodată explicit.
Patru note ne permit să distingem între seriile duratelor menţionate mai sus. Cele mai
dificile de cernut sunt: urgenţa, monocronismul, activitatea şi varietatea.
Impresia că timpul trecere rapid sau lent este legată de urgenţă. Cu cât o necesitate este
mai urgentă, cu atât timpul pare să treneze. Aceasta se aplică la fel de bine necesităţilor
fiziologice cât şi trebuinţelor culturale derivate. Cel care vrea neapărat să reuşească să atingă
vârful scării sociale va resimţi scurgerea timpului cu mai mare sentiment al angoasei decât cel
care abordează succesul social dintr-o manieră mai lejeră. Mama al cărei copil este bolnav şi
are nevoie de doctor are impresia că timpul trece prea lent; la fel pentru fermierul a cărui
recoltă piere din lipsa ploii. Se pot cita multe alte exemple. Este mai important totuşi de a şti
ceea ce omite definiţia noastră dată urgenţei ca notă temporală informală: 1. Urgenţa, la
diferite niveluri de analiză, este în acelaşi timp o serie şi o schemă; 2. Urgenţa aşa cum o
trăim în America, ne distinge de restul culturii europene occidentale. Mulţi americani care au
călătorit în străinătate au resimţit această absenţă a sensului urgenţei.
Chiar şi urgenţa fiziologică este resimţită diferit în ţări diferite. În multe culturi,
tensiunile se descarcă înainte de a fi atins ceea ce noi numim pragul urgenţei critice. În Statele
Unite necesitatea trebuie să devină critică pentru ca oamenii să se decidă să acţioneze.
Repartiţia toaletelor publice în State reflectă tendinţa noastră de a nega urgenţa chiar
atunci când este vorba de necesităţi biologice naturale. Este singura ţară dintre cele pe care le
cunosc, unde o persoană, plecând de acasă sau de la birou, poate să se îmbolnăvească căutând
o toaletă care este totdeauna bine ascunsă. Cu toate acestea, este tipic pentru americani, să-i
judece pe alţii după starea reţelei de canalizare. Parcă îi şi auzi pe arhitect şi proprietar
discutând despre toaletele unui nou magazin. Proprietarul: “Sunt foarte frumoase. Dar de ce
le-aţi ascuns? Îţi trebuie o hartă ca să le găseşti!” Arhitectul: “Sunt încântat că vă plac. Am
muncit mult la aceste toalete; şi pardoselile au fost atât de dificil de pus! Aţi remarcat ecranele
de aerisire anti-aburire deasupra chiuvetelor? Da, sunt un pic dificil de găsit, dar îmi imaginez
că oamenii nu le caută decât atunci când vor avea nevoie; şi de altfel pot întreba vânzătorii”.

41
LUMINIŢA IACOB

Monocronismul exprimă ideea de a face un singur lucru o dată. Una din caracteristicile
culturii americane este de a fi monocronică. Ca americani este deconcertant pentru noi să fim
în străinătate, într-un birou unde ne este fixată o întâlnire şi să vedem că cel pe care vrem să-l
vedem este ocupat cu altceva. Idealul nostru este de a ne centra atenţia pe ceva şi de a trece
apoi la altceva.

Nord-Europenii şi acei dintre noi care împărtăşesc această cultură, fac distincţia între
activitatea şi non-activitatea unei persoane. În fapt noi distingem între fazele “active” şi
“non-active” ale fiecărui lucru. Mă refer la aceasta în termenii rădăcinii latine, ca notă
agerică (din latinescul agere – a acţiona). A sta aşezat pe scaun nu este considerat că “faci”
ceva. De unde remarci de genul: “Nu aveţi aerul că aţi fi ocupat, aşa că m-am gândit că pot să
mă opresc să schimbăm două vorbe”. Excepţia este constituită de momentul rugăciunii, care
are posturi specifice uşor de identificat.
În multe alte culturi, Navajos, ale insulelor Truk, cele arabe, cea japoneză şi la
majoritatea indienilor, a sta aşezat este un semn de activitate. Faptul nu duce la distincţia între
faptul de a fi activ şi cel de a nu fi. Există deci culturi agerice şi culturi non-agerice. O cultură
este non-agerică dacă ea nu diferenţiază între faptul de a face ceva sau nu atunci când cineva
spune ca “timpul trece”. La noi trebuie să munceşti pentru a avansa. Nimeni nu progresează
automat. La culturile despre care am vorbit, problema timpului care trece nu este atât de
importantă.
Varietatea ne permite să distingem între intervale care sunt de scurtă sau de lungă
durată ori de lungă sau foarte lungă durată. Varietatea este un factor care intervine în
plictiseală, aceasta fiind implicată în perceperea rapidităţii cu care trece timpul.
Noi căutăm varietatea în ocupaţii, în profesie, în hobi-urile noastre. Publicul american
impune o varietate în obiectele materiale, alimente, îmbrăcăminte etc. Să ne gândim un
moment la faptul că puţin dintre noi pot spune ce au mâncat acum trei zile, fără a mai vorbi de
ce va fi anul viitor. Asta cu toate că există milioane de oameni care ştiu exact ce au în meniu,
dacă există un meniu. Ei mănâncă acelaşi lucru ca ieri, alaltăieri şi astăzi.
Este pentru noi foarte important să existe sau nu varietate în existenţa zilnică. De
exemplu o tânără se plânge că nu au fost băieţi la bal, dar atenţie, ea spune că de fapt nu au
fost noi veniţi. Exigenţele noastre de varietate şi noutate par a le depăşi pe toate cele ale
culturilor contemporane, sau oricum, aproape. Aceasta este necesară unei economii ca a
noastră. Dacă nu inventăm constant, expansiunea noastră industrială se opreşte.
La nivelul informal al timpului distincţia principală este între monotonie şi varietate.
Prin varietate timpul trece repede. Cei care sunt încarceraţi în întuneric şi nu pot şti dacă e zi
sau noapte, par a pierde orice sens al curgerii timpului. Ei sunt dezorientaţi şi dacă situaţia se
prelungeşte îşi pot pierde echilibrul psihic.

42
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

Cum această situaţie este legată de activitate, noi asociem varietatea evenimentelor
exterioare. A deveni adult şi a îmbătrâni nu este considerat la noi ca variaţie, excepţie fiind
doar situaţia când este vorba de altul. Atunci zicem: “A îmbătrânit mult în ultimul timp”.
Totuşi, pentru populaţia Pueblos din New Mexico, îmbătrânirea constituie o experienţă reală,
care aduce cu sine creşterea importanţei în societate şi o mai mare pondere în luarea
deciziilor. Din acest punct de vedere, varietatea este parte naturală a vieţii; este un aspect
inerent al sinelui, care antrenează o concepţie asupra vieţii diferită de a noastră.
Pentru a rezuma această analiză a timpului nostru informal putem spune că americanii
determină durata relativă prin patru mijloace: 1. Gradul urgenţei; 2. Faptul de a face sau nu
mai multe lucruri o dată; 3. Faptul de a fi ocupat sau nu; 4. Gradul de varietate care este în joc
în situaţia respectivă. Printre notele informale ale culturii se găsesc unităţile de bază ale
culturii în virtutea cărora se elaborează valorile şi liniile de forţă care o caracterizează.
Schematizarea informală a timpului este unul dintre cele mai neglijate aspecte ale
culturii. Acest fapt nu este rezultatul orbirii, stupidităţii sau îndărătniciei oamenilor, deşi
capacitatea lor de a se acroşa de schemele informale, chiar în faţa celei mai flagrante evidenţe,
îi poate face să pară aşa.
Pare imposibil să participi la două scheme în acelaşi timp. Cum voi arăta în
continuare, individul trebuie să abandoneze utilizarea uneia dacă vrea să se servească de o
alta. Mai mult, o dată ce sunt dobândite ele sunt pentru totdeauna, sunt înrădăcinate în
comportamentele de grup şi instituţionale. Ele indică regulile unor acţiuni: aceste reguli sunt
învăţate foarte de timpuriu şi individul care le aplică sau le încalcă este recompensat sau
pedepsit. Nu este deci de mirare că oamenii se ataşează de aceste scheme într-o manieră atât
de tenace încât nu mai acceptă o altă schemă.
Schemele informale devin rareori, dacă nu chiar niciodată, explicite. Ele există în
aceeaşi manieră ca şi aerul pe care îl respirăm. Ele sunt fie familiare şi lesnicioase, fie ostile şi
rele. Deviaţiile de la schemă antrenează ades intense emoţii pentru că oamenii nu acţionează
“în maniera noastră”. “Maniera noastră” se sprijină adesea pe o raţionalizare tehnică de genul:
“Dacă sosiţi cu cinci minute în întârziere şi aţi făcut zece persoane să vă aştepte, aţi furat
aproape o oră din timpul lor.”
În Statele Unite natura gradelor pe scara timpului este o afacere de scheme, la fel ca şi
utilizarea intervalelor dintre grade. Se respectă, în toate dimensiunile sale, spaţiul cuprins
între două grade. Adică, în comparaţie cu alte sisteme, întinderea sau distorsiunea permisă
între intervale sunt limitate. De foarte timpuriu suntem condiţionaţi asupra acestei maniere de
a vedea timpul. O mamă va spune: “Credeam că ţi-am spus că te poţi juca cu Susan până la
ora cinci. Este ora cinci. Ce înseamnă asta?”. Mai târziu îl vom auzi pe tata spunând unui
amic: “I-am promis lui Johnny să lucrez cu el timp de o oră în sera lui. Nu pot să-mi retrag
promisiunea”. Şi în viaţa de adult: “Domnule Jones, este pentru a treia oară că domnul Brown
vrea să vă vadă, şi i-aţi promis să-i acordaţi cel puţin jumătate de oră pentru a vorbi despre
acest deviz.”

43
LUMINIŢA IACOB

Schema noastră permite prea puţin schimbarea poziţiei «intervalelor» o dată ce sunt
fixate pe scală; nu ne permite mai deloc să intervenim în conţinutul sau poziţia gradaţiilor pe
scala timpului. Este dificil să anulezi o întâlnire de afaceri fără a-i ofensa pe parteneri, la fel
cum este dificil să vorbeşti despre altceva decât cele stabilite. O dată stabilit orarul el este
aproape sacru.
La noi, conform normelor informale, nu numai a întârzia este taxat ca inconvenient,
dar, conform schemelor informale, este o infracţiune să schimbi orarul întâlnirilor sau să
jonglezi pe seama agendei.
Nu s-a determinat cu precizie importanţa acestui factor în alte culturi. Există totuşi
cazuri unde conţinutul agendei pe o perioadă determinată este tratat într-un mod foarte diferit.
În Orientul Mijlociu, refuzul uneia dintre părţi de a discuta subiectul unei reuniuni semnifică
ades că interlocutorul nu va fi de acord cu dv., dar nu vrea să vă respingă propunerile; sau mai
simplu că nu poate discuta subiectul prevăzut pentru că nu a venit timpul pentru a o face. Mai
mult, nu va avea impresia de a vă fi ofensat dacă nu va face nici o aluzie la subiectul discuţiei
în timpul întrevederii.
Schema noastră implică o repartiţie prealabilă a orarelor. În general, nu ne place să ne
comportăm într-o situaţie semi-publică, combinând orarele aşa cum o fac ruşii. Noi plecăm
mai degrabă de la principiul că cele două părţi doresc să pună la punct subiectul comun, dacă
nu, ele nu s-ar fi deplasat, şi că afacerea îi interesează suficient încât să-i consacre puţin timp.
Chiar dacă aceasta este adevărat, se poate totuşi presupune că la ruşi, maniera în care
adversarul negociază fiecare detaliu al agendei îl informează pe interlocutor asupra reacţiei
posibile din timpul întrevederilor. În timpul negocierilor preliminare, amabilitatea noastră este
ades considerată drept slăbiciune pentru că în loc să se stabilească maniera tehnică de
repartiţie a orarelor, noi ne punem de acord, într-o manieră informală asupra punctelor de
reluat. Or, adversarul îşi imaginează că ne recunoaştem învinşi în anumite puncte, cea ce este
complet fals.
Am spus mai devreme că limitele unei perioade de timp şi conţinutul sunt sacre.
Totuşi, dacă subiectul discuţiei face obiectul unui acord unanim, sau dacă devine evident că
nimeni nu-l va urmări, atunci reuniunea sau întrevederea pot fi scurtate. Aceasta lasă adesea
oamenilor o impresie bizară. La noi, schema cea mai răspândită este că, o dată un orar stabilit,
el trebuie utilizat conform prevederilor, chiar dacă se vede că nu este nici necesar, nici
interesant.
Obişnuinţele noastre îi derutează pe arabi. Ei pleacă de la un punct şi continuă până ce
l-au terminat sau un eveniment s-a produs. Timpul este cel care vine înainte sau după un
punct dat. În această diferenţă de atitudine între american şi arab, trebuie să reţinem că primul,
contrar celui de al doilea, nu poate să modifice repartizarea orarelor fără să înfrunte normele.
La noi diviziunile sunt sacre. Dacă am consacrat un timp dat unei activităţi, noi îl putem
schimba doar o dată sau de două ori, în tentativa de a încerca să aflăm cât timp cere acea
activitate. Dar noi nu putem să dilatăm sau să contractăm continuum limitele orarelor, chiar
dacă anumite activităţi reclamă o supleţe de acest fel. Această schemă a imuabilităţii timpului
se aplică la cea mai mare parte a situaţiilor, chiar şi pentru perioadelor lungi, ca de exemplu,
timpul necesar pentru edificarea unei cariere universitare.

44
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

Chiar în interiorul Statelor Unite se pot regăsi exemple de scheme temporale foarte
diferite. Există diferenţe între familii şi diferenţe între bărbaţi şi femei; ele se raportează la
activităţi, la statutul social şi la particularităţile regionale. Mai mult, există două scheme de
bază în America, ele se opun ades una alteia. Le voi numi «schema reperelor-timp difuz» şi
«schema reperelor-timp decalat», după cum marja de toleranţă se situează pe un punct precis
a reperelor temporale sau se distribuie în jurul acestuia într-o manieră difuză.
Dacă luăm exemplul a două grupe de oameni care experimentează aceste două scheme
diferite, putem observa următorul lucru: 8h 30 este reperul timp; cei care aplică “schema
reperelor-timp decalat” vor ajunge în avans, între 8h şi 8h 27, majoritatea ajungând în jurul
orei 8 şi 25. Cei care aplică “schema reperelor-timp difuz” vor sosi între 8h 25 şi 8h 45. După
cum se poate vedea, cele două grupuri, practic, nu se suprapun.
Cititorul poate să-şi rememoreze propriul comportament în timpul unei invitaţii la o
petrecere de seară. O persoană invitată să-şi petreacă seara la prieteni “către ora douăzeci” nu
va utiliza “schema reperelor-timp difuz” folosită în timpul zilei. Schema “reperelor-timp
decalat” este imperativă; ea nu tolerează decât zece sau cincisprezece minute de întârziere şi
cu certitudine nu mai mult de treizeci şi cinci sau patruzeci. Dacă este vorba de o invitaţie la
un dineu care se deschide cu un cocktail, toleranţa este şi mai mică. Este permis să ajungi la
nouăsprezece şi cinci pentru o invitaţie la nouăsprezece, dar nouăsprezece şi cincisprezece
este limita extremă. Perioada “murmurelor” începe către nouăsprezece şi douăzeci şi la
nouăsprezece treizeci oamenii privesc împrejur şi spun: “Mă întreb ce i s-o fi întâmplat
familiei Smith?”
La New York există o mare diferenţă între un cocktail “de la cinci la opt”, în care
invitaţii sosesc între orele şaisprezece şi nouăsprezece şi treizeci şi rămân timp de ore, şi o
invitaţie la cină unde toleranţa este de zece minute, maximum.
În aceşti termeni, deplasarea reperelor-temporale este în funcţie de trei lucruri: a. tipul
de circumstanţe sociale şi conţinutul meniului; b. statutul social al individului întâlnit sau
vizitat; c. interpretarea individuală a timpului.
Când, într-un birou, se trece de la repere-temporale difuze la repere-temporale
decalate, oamenii sunt foarte miraţi. Cei care aplică schema reperelor difuze nu se simt în
largul lor cu ceilalţi. Oamenii privesc această schimbare ca pe un prejudiciu al statutului lor
profesional. Cu alte cuvinte, ei au impresia de a fi scăzut în ochii patronului, în stima ce li se
poartă. Aceasta rezultă din utilizarea aceleiaşi scheme în prezenţa demnitarilor şi pentru că
distanţa socială dintre indivizi este ridicată. Din contră, partizanii decalajului reperelor
temporale îi consideră pe ceilalţi oameni ca pe indivizi care nu au simţul afacerilor, puţin
conştiincioşi şi fără aptitudini organizatorice. Ei resimt lipsa de control şi râd de acea
categorie tipică de oameni care sunt atât de atenţi şi “cavaleri” faţă de faptul de a respecta ora
exactă. Dacă mulţi dintre oamenii de ştiinţă nu mai lucrează pentru guvern, este pentru că s-a
persistat în impunerea severităţii orariilor din dorinţa de a-i face să accepte schema
reperelor-timp decalat.
Local, în Statele Unite, atitudinile faţă de timp sunt, aparent, variate la infinit. Totuşi
aceste variaţii sunt comparabile celor ale discursului asociat fiecărei regiuni. Fiecare participă
la schema globală care ne permite să înţelegem unde vom ajunge.

45
LUMINIŢA IACOB

În Utah, unde mormonii, foarte riguroşi faţă de timp, au dezvoltat sisteme formale
rigide care insistă pe promptitudine, schema reperelor-timp decalat este acompaniată de marje
de toleranţă foarte slabe. Dacă încerci să fii la timp, aceasta înseamnă să ajungi un pic înainte,
şi niciodată mai mult de un minut întârziere. Cum este preferabil, după sistemul lor, să ajungi
înainte decât în întârziere, ei sosesc în avans faţă de reperele temporale, la fel ca personalul
militar. Mesajul exprimat americanilor este că mormonii sunt mai conştiincioşi în muncă,
decât americanul mediu.
Dacă ne referim la locuitorii din restul ţării, cei de pe coasta de Nord-Vest a Statelor
Unite utilizează timpul într-o altă manieră. Dacă doresc ca interlocutorul lor să sosească la
şase şi treizeci, îi vor da întâlnire la şase cu speranţa că acesta va fi acolo la şi jumătate.
Detaliul cu murmuratul şi cu scuzele după patru minute de întârziere nu există pentru cei mai
mulţi.
În Sud, oamenii încetinesc mersul lucrurilor acordând schemelor marje de toleranţă
foarte largi. Deviaţiile faţă de reperele-temporale sunt mai mari decât în oraşele din Nord-Est.
Acelaşi lucru se regăseşte şi în Vest.

EXERCIŢIU

Reluaţi toate comparaţiile din acest capitol şi precizaţi ce schimbări ar apărea la


fiecare analiză dacă raportarea americanilor s-ar face la români.

Traducere de Luminiţa Iacob

46
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

IV. PROXEMICA*
Edward T. HALL

IV.1 PROXEMICA – STUDIUL PERCEPERII ŞI UTILIZĂRII SPAŢIULUI

Omul occidental a conceptualizat spaţiul în numeroase feluri, de la spaţiul social al lui


Bogardus1 şi spaţiul socio-cultural al lui Sorokin2, până la tipologiile lui Lewin3. Hallowell4 a
studiat distanţa din punct de vedere tehnic, descriind manierele în care este măsurată în
diferite culturi5. Jammer6 a tratat conceptele de spaţiu (inclusiv fundamentele lor istorice) prin
prisma fizicii. Proxemica7, studiul perceperii şi al utilizării spaţiului de către om, nu are
legături directe cu nici una din aceste abordări. Ea se află mai aproape, dimpotrivă, de
conceptul de activitate comportamentală la care se referă etologii slujindu-se de conceptul de
teritorialitate. În mod esenţial, proxemica tratează noţiunea de distanţă în afara câmpului

*
Titlul original “Proxemics”, Current Anthropology, vol. 9, nr. 2-3 (1968), p.5 -108.
1
. E.S. Bogardus, "A Social Distance Scale", Sociology and Social Research, 17, 3 (1933);
idem, Social Distance, Yellow Springs (Ohio), Antioch Press, 1959.
2
. P. Sorokin, Sociocultural Causality: Time and Space; A study of Referential Principles of
Sociology and Social Science, Durham (North Carolina), Duke University Press, 1943.
3
. Kurt Lewin, A Dynamic Theory of Personality, New York, Mc.Graw-Hill, 1935.
4
. Irving A. Hallowell, "Cultural Factors in Spatial Orientation", în I.A. Hallowell, ed. Culture
and Experience, Philadelphia, University of Pennsylvania Press, 1955, p.184-202.
5
. Introducerea făcută capitolului 9 de Hallowell este cu deosebire aplicabilă la
percepţia spaţiului.
6
. Max Jammer, Concepts of Space, New York, Harper, 1960.
7
. De-a lungul anilor am considerat proxemica drept “studiul spaţiului social ca
biocomunicare” sau drept “studiul micro-spaţiului în întâlnirile interpersonale”. Acestea
erau de fapt definiţii tehnice prescurtate, a căror referinţă exactă nu era cunoscută decât
de câţiva specialişti. Largul interes pentru activităţile legate de spaţiul intersideral m-a
determinat să stabilesc distincţia între cercetările mele şi efortul specialiştilor în cucerirea
spaţiului. M-am decis să inventez un termen nou care să desemneze în general domeniul
meu. Printre termenii pe care i-am avut în vedere s-au numărat: topologie umană,
haosologie sau studiul spaţiului vid, oriologie sau studiul frontierelor, chorologie sau
studiul spaţiilor organizate. În cele din urmă am ales “proxemică“, termenul părându-mi-
se mai accesibil publicului, ce se va confrunta cu siguranţă cu acest subiect într-un viitor
apropiat.

