Prof. Dr. Georgios I.

MANTZARIDIS
UNIVERSITATEA DIN TESALONIC

MORALA CREȘTINĂ
II
Omul și Dumnezeu
Omul și semenul
Poziționări și perspective
existențiale si bioetice

Traducere de
Diacon Drd. Cornel Constantin COMAN

EDITURA BIZANTINĂ
BUCUREȘTI
 13. EUTANASIA

Biserica și Eutanasia, ca moarte bună sau ușoară (conform cu

eutanasia sensul literal al cuvântului), nu doar că este acceptată de
Biserică, dar și dorită de către aceasta. Neîncetat repetata
cerere a ei - «Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere,
neînfruntat, în pace» - precum și asocierea morții cuvioase cu
moartea cinstită și pașnică, confirmă această afirmație. Totodată,
însă, Biserica cinstește și moartea dureroasă, nu doar când se
întâmplă pentru mărturisirea lui Hristos, dar și când este
legată de boli sau împrejurări dureroase, pe care omul le
suferă cu răbdare și nădejde în Dumnezeu. Aici moartea cea
bună nu constă în lipsa durerii, ci în înfruntarea ei cu răbdare
și nădejde în Hristos.
Criteriile Moartea bună sau rea nu este determinată în cele din
/ bune
mortii urmă de forma ei exterioară, de ușurința sau greutatea cu care
survine, ci de starea interioară cu care o abordează omul.
Moartea bună nu este totdeauna ușoară, nici moartea ușoară
nu este totdeauna bună. Sunt relevante întrebările formulate
pe această temă de către Sfântul Ioan Gură-de-Aur: Oare a fost
rea moartea lui Ioan, fiindcă i s-a tăiat capul, sau a lui Ștefan,
fiindcă a fost omorât cu pietre, sau a Mucenicilor, că și-au
sfârșit viața în chinuri? Și răspunde el însuși: Rea nu este
moartea aceasta, ci moartea în păcat1.
Dar nici în antichitatea grecească, în care își are
originea conceptul eutanasiei, aceasta nu este atât de mult
legată de forma exterioară a morții, cât de condițiile în care
survine aceasta. Eutanasie este moartea naturală, care vine să
împlinească viața, sau moartea glorioasă, legată de o anume
faptă eroică sau jertfă.
Eutanasie Inacceptabilă din punct de vedere creștin este eutanasia
activă, indirectă a) ca intervenție intenționată pentru izbăvirea omului de o
și pasivă
boală incurabilă sau de dureri insuportabile, trupești sau

1 Vezi Sfântul Ioan Hrisostom, Omilia despre statui 5,2, PG 49,71-2.

 Eutanasia 515

sufletești și b) ca întrerupere a acordării de mijloace de

supraviețuire, în același scop. Prima formă de eutanasie,
numită și eutanasie activă, constituie o formă de sinucidere
sau de sinucidere indusă, când se face cu voia bolnavului, sau
de omor, când se face fără voia lui. Cea de-a doua formă,
numită și eutanasie pasivă, nu se poate diferenția de prima. In
fine, există și c) eutanasia indirectă, care are loc ca efect
colateral nedorit, în urma folosirii de medicamente pentru
combaterea durerii insuportabile12.
Medicina contemporană face posibilă menținerea vieții Intervenția
/
mijloacelor
prin mijloace artificiale, chiar și atunci când nu mai există nici
artificiale
o perspectivă pozitivă pentru bolnav. Menținerea aceasta
constituie, în ultimă analiză, prelungire a procesului morții.
De aceea s-ar putea susține că abordarea etapelor finale ale
vieții fără intervenția acestor mijloace artificiale constituie
abordarea simplă și naturală. Aceasta se întâmpla în trecut și
aceasta o poate prefera cineva și în prezent. Simțindu-și
relativitatea vieții pământești și încredințându-se pe sine lui
Dumnezeu, renunță de-a mai recurge la astfel de mijloace și
lasă în voia lui Dumnezeu evoluția stării lui de sănătate. Cu
toate acestea, însă, caracterul sacru al vieții și reala neputință a
omului de-a aprecia cu exactitate fiecare situație în parte nu
îndreptățesc totdeauna refuzul intervenției mijloacelor artifi­
ciale, mai ales când aceasta se face de către cei apropiați ai
bolnavului, fără încuviințarea lui.
Totodată, însă, trebuie mărturisit și faptul că, prin
folosirea mijloacelor oferite de știința și tehnologia contem­
porană, problema eutanasiei se complică și intră într-un cerc
vicios. Adică adesea bolnavul este supus unei chinuitoare
prelungiri a vieții, care în esență este echivalentă cu
prelungirea procesului morții. Dar și eventuala intervenție de
întrerupere a folosirii mijloacelor acestora constituie întrerupere