47
LUMINIŢA IACOB

conştiinţei8 şi datorează mult lucrărilor lui Sapir9 şi Whorf10.


Din pricina orientării intereselor mele, subiecţii cercetărilor pe care le-am desfăşurat în
domeniul proxemicii au fost în principal membri ai propriei mele culturi. Ca şi Bateson, am
învăţat să iau în seamă mai curând ceea ce fac oamenii decât ceea ce spun când răspund la o
întrebare directă; mai cu seamă, să fiu atent la materialul pe care nu-l putem manipula
conştient şi să caut modele mai degrabă decât conţinuturi 11. Totuşi, cu excepţia câtorva cazuri
particulare, n-am putut fi niciodată absolut sigur de exactitatea propriilor mele interpretări ale
comportamentelor observate în alte culturi: practic, în aceste interpretări nu sunt sigur decât
de răspunsurile mele temporare. Am lucrat la nivel microcultural, acordând toată atenţia
detaliilor. Având posibilitatea să stabilesc tipuri de răspunsuri la nivel afectiv sau
comportamental, am ajuns să studiez de aproape cultura mea, aşa cum apărea în contrast cu
alte culturi. Din acest punct de vedere, sunt de acord cu Levi-Strauss12 atunci când vorbeşte de
antropologia viitorului ca o ştiinţă în care subiecţii se studiază pe ei înşişi. Abordarea mea a
constat în a mă utiliza pe mine însumi, ca şi pe ceilalţi, ca mijloc de măsurare (sau de
“control”) de fiecare dată când intram în contact cu medii culturale opuse. Acest aspect are o
mare însemnătate, căci nu suntem decât foarte puţin conştienţi de propria cultură dacă nu ne
confruntăm cu indivizi aparţinând altor culturi13.
Am devenit conştient întâia dată de interesul meu pentru felul în care omul foloseşte
spaţiul în vreme ce participam la formarea celor ce aveau să lucreze în străinătate. Am
descoperit atunci că maniera de a structura timpul şi spaţiul constituie o formă de comunicare,

. Citatul următor (Edward T. Hall, “Proxemics - The Study of Man's Spatial Relations” în I.
8

Galdston, ed., Man's Image in Medecine and Anthropology, New York, International
Universities Press, 1963, p.422-445) vorbeşte de niveluri de conştiinţă: “Orice cultură
produce într-o manieră caracteristică o serie de comportamente structurate care se
plasează simultan la niveluri diferite de conştiinţă. Este important, ca atare, să precizăm
la ce nivel de conştiinţă ne referim. Spre deosebire de multe din subiectele pe care le
abordează antropologia (la nivelul observaţiei), modelele proxemice, odată studiate, sunt
păstrate în afara câmpului conştiinţei. Trebuie, deci, să le studiem fără a recurge la
explorarea conştientului subiecţilor. Întrebările directe nu furnizează decât puţine
variabile importante, ca să nu spunem nici una. Aceste întrebări se referă la subiecte ca
familia sau casa. În proxemică avem de-a face cu fenomene ca tonul vocii sau chiar
tensiunea şi intonaţia limbii (engleze). Acestea sunt elemente pe care cu greu locutorul le
poate modifica în mod conştient, dat fiind faptul că ele fac parte integrantă din limbă.” Cf.
Hall (Edward T. Hall, The Silent Language, Garden City, New York, Doubleday, 1959, cap. 4)
pentru o descriere mai amănunţită a nivelurilor de conştiinţă în raport cu schimbarea
(n.tr).
9
. Edward Sapir, "The Status of Linguistics as a Science", Language, 5 (1929), p.207-214.
10
. Benjamin Whorf, Language, Thought and Reality. Selected Writings, New York, Wiley;
Cambridge (Mass.), MIT Press, 1956.
11
. Edward T. Hall, The Hidden Dimension, Garden City, Doubleday, 1966.
12
. Claude Lévi-Strauss, "Anthropology: It's Achievements and Future", Current
Anthropology, 7 (1966), p.124-127.
13
. De-a lungul anilor problema conştiinţei de sine a reprezentat pentru psihologi o
piatră de încercare. Ştim foarte puţine lucruri despre felul în care creierul interpretează
datele pe care i le transmit receptorii. Recent, s-a avansat întrucâtva în explicarea acestei
probleme. Se pare că avem de-a face cu ceea ce am putea numi contraste la nivelul
receptorului , mai degrabă decât cu o simplă stimulare declanşând un răspuns specific
(Warren S. Mac Culloch, "Reliable Systems Using Unreliable Units", in David Rioch, Edwin
Weinstein ed., Disorders of Communication, Research Publications, Vol. XLII, Association for
Research in Nervous and Mental Disease, Baltimore, Williams and Wilkins Company, 1964).

48
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

ale cărei reguli le respectăm negreşit şi pe care o socotim universal valabilă. Într-un articol din
196314 scriam: “Americanii ce lucrează în străinătate se confruntă cu o serie de dificultăţi
provocate de diferenţele culturale de structurare a spaţiului. Uneori oamenii din ţările în care
se găsesc se apropie prea mult de ei pentru a le vorbi şi când funcţionarii americani se retrag
la o distanţă de conversaţie confortabilă, ei cred că americanii sunt personaje reci, distante,
închise, şi că nu manifestă interes pentru problemele autohtonilor.”15 Gospodinele americane
se plâng de “risipa de spaţiu” din casele din Orientul Mijlociu. În Anglia, americanii, care
sunt obişnuiţi să întreţină relaţii strânse cu vecinii, se supără atunci când îşi dau seama că cei
ce locuiesc alături nu sunt nici mai accesibili, nici mai prietenoşi decât cei ce nu le sânt vecini.
În America Latină, celor ce sunt obişnuiţi cu peluzele neîngrădite din suburbiile americane,
pereţii înalţi le creează un sentiment de excludere. Chiar în Germania, unde atâţia din
concetăţenii mei se simt ca acasă, modele radical diferite de folosire a spaţiului conduc la
tensiuni neaşteptate. Fără îndoială că aceste deosebiri în comportamentul spaţial, aparent
minime, antrenează neînţelegeri grave şi fac şocul cultural încă mai brutal, adesea într-atât
încât devin cauza unor boli. Cercetarea reacţiilor foarte pronunţate şi foarte vii la semnalele
spaţiale manifestate de americanii din afara ţării pun în lumină un mare număr de structuri
rămase implicite pentru cei din Statele Unite. Aceste observaţii m-au îndreptat către opera lui
Whorf. Aşa cum am scris în altă parte (Edward T. Hall, The Hidden Dimension, Garden City,
Doubleday, 1966): “Prea puţini au luat în seamă implicaţiile gândirii lui Whorf. Greu de
înţeles din pricina complexităţii lor, devin oarecum înfricoşătoare când le cercetăm cu atenţie.
Ele taie din rădăcină doctrina “liberului arbitru”, întrucât arată că oricare din noi este
prizonierul limbii pe care o vorbeşte16.”
Intenţia mea constă în a relua principiile pe care Whorf şi discipolii lui le-au stabilit cu
privire la limbă şi de a le aplica la ansamblul comportamentelor modelate de cultură, cu
deosebire acele aspecte ale culturii pe care le considerăm evidente şi care funcţionează, aşa
cum scrie Sapir17, “după un cod secret şi complex, care nu se găseşte scris nicăieri, nu este
cunoscut de nimeni, dar este înţeles de toată lumea”. Acest cod secret şi complex corespunde
experienţei fenomenologice, aşa cum ne-o reprezentăm în mod obişnuit. Multă vreme am
crezut că experienţa ar fi ceea ce împărtăşesc oamenii şi că ar fi posibil să depăşim limba
referindu-ne la experienţă pentru a intra în atingere cu o altă fiinţă umană. Această credinţă

14
. Edward T. Hall, “Proxemics - The Study of Man's Spatial Relations” in I. Galdston, ed.,
Man's Image in Medecine and Anthropology, Naw York, International Universities Press,
1963, p.422 - 445.
15
. Nu putem fi siguri niciodată de la început de semnificaţia adevărată a acestui gen
de comportament. În timp învăţăm să acordăm atenţie remarcilor întâmplătoare ce
însoţesc răspunsul original. În loc să spună despre un american că este rece, un arab se
întreabă: “Ce se întâmplă? Oare găseşti că miros urât?” În acest exemplu referinţa la
simţul olfactiv este un indice preţios pentru a înţelege mecanismul de stabilire a
distanţelor la arabi.
16
. Subliniind importanţa observaţiilor lui Whorf, nu pretind deloc că nu ar exista o
realitate exterioară şi cred că aceasta era şi părerea lui Whorf. Realitatea poate rămâne
constantă, dar ceea ce percep diferitele organisme este în mare parte determinat “de
ceea ce ele au intenţia să facă din această realitate”, cum spunea un coleg. Presupun că
prin “toată lumea” Sapir se referă la membrii unei comunităţi etnice date.
17
. Edward Sapir, "The Unconscious Patterning of Behavior in Society", in E.S. Dummer,
ed., The Unconscious: A Symposium, New York, Knopf, 1927, p. 114-127.

49
LUMINIŢA IACOB

implicită (şi adesea explicită) despre raportul omului cu experienţa are la bază ipoteza potrivit
căreia, atunci când două fiinţe umane trăiesc aceeaşi “experienţă“, sistemele lor nervoase
primesc aceleaşi date şi creierele lor răspund la fel. Cercetarea proxemică pune în mod serios
la îndoială această ipoteză, mai ales atunci când culturile sunt diferite. Popoare de culturi
diferite trăiesc în lumi senzoriale diferite (cf. Edward T. Hall, The Hidden Dimension, Garden
City, Doubleday, 1966 cap.10 şi 11). Nu numai că ele structurează spaţiul în mod diferit, dar îl
experimentează în mod diferit, căci sensorium-ul lor este diferit programat18. Există o sită sau
un filtru selectiv care acceptă anumite tipuri de date şi respinge altele. Uneori indivizii înşişi
“selecţionează” unul sau mai multe simţuri sau numai o parte din capacitatea lor de percepere.
Alteori zidurile sunt acelea care, formând un ecran, îndeplinesc activitatea de filtrare. Lucrul
acesta revelă una din funcţiile importante ale arhitecturii. Dacă experienţa spaţială diferă în
funcţie de o structurare specifică a simţurilor şi de atenţia (sau non-atenţia) îndreptată spre
anumite aspecte caracteristice ale mediului, rezultă că ceea ce constituie o suprapopulare
pentru un grup etnic nu reprezintă acelaşi lucru, în mod necesar, pentru un altul. De altfel, nu
există un prag universal al suprapopulăriii, nici modalităţi de a măsura acest fenomen pentru
toate culturile. Întrebările pe care ar trebui mai curând să ni le punem sunt: “Persoanele în
cauză sunt cu adevărat stresate şi, dacă da, în ce măsură şi ce receptori sunt implicaţi?”
Răspunsul la astfel de întrebări impune reunirea opiniilor specialiştilor din diferite discipline,
ca patologia, biochimia, psihologia experimentală şi kinetica19. Lucrările lui Gibson20 asupra
percepţiei, cele ale lui Kilpatrick şi al.21 în domeniul psihologiei tranzacţionale au determinat
un progres însemnat.

. Nu putem decât să facem supoziţii cu privire la metodele precise care fac în aşa fel
18

încât tinerii aleg în mod selectiv anumite lucruri, respingând altele, şi favorizează un
canal senzorial, suprimând altul. Totuşi, putem admite în mod rezonabil că întreaga
cultură furnizează, între altele, o structură unui program de întăriri în sens skinnerian
relativ elaborată şi foarte detaliată, chiar dacă mai puţin artificială decât cele din
cercetările experimentale, în care întăririle individuale sunt de durată atât de scurtă
încât, în mod normal, ele nu ies din contextul în care se produc. Lucrările lui Condon
(William S. Condon, William D. Ogston, "A Segmentation of Behavior", Journal of Psychiatric
Research, 5 (1967), p.221-235) şi ale altora au arătat în ce măsură sunt subiecţii capabili
să reacţioneze şi să-şi coordoneze comportamentul în timpul unei conversaţii.
Examinarea fiecărei imagini dintr-un film de 24 şi din altul de 48 de imagini pe secundă şi
studiul encefalogramelor efectuate în acelaşi timp scot la iveală un comportament
organizat, coerent şi sincronizat, pe care nu e posibil să-l observăm fără camerele de luat
vederi cu viteză mare. Se poate sugera, astfel, că întăririle pozitive şi negative nu pot
surveni şi nu survin decât la nivel subliminal.
19
. Relaţia dintre proxemică şi kinetică a fost descrisă în altă parte (Edward T. Hall, "A
System for the Notation of Proxemic Behavior", American Anthropologist, 65 (1963), p.1003-
1026). Pe scurt, proxemica nu se preocupă de observarea şi de înregistrarea detaliilor
gestuale şi mişcărilor corporale. Ea tratează despre arhitectură, despre modalitatea de
mobilare şi despre utilizarea spaţiului, în vreme ce kinetica nu se interesează decât
indirect de mediu. Sistemul de notare în proxemică este mai simplu decât cel utilizat în
kinetică. Proxemica încearcă să stabilească felul în care stabilim distanţele (ceea ce
reprezintă o chestiune de epistemologie). Este necesar ca cercetătorul în domeniul
proxemicii să posede cunoştinţe solide despre fiziologia ochiului, ca şi despre alte
maniere de a percepe distanţa.
20
. James J. Gibson, The Perception of Visual World, Boston, Houghton Mifflin, 1950.
21
. Franklin P. Kilpatrick, ed., Explorations in Transactional Psychology, New York, New
York University Press, 1961.

50
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

În 1953, Trager şi cu mine am postulat o teorie a culturii bazată pe un model


lingvistic22. Susţineam atunci că modelul pe care îl utilizam ar trebui să facă posibilă stabilirea
unei legături între principalele sisteme culturale (există mai multe) şi fiziologia organismului;
că trebuie să existe nu numai o bază prelingvistică, dar şi una preculturală. În 1959,
propuneam ca termenul “infracultură“ să fie folosit pentru manifestările comportamentale
“care au precedat cultura, dar pe care omul le-a elaborat pentru a ajunge la cultură“ 23. Rezulta
din aceasta că putea fi utilă, în analiza unui sistem cultural primar ca proxemica, examinarea
bazei sale infraculturale. O cercetare asupra diverselor manifestări ale teritorialităţii (şi există
foarte multe) ar trebui să aducă totodată o bază şi o perspectivă, ambele deosebit de utile
pentru descrierea elaborărilor mai complexe ale spaţiului de către om.

În această privinţă putem învăţa multe de la etologi24. Ne este greu să-l considerăm pe
om un animal ca toate celelalte mai ales că, în lumina cunoştinţelor de etologie, îl putem
socoti un organism care şi-a produs şi specializat extensiile25 într-atât încât acestea înlocuiesc
foarte repede natura. Cu alte cuvinte, omul a creat o altă dimensiune, dimensiunea culturală,
cu ajutorul căreia el menţine o stare de echilibru dinamic. Acest proces este acela prin care
omul şi mediul său se fasonează reciproc. Omul a ajuns acum să-şi creeze propriul biotop. El
are, în consecinţă, puterea să determine ce fel de organism va fi. Această perspectivă este
înfricoşătoare, dacă ne gândim ce puţine cunoştinţe avem despre om şi nevoile sale. Mai grav
încă, problemele pe care le întâmpină omul încercând să creeze o lume universală se dovedesc
cu mult mai complexe decât ne-am putut imagina. În Statele Unite am realizat abia de curând
că ceea ce este o locuinţă extrem de modestă pentru un grup, pentru altul poate însemna un
mediu deosebit de agreabil din punct de vedere senzorial 26.
Lucrările lui Hediger în domeniul zoologiei şi în acela al comportamentului animal au
o valoare deosebită pentru proxemică. El s-a consacrat studierii a ceea ce se întâmplă atunci
când omul şi animalul se află faţă în faţă: în natură, la grădina zoologică, la circ sau în situaţia
experimentală. Hediger a demonstrat o idee capitală, pe care antropologii ar vrea să o aplice în
studiul omului, aceea potrivit căreia dacă vrem să iniţiem o interacţiune cu un organism, este
esenţial să cunoaştem sistemele de comunicare ale acestuia. Ideea în care Hediger crede
nestrămutat este că greşeala cea mai frecventă în interpretarea comportamentului animal
constă în a antropomorfiza sau în a aborda actele de comunicare ale animalelor ca şi cum ar fi
vorba de om. Studiile sale asupra procesului de domesticire nu numai că subliniază
necesitatea de a înţelege lumea simbolică senzorială a unei specii (de exemplu, cum îşi
delimitează teritoriul sau ce componente foloseşte pentru a-şi construi biotopul), dar pun
22
. O versiune a acestei serii originale de postulate a fost publicată în 1959.
23
. Edward T. Hall, The Silent Language, Garden City, New York, Doubleday, 1959, p.55.
24
. Şi Margaret Mead (Margaret Mead, "Anthropology among the Sciences", American
Anthropologist,63 (1961), p.475-482) a apărat ideea potrivit căreia antropologii ar câştiga
mult dacă ar studia lucrările etologilor.
25
. Termenul de “extensie” rezumă procedeul prin care se accelerează evoluţia atunci
când se produce în afara corpului.
26
. Marc Fried, Peggy Gleicher, "Some Sources of Residential Satisfaction in an Urban
Slum", Journal of the American Institute of Planners, 27 (1961), p.305-315; Herbert Gans,
The Urban Villagers, Cambridge (Mass), MIT Press, 1960; Charles Abrams, The City is the
Frontier, New York, Harper et Row, 1965.

51
LUMINIŢA IACOB

accentul pe importanţa cunoaşterii manierei specifice a speciei de a structura distanţa, dincolo


de consideraţiile strict teritoriale27. De exemplu, este esenţial pentru supravieţuirea unui
organism în captivitate ca reacţia sa de fugă să fie redusă, chiar suprimată. În plus, aceasta ne
furnizează o definiţie operaţională a domesticirii. Hediger a stabilit distincţia între specii de
contact şi specii fără contact28 şi a fost primul care a descris în termeni operaţionali distanţa
personală şi distanţa socială. De asemenea, el a demonstrat că distanţa critică este atât de
precisă, încât o putem măsura în centimetri.