1 Mai amănunțit despre eutanasie și formele ei vezi Ph. Foot, «Euthanasie»,

la A. Leist (edit.), Unt Leben tind Tod, Frankfurt am Main 1990, p. 285-314.
In special despre distincția dintre eutanasia activă și pasivă vezi B.
Reichenbach, «Euthanasie und die aktiv/passiv-Unterscheidung», la A.
I .iest (edit.), op.cit., p. 318-48.
 516 Considerații și perspective existențiale și bioetice

a vieții. Apare astfel și o problemă secundară a eutanasiei,

care fără intervenția științei și tehnologiei nu ar fi fost
f % *

generată. Iar când menținerea pe mai departe sau, dimpotrivă,

ne-menținerea vieții · bolnavului este legată de necesitatea
transplanturilor sau de încetarea folosirii mijloacelor medicale
în vederea salvării altor bolnavi, problema devine și mai acută
și capătă noi dimensiuni, care nu se pot controla cu ușurință.
Eugenică și Conexă este și eutanasia eugenică, aplicată în vederea
terapeutică» izbăvirii societății de indivizi handicapați corporal sau
înapoiați intelectual. în acest cadru se încadrează astăzi așa
zisele «avorturi terapeutice», adică omorârea embrionilor care
în urma controlului prenatal prezintă anomalii grave3.
Costul Unii, în fine, asociind eutanasia cu rațiuni strict econo­
mice, susțin că persoanelor supraîmbătrânite sau întârziate
mintal nu trebuie să li se acorde toate mijloacele medicale
necesare, ba nici obișnuita asistență spitalicească. Astfel,
printr-o lege aprobată în 1994, în Danemarca se interzice
spitalizarea și îngrijirea medicală în spitalele publice de stat a
persoanelor bolnave în vârstă de peste șaptezeci de ani4. Mai
mult, se propune chiar evaluarea economică a vieții umane, în
vederea luării de fiecare dată a hotărârii menținerii pe mai
departe sau ne-menținerii acesteia.
Legalizarea în aprilie 2001, în cadrul Uniunii Europene, Olanda a
eutanasiei legalizat eutanasia pe motive de «compasiune». Drept condiții
ale efectuării ei au fost stabilite următoarele:
a) Existența unei boli incurabile sau a durerilor insu­
portabile.
b) Aducerea la cunoștința pacientului a tuturor soluțiilor
alternative.

3 Vezi N. Mitsopoulou, «Așa-zisa eutanasie», Anuarul Științific al Facultății

de Teologie din Atena (în grecește), vol. XXV, Atena 1981, p. 223 ș.u. Despre
aspectul bioetic al problemei vezi D. Razi, «Eutanasia. O problem.!
bioetică prin excelență» (în grecește), în Ευθανασία. Η σημαντική τον
«καλού θανάτου», edit. Fundației Naționale de Cercetări, Atena 2000, p.
67-72.
4 Vezi V. loultsis, Spiritualitate și viață socială (în grecește), Tesalonic 21999,
p. 307. Vezi și S. lancazoglu, «Eutanasia și persoana umană» (în grecește),
în per. Ίνδικτος 14 (Iunie 2001), p. 226.
 Eutanasia 517

c) Formularea tmei a doua opinii de către specialiști.

d) Cererea eutanasiei de către pacientul însuși, în
deplinătatea facultăților sale.
e) Interzicerea faptului ca propunerea să vină din
partea medicilor curanți.
Exemplul Olandei a fost urmat după aproximativ un
an de Belgia, cu stabilirea unor condiții mai lejere, iar acum se
pregătesc în acest scop și alte țări.
Legalizarea eutanasiei nu constituie un simptom parțial Implicațiile
mai profunde
al societății, ci un indiciu important care vădește o schimbare
esențială a viziunii asupra vieții, cultivând totodată noi
conduite morale ale societății și medicinii. Propagarea seculari­
zării și, pornindu-se de la aceasta, slăbirea viziunii religioase
asupra vieții au contribuit decisiv la promovarea anomiei
sociale. Aceasta din urmă este firesc să ducă nu doar la
creșterea coeficientului sinuciderilor anomice, dar și la cea a
indicelui recurgerii la eutanasie. Omul se blindează în
individualismul lui, își pierde credința religioasă și consideră
menținerea sau întreruperea vieții ca pe un drept individual al
său. Pe de altă parte, se sugerează și se impune societății o altă
percepere a medicinii și a medicului. Medicina, ca și medicul,
nu mai este de acum chemată doar spre a vindeca bolnavii, ci
și spre a-i omorî5.
Biserica Ortodoxă consideră necredință în purtarea de Poziția Bisericii
/

grijă a lui Dumnezeu orice moarte pe care o provoacă lașitatea

omului de-a înfrunta greutățile vieții. De asemenea, reprobă
drept «contrară deontologiei și jignitoare la adresa slujirii
medicale» și orice faptă care nu contribuie la prelungirea
vieții, ci grăbește moartea6. Dar, în învățătura Bisericii, viața și

5 Despre problema receptării sociale a eutanasiei vezi V. loultsis,

«Problema eutanasiei. Consecințe sociale și morale, poziții teologice» (în
grecește), Είκοσιπενταετηρίκόν. 'Αφιέρωμα στον Μητροπολίτη Νεαπόλεως
καί Σταυρουπόλεως κ. Διονύσιο, Tesalonic 1999, ρ. 330-1. Despre
problematica conștiinței medicale vezi St. Baloiannis, «Câteva opinii
despre eutanasie» (în grecește), în per. Γρηγόριος ό Παλαμας 80 (1997), ρ.
327.
6 Vezi «Poziția Bisericii Greciei în chestiunea eutanasiei» (în grecește), în
per. 'Εκκλησία, vol. 78 (2001), ρ. 42. Mai amănunțit vezi Hristodul,
 518 Considerații și perspective existențiale și bioetice

moartea creștinului nu îl privesc doar pe el însuși, ci an

directă
Λ legătură cu semenii lui și, întâi de toate, cu Dumnezeii
însuși7. Astfel, viața și moartea nu simt așezate sub prisma
drepturilor individuale, ci în cadrul comuniunii cu Dumnezeii
și cu aproapele.
Consecințe/ Privind mai îndeaproape lucrurile, prin legalizarea
ale legalizării
eutanasiei și prin stabilirea condițiilor efectuării ei este firesc
să fie consacrată nu doar tolerarea ei socială, dar și indirecta ei
instituire, în cadrul condițiilor prescrise. Adică, stabilirea
condițiilor în care este legalizată eutanasia funcționează
totodată și ca prescriere a condițiilor în care cineva este
îndreptățit să procedeze sau să colaboreze la efectuarea ei. Se
cultivă astfel im climat pozitiv pentru ea și se pregătește o mai
largă aplicare a ei, chiar și persoanelor care nu o doresc. Iar
lucrul acesta se articulează excelent intereselor economice ale
diverselor organisme particulare sau de stat. în paralel se
realizează nu doar psihologic, dar și deontologic, schimbarea
scopului actului medical. Adică, prin legalizarea eutanasiei,
medicul nu numai că poate, dar chiar este dator să intervină în
vederea grăbirii morții, când aceasta este percepută ca fiind
im lucru bim.
Calitatea vieții
/ Aplicarea eutanasiei se face de regulă prin invocarea
«calității vieții». Iar în vremea noastră calitatea vieții este
/ / f

apreciată prin criterii materiale și eudemonistice. Această

apreciere este, însă, unilaterală și miopică. Viața omului nu
este doar biologică, ci și spirituală. îndeosebi în fața morții,
precum și în fața altor situații limită (de pildă durerea,
agonia), dimensiunea spirituală a vieții este mai intens simțită.
Aceasta înseamnă că și calitatea vieții trebuie apreciată în mod