Schäfer29 a studiat atât spaţiul critic cât şi situaţiile critice. Chiar dacă a avertizat
asupra pericolului analogiilor cu formele non-umane, el a descris reacţii sociale şi de grup la
suprapopulare şi a formulat conceptele de “densitate critică“ şi de “criză“, care nu numai că
sunt foarte sugestive pentru om, dar se referă la procese ce se regăsesc la extrem de multe
specii vii.
Studii recente asupra intervalului la animale revelă că una din funcţiile esenţiale ale
unui interval corect este de a permite realizarea a ceea ce Tinbergen30 numeşte “lanţuri de
acţiune”. Tinbergen a arătat că viaţa ghidrinilor (o specie de peşti) şi a altor specii este
constituită din secvenţe comportamentale care pot fi prezise după paradigme stabilite. Dacă o
secvenţă este tăiată sau întreruptă, trebuie reluat totul de la capăt31. După Spitz, animalele şi
oamenii au nevoie, în stadiile critice ale vieţii lor, de spaţii specifice pentru a putea juca
diferitele scene care punctează executarea celor mai multe din actele importante ale unei
existenţe.
Descoperirile specialiştilor în etologie şi în psihologie animală sugerează că (a) fiecare
organism trăieşte în lumea lui subiectivă32, care este în funcţie de aparatul său perceptual; mai
27
. Hans Hediger, Wild Animals in Captivity, London, Butterworth, 1950; Idem, Studies of
the Psychology and Behavior of Captive Animals in Zoos and Circuses, London, Butterworth,
1955; idem, "The Evolution of Territorial Behavior" in S.L. Washburn, ed., Social Life of Early
Man, New York, Viking Fund.
28
. Mac Bride nu este total de acord cu distincţia de bază pe care o face Hediger. El
susţine, dimpotrivă, că animalele pot, în anumite perioade să fie “în contact” şi în altele
să trăiască “fără contact”. O polemică epistolară amicală între Mac Bride, Hediger şi mine
a rezolvat bună parte din obiecţiile lui Mac Bride. Se pare că, aidoma dominanţei din
genetică, problema comportamentelor cu contact şi fără contact este una de grad şi de
situaţie.
29
. Wilhelm Schäfer, Der kritische Raum und die kritische Situation in der tierischen
Sozietät, Frankfurt, Krämer, 1956.
30
. Niko Tinbergen, Social Behavior in Animals, London, Methuen, 1953; idem, Curious
Naturalists, New York, Basic Books, 1958.
31
. Conceptul de teritorialitate este complex, căci cuprinde o întreagă serie de scheme
comportamentale. Carpenter (C.R. Carpenter, "Territoriality: A Review of Concepts and
Problems" in A. Roe, G.G. Simpson, ed., Behavior and Evolution, New Haven, Yale University
Press, 1958., p.224-250.), de exemplu, a numărat 32 de funcţii ale teritorialităţii. În
contextul în care utilizez eu termenul, faptul important este că paradigmele senzoriale nu
sunt nici întrerupte, nici împiedicate.
32
. Lissman (H.W. Lissman, "Electric Locations by Fishes", Scientific American, 208 (1963),
p.50-59) declară în legătură cu aceasta: “Studiul adaptărilor originale ale anatomiei, ale
fiziologiei şi al comportamentului animal conduce la concluzia cunoscută potrivit căreia
fiecare organism a evoluat pentru a se adapta vieţii în colţul ascuns în care şi-a dus
existenţa. Fiecare animal trăieşte, de asemenea, într-o lume subiectivă şi privată,
inaccesibilă observaţiei directe. Această lume se constituie din informaţiile culese din

52
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

mult, o separaţie arbitrar presupusă între organism şi lumea sa transformă contextul şi-i
falsifică astfel semnificaţia33; (b) în cazul organismelor, linia de demarcaţie între mediul intern
şi cel extern nu poate fi stabilită cu precizie34. Relaţia organism – biotop nu poate fi înţeleasă
decât privind-o ca pe o serie de mecanisme cibernetice în echilibru fragil, în interiorul cărora
feedback-ul pozitiv sau negativ exercită un control direct, dar continuu asupra vieţii. Ca atare,
organismul şi biotopul său constituie un sistem unic şi omogen (în interiorul unei serii de
sisteme mai vaste). A-l înfăţişa pe unul fără a se referi la celălalt ar fi total lipsit de sens.

Alte două studii de etologie atrag atenţia asupra conexiunii dintre teritorialitate şi
controlul populaţiei. Studiul clasic al lui Christian35 asupra cerbului Sika din insula James
propune teza potrivit căreia populaţiile sunt controlate prin mecanisme fiziologice sensibile la
densitate. În cursul unui simpozion având ca temă suprapopularea, stresul şi selecţia
naturală36, a fost prezentat rezumatul următor: “În mod evident, moartea rezulta din şocul ce
urma unor dezordini metabolice având drept cauză, dacă judecăm după datele histologice, o
hiperactivitate adrenocorticală prelungită. Această mortalitate masivă nu se poate explica
printr-o epidemie, nici prin foamete şi nici printr-o altă manifestare de acest gen”.
Studiul lui Christian se situează printre numeroasele lucrări similare asupra scăderii

exterior sub forma mesajelor captate cu ajutorul organelor senzoriale.


33
. Cercetătorii din ştiinţele sociale formaţi în tradiţia nord-europeană cunosc bine
capcana ce constă în a vorbi de o dihotomie limbă-cultură. Ne facem uneori observaţiile
în context, dar nu întotdeauna lucrurile se petrec astfel. Cea mai mare parte, dacă nu
totalitatea “descoperirilor” lui Berelson şi ale lui Steiner (Bernard Berelson, Gary A.
Steiner, Human Behavior, New York, Harcourt, Brace and World, 1964) separă, conceptual
şi operaţional organismul, inclusiv cel uman, de matricea care este viaţa. Interpretarea
lor pentru versiunea studiului lui Zeigarnik (Bluma Zeigarnik, "Das Behalten von erledigten
und unerledigten Handlungen. Untersuchungen zur Handlungs- und Affektpsychologie",
Psychologishe Forshung, 9, 3(1928), p.1-85) adoptată de Lewin merge în sensul actelor
instinctive (drives) mai degrabă decât sociale. Lui Spitz (René A. Spitz, "The Derailment of
Dialogue. Stimulus Overload, Action Cycles and the Completion Gradient", Journal of the
American Psychoanalytical Association, 12 (1964), p. 752-775) nu-i rămânea decât să
repună în context demersul lui Zeigarnik. Capitolul lui Berelson şi Steiner asupra culturii
este deosebit de fragmentat. Se pomenesc foarte puţine lucruri despre cercetările
psihologilor tranzacţionali. Rămânem cu impresia că în cazul celor mai mulţi din autorii
americani, un lucru nu poate fi cunoscut cu adevărat decât atunci când este izolat de
contextul său. Cu riscul de a spune truisme, aş vrea să subliniez ceea ce pare într-o tot
mai mare măsură să întrunească unanimitatea etologilor şi ecologiştilor, anume că
organismul şi mediul sunt strâns legate, iar a-l considera pe unul independent în raport cu
celălalt nu reprezintă decât un artefact, rod al modului nostru specific de a vedea
lucrurile.
34
. Cf. capitolul 3 al The Hidden Dimension
35
. John J. Christian, "Factors in Mass Mortality in a Herd of Sika Deer", Chesapeake
Science, 1 (1960), p.79-95.
36
. John J. Christian, Vagh Flyger, Davis E. Davis, "Phenomena Associated with Population
Density", Proceedings of the National Academy of Science, 47 (1961), p. 428-449.

53
LUMINIŢA IACOB

drastice a populaţiei37 datorate stresului provocat de o suprasarcină senzorială


(suprapopulare)38.
Experimentele şi observaţiile lui Calhoun merită şi ele toată atenţia, mai ales în ceea
ce priveşte datele lor comportamentale39. El a plasat şoareci norvegieni sălbatici într-un spaţiu
împrejmuit de 1000 m2 cu hrană abundentă şi i-a lăsat să se reproducă liber. Numărul lor s-a
stabilizat la 150, fără a depăşi vreodată 20040. Calhoun a descoperit că şi într-o populaţie
redusă de 150 de şoareci, luptele determinau într-atât perturbaţii în comportamentul matern
încât puţini pui supravieţuiau. Şoarecii nu s-au repartizat uniform în spaţiul pe care-l aveau la
dispoziţie, ci s-au organizat într-o duzină de colonii de câte 12 şoareci fiecare în medie (după
toate probabilităţile, numărul maxim de şoareci ce pot trăi armonios într-un grup natural).
Tulburările observate la şoarecii lui Calhoun, puşi să evolueze în condiţii de
suprapopulare, seamănă extrem de mult cu cele ce apar la unii americani ce trăiesc în condiţii
de densitate ridicată. Studiile comparative asupra oamenilor sunt rare; totuşi, Chombart de
Lauwe41 a pus cap la cap date asupra familiilor de muncitori francezi şi a arătat că există o
relaţie statistică între condiţiile de suprapopulare şi patologia socială şi fizică. În Statele
Unite, o anchetă asupra sănătăţii locuitorilor din Manhattan 42 a constatat că numai 18% din
subiecţii incluşi într-un eşantion reprezentativ nu sufereau de nici o tulburare emoţională, în
vreme ce 23% dintre ei prezentau traumatisme grave sau aveau o capacitate de lucru redusă.

IV.2 METODE ŞI STRATEGII DE CERCETARE

În prefaţa cărţii lui Jammer Concepts of Space43, Einstein a rezumat un mare număr
dintre problemele metodologice ale proxemicii: “Privirea omului de ştiinţă se întoarce către
fenomenele ce sunt accesibile observaţiei, pentru a le rezuma şi a le conceptualiza. Când
încearcă să ajungă la o formulare conceptuală a masei imense şi confuze de date empirice

. Printre acestea, lucrarea lui Paul Errington (Paul Errington Muskrats and Marshe
37

Management, Harrisburg, Stackpole Company, 1961) este cu totul remarcabilă. Studiile


sale asupra şoarecilor şi asupra reacţiilor lor comportamentale la stressul provocat de
suprapopulare sunt deosebit de preţioase. El observă că şoarecii au aceeaşi tendinţă ca
şi oamenii, de a deveni sălbatici atunci când sunt siliţi să trăiască stressul de
suprapopulare (sublinierea îmi aparţine).
38
. A se vedea rezumatul lucrărilor lui Christian realizat de mine în The Hidden
Dimension.
39
. Este cu neputinţă să i se facă dreptate lui Calhoun într-un rezumat. Nu putem
pătrunde gândirea sa în ceea ce are ea fundamental decât dacă am parcurs totalitatea
scrierilor acestui autor. Pentru a înţelege experimentele sale de laborator, de exemplu,
trebuie să ne facem mai întâi o idee despre primele sale studii realizate într-un mediu
natural.
40
. John B. Calhoun, "The Study of Wild Animals under Controlled Conditions", Annals of
the New York Academy of Sciences, 51, (1950), p.113-122.
41
. Paul Chombart de Lauwe, "Le milieu et l'etude sociologique des cas individuels",
Informations sociales, 2 (1959), p.41-54; idem, Famille et Habitation, Paris, Ed. du CNRS,
1959.
42
. Leo Srole et al., Mental Health in the Metropolis: The Midtown Manhattan Study, New
York, McGraw-Hill, 1962.
43
. Max Jammer, Concepts of Space, New York, Harper, 1960.

54
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

omul de ştiinţă recurge la un întreg arsenal de concepte, pe care el le cunoaşte din fragedă
copilărie. El nu este conştient decât foarte rar, poate niciodată, de eterna problemă pe care o
pun conceptele sale. El utilizează acest material conceptual, sau, mai exact, aceste unelte
conceptuale de gândire, ca pe ceva evident, imuabil, ceva ce are valoare de adevăr obiectiv şi
de care nu ne putem practic îndoi, cel puţin nu în mod serios”.
Unul din obiectivele studiilor mele de proxemică a fost acela de a examina un aspect
aparent lipsit de importanţă al vieţii americane – experienţa spaţiului – şi de a mă apleca
asupra unor aspecte pe care americanii le consideră evidente. N-am insistat asupra
conţinutului, latent sau manifest, ci asupra detaliilor structurale, asupra elementelor
perceptuale implicite.

Cea mai mare parte a indivizilor, în ciuda eforturilor pe care le fac, nu pot determina
decât foarte puţine din elementele ce intră în percepţiile lor44. Ei pot numai să descrie produsul
final. De aceea, problema cercetătorului în proxemică este de a pune la punct tehnici
permiţându-i să izoleze şi să identifice elementele percepţiei spaţiului. Scopul său este de a
găsi pentru datele senzoriale echivalentul structurii fonologice sau al tabloului elementelor
periodice al chimiştilor. Este necesar ca aceste date să fie verificabile şi ca elementele să
poată fi combinate şi să dea rezultate previzibile. Atunci când explorăm un nou domeniu,
dificultatea constă în a găsi modele de procedură. În acest fel lingvistica descriptivă, care s-a
confruntat cu probleme similare, a furnizat metode aplicabile proxemicii.
De la neo-gramaticieni, lingviştii admit că limba reprezintă un sistem, oferind
structură şi regularitate. Sistemele de scriere se constituie, la fel ca jocurile de cuburi, plecând
de la sunetele limbii reprezentate. Acestea sunt identificabile şi limitate ca număr. Cel mai
bun mijloc de a le izola constă în a culege eşantioane de limbă vorbită ca date de bază şi în a
consemna apoi detaliile cu cea mai mare precizie posibilă, utilizând un sistem de notare bazat
pe procedee fiziologic identificabile, în aşa fel încât orice observator exersat să poată face
aceleaşi consemnări. În lingvistică au fost stabilite elementele structurale ancorate în
fiziologie. Aceste elemente structurale nu erau cunoscute atunci când mi-am început eu
cercetările. Totuşi, era clar că în percepţia spaţiului intra în joc ceva mai mult decât sistemul
vizual. Ca atare, se puneau întrebări de felul: Care ar putea fi celelalte sisteme? Cum putem şti
că au fost corect identificate?
În cursul primelor mele cercetări am utilizat un larg evantai de metode şi tehnici spre a
identifica elementele percepţiei spaţiului; nu numai pentru că proxemica părea să comporte
mai multe tipuri de variabile, dar şi datorită principiului pe care mă hotărâsem să-l urmez,
conform căruia, ceea ce învăţ într-o anumită manieră poate să mă ajute să verific ceea ce învăţ
în altă manieră. Unele din tehnicile de cercetare, descrise pe scurt mai jos, sunt: observaţia,
experimentul, interviul (structurat şi nestructurat), analiza lexicului englez şi studiul spaţiului
aşa cum este recreat în literatură şi în artă.

EXERCIŢIU

. Subiecţii au fost englezi, francezi, germani, elveţieni, olandezi, spanioli, arabi,


44

armeni, greci, sud-asiatici, indieni, japonezi şi africani din estul continentului.

55
LUMINIŢA IACOB

Ce inadvertenţă sesizaţi în enumerarea de la nota 44.

Observaţia
Când, de-a lungul unei perioade mai lungi de timp, observăm care sunt relaţiile
indivizilor cu spaţiul şi cum îl utilizează, putem începe să stabilim, cu destulă siguranţă,
scheme de comportament proxemic. Dacă fotografia nu este decât o completare pentru alte
discipline utilizând metoda observaţiei (într-un fel, o extensie a memoriei vizuale), ea
reprezintă un ajutor absolut indispensabil în înregistrarea comportamentului proxemic. Ea
fixează acţiunile şi permite cercetătorului să reexamineze secvenţele de câte ori doreşte. Toată
dificultatea constă în a fotografia subiecţii fără a le modifica maniera de a se comporta.
Utilizând un aparat foarte mic (Minox), pe care îl port tot timpul cu mine, am învăţat să
fotografiez discret şi, mai târziu, să mă slujesc şi de aparate mai mari45. Au fost făcute până în
prezent mai multe mii de poze; ele înfăţişează indivizi în condiţii naturale în Statele Unite,
Franţa, Anglia, Italia, Grecia şi Elveţia. Aceste fotografii constituie un ansamblu de date ce
permit verificarea observaţiilor vizuale.

. În ultimii trei ani am folosit un Nikon de 35mm cu 250 de vederi. Mărirea negativelor
45

24 x 36 este de bună calitate şi are o excelentă claritate a detaliilor la un preţ modic.


Acest aparat încurcă mai puţin decât o cameră de luat vederi de 16 mm. De asemenea, şi
aparatul 35 mm jumătate de format (18 x 24) s-a dovedit un instrument compact şi
practic. Camerele de 8 mm n-au răspuns până acum aşteptărilor noastre privind
calitatea.

56
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

Aparatul de fotografiat, ca şi fotografiile, reprezintă unelte extraordinar de complexe şi


de rafinate46. În proxemică, fotografia a fost utilizată ca mod de înregistrare şi de rememorare,
precum şi ca instrument pedagogic. Ea s-a dovedit, de asemenea, foarte utilă pentru studierea
felului în care subiecţii îşi structurează propria lume perceptuală. Iată un bun exemplu:
cerusem unuia din asistenţii mei, un german, să facă unui subiect feminin o fotografie
“intimă“ şi una “publică“. Mă aşteptam la o imagine deformată în cazul pozei intime şi la o
imagine mult mai îngrijită pentru fotografia publică. Dar, surpriză: portretul intim era clar şi
precis; cât despre fotografa publică, asistentul a făcut-o intenţionat neclară, “...căci nu ne stă
în obicei să privim oamenii în public” (şi încă mai puţin să-i fotografiem). În cursul unor
cercetări recente asupra comportamentului proxemic al diferitelor grupuri etnice din Statele
Unite, studenţii mei şi eu însumi am descoperit că este esenţial ca fotograful să aparţină
grupului analizat. Într-adevăr, fotograful nu se află numai în interacţiune constantă cu
subiecţii săi, dar maniera de a face pozele este influenţată de cultura în care a evoluat.
Subiecţii-fotografi ne-au furnizat indicaţii preţioase asupra unui mare număr de probleme
dificile privind membrii grupurilor ce formau interesul nostru. De asemenea, ei au relevat
omisiuni importante în textele fotografice realizate de alţii (exteriori grupului). De exemplu,
fotografiind în Statele Unite negri, portoricani şi spanioli din clasele de jos, încercam să
stabilim maniera specifică în care aceste grupuri etnice îşi codifică şi organizează percepţia în
timpul întâlnirilor faţă în faţă. (Experienţa mea a relaţiilor interculturale mă învăţase că
diferenţele de comportament proxemic duceau la ceea ce Goffman 47 numeşte “alienare
interacţională“). La început, unul din asistenţii mei (un fotograf german) a fotografiat subiecţi
negri americani de condiţie modestă în situaţie de interacţiune. Le-am arătat apoi acestor
subiecţi diapozitive şi fotografii 20 x 24 înfăţişându-i pe ei înşişi, cerându-le să explice
imaginile ce le erau prezentate. De cele mai multe ori ei au fost incapabili să ne răspundă.
Dimpotrivă, atunci când am solicitat un subiect negru să folosească un aparat foto şi să apese
pe declanşator de fiecare dată când vedea ceva producându-se, el a făcut o serie de fotografii
care pentru mine, american alb din clasa mijlocie, erau toate identice. Discuţiile cu fotograful
negru şi cu subiecţii ne-au făcut să înţelegem că el înregistrase un dialog foarte structurat,
conţinând semnale subtile şi foarte diferite de cele utilizate de populaţia albă din clasa de
mijloc. Se pare că în acest grup de negri de condiţie modestă o bună parte din informaţie era
transmisă prin mişcări de amplitudine redusă ale mâinilor şi ale degetelor. Pentru studenţii
mei şi pentru mine aceste mişcări erau practic imperceptibile48.
O altă sursă de date, în afara observaţiei directe şi a fotografiilor, o reprezintă
remarcile pe care le fac oamenii în mod spontan atunci când sunt încălcate regulile de
administrare a spaţiului. Astfel de remarci contribuie adesea la identificarea elementelor

46
. Paul Byers, "Cameras Don't Take Pictures", Colombia University Forum, 9, 1966; John
Collier, Visual Anthropology: Photography as a Research Method, New York, Holt and
Rinehart and Winston, 1967.
47
. Erving Goffman, Encounters. Two Studies in the Sociology of Interaction, Indianapolis,
Bobbs-Merril, 1961.
48
. Cercetarea expusă aici va figura într-un manual de metodologie de cercetare în
domeniul proxemicii (Edward T. Hall, Handbook for Proxemic Research, Washington D.C.,
Society for the Anthropology of Visual Communication, American Anthropological
Association, 1974.).

57
LUMINIŢA IACOB

structurale ale sistemului proxemic studiat. Iată câteva exemple:


Aş vrea să nu-i mai simt respiraţia în faţă. Nu pot să suport asta!
Ai remarcat că ea încearcă mereu să te atingă? Pare că nu poate să-şi ţină mâinile la
locul lor.
Era atât de aproape că faţa îi apărea deformată.

A atinge oamenii, a-şi orienta respiraţia în direcţia lor sau a încerca să-i eviţi, a-i privi
în faţă sau a le evita privirea, a te aşeza atât de aproape de ei încât ajustarea vizuală să devină
imposibilă, toate acestea sunt exemple de comportamente proxemice care pot fi acceptate
într-o cultură şi pot fi cu totul tabu în alta.
Se pot afla multe lucruri despre maniera în care membrii unei culturi date structurează
spaţiul la diferite niveluri de abstracţie creând situaţii simple în care ei să manipuleze
obiecte49. Am dat subiecţilor monede şi creioane şi le-am cerut să le dispună în aşa fel încât să
se afle “aproape unele de altele”, “depărtate unele de altele”, “alături” şi “una după alta”; şi
apoi să-mi spună când cele două obiecte erau “împreună“ şi când nu. Subiecţii arabi nu
reuşeau sau refuzau să se pronunţe dacă cele două obiecte erau împreună sau nu atunci când
spaţiul din jur nu era precizat. Altfel spus, arabii vedeau obiectele în context; americanii nu le
considerau decât unul în raport cu celălalt.