Arhiepiscopul Atenei și a toată Elada, Biserica și problema eutanasiei,

Tesalonic 2002. Despre opiniile diferitelor religii și ale altor confesiuni
creștine asupra eutanasiei vezi textul rezumat al Comisiei Sinodale
Speciale de Bioetică a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, «Opiniile
religiilor despre eutanasie» (în grecește), Tesalonic 2002.
7 «Căci nimeni dintre noi nu trăiește pentru sine și nimeni nu moare
pentru sine; că dacă trăim, pentru Domnul trăim, și dacă murim, pentru
Domnul murim. Deci și dacă trăim, și dacă murim, ai Domnului suntem».
Romani 14,7-8.
 Eutanasia 519

global, în ansamblu. De aceea cea mai bună protejare a ei se

face atunci când omul este întărit să îndure toate vicisitudinile
vieții, ceea ce îi poate da prilejul celei mai demne morți.
în ultimă analiză, omul este chemat să lupte împotriva Criteriul ultim
caracterului său muritor8. Iar războiul acesta este firesc să
culmineze în fața morții. Când nu există nădejde pentru viața
de după moarte și toate sunt abordate în perspectivă imanentă
și în mod eudemonistic, atunci acceptarea eutanasiei este de la
sine înțeleasă.
/ Dar când există credință
/ în Dumnezeu și în
viața de după moarte sau, cu atât mai mult, când viața aceea
este considerată ca adevărată, iar cea de acum ca stadiu
pregătitor, atunci nimic nu poate duce la tăgăduirea valorii ei
și la întreruperea ei voluntară prin oricare din formele de
eutanasie.
Biserica nu rămâne nepăsătoare în fața durerii umane, Grija Bisericii
în special nu este indiferentă față de durerea insuportabilă, de
care este adesea legat sfârșitul vieții omului. Prin slujba ce se
săvârșește la ieșirea cu greu a sufletului, îi stă alături
muribundului și se roagă pentru izbăvirea lui de durerea
insuportabilă și de boala cea amară, rugându-se totodată
pentru veșnica odihnă a acestuia9.
Credința în purtarea de grijă a lui Dumnezeu îl cheamă Atitudinea
creștină
pe creștin să abordeze pozitiv nu doar sănătatea sau fericirea,
dar și boala, durerea sau necazul. Dumnezeu nu îngăduie
relele pentru a-1 vătăma sau a-1 slei de puteri, ci pentru ca
acesta să dobândească folos sufletesc și să se întărească. Este
suficient ca el să nu își privească viața având drept unic etalon
plăcerea și sănătatea trupească, ci să aibă în vedere și
dimensiunea ei spirituală. «Când simt slab», scrie Sfântul
Apostol Pavel, «atunci simt tare»10. Constatarea aceasta
constituie un loc comun al vieții spirituale.
în vremea noastră, definitorie prin duhul ei eudemonist,
moartea este de asemenea abordată prin criterii eudemoniste,
iar eutanasia este asimilată morții ușoare. Perspectiva vieții de

8 Vezi Arhim. Sotronie,'Οψόμεθα top Θεοι/ καθώς έστί, Essex 31996, ρ. 155.
9 Vezi «Rânduiala la ieșirea cu greu a sufletului», în Molitfelriic.
1011 Corinteni 12,10.
520 Considerații și perspective existențiale și bioetice

după moarte a omului sau importanța răbdării pentru

desăvârșirea duhovnicească și pentru dobândirea veșniciei
sunt marginaliza te. în același timp slăbește încrederea în
purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Astfel, toate simt considerate
antropocentric și imanent, privând viața de perspectiva
veșniciei și pe om de idealul desăvârșirii spirituale și al
adevăratei libertăți.
 14. ARDEREA MORTILOR /