EXERCIŢIU

Reluaţi procedura descrisă pentru a putea răspunde ce caracteristici prezintă


subiecţii români. Puteţi complica cercetarea luând în calcul diverse variabile
independente: vârstă, sex, nivelul şcolarizări etc.

Interviurile structurate
Soţia mea şi eu însumi am intervievat în profunzime subiecţi americani şi străini, după
o schemă precisă. Cele mai scurte interviuri durau şase ore; cel mai lung a durat şase luni şi a
continuat să furnizeze informaţii chiar şi după ce această fază de lucru era încheiată. În cursul
acestor studii a reieşit că, deşi răspunsurile la întrebări puteau varia în funcţie de subiect, cea
care ne furniza informaţii precise despre felul în care subiecţii îşi structurau şi experimentau
spaţiul era schema însăşi a experimentului. Se puteau trage concluzii interesante din felul
subiecţilor de a răspunde la întrebări şi din dificultăţile pe care le provoca înţelegerea unora
din ele.
Ghidul de interviu începea cu o întrebare generală privind locuinţa şi gospodăria,
precum şi activităţile desfăşurate aici şi denumirea diferitelor locuri din casă. Casa fusese
aleasă ca punct de plecare nu numai pentru că toată lumea are una, dar şi pentru că ştiam din
experienţă că subiecţilor le vine uşor să vorbească de lucrurile concrete aflate în legătură cu

. Little (Kenneth B. Little, "Personal Space", Journal of Experimental Social Psychology, 1


49

(1965), p.237-247 şi Kenneth B. Little, Z.J. Ulehla, C. Henderson, "Value Congruence and
Interaction Distances", Journal of Social Psychology, 75 (1968)) a arătat că percepem în
aşa fel două persoane, două siluete, două păpuşi sau doi cilindri din lemn încât le putem
schimba între ele pentru orice utilizare practică. Totuşi, se cuvine observat că în fiecare
din aceste contexte subiectul apreciază raporturile spaţiale ca spectator exterior şi nu ca
participant.

58
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

locuinţa, mai ales când găsesc că este dificil sau deplasat să abordeze alte teme. Odată realizat
desenul casei cu ajutorul unor diagrame, se aborda acelaşi domeniu în altă manieră, explorând
teme ca intimitatea căminului, limitele locuinţei, regulile de vecinătate şi situaţia locuinţei în
cadru geografic şi social. Dispunerea mobilelor din casă şi de la birou se constituia într-o
sursă de informaţii suplimentare despre relaţiile sociale, la fel ca anumite trăsături semantice,
ca unele cuvinte sau unele concepte dificil de tradus. În total au fost tratate astfel 90 de teme.
Una din trăsăturile importante ale interviului nostru era de a fi suficient de ancorat în
cultura americană pentru a provoca la subiecţii străini întrebări care scoteau în evidenţă nu
numai structurile sistemului lor proxemic, dar şi aspecte ale sistemului nostru pe care le
consideram evidente. “Unde mergeţi atunci când vreţi să fiţi singur?”, o întrebare normală
pentru un american, deruta subiecţii arabi şi uneori chiar îi irita. Obţineam, în general,
răspunsuri de genul: “Cine vrea să fie singur?”, “Dumneavoastră unde mergeţi când vreţi să
înnebuniţi?” sau “Infernul este paradisul fără oameni”. În Statele Unite, a intra fără autorizaţie
pe proprietatea cuiva corespunde unei violări a regulilor sociale, socotită de toată lumea ca
atare. Totuşi, în cursul interviurilor noastre n-am reuşit să punem în evidenţă la arabii din
mediul urban o noţiune identică, nici măcar asemănătoare.
Structura însăşi a interviurilor noastre s-a dovedit un instrument preţios. Respectând
un protocol standard, desfăşuram cercetarea simultan la două niveluri: nivelul A corespundea
discuţiei propriu-zise, răspunsurilor la întrebări; nivelul B (cel mai important, fundamental)
corespundea contrastului dintre structura a două sisteme culturale, unul servind la
descoperirea celuilalt. Am constatat că şedinţele cele mai interesante au fost acelea în care
subiecţii străini s-au aflat în discordanţă cu propriile noastre categorii spaţiale.
O parte a chestionarului nostru privea comportamentul de ascultare 50, fiind destinată
obţinerii de informaţii asupra manierei de a privi interlocutorul pentru a obţine o reacţie.
Această parte s-a dovedit cea mai importantă în cadrul instrumentului construit de noi. Ceea
ce a ieşit la iveală în interviurile cu subiecţi străini n-a fost răspunsul direct la întrebări, ci o
serie de plângeri referindu-se la faptul că americanii nu ascultă niciodată sau la ceea ce ei
comunică prin modul lor de a asculta. Arabii găseau că suntem mereu jenaţi. Ce anume îi
făcea să se gândească la asta? Faptul că ne reţinem răsuflarea şi n-o îndreptăm spre
interlocutor. Subiecţii latino-americani se plângeau că americanii nu ascultă niciodată sau că
sunt deseori neatenţi; ei ajungeau la concluzia aceasta observând că interlocutorii lor priveau
din când în altă parte. Informaţiile pe care le căutam prin această anchetă se refereau la tipul
de angajament perceptual al celor doi subiecţi.

EXERCIŢIU

Recurgeţi la un dicţionar specializat (ex. poz. 6 din bibliografie) pentru a putea

. Se apreciază, de multă vreme, că semnalul, semnul sau mesajul reprezintă pentru


50

cercetătorul în ştiinţele sociale centrul interesului său în ceea ce priveşte comunicarea.


De câţiva ani mi-am dat seama că decalajul care apare în actele de comunicare
interculturale provine din faptul că locutorul nu ştie dacă interlocutorul său ascultă sau nu
(Edward T. Hall, "Silent Assumptions in Social Communication" in David Rioch, Edwin
Weinstein, ed., Disorders of Communication, Research Publications, Vol. XLII, Association for
Research in Nervous and Mental Disease, Baltimore, Williams and Wilkins Company, 1964.).

59
LUMINIŢA IACOB

stabili în ce relaţii se află conceptele utilizate la nota 50: semnal, semn, mesaj.

Analiza lexicului
Susţin de multă vreme51 că termenul de cultură se referă în principal la un proces de
comunicare. Acest proces se regăseşte simultan la mai multe niveluri, unele mai explicite
decât altele. Limba constituie unul din nivelurile explicite. Boas52 a fost primul antropolog
care a subliniat raportul dintre limbă şi cultură. El a raţionat în cel mai simplu şi mai evident
mod, analizând lexicul diferitelor limbi. Whorf (op.cit.) a mers mai departe decât Boas şi a
sugerat că limba joacă un rol predominant în fasonarea lumii perceptuale a unei culturi. El
scrie:
“Decupăm natura după liniile stabilite de limba pe care o vorbim. Categoriile şi
tipurile pe care le izolăm în lumea fenomenală nu se găsesc, de fapt, acolo...”
Whorf a remarcat că la populaţia Hopi timpul şi spaţiul sunt indisociabil legate; a
schimba unul înseamnă automat a-l schimba pe celălalt:
“În lumea gândirii Hopi nu există spaţiu imaginar... Altfel spus, populaţia Hopi nu-şi
poate imagina, spre deosebire de indo-europeni, locuri ca paradisul sau infernul. În plus,
spaţiile “vide” corespunzând unei săli sau unei camere nu sunt cu adevărat “numite”, ca şi
obiectele, ci mai degrabă localizate...”
Influenţa lui Sapir şi Whorf, care se întinde mult dincolo de graniţele lingvisticii
descriptive m-a făcut să revăd lexicul din micul Oxford Dictionary pentru a extrage toţi
termenii având o conotaţie spaţială ca: deasupra, dedesubt, departe, împreună, alături,
aproape, adiacent, superpozabil, nivel. În total au fost recenzaţi circa 20% din termenii acestui
dicţionar, ceea ce reprezintă aproape 5000 de elemente lexicale53.

Interpretarea artei
Paralel cu gândirea lui Whorf asupra limbajului, psihologii tranzacţionali au
demonstrat că percepţia nu este pasivă, ci învăţată şi, de fapt, foarte structurată. Ea constituie
o veritabilă tranzacţie la care participă lumea şi cel ce percepe. Ca atare, o pictură sau o
gravură trebuie să fie conformă Weltaschauung-ului culturii căreia i se adresează şi
structurilor perceptuale ale artistului în momentul creării operei. Artiştii ştiu foarte bine că
percepţia este o tranzacţie; de fapt, ei consideră lucrul acesta ca evident. Artistul este în
acelaşi timp un observator şi un comunicator. Reuşita sa depinde în parte de capacitatea sa de
a analiza şi organiza datele perceptuale în forme semnificative pentru publicul său. Maniera în
care el utilizează datele senzoriale furnizează date atât asupra lui însuşi, cât şi asupra
publicului său.
. Edward T. Hall, The Silent Language, Garden City, New York, Doubleday, 1959; Edward
51

T. Hall, George L. Trager, The Analysis of Culture, Washington D.C., American Council of
Learned Societies, 1953.
52
. Franz Boas, "Introduction" in Handbook of American Indian Languages, Bureau of
American Ethnology, Bulletin 40, 911.
53
. Se înţelege de la sine că dacă antropologul nu cunoaşte bine relaţia dintre limbă şi
cultură, el nu poate utiliza lexicul ca instrument de analiză. În această privinţă mi-a fost
de mare ajutor colaborarea colegului meu Moukhtar Ani, care a consacrat mai mulţi ani
pregătirii unui dicţionar englez-arab. preocupat de munca lexicografică; el a putut arăta
în mod clar diferenţe care, în mod normal, n-ar fi ieşit la iveală.

60
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

Giedion54, Dorner55 şi Grosser56 au contribuit decisiv la înţelegerea manierei în care


omul european şi-a elaborat organizarea perceptuală de-a lungul epocilor57. Grosser, de
exemplu, arată că portretul se distinge de oricare din celelalte forme de pictură printr-o
proximitate psihologică ce “depinde direct de distanţa fizică reală care separă modelul de
pictor”. El fixează această distanţă între 1,20 m şi 2,40 m şi semnalează faptul că ea naşte o
“calitate” caracteristică a portretului, “un mod particular de comunicare – aproape o
conversaţie – pe care privitorul este în măsură să o întreţină cu persoana pictată“. Grosser
remarcă, în egală măsură, fenomenele de raccourci şi de deformare care se produc atunci când
pictorul sau observatorul se apropie prea mult de subiect; observaţiile sale se aseamănă cu
cele pe care le-am făcut eu însumi în legătură cu felul în care subiecţii percep pe alţii atunci
când aceştia se găsesc “prea aproape”.
Distincţia pe care o stabileşte Gibson58 între câmpul vizual (imaginea proiectată pe
retină) şi lumea vizuală (imaginea stabilă ce se creează în spirit) este esenţială pentru a
înţelege diferenţa dintre operele unor artişti ca Hobbema şi Rembrandt. Lumea vizuală pictată
de primul este aceea pe care o percepem printr-o fereastră, este o sinteză din sute, dacă nu mii,
de câmpuri vizuale. El a fixat pe pânză serii percepute în general într-un minut. Atunci când
ne slujim de artă ca de un dat cultural, dificultatea majoră constă în a face distincţia între
tehnica artistului (ea singură relevă structura creaţiei sale) şi “subiectul’ său, care se vrea
poate persuasiv şi care adesea este discutabil59, căci gusturile estetice diferă. În ciuda tuturor
dificultăţilor, datele sunt suficient de bogate pentru a justifica eforturile.

Analiza literaturii
O cercetare a impresiilor senzoriale ale scriitorului reprezintă o abordare potrivită a
lumii sale perceptuale. Dacă un scriitor recurge la vedere pentru a crea imagini, se poate
determina, pe baza acestor imagini, tipul de vedere la care face apel. Ce tip de perspectivă
foloseşte el în sistemul stabilit de Gibson? Ce rol joacă simţul olfactiv şi cel tactil?
Scriitorii descriu experienţe pe care cititorul le cunoaşte deja şi pe care le-ar fi
exprimat el însuşi dacă ar fi posedat capacitatea analitică, antrenamentul şi tehnica necesare.
Când scriitorul îşi atinge scopul, apare o coincidenţă strânsă între descrierile sale şi modelul
senzorial al cititorilor, căci el evocă acestora imagini spaţiale.
Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost următoarea: “Care sunt elementele furnizate de
54
. Sigfried Giedion, The Eternal Present. The Beginnings of Architecture (vol. II), New
York, Bollingen Foundation, Pantheon Books, 1962.
55
. Alexander Dorner, The Way Beyond Art, New York, New York University Press, 1958.
56
. Maurice Grosser, The Painter's Eye, New York, Rinehart, 1951.
57
. Se poate analiza arta occidentală după categoriile perspectivale ale lui Gibson.
Perspectiva lineară nu este decât una din multiplele maniere de a vedea obiectele în
profunzime.
58
. James J. Gibson, The Perception of Visual World, Boston, Houghton Mifflin, 1950.
59
. Ca toţi marii artişti, Rembrandt a pictat mizând mult pe profunzime; comunicarea sa
se situează la mai multe niveluri diferite. În unele din pânzele sale există două câmpuri
vizuale sau chiar mai multe, în aşa fel încât ochiul trece de la unul la altul. Incontestabil,
el a luat-o înaintea timpului său, şi a trebuit, de aceea, să încalce tradiţia artistică.
Maniera sa de reproduce percepţia instantanee este, se pare, extrem de precisă (pentru
aceia dintre noi care au învăţat să privească după tradiţia europeană). Numai de curând
cultura populară a început să-l înţeleagă.

61
LUMINIŢA IACOB

scriitor cititorului pentru a-i permite să construiască o imagine spaţială?” Mi s-a părut că
analiza pasajelor cu referinţă directă la planul spaţial ar fi interesantă. Am cerut subiecţilor să
stabilească astfel de pasaje într-un eşantion de romane reprezentative. Textele cele mai
frecvente au fost cele care conţineau imagini spaţiale pe care subiecţii le vizualizaseră în
cursul lecturilor anterioare. Aceste pasaje, asupra cărora subiecţii au făcut observaţii în mod
spontan, s-au dovedit foarte utile pentru demersul nostru.
În literatură, ca şi în pictură, reprezentarea spaţiului se schimbă cu timpul şi reflectă
destul de precis cum evoluează într-o cultură conştiinţa naturii, ca şi modelele proxemice.
Mac Luhan60 a observat, de exemplu, că, în literatură, prima referire la perspectiva spaţială în
trei dimensiuni apare în Regele Lear, în scena în care Edgard încearcă să-l convingă pe ducele
de Gloucester, devenit orb, că se găsesc pe falezele de la Douvres. În cartea lui Thoreau,
Walden, aflăm o mulţime de imagini spaţiale. Atunci când vorbeşte de mica sa cabană şi de
influenţa ei asupra conversaţiei sale, el scrie:
“Frazele noastre au nevoie de spaţiu pentru a se dezvolta şi a-şi reforma coloanele în
intervalele conversaţiei. Ca şi naţiunile, indivizii trebuie să posede frontiere, naturale şi
relativ largi şi chiar un teren neutru care să-i separe pe unii de alţii... În cazul
palavragiilor, promiscuitatea merge până la a fi cot la cot şi întâlnirea respiraţiilor.
Dar, de îndată ce conversaţia implică rezervă şi reflecţie, se face simţită nevoia unei
distanţe care să poată neutraliza toată căldura.”

Mark Twain era fascinat de imaginile spaţiale şi de distorsiunile acestora. El creează


paradoxuri spaţiale în care cititorul “vede” detalii la distanţe incredibile şi în care el se află în
legătură cu spaţii atât de vaste încât spiritul său ezită căutând să le înţeleagă. La Mark Twain,
cea mai mare parte a distanţelor sunt vizuale şi auditive. În Procesul, Kafka se arată sensibil
la corp şi la rolul perceperii kinestezice a distanţei. La Saint-Exupery vitalitatea imaginilor
ţine de utilizarea percepţiilor kinestezice, tactile, olfactive şi auditive.

IV.3. CONCEPTE ŞI MĂSURI


Trei categorii de spaţiu
Este deosebit de util pentru cercetarea proxemică să determine în ce măsură spaţiul
este considerat, în funcţie de cultură, fix, semi-fix sau dinamic. În general se atribuie pereţilor
şi frontierelor teritoriale un caracter fix. Totuşi, teritoriul poate fi sezonier, ca la beduinii
nomazi din Siria; în acest caz îl putem considera ca semi-fix sau dinamic. Mobilierul poate fi
fix sau semi-fix. Distanţa interpersonală este în general considerată ca informală61; ea este
dinamică pentru cea mai mare parte a popoarelor originare din Europa de Nord. Aceste
distincţii au o mare importanţă pentru întâlnirile interculturale. Faptul de a considera mobil

. Marshall Mac Luhan, The Gutenberg Galaxy, Toronto, University of Toronto Press,
60

1963.
61
. În acest context termenul informal se raportează la unul din cele trei niveluri de
cultură, celelalte două fiind nivelurile formal şi tehnic. Nivelul cultural formal este cel care
se integrează în întregime în cultură: toţi membrii culturii respective îl cunosc şi nimeni
nu-l pune la îndoială. Nivelul informal este constituit din atitudini imprecise de tip
situaţional. Nivelul tehnic corespunde activităţii explicate şi analizate în detaliu (cf.
Edward T. Hall, The Silent Language).

62
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

ceea ce alţii consideră fix poate sta la originea unor probleme serioase. Astfel, un emigrant
german în Statele Unite, care socotea mobilierul un element imobil, a fixat în podea fotoliul
din biroul său destinat vizitatorilor, ceea ce îi consterna pe oaspeţii săi americani. Unul din
subiecţii mei chinezi mi-a semnalat că în ţara sa nu se întâmplă niciodată ca un oaspete să
deplaseze mobilierul pentru a-l face să se potrivească cu propria definiţie a distanţei de
interacţiune, în afara cazurilor când gazda îl pofteşte să facă lucrul acesta. Dintre studenţii mei
americani, care proveneau din regiuni, clase sociale, şi grupuri etnice diferite, acoperind, deci,
un vast evantai cultural, jumătate a declarat că îşi ajustează mobilierul propriei norme
informale.

Spaţii sociopete şi sociofuge


Pentru cercetătorii în proxemică este important să stabilească dacă spaţiul este
organizat încât să favorizeze comunicarea între subiecţi (sociopet) sau, dimpotrivă, izolarea
lor (spaţiu sociofug)62. Ceea ce este sociofug într-o cultură poate fi sociopet în alta. De
exemplu, un coleg arab mi-a relatat că sala sa de petrecere a timpului liber, mică şi lambrisată,
era “sehr gemutlich”, “foarte confortabilă“ pentru prietenii săi germani, dar că ea producea o
cu totul altă impresie asupra arabilor, care o găseau apăsătoare.

Raportul dintre limba vorbită şi proxemică


Conţinutul conversaţiei este legat de distanţă şi de situaţie, ca şi de relaţiile dintre
participanţi, de emoţiile şi de activităţile lor. Raportul analizei lingvistice cu distanţa şi cu
situaţia pe care l-a stabilit Joos63 se aplică, de asemenea, la cadrul de referinţă al proxemicii.
Cele cinci stiluri ale sale – intim, decontractat, consultativ, formal şi îngheţat – corespund
grosso modo zonelor intimă, personală, social-consultativă şi publică ale modelelor
proxemice din Statele Unite. Faptul că Joos consideră limba o tranzacţie (introducând
noţiunea de feedback), şi nu un proces unilateral, face modelul său aplicabil proxemicii. De
asemenea, lucrările sale sunt pertinente în măsura în care el introduce conceptul de “dialect
situaţional” 64.
Hockett65 a definit astfel comunicarea: orice eveniment care declanşează o reacţie din
partea unui organism. (Această definiţie s-ar putea aplica şi mediului, chiar dacă nu putem fi
siguri că Hockett a dorit-o). La început, el a stabilit o listă de şapte trăsături distinctive ale
62
. Glen Mac Bride, A General Theory of Social Organisation and Behavior, St. Lucia
(Australia), University of Queensland Press, 1964.
63
. Martin Joos, "The Five Clocks", International Journal of American Linguistics, 28, 2,
(1962).
64
. Termenul de “dialect situaţional” se referă la diferitele forme de limbaj utilizate în
situaţii specifice, cărora le sunt caracteristice, ca “limba de lemn” oficială, limba
economiei de piaţă, ca şi jargoanele specializate ale diferitelor profesiuni şi grupuri
sociale. Cunoaşterea dialectului situaţional face din individ un membru cu drepturi
depline al grupului. Expresia “dialect situaţional” mi-a fost sugerată de Edmund S. Glenn
în timpul unei conversaţii din 1960. Din câte ştiu, nu există un inventar complet al
dialectelor situaţionale ale vreunei limbi. Un astfel de inventar ar dovedi complexitatea
socială relativă a unei culturi date. Atunci când vorbeşte de diferitele “mărci de origine“
ale englezei, Leach (Edmund R. Leach, "Culture and Social Cohesion: An Anthropologist's
View", Daedalus, 1965, p.24-38) face aluzie de fapt la dialectele situaţionale. De
asemenea, articolul lui Lantis (Margaret Lantis, "Vernacular Culture", American
Anthropologist, 62 (1960), p.202-216) se referă la dialectele situaţionale.
65
. Charles F. Hockett, A Course in Modern Linguistics, New York, Mac Millan, 1958.

63
LUMINIŢA IACOB

limbajului:
1. dubla articulare (unităţi sau ceneme care se construiesc);
2. interschimbabilitatea (A poate juca rolul lui B şi vice versa);
3. deplasarea (în timp sau în spaţiu);
4. specializarea (asocierea de semnificaţii specifice la lucruri specifice);
5. arbitrarietatea (nu există în mod necesar o conexiune între eveniment şi simbol);
6. productivitatea (pot fi create forme noi);
7. transmisia culturală (în opoziţie cu transmisia genetică).
Mai târziu, Hockett66 a lărgit lista aceasta la 13 trăsături, spre a nuanţa şi limpezi
definiţia. Procedând astfel, el a rezolvat anumite probleme, dar a creat altele. Trăsăturile
distinctive concepute de Hockett au determinat un avans considerabil în înţelegerea
comunicării. Ca formă de comunicare elaborată cultural, proxemica răspunde fiecăreia din
cele şapte trăsături originare ale lui Hockett, inclusiv trăsăturii de productivitate (arhitectul
sau desenatorul caută noi forme). În general, studiile lingvistice fondate pe filogeneză, ca cel
al lui Hockett şi cercetările realizate în cadrul infracultural al proxemicii urmează căi paralele.
Iată câteva puncte de plecare. Deplasarea în timp şi spaţiu a unei forme pe cale să se nască dar
care poate fi observată se observă la mamifere, în delimitarea teritoriului lor. Atunci când
animalele cu copite sânt speriate de o panteră, ele produc, cu ajutorul unei glande, un semnal
olfactiv care anunţă pericolul semenilor din preajmă. Oferindu-ne o schemă bine închegată ce
compară sistemele de comunicare ale diferitelor genuri şi specii, Hockett nu numai că a
precizat anumite aspecte aplicabile tuturor faţetelor vieţii, dar le-a pus în relaţie într-o manieră
originală. Nu trebuie să considerăm aceste aspecte ca absolute, ci ca poziţii pe un continuum.
De exemplu, feedback-ul total nu există în mod absolut, căci locutorul nu aude şi nu este
conştient decât de o parte din ceea ce spune. Dubla articulare (“micile aranjamente dintr-un
număr restrâns de sunete pe care le putem distinge unele de altele şi care, în ele însele, sunt
lipsite de semnificaţie”) s-a dovedit, prin substituirea unui singur cuvânt (“informaţie” în loc
de “sunet”) caracteristică pentru toate formele de viaţă, începând cu AND şi ARN şi
terminând cu formele de comunicare a căror existenţă este incontestabilă, dar care trebuie încă
analizate în termeni tehnici.

Nu există un mecanism de stabilire a distanţelor universal cunoscut


Observaţia, interviul, analiza artei şi a literaturii, toate acestea arată că nu există la om
un mecanism (sau mecanisme) fix de apreciere a distanţelor care să fie universal şi valabil
pentru toate culturile. Una din problemele cercetării proxemice este că subiecţii nu pot descrie
cum stabilesc distanţele; o altă problemă importantă constă în faptul că diversele grupuri
stabilesc în mod diferit distanţele. De fapt, unităţile lor de măsură diferă. Anumite distanţe
cresc sau diminuează în funcţie de circumstanţe. Distanţa interpersonală rezultă dintr-o
mulţime de semnale senzoriale codate într-o manieră determinată. De exemplu, americanii
de origine nord-europeană din clasa mijlocie stabilesc vizual cea mai mare parte a distanţelor
interpersonale67. Acest mecanism operează într-o anumită măsură plecând de la semnalele
provenind din feedback-ul muscular al ochilor. Alte referinţe vizuale utilizate sunt

66
. Charles F. Hockett, "The Origin of Speech", Scientific American, 203 (1960), p. 338-
396.
67
. Vederea nu este singura prezentă, dar ea rămâne cea mai importantă.

64
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

dimensiunea imaginii retiniene, perceperea detaliului şi mişcarea periferică. Interacţiunea


vizuală a arabilor este intensă; angajamentul lor, total şi direct. Arabii îşi privesc
interlocutorul în mod fix; americanii nu procedează astfel. Simţul olfactiv al arabilor
contribuie activ la stabilirea şi menţinerea contactului. Ei au tendinţa de a rămâne în interiorul
sferei olfactive a interlocutorului lor. Dimpotrivă, americanii păstrează o anumită distanţă.
În stabilirea distanţei intră toate simţurile; ele reprezintă pentru proxemică ceea ce
reprezintă aparatul vocal (dinţii, limba, coardele vocale) pentru fonetică. Dacă admitem că
omul se află într-o continuă tranzacţie cu mediul său, uneori activ, alteori pasiv, înţelegem că
un filtru selectiv este la fel de necesar ca o stimulare structurată. De aceea, nu este de loc de
mirare că unul din subiecţii noştri, un profesor german, mărturisea că nici măcar solida
arhitectură americană a începutului de veac XX nu-i convine, căci nu înăbuşă zgomotele
exterioare, care continuă să-l deranjeze când lucrează în birou. Pe de altă parte, studiile lui
Fried şi Gleicher68 şi ale lui Fried69 au arătat că bostonienii din West End de origine italiană
aveau nevoie de o participare auditivă considerabilă. După părerea mea, şocul pe care l-au
suferit atunci când au fost mutaţi din cartierul West Side din Boston în imobile moderne s-a
datorat, în parte, amestecului senzorial neobişnuit şi foarte puţin agreabil. Ei se simţeau, de
fapt, excluşi din societate. Americanii din clasa mijlocie care lucrau în America Latină
resimţeau lipsa angajamentului vizual al vecinilor lor, şi aveau un sentiment de excludere din
cauza pereţilor de cărămidă fără de care locuinţele latino-americane n-ar avea caracterul de
proprietate privată. Francezii, obişnuiţi cu o serie de mirosuri caracteristice atunci când se
plimbă pe străzile oraşelor, pot trăi o privare senzorială în mediul urban din Statele Unite, cu
mirosul său acru şi uniform.
Într-o altă lucrare70 am descris un sistem de notare a comportamentului proxemic bazat
pe opt dimensiuni sau scale senzoriale: (1) posturală-sexuală, (2) sociofugă-sociopetă, (3)
kinestezică, (4) tactilă, (5) retiniană, (6) termică, (7) olfactivă, (8) vocală. Acest sistem
permite cercetătorului să-şi concentreze atenţia asupra segmentelor comportamentale
specifice care-i vor permite, la rândul lor, să distingă comportamentul unui grup de cel al
altui grup.
În ciuda aparentei lor complexităţi, sistemele culturale sunt organizate în aşa fel încât
orice membru al grupului poate studia şi controla contextul lor. Antropologii ştiu foarte bine
că studiază distincţiile structurate care merg dincolo de diferenţele individuale şi care sunt
intim integrate în matricea socială în care ele se produc.
EXERCIŢIU

La cele cinci metode prezentate de autor mai adăugaţi încă una, la alegerea
dumneavoastră.

IV.4. DOMENII DE EXPLORAT

68
. Marc Fried, Peggy Gleicher, "Some Sources of Residential Satisfaction in an Urban
Slum", Journal of the American Institute of Planners, 27 (1961), p.305-315.
69
. Marc Fried, "Grieving for a Lost Home", in L.G. Duhl, ed. The Urban Condition, New
York, Basic Books, 1963.
70
. Edward T. Hall, "A System for the Notation of Proxemic Behavior", American
Anthropologist, 65 (1963), p.1003-1026.

65
LUMINIŢA IACOB

Cercetarea în domeniul proxemicii ilustrează un fapt pe care antropologii îl cunosc


foarte bine: ceea ce este evident într-o cultură poate foarte bine să nu existe deloc în alta. Este
prin urmare imposibilă alcătuirea unei liste de întrebări ce ar permite relevarea structurii
sistemelor proxemice. Din interviurile aprofundate de care am vorbit mai sus, ştim că un
chestionar nu este decât o cutie de rezonanţă etnocentrică. În ciuda tuturor eforturilor, făurirea
unui chestionar neinfluenţat de cultură s-a dovedit cu neputinţă de realizat. Lista care
urmează, reluând întrebările privitoare la cercetarea proxemică, reflectă şi ea inserţiile
culturale ale autorului, nu numai în structura lor, dar şi în conţinut.

1. Câte tipuri de distanţă respectă oamenii? (Ar fi util să cunoaştem gama


comportamentelor umane din această perspectivă.)
2. Cum sunt distinse distanţele?
3. Care sunt relaţiile, activităţile şi emoţiile asociate fiecărei distanţe?
4. În general, ce anume putem socoti spaţiu cu organizare fixă, semi-fixă şi
dinamică?
5. Ce înseamnă sociofug şi ce înseamnă sociopet?
6. În privinţa frontierelor:
a. Cum sunt concepute frontierele?
b. Care este gradul lor de permanenţă?
c. În ce constă violarea frontierelor?
d. Cum sunt ele delimitate?
e. Cum ştim că ne găsim în interiorul frontierelor?
7. Există o scală a spaţiilor mergând, de exemplu, de la foarte intim la foarte
public?
8. În legătură cu întrebările 1 şi 7, există o ierarhie a distanţelor între oameni?
Cine este admis în fiecare din ele şi în ce situaţii?
9. Cine ne poate atinge, şi în ce circumstanţe?
10. Există tabu-uri în ceea ce priveşte a atinge, a privi, a asculta, a mirosi? Cui se aplică ele?
11. Există o nevoie de a se ascunde? Pentru ce relaţii?
12. Care este natura angajamentului senzorial în diferitele relaţii din viaţa cotidiană?
13. Care sunt nevoile spaţiale specifice?
14. Care sunt cuvintele din vocabular care se referă la spaţiu?
15. Este spaţiul utilizat în manieră specifică între superiori şi subordonaţi?

EXERCIŢIU

Luându-vă ca referinţă familia sau instituţia în care lucraţi, răspundeţi la cele 15


întrebări ale chestionarului. Ce aspect v-ar tenta să-l cercetaţi într-o eventuală
lucrare de licenţă?.

Traducere de Ştefan Boncu

66
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

V. COMUNICAREA DIDACTICĂ

V.1 PRECIZĂRI CONCEPTUALE

Comunicarea educaţională sau pedagogică este cea care mijloceşte realizarea


fenomenului educaţional în ansamblul său, indiferent de conţinuturile, nivelurile, formele sau
partenerii implicaţi. Faţă de aceasta, comunicarea didactică apare ca formă particulară,
obligatorie în vehicularea unor conţinuturi determinate, specifice unui act de învăţare
sistematică, asistată. Din perspectiva educaţiei formale, comunicarea didactică constituie baza
procesului de predare-asimilare a cunoştinţelor în cadrul instituţionalizat al formării şi între
parteneri cu status-roluri determinate: profesori-elevi/studenţi, formatori-cursanţi, experţi-
ucenici etc.
Atât comunicarea educaţională, cât şi cea didactică pot fi considerate ca fiind forme
specializate ale fenomenului extrem de complex şi dinamic al comunicării umane.
În accepţiunea sa cea mai largă, aceasta poate fi definită ca fiind relaţia care permite
coîmpărtăşirea sensului unei informaţii. Triada informaţie-relaţie-coîmprăştiere este esenţială
în definirea contemporană a comunicării. Dacă informaţia este premisa absolut necesară unui
act de comunicare, ea nu este însă şi suficientă. Absenţa înţelegerii acelei informaţii şi a
cadrului relaţional, care să-i ghideze şi fixeze sensul, anulează "starea de comunicare".
O propoziţie într-o limbă necunoscută există ca informaţie, dar, în absenţa cunoaşterii
limbii, deci a înţelegerii ei, ea nu ne va comunica nimic. La fel, un gest atipic culturii noastre:
spre exemplu, semnul în formă de cerc realizat prin închiderea arătătorului şi degetului mare
de către un japonez. În aceeaşi măsură o informaţie verbală decontextualizată („Vino”),
schimbată între două personaje a căror relaţie nu o cunoaştem, nu oferă, prin ea însăşi, măsura
sensului ei. Registrul posibilităţilor de decodificare este vast, „vino” putând fi, la fel de bine,
îndemn, chemare, poruncă, rugăminte, ironie, provocare, glumă, sfat etc.
În esenţă, a comunica înseamnă a fi împreună cu, a împărtăşi şi a te împărtăşi, a
realiza o comuniune de gând, simţire, acţiune. În consecinţă, se poate sublinia că informaţia şi
relaţia sunt premise ale comunicării, în timp ce coîmpărtăşirea, construcţia în comun a
sensului, este condiţia strict necesară. Perspectiva amintită este una dintre liniile teoretice
contemporane de analiză a comunicării, aşa cum s-a văzut şi din abordările teoretice ale şcolii
de la Palo Alto.
Accepţiunea propusă admite câteva axiome:
• Comportamentului uman, în ansamblul său, îi este intrinsecă dimensiunea informaţională,
care, corect receptată şi decodificată, devine comunicare;
• A comunica înseamnă cu mult mai mult decât a stăpâni cuvintele; putem vorbi fără să
comunicăm şi să ne "împărtăşim" celorlalţi fără a rosti nici un cuvânt. Prin natura misiunii

67
LUMINIŢA IACOB

sale, omul şcolii este obligat să conştientizeze aceasta şi să acţioneze ca un profesionist al


comunicării;
• Absenţa intenţiei comunicative nu anulează comunicarea. Nehotărârea, neliniştea, blazarea,
neputinţa, etc. le transmitem elevilor chiar şi atunci când nu o dorim. Ele se încorporează
în baza relaţională care, vom vedea, filtrează mesajul didactic centrat pe conţinuturile
disciplinei. Aceasta şi face ca profesori diferiţi, cu aceeaşi clasă şi chiar aceeaşi temă, să
obţină rezultate diferite.
Această perspectivă de lucru asupra comunicării, desigur una dintre diversele posibile,
permite câteva sublinieri:
a) în cercetarea şi practica actuală, actul comunicării este văzut ca o unitate a informaţiei cu
dimensiunea relaţională. Aceasta din urmă este coparticipantă la contextualizarea
informaţiei. Să ne gândim la sensul diferit pe care îl capătă aceeaşi informaţie – «Aţi
răspuns bine» – în contexte relaţionale didactice diferite: pe fundalul încrederii reciproce
profesor-elev, faţă de relaţia de tip „care pe care”;
b) perspectiva telegrafică, lineară, asupra comunicării este înlocuită de modelul interactiv care
analizează actul comunicativ ca o relaţie de schimb între parteneri. Aceştia au, fiecare,
simultan, un dublu statut: emiţător şi receptor. Ca urmare, mai vechea atribuire ce acorda
rolul de emiţător profesorului şi pe cel de receptor elevului/elevilor, devine discutabilă;
c) analiza exclusivă a informaţiilor codificate prin cuvânt şi, deci, centrarea pe mesajele
verbale, pierde tot mai mult teren în faţa cercetării diversităţii codurilor utilizate (sunet,
cuvânt, gest, imagine, cinetică, postură etc.) şi acceptării multicanalităţii comunicării
(auditiv, vizual, tactil, olfactiv etc.). Din perspectiva acestei realităţi, devine tot mai evident
faptul că, şi în situaţie didactică, comportamentul interlocutorilor, în ansamblul său, are
valoare comunicativă.
d) a comunica, ca formă de interacţiune, presupune câştigarea şi activarea competenţei
comunicative, care este deopotrivă aptitudinală şi dobândită. Absenţa acesteia sau prezenţa
ei defectuoasă explică, de cele mai multe ori, eşecul sau dificultăţile pe care profesori,
foarte bine pregătiţi în domeniul specialităţii lor, le au sistematic în munca cu generaţii şi
generaţii de elevi. A fi profesor înseamnă a avea cunoştinţe de specialitate temeinice
(premisă necesară dar nu şi suficientă), dar şi a avea capacitatea de a le "traduce" didactic
sau, altfel spus, posibilitatea de a şti "ce?", "cât?", "cum?", "când?", "în ce fel?", "cu ce?",
"cui?", "de ce?"etc., oferi.

V.2 FORME ALE COMUNICĂRII. IMPLICAŢII PSIHOPEDAGOGICE

În sistemul lumii vii, comunicarea atinge, în forma sa umană, un punct de maxim. Se


are în vedere atât complexitatea procesului, formele, conţinuturile şi nivelurilor comunicării,
cât şi diversitatea codurilor, canalelor, situaţiilor, modalităţilor în care se produce.
Este aşadar firesc ca un fenomen atât de plurideterminat (comunicarea este în acelaşi
timp relaţie, informaţie, acţiune, tranzacţie etc.) să admită o taxonomie largă, cu o diversitate
de criterii-repere.

68
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

Cu titlu de exemplificare doar, semnalăm câteva posibilităţi:

69
LUMINIŢA IACOB

Criterii Forme Precizări


a) c. intrapersonală - cu sine (monologul interior sau verbalizat)
b) c. interpersonală - între două persoane
1. Partenerii c) c. în grup mic - în cazul unei relaţii grupale de tip “faţă-în-faţă”
auditoriul este un public larg, în relaţie directă
d) c. publică
(conferinţe, miting) sau indirectă (ziar, TV).
- între parteneri care au statute inegale (elev-profesor,
a) c. verticală
2.Statutul soldat-ofiţer, părinte-copil etc.)
interlocutorilor - între parteneri cu statute egale (elev-elev, soldat-
b) c. orizontală
soldat, profesor-profesor etc.)
a) c. verbală
b) c. paraverbală
3. Codul folosit - fac obiectul analizei subpunctului 2.1.
c) c. nonverbală
d) c. mixtă
4.Finalitatea a) c. accidentală
actului b) c. subiectivă - fac obiectul analizei subpunctului 2.2.
comunicativ c) c. instrumentală
- fără feed-back (comunicare prin film, radio, TV,
a)c.lateralizată
banda magnetică etc., forme care nu admit
(unidirecţională)
5.Capacitatea interacţiunea).
autoreglării b) c. nelateralizată
- cu feed-back determinat de prezenţa interacţiunii
b1) c. bidirecţională
emiţător-receptor
b2) c. multidirecţională
- vizează un anumit adevăr (ştiinţific sau de altă
a) c. referenţială
natură).
- vizează înţelegerea acelui adevăr, felul în care
6.Natura b). operaţională/
trebuie operat, mental sau practic, pentru ca adevărul
conţinutului metodologică
transmis să fie “descifrat”.
- valorizează cele transmise (referentul), situaţia
c) c. atitudinală
comunicării şi partenerul.

Se remarcă faptul că o formă de comunicare anume este o problemă de dominanţă şi


nu de exclusivitate. De asemenea, doar din necesităţi didactice se fac delimitări tranşante. În
realitatea vie a comunicării aceste forme coexistă. Spre exemplu, comunicarea profesorului
poate fi în acelaşi timp, o comunicare în grup (se adresează tuturor cu o cerinţă), o
comunicare interpersonală (accentuează o idee ca răspuns direct pentru elevul X) şi
intrapersonală (se autointeroghează "m-au înţeles exact?", "este X atent la ce i-am spus?"). La
fel, acelaşi act comunicativ poate fi referenţial, operaţional şi atitudinal. Spre exemplu, la
cerinţa verbală: "Enumeraţi cât mai multe asemănări şi deosebiri între fenomenele x şi y",
profesorul indică, gestual, maniera rezolvării aşteptate (două coloane, una pentru asemănări,
alta pentru deosebiri) şi prin ton importanţa deosebită a sarcinii solicitate în acel moment
elevilor şi încrederea că ei sunt capabili să rezolve bine cerinţa.