Arderea (incinerarea) morților - ca de altfel și îngroparea Arderea și

lor - nu are doar un caracter practic, ci și profund simbolic. îngroparea
Respectiv, faptul de-a prefera arderea mortilor - sau,
<1 împotrivă, îngroparea lor - nu se epuizează la nivelul logicii,
ci ține de ființa mai profundă a existenței omului; ține de
raportarea lui la cel mai acut fenomen limită al propriei
existențe, moartea. Iar sensul pe care omul îl atribuie morții își
pune pecetea pe opțiunea lui pentru una din aceste două
variante.
Devine, așadar, limpede că și îngroparea morților, cu Legătura cu
învierea
toate că nu constituie o chestiune dogmatică, nu încetează
de-a fi direct legată de învățătura dogmatică a Bisericii,
învierea morților, în care crede Biserica, nu va depinde de
îngroparea sau arderea lor. Dar și invers: îngroparea morților
nu este fără legătură cu credința în înviere. Preferarea
îngropării și respingerea incinerării se întrețes cu întreaga
învățătură creștină despre om și scopul existenței lui. Λ

Biserica nu simte repulsie față de trup, ci îl cinstește. întâietatea

scopului
Omul este chipul lui Dumnezeu nu doar ca suflet, dar și ca
trup. Iar scopul existenței omului este să primească înlăuntrul
lui pe Cel al Cărui chip este, adică pe Dumnezeu. Toate
celelalte se încadrează și se subordonează acestui scop. Dacă
arderea trupului omului se întâmplă să slujească acestui scop,
este nu numai acceptată, dar și de dorit. Astfel, creștinii care
erau condamnați la moartea prin ardere nu au evitat-o, ci au
răbdat-o, țintind la unirea lor cu Hristos1.
Repulsie față de trup se observă în religiile orientale și Prețuirea
/

trupului
în idolatrie. Pentru Biserică trupul este templu al Sfântului
Dull2; este biserica cea vie, în care omul este chemat să

1 Sfântul Ignatie al Antiohiei scrie: «Să vină peste mine foc și cruce, haite
de fiare... numai să dobândesc pe Hristos». Către Romani 5,3.
2 Vezi / Corinteni 6,19.
 522 Considerații și perspective existențiale și bioetice

slujească și să se închine lui Dumnezeu. Iar Sfinții care L-an

slujit și s-au închinat cu adevărat lui Dumnezeu simt, prin
moaștele lor, temelia bisericilor zidite, în care slujesc credin­
cioșii. De aceea Biserica cinstește rămășițele pământești ale
Sfinților și le păstrează ca pe un tezaur de mult preț.
Acolo unde trupul mort este considerat rămășiță pămân- К

tească cinstită a existenței umane, este firesc ca acesta să se

cinstească. Acolo și îngroparea sau, mai apoi, păstrarea
osemintelor este ceva sacru. De altminteri cunoaștem astăzi că
osemintele, deși uscate, mențin vie identitatea biologică a celui
mort, pe când cenușa nu. Acolo imde, însă, trupul omenesc
mort este tratat ca hoit macabru, este firesc să se urmărească
dispariția lui. In acest din urmă caz nu se disting simboluri, ci
obiecte naturale cu valoare utilitaristă ori financiară. Și, odată
cu problemele marilor centre urbane, este considerată mai
logică și mai practică arderea morților. ____

Repulsia In întreaga istorie a Vechiului Testament și a creștinătății

fată
/ de nedespărțite, arderea morților este abordată ca obicei idolatru
incinerare zs

și este considerată faptă respingătoare. îndeosebi moartea prin

foc este legată în Vechiul Testament de crime oribile34 . Noul
Testament consideră de la sine înțeleasă îngroparea morților1,
iar în istoria Bisericii doar unii dintre prigonitorii ei au recurs
la incinerarea trupurilor creștinilor, pentru a șterge pomenirea
л

lor și a lovi în nădejdea învierii lor5. In vremurile mai noi

arderea morților s-a aplicat și ca formă de purificare a lumii de
prezența lor6.
Raportarea Dorința dispariției sau a păstrării în mormânt a
la moarte trupului mort este direct legată de întreaga atitudine a omului
față de moarte. Când cineva vrea să uite de moarte, este firesc
să elimine orice are legătură cu ea sau care îi amintește de ea.