V.2.1. Verbal, paraverbal şi nonverbal


Una dintre cele mai frecvente diferenţieri utilizate în analiza comunicării umane are la
bază natura semnelor utilizate în transmiterea informaţiei şi canalul predilect de transmitere a
mesajului astfel rezultat. În consecinţă, rezultă o posibilitate de analiză pe trei planuri:
Comunicarea verbală (CV). Informaţia este codificată şi transmisă prin cuvânt şi prin
tot ceea ce ţine de acesta sub aspectul fonetic, lexical, morfo-sintactic. Este cea mai studiată

70
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

formă a comunicării umane, deşi, din perspectivă antropogenetică şi ontogenetică, apariţia ei


este cu mult devansată de celelalte două forme comunicative. Este specific umană, are formă
orală şi/sau scrisă, iar în funcţie de acestea, utilizează canalul auditiv şi/sau vizual. Permite
formularea, înmagazinarea şi transmiterea unor conţinuturi extrem de complexe. Multă vreme
a fost studiată, ca manieră dominantă a comunicării. Faptul s-a repercutat şi asupra modelului
studierii comunicării didactice.
Astfel, câteva principii au făcut epocă în ciuda adevărului lor limitat: emiterea
determină recepţia; mesajul circulă de la un pol preponderent activ (profesorul – în cazul
comunicării didactice) spre un receptor pasiv; desfăşurarea lanţului comunicativ are direcţie
lineară, etapele prezente le condiţionează automat pe cele viitoare, fără reciprocitate; dacă în
codare şi decodare – a se citi repertoriul educatorului şi cel al educatului – se foloseşte aceeaşi
cheie lingvistică mesajul, îşi atinge ţinta etc.
Tendinţa actuală este orientată mai ales asupra cercetării comunicării orale, mult timp
neglijată din cauza lipsei instrumentelor tehnice care să o surprindă în complexitatea sa.
Dinspre "gramatica orarului" vin astăzi cele mai multe date care infirmă, în parte, tezele de
mai sus.
Comunicarea paraverbală (CPV). Informaţia este codificată şi transmisă prin
elemente prozodice şi vocale care însoţesc cuvântul şi vorbirea în general şi care au
semnificaţii comunicative aparte. În această categorie se înscriu: caracteristicile vocii
(comunică date primare despre locutori: tânăr-bătrân, alintat-hotărât, energic-epuizat etc.),
particularităţile de pronunţie (oferă date despre mediul de provenienţă: urban-rural, zonă
geografică, gradul de instrucţie etc.), intensitatea rostirii, ritmul şi debitul vorbirii, intonaţia,
pauza etc. Canalul folosit este cel auditiv.
Acelaşi mesaj, identic codificat verbal, în funcţie de implicarea paraverbalului, îşi
modifică sensul şi semnificaţia, devine practic altceva. Apare fenomenul de supracodificare,
la care elevii, vom vedea, sunt sensibili în mod particular.

ACTIVITATE

Încercaţi, după modelul de mai jos, astfel de exerciţii de supracodificare cu clasa


dumneavoastră.
a) Daţi-le aceeaşi indicaţie verbală – "Notaţi acum" – cu ton de rugăminte, poruncă,
indicaţie neutră. Observaţi ce se întâmplă.
b) Accentuaţi diferit acelaşi enunţ şi observaţi rezultatele. Exemplu: Pentru mâine aveţi o
temă frumoasă. Pentru mâine, aveţi o temă frumoasă!!

În cadrul cercetării CPV sunt în curs studii foarte interesante care urmăresc valoarea
comunicativă a tăcerii. (Cucoş, 1996) Orice cadru didactic ştie, din propria sa experienţă la
clasă, că există tăceri-nedumeriri, tăceri-vinovate, tăceri-proteste, tăceri-aprobătoare, tăceri-
laborioase (se gândeşte intens), tăceri-provocatoare, tăceri-indiferente, tăceri-obositoare,
tăceri-stimulative, tăceri-condamnări, tăceri-zgomotoase, tăceri-pedeapsă, tăceri-obraznice
etc., exprimate atât de copii, cât şi de profesor.

71
LUMINIŢA IACOB

Dacă, de regulă, comunicarea verbală este purtătoarea dimensiunii referenţiale a


actului comunicării, paraverbalul şi, vom vedea, şi nonverbalul, sunt mai ales implicate în
realizarea dimensiunilor operaţional-metodologică şi atitudinală. Faptul are consecinţe extrem
de importante în actul didactic, neconştientizarea acestui aspect putând avea consecinţe
surprinzătoare.
Comunicarea nonverbală (CNV). Informaţia este codificată şi transmisă printr-o
diversitate de semne legate direct de postura, mişcarea, gesturile, mimica, înfăţişarea
partenerilor. Înglobând o diversitate de posibilităţi, comunicarea nonverbală este astăzi
obiectul unei susţinute serii de cercetări menite să-i aprofundeze mecanismele şi funcţiile. Din
punct de vedere ontogenetic, CNV prezintă o mare precocitate, bazată, în egală măsură, pe
elemente înnăscute (spre exemplu: diversele comportamente expresive primare ale afectelor şi
emoţiilor) dar şi învăţate, iniţial imitativ.
Dimensiunea nonverbală a comportamentului este puternic implicată în construirea
condiţiilor interacţiunii (privirea, orientarea corpului, poziţia şi distanţa dintre parteneri sunt
esenţiale în începerea, susţinerea şi oprirea unei comunicări). Ele stabilesc condiţiile de
dinaintea comunicării verbale, sunt o comunicare-cadru. Ea este implicată în structurarea
interacţiunii, cât şi în influenţarea conţinutului acesteia. Să ne gândim ce devine intenţia unei
rugăminţi pe un fond relaţional cald, faţă de situaţia unuia glacial-ostil. Se adaugă, la funcţiile
de mai sus, şi cele de cunoaştere a partenerului, de stabilire a mutualităţii şi de facilitare
cognitivă.
Exprimarea verbală este înlesnită, facilitată, de prezenţa gestualităţii şi mişcării.
Interzicerea acestora, din consideraţii situaţional-naturale sau experimentale, face să apară
perturbări ale exprimării verbale. Lapsusuri, lentoarea exprimării, pauzele sonore (ăăă …),
substituirea de cuvinte, repetiţiile, articulările incomplete, conturează tabloul disfluenţei pe
care blocarea exprimării nonverbale o induce.

ACTIVITATE

Puteţi încerca chiar dumneavoastră nişte mici experimente. Impuneţi-vă, la o activitate


preponderent verbală, să explicaţi ţinându-vă mâinile la spate. Ce constataţi? S-ar putea
să descoperiţi lucruri interesante: cuvintele "ajung" mai greu pe buze, capul se mişcă
mai mult, sunt mai numeroase şi mai lungi pauzele sonore (ăăă…ăă) etc.

SĂ REŢINEM: vorbim cu ajutorul organelor vocale, dar comunicăm cu întregul nostru


corp şi nu numai. Comunicative sunt şi îmbrăcămintea, relaţiile pe care le stabilim
(democratice, autoritare, indiferente), spaţiul pe care îl controlăm şi distanţele la
care ne plasăm faţă de interlocutor.

Această primă distincţie permite câteva sublinieri: • În funcţie de una sau de alta dintre
formele descrise mai sus, comportamentele comunicative reale pot fi cu dominantă verbală,
cu dominantă nonverbală sau mixte. Evident că, din această perspectivă, conduită
comunicativă a profesorului se înscrie în prima categorie, în timp ce, pentru elev, este mai
potrivită încadrarea în cea de a treia; • CV, CPV şi CNV, nu au aceleaşi regimuri şi ritmuri de
codare, transmitere şi decodare. Se apreciază că promptitudinea este apanajul C.P.V. şi

72
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

C.N.V., ele fiind de patru ori şi jumătate mai rapid decodificate decât C.V. Vom sublinia
ulterior consecinţele acestui fapt, pentru comunicarea didactică; • Conţinuturile afectiv-
atitudinale, indispensabile dimensiunii relaţionale a oricărei comunicări, se transmit, în
proporţii hotărâtoare, prin CPV şi CNV: 55% nonverbal, 38% paraverbal şi doar 7% verbal;

ACTIVITATE

Un mic “experiment” vă poate convinge: Transmite-ţi clasei o informaţie atitudinală –


Atenţie! Mă supăr!! – în două modalităţi: doar prin cuvânt (linear ca tonalitate, intonaţie,
mimică, într-un cuvânt, ca un robot vorbitor) şi apoi în formulă mixtă: cuvânt hotărât,
ton ridicat “de ameninţare-avertizare” mimică în consecinţă. Veţi sesiza imediat diferenţa în
reacţia elevilor.

• Dacă în situaţia conţinuturilor explicite, CNV are un rol diminuat, de regulă, explicativ şi
ilustrativ, situaţia se schimbă radical în situaţia conţinuturilor implicite, detectabile mai ales
pe calea CPV şi CNV; Între cele trei forme de comunicare, se stabilesc anumite relaţii
temporale şi de sens. Astfel, CV şi CPV sunt obligatoriu simultane, în timp ce CNV poate fi
simultană acestora, dar să le şi anticipeze sau succedă. În privinţa sensului comunicării, PV şi
NV sunt concordante (nu poţi avea o voce veselă şi o mină tristă), în timp ce între verbal şi
paraverbal pe de o parte, şi între verbal şi nonverbal, pe de altă parte, pot apărea şi discordanţe
(spre exemplu, ironia, ca formulă expresivă, are un astfel de mecanism discordant: un mesaj
verbal laudativ, contrazis de un ton dispreţuitor şi de o mimică de aceeaşi factură); • Faţă de
implicarea voluntară şi conştientă a partenerilor în CV, CPV şi CNV scapă cel mai ades
conştientizării, gradul lor de spontaneitate este ridicat; • Într-o comunicare cu dominanţa
verbală, cum este şi cea didactică, CPV şi CNV nu se adaugă verbalului, ci formează un
întreg bine structurat, complex şi convergent.

ACTIVITATE

Explicaţi de ce para şi nonverbalul sunt decodificate de patru ori şi jumătate mai rapid
decât verbalul.

V.2.2. Comunicarea accidentală, subiectivă şi instrumentală


Finalitatea actului comunicativ, conştientizată sau nu de "actorii" relaţiei, a permis
delimitarea altor trei tipuri de comunicare: cea accidentală, cea subiectivă şi cea instrumentală
(R. Zajonc, 1972).
Comunicarea accidentală se caracterizează prin transmiterea întâmplătoare de
informaţii. Ele nu sunt vizate expres de emiţător şi, cu atât mai puţin, sunt destinate procesului
de învăţare dezvoltat de receptor. Spre exemplu, constatarea lipsei cretei şi buretelui în
momentul transcrierii la tablă a textului tocmai citit, îi prilejuieşte profesorului o paranteză-
remarcă la sistemul eficient al retroproiectorului, care l-ar fi scutit pe el de nervi şi de blam pe
elevul de serviciu.
Comunicarea subiectivă are drept caracteristică faptul ca exprimă direct (verbal,
paraverbal sau nonverbal) starea afectivă a locutorului din necesitatea descărcării şi

73
LUMINIŢA IACOB

reechilibrării, în urma acumulării unei tensiuni psihice (pozitive sau negative). Rămânând în
context didactic, să observăm că în această categorie intră şi exclamaţia de surpriză la un
răspuns deosebit ("Bravo, copile!") şi tonul ridicat al reproşului ("M-aţi supărat!") şi palma
care se abate asupra elevului. De altfel, diversitatea formelor de exprimare şi comunicare
subiectivă este extrem de mare, aici incluzându-se şi mişcările de descărcare: elevul care-şi
răsuceşte automat şuviţa de păr, doar, doar, va apărea răspunsul, eleva care-şi tot aranjează
bluza – care stă bine dealtfel! – în timpul tatonării rezolvării, copilul care face bucăţi creta în
timpul răspunsului oral, profesorul care-şi învârte tot mai nervos ochelarii, pe măsura
ascultării răspunsurilor etc.
Comunicarea instrumentală apare atunci când sunt reunite o serie de particularităţi: a)
focalizarea intenţionată şi vădită pe un scop precis, comunicat mai mult sau mai puţin
partenerilor; b) urmărirea atingerii lui prin obţinerea unui efect anumit în comportamentul
receptorului şi c) capacitatea de a se modifica, în funcţie de reacţia partenerilor, pentru a-şi
atinge obiectivul. Este evident că acest tip de comunicare este dominant în actul didactic, fără
ca acest fapt să excludă şi prezenţa celorlalte două. Dacă, prin esenţa ei, orice comunicare
didactică este şi instrumentală, reciproca nu mai este valabilă. La fel, dacă o comunicare
didactică poate fi, într-o anumită măsură accidentală şi subiectivă, acestea din urmă nu sunt,
prin finalitatea şi procesualitatea lor, şi didactice.

V.2.3. Implicaţii psihopedagogice


Analiza formelor comunicării (2.1; 2.2) ne permite evidenţierea unor aspecte demne
de luat în seamă într-o conduită didactică eficientă:
a) Randamentul comunicării didactice nu se reduce la stăpânirea conţinuturilor
verbale. Dacă prin componenta verbală se exprimă referenţial şi explicit un anumit conţinut
categorial, în acelaşi timp, prin componenta para- şi nonverbală se exprimă atitudini. Acestea
vizează conţinutul transmis, receptorul şi situaţia comunicării. Prin orientările lor atitudinale,
pozitive, neutre sau negative, profesorul şi elevul potenţează sau frânează comunicarea,
sporesc sau anulează efectele conţinuturilor didactice propuse. Astfel, un conţinut verbal strict
şi precis delimitat – o teoremă matematică, spre exemplu – în funcţie de conduita para- şi
nonverbală a profesorului poate fi percepută de clase paralele, sau de aceeaşi clasă în
momente diferite, destul de divers: • ca o provocare adresată imaginaţiei şi puterile lor
euristice; • ca o expresie clară a neîncrederii profesorului în puterile clasei; • ca o chestiune de
rutină; • ca o propunere de tip concurenţial, "care pe care"; • ca o pedeapsă administrativă etc.
b) Comunicarea para- şi nonverbală, pregătesc terenul pentru mesajul verbal. Înainte
de a "traduce" şi accepta raţional importanţa unei demonstraţii, spre exemplu, elevul are
sentimentul importanţei conţinutului ce i se propune, transmis de către profesor concomitent
cu mesajul verbal al demonstraţiei, dar decodificat mai rapid, cum s-a precizat anterior.
Rolul afectivităţii nu trebuie neglijat şi din alt considerent. S-a demonstrat
experimental că informaţiile recepţionate pe un fond afectiv pozitiv sunt mai bine reţinute, în
timp ce un climat afectiv stresant (frică, neplăcere, efort excesiv etc.) facilitează uitarea;
c) O comunicare complexă convergentă (CV, PV şi NV) uşurează realizarea unor
sarcini diferite – impuse de diversele roluri didactice – prin efectuarea lor concomitentă, dar

74
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

prin mijloace diferite (exemplu: verbal se oferă o explicaţie clasei, paraverbal sunt atenţionaţi
cei neatenţi prin ridicarea tonului şi nonverbal se solicită caietul unui elev pentru a verifica o
informaţie oferită anterior);
d) Folosirea multicanalităţii în transmiterea şi receptarea mesajului facilitează
prelucrarea şi reţinerea unei mai mari cantităţi de informaţii şi, în acelaşi timp, sporeşte
varietatea şi atractivitatea actului comunicativ. Înlăturând pericolul monotoniei (gândiţi-vă la
o secvenţă informaţională prezentată exclusiv verbal, fără nici o modificare a intensităţii,
ritmul, tonalităţii etc. sau expresivităţii motorii şi la blocarea recepţiei pe care o produce), o
astfel de comunicare facilitează procesul concentrării atenţiei;
e) Combinarea variată şi convergentă a mesajelor verbale, para- şi nonverbale, poate
reprezenta un spor de claritate (cât de puţini sunt cei care, în explicarea noţiunii de spirală, nu
recurg la gestul "clarificator") şi, prin aceasta, economie de timp;
f) Comunicarea divergentă, însă, poate produce confuzii, nesiguranţă şi chiar refuzul
conţinuturilor transmise. Să ne gândim la situaţia în care mesajul verbal al profesorului afirmă
importanţa deosebită a ceva, în timp ce para- şi nonverbal trădează o indiferenţă totală. Ceea
ce nu-l interesează şi pasionează pe profesor nu are de ce să-l atragă mai mult pe elev.
Divergenţa se poate plasa şi la nivelul categoriilor de atitudini. Prin conţinutul strict ştiinţific
la care apelează, prin felul în care îl prezintă, profesorul poate transmite o valorizare deosebită
a ideilor propuse, dar o desconsiderare a celor care îi sunt parteneri în acel moment.
Reducerea partenerului – în cazul de faţă elevul/elevii – la statutul de receptor pasiv şi
depersonalizat transformă comunicarea didactică în simplu act de informare, scăzându-i
simţitor randamentul şi denaturându-i menirea. Mai poate fi vorba de comunicare, şi încă
didactică, în situaţia în care profesorul, din chiar momentul intrării în clasă, se "lipseşte" de
tablă, "dialoghează" exclusiv cu aceasta şi câteva zeci de minute nici nu-şi priveşte clasa
pentru a afla dacă a putut fi urmărit, dacă s-a făcut înţeles, dacă a interesat pe cineva ceea ce
el a predat etc.? Un astfel de profesor îşi va justifica conduita considerând că elevii săi –
apreciaţi, de regulă, ca slabi şi neinteresaţi – nici nu merită mai mult. El "uită" că cel care, de
regulă, induce un anumit comportament de răspuns este, în situaţia didactică, chiar profesorul.
"Prin modul său de a preda, un profesor produce în mod constant indici în legătură cu ceea ce
consideră a fi important, ce model de comportament aşteaptă de la elevi, ce tipuri de
participare doreşte, ce calitate de activitate va accepta … Indiferent dacă aceşti indici sunt
verbali sau nonverbali, dacă sunt conştienţi sau inconştienţi, elevii îşi modelează
comportamentul în funcţie de ei" (B. Grant, ş.a., 1977).