3 Vezi, de pildă, Facerea 34,28. Levitic 20,14. 21,9.

4 Vezi loan 5,28.
5 Vezi Eusebiu al Cezareii, Istoria bisericească 5,1, 62-63.
6 Mai multe despre arderea morților și poziția Bisericii în această privință
vezi în Ταφή ή καύση των νεκρών. Textele conferinței « Η καύση τώρ
ρβκρώρ», ed. Sectorului de Comunicare și a Serviciului de Instruire al
Bisericii Greciei, Atena 2000. E. Dundulakis, Η καύση των νεκρών στήν
'Ορθόδοξη Εκκλησία, Tesalonic 2003.
 Arderea morților
*
523

Iar la aceasta este ajutat din plin de sistemele societății contem­

porane. Toate îi înlesnesc trecerea sub tăcere a morții. In acest
climat este firesc să se urmărească și dispariția trupului
omenesc mort. îngroparea în mormânt păstrează nu doar
amintirea (pomenirea) mortului, dar și pe cea a morții. Pentru
a păstra cineva pomenirea aceasta, fără a fi obsedat de ea, are
trebuință să creadă în biruința asupra morții. Creștinul crede
în această biruință și așteaptă învierea, care se referă la
întregul lui ipostas psihosomatic7. Când există credința și
așteptarea aceasta, atunci și raportarea la moarte și la trupul
mort devine analoagă. Iar această raportare insuflă etosul
(duhul, trăirea) sau morala care s-a cultivat de secole pe aceste
locuri, pe când arderea morților introduce un nou etos, o nouă
morală.
Arderea morților nu atacă direct dogma învierii. Atacă, Provocarea
fată de
însă, simțirea și etosul cultivate de această dogmă. Deformează /

simțire și etos
perspectiva și așteptarea Bisericii în legătură cu omul. Astfel
este atinsă și dogma, pentru că dogma este imită organic cu
etosul și viața Bisericii. în ceea ce privește spațiul grecesc,
unde arderea morților era cunoscută în perioada precreștină,
îngroparea lor a fost consacrată de Biserică și a devenit mai
apoi de la sine înțeleasă. Deja Sfântul Apostol Pavel o
compară cu semănarea bobului de grâu și o leagă de
așteptarea vieții celei noi8. Când așteptarea aceasta se stinge,
atunci și îngroparea își pierde dimensiunea ei simbolică.
Simțirea și etosul fiecărui popor față de cei morii își Amprenta
asupra limbii
lasă amprenta sau se întipărește și în limba lui. Iar amprenta
aceasta are o importanță deosebită, pentru că se menține vie în
viața cotidiană. în limba greacă mortul este numit κβκοιμημένος
(adormit), iar locul unde sunt îngropați morții κοιμητηρίου
(sălașul celor ce dorm, „dormitor")8*1. Nimerii nu se gândește

7 «Căci trebuie ca acest [trup] stricăcios să se îmbrace în nestricăciune și

acest [trup] muritor să se îmbrace în nemurire». / Corinteni 15,53.
8 Vezi I Corinteni 15,36-37.
8a Atât κεκοίμημένος, cât și κοιμητήριον, derivă din verbul κοιμάμαι (a
dormi); κοίμητήριον a dat la noi cimitir. Să notăm, de asemenea, că în
 524 Considerații și perspective existențiale și bioetice