V.3 COMUNICAREA DIDACTICĂ

O posibilă definire a comunicării didactice se poate structura pe ideea că aceasta este


o comunicare instrumentală, direct implicată în susţinerea unui proces sistematic de învăţare.
Se remarcă faptul că, în această accepţiune, nu apar restricţii de conţinut (învăţarea
poate fi în egală măsură centrată pe dobândirea de cunoştinţe, deprinderi, motivaţii, atitudini
etc.), de cadru instituţional (poate exista comunicare didactică şi în afara procesului de

75
LUMINIŢA IACOB

învăţământ, în diversele forme ale educaţiei nonformale şi informale) sau privitoare la


parteneri. Nu prezenţa "personajelor" profesor-elev/elevi conferă unei comunicări caracterul
didactic, ci respectarea legităţilor impuse de un act sistematic de învăţare. Comunicare
didactică poate apărea între diferiţi alţi "actori": elev-elev, manual-elev, carte-persoană care
învaţă, instructor-instruiţi, antrenor-antrenaţi, iniţiat-ucenici etc. Condiţia este ca obiectul sau
personajul-resursă să depăşească statutul de simple surse de informaţiei prin adaptarea şi
personalizarea ofertei. Manualele şi cărţile obişnuite nu îndeplinesc această condiţie; cele
realizate din perspectiva învăţării programate (Skinner) s-au apropiat mai mult de cerinţa
individualizării traseului formativ.
Schema oricărei comunicări, ca ansamblu al aspectelor ce concură la realizarea ei,
cuprinde: • factorii (actorii/ personajele/ agenţii) comunicării; • distanţa dintre aceştia; •
dispoziţia aşezării lor – acestea două din urmă sunt importante pentru precizarea
particularităţilor canalului de transmitere a mesajului; • cadrul şi contextul instituţional al
comunicării, ceea ce imprimă, automat, un anumit tip de cod: oficial, mass-media, colocvial,
didactic, secret etc.; • situaţia enunţiativă (interviu, dezbatere, lecţie, sesiune ştiinţifică etc.); •
repertoriile active sau latente ale emiţător-receptorilor; • retroacţiunile practicate; • factorii de
bruiaj (zgomotele).
Este evident că pentru fiecare dintre acestea, comunicarea în clasă are specificul său,
determinat de cadrul instituţional în care se desfăşoară şi de logica specifică a activităţii
dominante – învăţarea (ca modalitate esenţială de instruire şi educare). O amplă prezentare a
specificului comunicării educative şi didactice o realizează E. Păun (1982, pp. 151-167),
urmărind coordonatele: factorii comunicării educative, cadrul acesteia, circuite de comunicare
în clasă, raportul relaţie educativă – relaţie de comunicare, blocaje ale comunicării educative,
randamentul comunicării didactice etc.
Cercetări recente subliniază şi alte caracteristici:
a) Dimensiunea explicativă a discursului didactic este pronunţată, deoarece el vizează,
prioritar, înţelegerea celor transmise. O învăţare eficientă are ca premisă înţelegerea
conţinutului propus, condiţie primară şi obligatorie pentru continuarea procesualităţii
învăţării. "Dacă înţelegere nu e, nimic nu e!" – s-ar putea spune, parafrazând o formulă
deja celebră. De aici, o "marcă" a comunicării în clasă (este valabil şi pentru cartea şcolară,
de altfel) pusă permanent sub semnul lui "deci, aţi înţeles!" şi axată pe "deblocarea" şi
antrenarea potenţialităţii cognitive a elevului;
b) Ca o consecinţă directă şi imediată apare caracteristica structurării comunicării didactice
conform logicii pedagogice. Aceasta, fără a face rabat criteriului adevărului ştiinţific, are
ca primă cerinţă facilitarea înţelegerii unui adevăr, şi nu simpla lui enunţare. Profesorul
care doar propune/impune adevărurile domeniului specialităţii sale, dar nu face efortul
special pentru ca ele să fie înţelese şi acceptate de copiii ca "bunuri simbolice personale" se
opreşte, ca profesionist, la jumătatea drumului. Este de înţeles, astfel, de ce în structurarea
conţinuturilor programelor şcolare, dar şi în prezentarea informaţiilor în actul comunicativ
didactic, se acordă ascendenţă logicii pedagogice (vizează înţelegerea), faţă de cea

76
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

ştiinţifică (vizează adevărul) sau cea istorică (vizează cronologia descoperirii adevărurilor
ştiinţifice). Noţiunile şi temele ştiinţifice sunt introduse în universul cognitiv al copilului
după criteriul inteligibilităţii lor şi nu după cel al momentului descoperirii lor sau poziţiei
pe care o ocupă în sistemul conceptual al ştiinţei respective;
c) Legat de particularitatea anterioară, este evident rolul activ pe care îl are profesorul faţă de
conţinuturile ştiinţifice cu care va opera. În procesul de transinformare* – obligatoriu
contextului didactic – profesorul acţionează ca un veritabil filtru ce selecţionează,
organizează, personalizează (în funcţie de destinatar şi cadru) conţinuturile literaturii de
specialitate, ghidat fiind de programa în vigoare şi de manualul pentru care a optat;
d) Un aspect special al comunicării didactice îl reprezintă pericolul transferării autorităţii de
statut (normală la nivelul relaţiei cu clasa) asupra conţinuturilor, sub forma argumentului
autorităţii. Pentru cei care învaţă apare, astfel, pericolul (cu atât mai prezent cu cât elevii
sunt mai mici) ca un lucru să fie considerat adevărat sau fals nu pentru că faptul acesta este
demonstrabil, ci pentru că parvine de la o sursă cu "autoritate" ("Scrie în carte", "Aşa ne-a
spus d-na învăţătoare"!, "Aşa este formulat în programă" etc.);
e) Combinarea în mod curent, în cadrul comunicării în clasă, a celor două forme verbale
oralul şi scrisul antrenează o serie de particularităţi. Sunt de semnalat cele: de ritm (scrisul
este de şase ori mai lent decât rostirea), de formă (accentuarea compensatorie a dimensiunii
paraverbale din comunicarea profesorului atunci când elevii iau notiţe şi pierd o parte din
informaţia nonverbală), de conţinut (diminuarea dimensiunii afectiv-atitudinale în cazul
comunicării scrise, privilegierea structurilor în detrimentul elementelor componente);
f) Personalizarea comunicării didactice face ca acelaşi cadru instituţional, acelaşi conţinut
formal (programă, manual), acelaşi potenţial uman (clasa / clasele de elevi) să fie explorat şi
exploatate diferit şi cu rezultate diferite, de profesori diferiţi. În funcţie de propriile
particularităţi de structură psihică şi de filosofia educaţiei la care aderă, conştient sau nu,
profesorul accentuează una sau alta dintre dimensiunile comunicării – cea informativă, cea
relaţională, cea pragmatică etc., creând premise de răspuns complementar din partea elevilor
sau a cadrului instituţional în care activează etc.
Pe lângă cele analizate până acum, se pot enumera o altă serie de trăsături care, şi ele,
contribuie la crearea unui univers specific al comunicării didactic: • ritualizarea şi normele
nescrise, permanent prezente ("Nu vorbi neîntrebat!", "Ridică-te în picioare când răspunzi!",
"Când profesorul vorbeşte, se ascultă doar!" etc.); • combinarea comunicării verticale cu cea
orizontală în forme organizate (lucru pe grupe, sarcini colective etc.) sau spontane, legale sau
ilegale ("circuitul" unei fiţuici, suflatul); • finalismul accentuat al comunicării subordonată
obiectivului didactic urmărit. De aici, libertatea limitată a partenerilor, profesori şi elevi, de a
alege conţinuturi ad-hoc; • animarea selectivă a partenerului – clasă/elev – în funcţie de
reprezentările deja fixate ale profesorului ("clasă amorfă", "elev slab", "elev conştiincios");
dominarea comunicării verbale de către profesor în proporţie de peste 60-70%, la care se
asociază şi tutelarea de ansamblu a actului comunicativ; • redundanţa, cantitativ şi calitativ
specială, impusă de necesitatea înţelegerii corecte a mesajului (D. Ungureanu, 1994).

*
transinformare - procesul de traducere a mesajului ştiinţific de specialitate în mesaj
ştiinţific didactic. Miza transinformării este inteligibilitatea.

77
LUMINIŢA IACOB

V.4 RETROACŢIUNI ALE COMUNICĂRII DIDACTICE

Prin caracteristica sa de instrumentalitate, comunicarea didactică înglobează


fenomenul de retroacţiune. Ca acţiuni recurente, propagate în sens invers – de la efecte la
cauze, de la rezultate spre planurile iniţiale – retroacţiunile sunt principalele modalităţi care
permit adaptarea interlocutorilor unul faţă de altul, la situaţie şi, esenţial, la finalitatea
urmărită. Acţionând în orice structură sistemică – şi comunicarea prezintă această
caracteristică – principiul retroacţiunii are ca menire echilibrarea şi eficientizarea structurilor,
dimensiunea sa adaptativă fiind evidentă. Dintre formele de retroacţiuni prezente şi în
comunicarea de tip didactic, reţin atenţia două: feed-back-ul şi feed-forward-ul.

V.4.1. Delimitări conceptuale


Într-o accepţiune foarte largă, prin feed-back (fb), ca formă de conexiune inversă, se
înţelege modalitatea prin care finalitatea redevine cauzalitate.
Modalitate prin care anticiparea finalităţii redevine cauzalitate este o retroacţiune de
tip feed-forward. Dacă fb intră în funcţie după atingerea finalităţii, prin reinvestirea efectelor
în cauze, feed-forward-ul acţionează preventiv, controlând secvenţial avansarea către
finalitatea urmărită. "Mecanismul feed-forward exprimă virtuţi contextuale, crează variante
multiple, faze intermediare" (C. Bîrliba, 1987, p. 58). Apelul la acest mecanism de reglare
permite adaptarea din mers a procesului în curs – comunicare sau învăţare – pe baza sesizării
anticipate a posibilităţilor care apar şi care prefigurează atingerea sau nu a finalităţii scontate.
În postură de profesor, atent la evoluţia fiecărui elev, te poţi ocupa special de un copil după ce
a luat o notă nesatisfăcătoare (fb) sau preventiv, anticipând o evoluţie spre o notă
nesatisfăcătoare (feed-forward).
În teoria comunicării şi cea psihopedagogică, cele două forme de retroacţiuni sunt
extrem de inegal tratate: feed-forward-ul abia semnalat, în timp ce feed-back-ul este temeinic
analizat, deşi, în practica actului educativ, ele sunt prezenţe sensibil egale.
Din perspectiva comunicării didactice, fb poate fi privit ca fiind comunicarea despre
comunicare şi învăţare. Aceasta se explică prin faptul că actul didactic impune existenţa a
două fb-uri, diferite prin sens şi funcţie. Un prim fb aduce informaţii de la receptor la emiţător
– este convenţional numit fb I – şi reglează activitatea de transmitere a informaţiilor. Al doilea
fb, oferit de această dată de emiţător receptorului – numit fb II -, are drept scop să regleze
activitatea dominantă a celui din urmă. În cazul comunicării didactice, dominantă pentru
receptor este activitatea de învăţare. Dacă fb I poate fi întâlnit în orice tip de comunicare
umană, fb II este propriu într-o comunicare ce vizează expres învăţarea sistematică.
Necesitatea, importanţa şi funcţiile celor două fb-uri decurg din dublul statut al emiţătorului şi
receptorului în situaţiile didactice. În aceste cazuri, emiţătorul nu este doar sursă de
informaţii, ci şi educator (persoană care vizează o transformare a receptorului pe baza
informaţiei pe care el o furnizează). Profesorul nu comunică doar pentru a informa, ci pentru a
crea premisele unor schimbări în ceea ce elevul "ştie", "vrea", "face" etc. La rândul său, cel
care învaţă, ca beneficiar al mesajului, nu este doar receptor de informaţii (a căror emitere o
susţine prin fb I), ci persoană disponibilă la transformare în urma unui proces de învăţare

78
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

(acţiune) care incorporează şi informaţia primită. Aici intervine, ca mijloc indispensabil de


orientare a actului de învăţare, fb II. Schematic, în prezentarea lui R. Mucchielli (1992, p. 28),
comunicarea apare ca în figura nr.1.
feedback care reglează mesajul (fb I)

Ei emisiune - informaţie Ri
Ee acţiune - răspuns Ra

feedback care reglează învăţarea (fb II)

Fig.1 - Sensul feedback-urilor în acţiune didactică


Datele pe care emiţătorul şi receptorul le pot primi şi transmite, simultan sau succesiv,
prin cele două fb amintite, se referă la: • obstacolele comunicării / învăţării; • personalitatea
receptorului / cerinţele emiţătorului; • gradul de adecvare al mesajului / învăţării (R.
Mucchielli, 1982; D. Ungureanu, D., 1994).
Dacă situaţia comunicării permite o prezenţă optimă a fiecărui din cele două fb-uri, se
poate constata: • creşterea eficienţei mesajului / actului de învăţare; • instalarea unui climat
securizant atât pentru profesor (ştie cum este receptat mesajul său), cât şi pentru elevi (îşi pot
autocontrola actul de învăţare pe baza reperelor oferite de profesor); • ameliorarea relaţiei
interpersonale între cei implicaţi în actul didactic.
Fiecare profesor are, cu siguranţă, pe baza propriei experienţe, multiple ilustrări pentru
fiecare dintre aspectele prezentate. Subliniem, concluziv, remarca unui specialist al
domeniului comunicării: "Privarea de feed-back, reduce învăţarea la un discurs fără receptare,
fără eficienţă, frustrant pentru ambii parteneri, mai ales pentru elevi" (R. Mucchielli, 1982, p.
37).

V.4.2. Taxonomia feed-back-ului


Literatura de specialitate este generoasă în a semnala şi chiar prezenta o serie întreagă
de forme sub care se poate manifesta feed-back-ul. Nu există însă, în literatura românească a
temei, o sinteză asupra acestora, de aici tentativa de a o schiţa în paginile următoare. Pe lângă
temeiul teoretic, un sinoptic al tipurilor de fb este util oricărui profesionist al şcolii pentru a-l
sensibiliza asupra complexităţii şi diversităţii actului comunicativ în care este implicat.

79
LUMINIŢA IACOB

Nr Forme ale Exemple


Criteriul
crt feed-back-ului feed-back I (R→E) feed-back II (E→R)
1. activitate a) feed-back I (al mesajului) atenţia clasei, calitatea
reglată răspunsurilor
b) feed-back II (al învăţării) nota, comentarea
răspunsului, reacţia la temă
etc.
2. nivelul feed- a) feed-back 0 lecţia prin TV, radio extemporalul neadus, nota
back-ului necomunicată
b) feed-back insuficient indici ai neînţelegerii, fără nota în sine
detalii despre cauze
c) feed-back optim indicii edificatori asupra evaluarea (nota) explicată
cauzelor reacţiei copiilor
d) feed-back redundant reluarea aceleiaşi abundenţa penalizărilor sau
informaţii, exces pe aceiaşi încurajărilor; pentru aceeaşi
temă realizare: notă, laudă,
premiere, popularizare etc.
3. calea urmată de a) direct reacţia spontană a clasei nota, lauda, blamul primite
feed-back personal
b) indirect intervenţia unui intermediar informaţia ocolită care
(diriginte, părinte, situaţie). ajunge la elev prin : coleg,
părinte, diriginte, carte etc.
4. momentul a) concomitent reacţia clasei în timpul asistenţa pe moment în
apariţiei feed- predării lecţiei realizarea sarcinilor de
back-ului învăţare
b) ulterior răspunsurile la ascultarea corectarea temei, examenul,
curentă sau recapitulativă, concursul
comentariile peste ani
5. raportul cu con- a) consistent confirmarea interesului de note pe merit
ţinuturile ante- la predare prin răspunsurile
rioare (ale me- bune a doua zi
sajului, învăţării b) inconsistent reacţie pozitivă la predare, evaluarea greşită,
sau altor feed- răspunsuri slabe a doua zi inconsecvenţă în cerinţe
back-uri)
6. modalitatea de a) feed-back-uri verbale intervenţii de genul “mai comentarii, întrebări,
codificare tare”, “repetaţi”, “n-am exprimarea atitudinii
înţeles”
b) feed-back-uri paraverbale intonaţie, accent, pauză semnificativă
c) feed-back-uri nonverbale mimică, gestică, privire, mişcarea clasei
d) feed-back-uri mixte combinări ale lui a), b) şi c)
7. sursa feed-back- a) individuale unul sau altul dintre elevi profesorul, cartea, un coleg
ului b) colective clasa – sincronia reacţia clasei la activitatea
interacţională elevului
8. semnificaţia a) feed-back pozitiv (+) confirmarea, sincronia încurajarea, lauda, nota bună
feed-back-ului interacţională
pentru b) feed-back negativ (-) lipsa sincroniei, neatenţia blamul, admonestarea, nota
beneficiari slabă
(E/R) c) feed-back “alb” reacţii neclasificabile prin “opacitatea” lor, gen “faţă de
poker”
9. conţinut a) feed-back limitat indiferent de formă (verbal, nonverbal) el spune doar
DA/NU
b) feed-back liber orice informaţie necesară lămuririi profesorului sau
elevului

ACTIVITATE

80
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

Completaţi această taxonomie şi cu alte criterii. Precizaţi formele de feed-back care le


corespund.

Această taxonomie de lucru, desigur perfectibilă, permite o serie de observaţii dintre


care subliniem; • teoria pedagogică a acordat până acum atenţie inegală diverselor tipuri de
fb.: cercetarea experimentală a unora – fb=0, orb, limitat şi liber – (R. Mucchielli, 1982, p.
29) – comentarii, menţionări pentru altele, dar şi ignorare totală (fb-urile directe-indirecte,
individuale-colective); • judecate prin prisma utilităţii şi eficienţei lor pedagogice, tipurile de
fb prezentate au fie statute valorice sensibil egale (fb I – fb II, fb orb – mut – mixt), fie
inegale (fb pozitiv-negativ, fb direct – indirect) sau chiar opuse (fb concomitent – fb ulterior,
fb consistent – inconsistent); • în mod evident o aceeaşi acţiune de tip fb, ori că se adresează
profesorului sau elevului, poate să întrunească, concomitent, mai multe atribute. Este cazul,
spre exemplu, al unui fb II, continuu, consistent, mixt, limitat, redundant. (În timp ce noi
rezolvam exerciţiul, profesorul se oprea de 2-3 ori la caietul fiecăruia, spunea DA sau NU,
fără alte detalii şi, cu veşnicul său creion roşu, picta rapid semne de întrebare sau de
confirmare). Acestea pot fi în concordanţă unele cu altele, ceea ce măreşte efectul
retroacţiunii în cauză, dar este posibilă şi situaţia opusă. În practica curentă a şcolii apar şi fb
divergente. Iată, spre exemplu, un fb II, întârziat, consistent, mixt, limitat, redundant: la
două-trei zile după ce făceam tema, pe nepusă-masă, profesorul ne cerea să scoatem caietele
pe bănci şi trecând pe la fiecare spunea DA sau NU, fără alte detalii. Veşnicul său creion
roşu ne lăsa ca amintire o mulţime de semne de întrebare sau de confirmare; • în practica
didactică există pericolul deturnării semnificaţiilor reale ale fb-urilor sub presiunea
subiectivităţii. Poate apărea, atât la profesor, cât şi la elev/elevi mecanismul psihologic al
raţionalizării (al explicaţiilor iluzorii, autojustificative) ca apărare în faţa unor adevăruri
supărătoare. Neatenţia generalizată a clasei va fi mai probabil interpretată – de profesor – ca
semn de oboseală, decât ca indice al neînţelegerii celor predate (fb I); în aceeaşi manieră şi
elevul va interpreta nota mică primită mai probabil ca semn al ghinionului, decât al faptului că
nu a învăţat suficient (fb II).

ACTIVITATE

Pornind de la realitatea clasei, construiţi un exemplu pentru a ilustra un fb I,


concomitent, colectiv, neutru, redundant, paraverbal, consistent.

*
* *

Aspectele supuse analizei converg spre ideea interpretării comunicării didactice ca


fiind una dintre resursele majore ale procesului instructiv-educativ. Ea se înscrie în cadrul
conţinuturilor latente ale procesului formativ, fiind, prin maniera şi nivelul realizării sale, o
sursă de potenţare sau diminuare a conţinuturilor formale. Perceperea tot mai exactă a
potenţialului şi ponderii pe care actul comunicativ îl joacă în actul didactic, este susţinută de

81
LUMINIŢA IACOB

ideea că astăzi, proiectarea şi managementul comunicării apar ca principii de bază ale


design-ului educaţional.
Profesorul cu vocaţie ştie că a fi preocupat de conştientizarea, supravegherea şi
îmbogăţirea conduitei sale comunicative este o cerinţă elementară, mai ales pentru că "nu tot
ce intenţionăm reuşim să spunem, nu tot ce spunem se aude, nu tot ce se aude se şi înţelege, se
înţelege şi ce nu spunem, iar ceea ce se înţelege nu depinde numai de noi ce devine" (L.
Şoitu, 1984, p. 116).

82
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

VI. GESTUALITATEA ASOCIATĂ LOCUŢIUNII


Cu siguranţă că în momentele comutării atenţiei spre felul în care vorbim sau ni se
vorbeşte am fost surprinşi de neastâmpărul ochilor, de diversitatea mişcării mâinilor, de ceea
ce cotidian numim gestualitate.
Într-o accepţie de maximă generalitate, aceasta cuprinde totalitatea mişcărilor
exteriorizate ale corpului. Începând de la cele mimice şi până la atitudinile postuale sau mers
oferim spontan sau deliberat informaţii nonverbale de tip gestual. În sens restrâns,
gestualitatea cuprinde mişcările feţei, capului şi braţelor. Un loc privilegiat îl ocupă mimica,
90% din timpul de explorare vizuală acordat interlocutorului fiind alocat feţei acestuia. De
aici se deduce că pentru restul comportamentului gestual rămâne foarte puţin. În ciuda
faptului că privitorul nostru pare să ignore o bună parte dintre mişcările pe care le facem în
timpul vorbirii, noi continuăm, totuşi, să producem o mare varietate de gesturi.

ACTIVITATE

Luând în calcul dilema semnalată – cantitate mare de mişcare asociată vorbirii, dar cu
receptare diminuată şi privilegiată (faţa) - ce răspuns formulaţi la întrebarea «de ce
gesticulăm?». Cui foloseşte aceasta? Mai mult emiţătorului sau mai mult receptorului?

Observarea faptului că gestualitatea intervine şi în situaţiile în care vizibilitatea


interlocutorului este absentă (telefon), când receptorul este doar potenţial (TV, radio) sau
chiar inexistent (monolog), a stimulat o întreagă serie de cercetări axate pe identificarea
funcţiilor gestualităţii şi a formelor sale. În privinţa categoriilor gestuale, una dintre cele mai
frecvent invocate tipologii este cea elaborată de P. Ekman şi W.V. Friesen (1969). Cei doi
autori clasifică gestualitatea asociată locuţiunii în cinci mari categorii funcţionale: ilustratori,
embleme, reglatori, adaptori şi expresori.
Ilustratorii sunt gesturile menite să completeze informaţia verbală oferind, în chiar
timpul enunţului, exemplificări şi întăriri spuselor noastre. Nu de puţine ori simpla rostire a
cuvântului „spirală” este însoţită de gestul evocator. Pentru a vă convinge puteţi recurge la
următorul „experiment”.

ACTIVITATE

Solicitaţi unor cunoscuţi să vă explice sau să definească ce este o spirală. Pentru


jumătate dintre ei, asiguraţi-vă că execută consemnul cu mâinile la spate. Ce observaţi?

Ilustratorii se împart în două categorii: gesturile deictice şi cele iconice. Deicticele


sunt menite să indice obiectele sau persoanele la care se face referinţă. Degetul arătător
îndreptat spre un obiect solicitat („Dă-mi te rog sarea’) sau vizat (‚Nu acela, celălalt’) sau
către persoanele implicate („El a spus”, … „Tu nu vrei …”, „Eu zic”) este cel mai frecvent
gest de desemnare. Este de altfel şi unul dintre cele mai precoce din ontogeneza comunicării,
copiii începând să-l utilizeze încă din etapele preverbale, în jurul vârstei de 9 luni. Gesturile
iconice realizează o întărire a cuvântului (informaţie digitală) prin semne nonverbale

83
LUMINIŢA IACOB

(informaţie analogică cu realitatea desemnată). În funcţie de conţinutul în cauză, gesturile


iconice au o diversitate de forme. Ele sunt spaţiografice (indică relaţiile spaţiale: ex. „Una
peste alta”; „Lângă/departe” etc.), kinetografice (reproduc mişcări: ex. „Dintr-o dată a căzut
lat”; „Uite aşa dansa”; „Se plimba de colo, colo” etc.), ritmografice (sugerează ritmicitatea:
ex. „Ploaia cădea pic, pic”; „Si-i tot dădea din gură ca o morişcă” etc.), pictografice
(realizează o „descriere” gestuală a referentului: ex. spirala; valurile mării; silueta feminină
etc.).

ACTIVITATE

Găsiţi pentru toate exemplele dinre paranteze ilustratorii adecvaţi.

Totuşi, nu toate gesturile noastre sunt atât de clar structurate ca ilustratorii menţionaţi.
Dansul mâinilor ne creează uneori sentimentul că ele dirijează, că punctează părţi din enunţ şi,
mai ales, înlesnesc elaborarea mesajului verbal. Acest rol este jucat de varietatea extrem de
mare a gesturilor ideative. În esenţă, acestea facilitează transformarea gândurilor noastre în
exprimare verbală. Marcajele ritmice sunt gesturile ideative schiţate, puţin structurate, cu rol
de ritmare şi accentuare a enunţului. Cea de a doua categorie ideativă este cea a gesturilor
ideografice. Ele sunt mai complexe şi au un rol în elaborarea discursului şi susţinerea logicii
acestuia.
Pentru dubla lor funcţionalitate (exemplificare dar şi de facilitare a verbalului) formula
corectă de desemnare a acestei largi categorii gestuale este ilustratori şi gesturi ideative.
Gesturile ilustratorii şi ideative nu apar în afara rostirii. Ele sunt cosubstanţiale
producţiei verbale, inclusiv în forma limbajului interior. O dovadă a funcţiei lor facilitatoare
în raport cu cuvântul este prezenţa lor sporită şi foarte necesară în cazul producţiilor verbale,
spontane, nereproduse. Blocarea exprimării gestuale în astfel de cazuri prejudiciază fluenţa
verbalului (pauze sonore, lapsusuri, substituiri neadecvate de cuvinte), ceea ce nu se întâmplă
în cazul reproducerii unui text memorat sau citit. Dacă, în timpul producţiei discursive, se
limitează experimental doar o parte a motricităţii corporale (braţe, cap), se poate observa
accentuarea mobilităţii părţilor rămase libere (picioare, trunchi), ca şi cum cantitatea de
mişcare necesară „naşterii” cuvântului ar fi o constantă.
În cazul formelor deictice şi iconice poate fi sesizată o mai mică variabilitate între
oamenii care coîmpărtăşesc acelaşi context cultural, în timp ce, pentru formele ideografice
practicate de subiecţi, variabilitatea este foarte mare .

ACTIVITATE

Explicaţi variabilitatea interindividuală diferită a ilustratorilor şi gesturilor ideografice


la oamenii aceluiaşi spaţiu cultural.

Este interesant de subliniat că ontogeneza gestualităţii ilustrative şi ideative are


particularităţi care indică posibile corelaţii cu nivelul maturizării nervoase şi cognitive.
Astfel, în funcţie de complexitatea lor crescândă, după primele apărute, gesturile
deictice (8-9 luni), încep să se structureze gesturile iconice (după vârsta de doi ani şi
jumătate), pentru ca gesturile ideografice să poată fi identificate după vârsta de 8-9 ani.

84
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

ACTIVITATE

Reamintindu-vă stadialitatea dezvoltării cognitive a lui J. Piaget, precizaţi tipul de


inteligenţă care corespunde celor trei categorii de gesturi menţionate. Ce sesizaţi?

Emblemele sunt gesturile care au un echivalent verbal cert pe care îl pot substitui
integral. Este cazul mişcărilor capului pentru a „spune” Da sau Nu, semnele pe care le facem
pentru a indica victoria, nebunia, cerşitul, autostopul, acordul (Ok) etc. Faţă de ilustratori,
care au o fasonare culturală, dar o bază naturală, emblemele sunt în totalitate convenţii
culturale cu funcţie socială. Ele înlocuiesc cuvântul atunci când acesta este neutilizabil (din
cauza distanţei, zgomotului, necunoaşterii limbii sau a graiului zonei etc.) sau poate fi ocolit
(injurii, ameninţări, cereri jenante: ex. semnul pentru bani în cazul împrumutului). Nu
utilizăm emblemele în solitudine, monologul interior nu le activează, aşa cum se întâmplă cu
ilustratorii şi gesturile ideative. Universalitatea emblemelor este limitată, ele fiind produsul
unui mediu socio-cultural şi al practicilor proprii acelui cadru. Aceasta face ca un acelaşi fapt
să fie simbolizat prin embleme deosebite în culturi diferite. Spre pildă, sinuciderea este
indicată prin gestul împuşcării în tâmplă (Europa), prin cel al strangulării (zone din Africa) şi
al autosuprimării prin harakiri (Japonia). Este prezentă şi posibilitatea inversă. O aceeaşi
emblemă gestuală să fie polisemantică. Este şi cazul gestului mâinii care, prin unirea
arătătorului cu degetul mare, configurează un cerc, în timp ce degetele rămase libere au o
poziţie verticală. Plurisemantismul său este nu doar amplu, ci şi polar, semnul indicând: SUA
– ok!, Japonia – bani, Franţa – fără valoare, un nimic!, Malta – homosexual, Grecia, Sardinia
– trimitere obscenă etc.
Este evident că emblemele au un rol substitutiv faţă de verbal, dar limitat de
variabilitate interculturală sau chiar regională. În absenţa decodificării lor corecte, ele se
anulează informaţional sau pot deveni surse ale disfuncţiilor comunicării. Ca şi ilustratorii
emblemele sunt generate de procesul elaborării mesajului.
Reglatorii, cea de a treia categorie gestuală din tipologia lui Ekman şi Friesen, au o
altă menire. Ei au ca ţintă stabilirea, menţinerea, controlul, negocierea etc. relaţiei de
comunicare. În paralel cu gesturile destinate construirii mesajului, noi emitem şi o întreagă
gamă de indici non-verbali meniţi să atragă şi să reţină atenţia interlocutorului, să-l
sincronizeze cu oferta şi prestaţia noastră comunicativă (ca intenţie, ritm, atitudine, interes
etc.). Acordarea atenţiei, acceptarea sau neacceptarea a ceea ce spune, iritarea şi dorinţa de a
interveni, cedarea cuvântului, stoparea intervenţiei sunt câteva dintre premisele şi elementele
unei relaţionări gestionate nonverbal. De la distanţa de comunicare (aleasă/permisă/impusă),
la posturile utilizate (conflictuale/concurenţiale/cooperante) şi până la
susţinerea/înfruntarea/evitarea privirii celuilalt, între interlocutori se produce un întreg schimb
non-verbal de reglatori. Analiza naturii şi formelor acestora dă măsura relaţiei puse în act.
Urmărind reglatorii activaţi, un observator extern îşi poate da seama de calitatea şi
dimensiunile relaţionale ale comunicării, chiar făcând abstracţie de conţinuturile referenţiale
vehiculate.
Faptul că la o conferinţă sau la ora de clasă publicul sau elevii sunt mai mult cu ochii
pe ceas şi pe fereastră decât la cel care expune este un bun semn că sincronia cognitivă
necesară comunicării nu s-a instalat. Ca şi ilustratorii, reglatorii au o bază naturală şi o

85
LUMINIŢA IACOB

ajustare culturală. Distanţele de comunicare, posturile acceptate, natura exprimării atenţiei,


acordului, dezacordului, tipurile de intervenţii şi întreruperile, părăsirea interlocutorului sunt
modelate cultural. Este suficient să evocăm poziţia şezând cu sprijinul picioarelor pe masă,
acceptată în reuniunile colocviale nord-americane, dar bizară pentru europeni. În cazul
absenţei vizibilităţii interlocutorului (convorbirea telefonică), reglatorii dispar, dar cantitatea
de mişcare presupusă de aceştia se transferă ilustratorilor sau adaptorilor.
Printre cele mai precoce ontogenetic forme de reglatori sunt mişcările generale ale
corpului bebeluşului de câteva săptămâni, sincronizate cu ritmul vorbirii adultului. Este o
abilitate naturală, premisă a intrării timpurii în relaţie cu semenul . În acelaşi registru poate fi
menţionată şi capacitatea fixării predilecte a privirii copilului asupra feţei umane sau a unor
stimuli substituienţi care configurează modelul feţei. În jurul vârstei de 2-3 ani se
achiziţionează modelul cultural al reglatorilor care permit alternanţa la cuvânt. După 3-4 ani
se pune în act capacitatea modelării ofertei comunicative după partener, iar după 7 ani (sau
niciodată – în funcţie de modelul educativ prezent) apar alte tipuri de ritualizări. Este şi cazul
regulii politeţii, utilizată într-o enumerare de persoane :x,y,z şi cu mine şi nu Eu şi cu x,y,z.
Reglatorii nu sunt o invenţie umană, ei există la toate speciile cu forme de comunicare de tip
faţă-în-faţă în care negocierea relaţiei devine o miză de supravieţuire.
Adaptorii, la fel ca şi reglatorii, sunt prezenţe infraumane. Rolul lor principal este de a
detensiona prin intermediul unor stereotipii gestuale. Această gamă de mişcări are rol
adaptativ facilitând intrarea în situaţia de comunicare (descărcare, concentrare) sau ajustarea
la contextul şi situaţia comunicării (atenuarea bruiajelor, maximizarea condiţiilor). Îşi au
originea în comportamentele instrumentale ale diverselor specii. Acestea sunt suite de
algoritmi comportamentali (a ciuguli, a-şi curăţa blana/penele, a-şi ameninţa adversarii etc.),
deturnate de la scopul lor pentru a cheltui energia acumulată în urma unui incident stresant.
Pasărea care, speriată fiind, face mişcări de ciugulire fără a lua nimic în cioc, pisica care se
linge după ce tocmai şi-a terminat toaleta, par a sta, conform etologilor, la originile mişcărilor
noastre de ajustare a ţinutei, coafurii, poziţiei ochelarilor, mecanismului pixului etc. atunci
când trebuie să ne concentrăm sau să ne liniştim.
În funcţie de ţinta lor, aceste mişcări ritualizate de descărcare sunt de trei feluri:
autoadaptorii (sunt centraţi asupra propriei persoane – rosul unghiilor, ajustarea ţinutei,
scărpinatul, manipularea degetelor, a şuviţelor de păr etc.); heteroadaptorii (sunt orientaţi
asupra interlocutorului: trasul de mânecă, răsucitul nasturilor, împunsul cu degetul,
manipularea unui accesoriu vestimentar – fularul, cravata, mărgelele etc.), obiectadaptatorii
(mişcarea automatizată de obiecte în timpul unei conversaţii sau a concentrării asupra
rezolvării unei probleme. Cele mai mari „victime” sunt firul de la telefon, pixurile, foile de
hârtie, mâzgâlite conform curentului abstracţionist, agrafele de birou etc.). Aceste gesturi se
pot structura în adevărate ritualuri, dând naştere ticurilor reglatorii.

ACTIVITATE

Prezentaţi 2-3 ticuri „exotice”, cu valoare adaptativă, şi situaţiile în care le-aţi


identificat.

Adaptatorii nu au intenţie comunicativă, dar au valoare comunicativă. Prin aranjatul


stereotip al cravatei (care stă bine, de altfel !) sau răsucitul nervos al batistei, emiţătorul nu

86
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

intenţioneză să-i comunice interlocutorului cât de frustrat sau emoţionat este, dar o face fără
voia sa. Frecvenţa adaptorilor creşte în situaţiile anxiogene, ele fiind prezente şi în solitudine.
Funcţia lor de supapă cu rol adaptativ este clară. Ontogeneza lor este interesantă. La 4 ani,
predomină autoadaptorii (se poate specula în ce măsură aceştia preiau din funcţia de liniştire
şi calmare pe care mângâiatul matern o exercită în etapele timpurii ale dezvoltării;
echivalentul în lumea animală fiind linsul blănii puilor, ciugulitul penajului lor etc.), la 6 ani
apar obiectadaptorii, pentru ca la 8-9 ani frecvenţa lor să diminueze în favoarea reglatorilor şi
ilustratorilor.
Expresorii, ultima categorie a acestei tipologii, include totalitatea mişcărilor care
obiectivează reacţii fiziologice ale organismului nostru (a roşi, a păli, a tremura, a avea o
grimasă de durere, dezgust etc.). Şi expresorii au o certă determinare naturală, dar cu fasonare
culturală. Dată fiind contagiunea lor, expresorii sunt de timpuriu supuşi dresajului socio-
cultural. Acolo unde inhibarea şi controlul expresivităţii trăirilor negative sunt expres şi
precoce urmărite, recunoaşterea pattern-urilor asociate acestor trăiri prezintă dificultăţi.
Astfel, japonezii au probleme în a identifica ruşinea, furia şi frica, nu însă şi bucuria, surpriza,
tristeţea.
Expresorii sunt prezenţi încă de la naştere, capacitatea nou-născutului de a surâde, a se
încrunta, a plânge, a ţipa, a fi atent, a-şi manifesta neplăcerea şi dezgustul nefiind, în formele
lor primare, rezultatul învăţării.
În virtutea precocităţii lor, expresorii intră în baza relaţionării timpurii pe care copilul
o are cu anturajul. Că sunt mai mult natură şi doar ulterior cultură (prin ajustare, nu şi prin
anulare) o demonstrează faptul că nou-născutul orb posedă şi el aceste pattern-uri expresive.
O dovadă indirectă o aduc etologii care au înregistrat acelaşi algoritm expresiv pentru bucurie,
triumf, supunere, salut, ameninţare şi chiar... curtare în culturi extrem de diferite, unele izolate
de orice contact intercultural. Valoarea lor adaptativă, prin facilitarea empatiei, este dovedită
şi de pregnanţa lor. Surâsul şi surpriza sunt pattern-uri expresive receptate chiar şi de la 45 m
depărtare.
La fel ca şi adaptorii, expresorii nu au intenţie comunicativă, dar au valoare
comunicativă. Criza de ulcer, survenită în timpul unui interviu, mă trădează prin grimasa de
durere şi mâna adusă automat spre stomac, chiar dacă voinţa mea viza acoperirea acestei
realităţi.

ACTIVITATE

Pentru fiecare din cele 20 de imagini, identificaţi ce categorie/categorii gestuală/gestuale


din tipologia lui Ekman şi Friesen este/sunt ilustrată/ilustrate.

1 2 3 4 5

87
LUMINIŢA IACOB

6 7 8 9 10

11 12 13 14 15

16 17 18 19 20

ACTIVITATE

1.Repartizaţi cele 5 categorii gestuale discutate în raport cu funcţiile pe care le au pentru


componentele fundamentale ale comunicării: actanţi (emiţător/receptor), mesaj, relaţie.

2. Utilizaţi lucrarea lui Peter Collett, Cartea gesturilor. Cum putem citi gândurile oamenilor
din acţiunile lor (2005), pentru a răspunde la următoarele cerinţe:

a) Cap. 1 - Identificaţi elementele de specificitate ale următoarelor categorii expresive:


microindicatori,
indicatori mascaţi, indicatori autentici, indicatori “semnătură”. Ilustraţi fiecare categorie
printr-un exemplu;
b) Cap. 1 - Precizaţi unul dintre indicatorii „ semnătură” care vă caracterizează. Dar pe
principalul dv.
colaborator?;
c) Cap.10 – Precizaţi cinci diferenţe între zâmbetul natural şi cel contrafăcut;
d) Cap.13 – Fixaţi-vă sensul conceptului de cecitate a schimbării. Identificaţi şi ilustraţi
erorile care determină acest fenomen psihologic.

Ca întreaga problematică a comunicării nonverbale, gestualitatea asociată locuţiunii


co-împărtăşeşte tendinţele manifestate până acum de cercetarea ştiinţifică a fenomenului:
atenţie şi descriere încă din timpuri străvechi, dar cu o investigare riguroasă relativ recentă
(anii ’40). Predomină identificarea, inventarierea şi descrierea fenomenelor, interpretările sunt
relativ puţine şi neacoperitoare, iar planul explicativ este încă în suferinţă. Integrarea

88
PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

sistematică a datelor este la nivel de deziderat, ceea ce explică variabilitatea mare între autorii
care se încumetă să prezinte această problematică.

ACTIVITATE

Schiţaţi un proiect de cercetare (obiectiv, ipoteze, metode, subiecte, etape şi proceduri


de desfăşurare, rezultate anticipate) inspirat de problematica gestualităţii asociată
locuţiunii.

BIBLIOGRAFIE

▪ Bârliba, M.C., 1987, Paradigmele comunicării, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi


Enciclopedică
▪ Baylon, C., Mignot, X, 2000, Comunicarea, Editura Universităţii, „Al. I. Cuza”, Iaşi
▪ Birdwhistell, R.L., 1970, Kinesics and Context. Essay on Body Motion Comunication,
Philadelphia, University of Pennsylvania Press
▪ Chelcea, S., 2002, Un secol de cercetări psihosociologice, Iaşi, Polirom
▪ Dobrescu, P., 1999, Aisbergul comunicării, în „Revista română de comunicare şi relaţii
publice”, nr. 1/1999
▪ Dospinescu, V., 1998, Semiotică şi discurs didactic, E.D.P., Bucureşti
▪ Ducrot, O., Schaeffer, J.M., 1996, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului,
Bucureşti, Editura Babel

89
LUMINIŢA IACOB

▪ Ekman, P., Friesen, W.V., The repertoire of non-verbal behavior, Semiotica, nr. 1/1969,
pp. 49-98
▪ Ezechil, L., 2002, Comunicarea educaţională în context şcolar, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică
▪ Ghiglione, R. ş.a., 1990, Traité de psychologie cognitive, (vol. 3), Paris, Dunod
▪ Golu, P., 1974, Psihologie socială, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică
▪ Grant, B., Hennings, D., 1977, Mişcările, gestica şi mimica profesorului, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică
▪ Iacob, Luminiţa, Balan, B., Boncu, Şt. (eds.), 1999, Comunicarea în câmpul social, Iaşi,
Eurocart
▪ McQuail, D., Windahl, S., Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă,
Bucureşti, COMUNICARE.RO
▪ Miège, B., 1998, Gândirea comunicaţională, Bucureşti, Cartea Românească
▪ Miège, B., 2000, Societatea cucerită de comunicare, Iaşi, Polirom
▪ Mucchielli, R., 1982, Metode active în pedagogia adulţilor, Bucureşti, Editura Didactică
şi Pedagogică
▪ Neculau, A. (coord.), 1996, Psihologie socială. Aspecte contemporane, Iaşi, Polirom
▪ Neculau, A., 1977, Liderii în dinamica grupurilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică
▪ Neculau, A., 1980, A trăi printre oameni, Iaşi, Junimea
▪ Prutianu, Şt., 2000, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, vol. I, Iaşi, Polirom
▪ Radu, I., ş.a., 1994, Psihologie socială, Cluj Napoca, Editura Exe S.R.L.
▪ Sălăvăstru, C., 1994, Logică şi limbaj educaţional, E.D.P., Bucureşti
▪ Şoitu, L., 1984, Condiţionarea psihologică a mesajului audio-vizual, Psihologia în
România, ASSP-AP, Bucureşti
▪ Tucicov-Bogdan, Ana, 1973, Psihologie generală şi socială (vol. 1), Bucureşti, Ed.
Didactică şi Pedagogică
▪ Ungureanu, D., 1994, Rezonanţa feed-back-ului şi nivelul redundanţei în optimizarea
comunicării şcolare orale, teză de doctorat, Universitatea Bucureşti
▪ Zajonc, R., 1972, Psychologie sociale expérimentale, Paris, Dunod

90