să îl ardă pe acela despre care are sentimentul că doarme, în

afară de cazul în care îl urăște de moarte. Mai mult, celui mort
i se spune și συγχωρημένος (iertat)8b. Iar verbul (neogrec)
πεθαίνω (a muri) îl are ca sinonim pe συγχωροΰμαι (a fi iertat).
Συγχώρησις (iertare; literal: împreună-cuprindere, con-locuire)
reprezintă o sinteză grandioasă a simțirii și a etosului. A
etosului, pentru că îl împacă pe cel ce iartă cu cel pe care îl
iartă. Și a simțirii, pentru că cel ce este iertat este adăpostit în
spațiul (pe tărâmul) vieții personale al celui ce iartă. Rămâne
în amintirea sau în pomenirea acestuia. Pentru el se fac
pomeniri (pomeni), și aceasta la soroace clar rânduite, pe care
tradiția le leagă de diversele faze de descompunere ale
trupului. Mormântul (τάφος) este μνήμα (monument), adică
loc de pomenire și pelerinaj pentru toți cei care l-au iubit și
l-au iertat/l-au împreună-cuprins pe cel mort. Acesta continuă
să existe ca συγχωρημένος (iertat/împreună-cuprins).
Dificultăți
/ Când există simțirea și etosul acesta nu se pune
legate de problema acordării de spații pentru îngroparea celor morți,
spațiul locativ
după cum nu se pune o asemenea problemă nici atunci când
este nevoie d( -a fi acoperite și alte necesități vitale ale
societății. Simțirea nevoii de-a păstra vie pomenirea celor
adormiți își găsește spațiile și modalitățile satisfacerii ei.
Pomenirea celor adormiți reamintește rădăcinile, tradiția
(datina), dar și datoria celor vii față de ei. Faptul de a-i da
uitării pe cei morți face inconsistentă comuniunea și societatea
celor vii. Orice societate, dar și întreaga viață, este de neînțeles
fără cei morți. Limba, religia, felul de-a fi (τά ήθη), obiceiurile,
cultura sunt moștenite de la ei. Incinerarea lor nu se poate să
nu se reflecte și asupra tuturor celor lăsate de ei ca moștenire.
Cerere și în chestiunea incinerării ortodocșilor poate apărea și
îndeplinire un alt aspect delicat. Se poate întâmpla ca cineva să ceară ca
după moartea sa să fie ars. Incinerarea, însă, va urma să fie
făcută de oameni ce vor fi în viață. Și este foarte probabil ca
9

românește mortului îi zicem răposat (din latinescul repausare), adică cel ce

se [re]odihnește, care practic are același sens cu κεκοιμημένος (n.tr.).
8b Semnalăm și la noi expresia „l-a iertat Dumnezeu" cu înțelesul „a
murit" (n.tr.).
 Arderea mortilor
f 525

aceștia - în lumea ortodoxă aproape sigur - să aibă concepții

care vin în contradicție cu dorința lui. Cum, deci, vor putea fi
obligați să îndeplinească dorința celui dispărut? Și în ce
măsură dorința individuală a aceluia, care exprimă o anumită
atitudine față de trupul omenesc, nu violează libertatea de
conștiință a celor ce au o altă atitudine în această privință?
în legislația iustiniană există următorul exemplu. Un
cetățean roman l-a făcut pe cineva moștenitor al său, cu
condiția ca acela să îi arunce trupul în mare. Moștenitorul a
refuzat să îl arunce în mare și l-a îngropat. S-a pus atunci
problema dezmoștenirii, pe motiv că moștenitorul nu a
îndeplinit prevederea testamentară privitoare la trupul
testatarului. Tribunalul a considerat fapta aruncării trupului
în mare ca imorală și neconformarea moștenitorului ca acțiune
lăudabilă, în acord cu morala creștină9.
Biserica nu își impune credința și ritualurile ei celor Poziția Bisericii
străini de ea. Dar nici cei străini de ea nu trebuie să îi ceară să
binecuvinteze opțiunile făcute după bunul lor plac. Arderea
trupului neînsuflețit poate fi aleasă în mod liber, dar nu poate
fi transformată într-un
/4 act bisericesc. Se poate asocia
funeraliilor civile. Insă poziția Bisericii față de ea nu poate să
nu fie una negativă.

9 Vezi N. Emmanuilidis, Τό δίκαιο τής ταφής στο Βυζάντιο, Atena 1989,

ρ. 81-2.