Universitatea dunarea de jos din galati

Referat
Obiectul:etica si integritatea spc

Tema:euthanasia

Profesoara: andreea elena matic

Elaborat: BeȚivu Maria

Subiecte: 1.1 Definiţie şi clasificări ale eutanasiei

1.2. Scurt istoric
 1.3. Eutanasia privită din diverse perspective
1.4. Reglementarea eutanasiei la nivel mondial
1.5 .Eutanasia in dreptul Roman
1.6. Eutanasia in Republica Moldova
1.7. Eutanasia: argumente pro şi contra.
1.8.Concluzii.

1.1 Definiţie şi clasificări ale eutanasiei

Cuvântul eutanasie provine din limba greacă – euthanasie astfel, eu înseamnă bun
şi thanatos - moarte: “moarte buna, moarte frumoasă, moarte usoară”; temen care a
evoluat, în prezent semnificănd actul de a suprima viaţa altei persone, la cererea
acesteia, în scopul minimalizării suferinţelor. Pe parcursul prezentei lucrări vom
reveni la definiţia acestui termen.

Clasificări ale eutanasiei

În literatura de specialitate, eutanasia a fost clasificată în funcţie de mai multe

criterii:

1. După modul şi mijloacele de realizare:

Eutanasia activă: se referă la moartea provocată (prin administrarea unei

substanţe letale) altei persoane într-un mod direct pentru a o scuti de o suferinţă
inutilă.

Eutanasia pasivă: se referă la o moarte naturală, “provocată” prin omisiune sau

inacţiune - prin renunţarea la utilizarea instrumentelor medicale care ţin în viaţa
persoana respectivă sau prin renunţarea subministrării de tratament medical şi
medicamente pentru a se oferi pacientului o moarte “complet” naturală care nu
contravine cu nimic legilor naturii. Conceptul de eutanasie pasivă este plin de
capcane; creat de susţinătorii eutanasiei, acest concept poate obişnui opinia publică
cu ideea că recunoaşterea imposibilitaţii de a mai face ceva pentru îmbunătăţirea
stării clinice a bolnavului şi imposibilitatea acceptării puctului de vedere vitalist,
(mai ales în cazurile de moarte cerebrală), ar fi tot una cu eutanasia. De aici, cu
vremea, va fi posibilă chiar acceptarea eutanasiei active.

Moartea „cauzată” prin renunţarea la utilizarea mijloacelor extraordinare şi

disproporţionate pentru a prelungi artificial viaţa unui bolnav aflat într-un proces
ireversibil se numeşte adistanasie şi este în opoziţie cu distanasia care este o
procedură medicală ce presupune adoptarea mijloacelor disproporţionate pentru
menţinerea funcţiilor vitale ale pacientului muribund, fiind respinsă de către
societate şi de către codurile deontologice medicale, considerată malpraxis pentru
că prelungeşte agonia pacientului fără a permite nici salvarea şi nici alinarea
durerilor acestuia. Unii numesc ortotanasie moartea survenită „la timpul ei”, cu
respectarea demnităţii umane a pacientului şi evitând prelungirile abuzive ale vieţii
acestuia (prin utilizarea mijloacelor extraordinare şi disproporţionate).

2.După forma intenţiei cu care este comisă, eutanasia poate fi:

 directă - cauzează cu intenţie directă, fără durere, moartea persoanei

în cauză.
 indirectă - moartea este cauzată cu intenţie indirectă, ca şi efect
secundar indubitabil al unei acţiuni întreprinse pentru a îndepărta
durerea.
3. În funcţie de scopul urmărit, eutanasia directă poate fi :
 omor din milă - dacă moartea este provocată pentru a scuti bolnavii
de dureri sau de o deformare fízică, sau dintr-un alt motiv care
trimite la compasiune ;
 eugenesică, economică, socială, etc - dacă moartea este privită ca şi
mijloc de a elibera familia sau societatea de suportarea aşa numitelor
vieţi „fără valoare”sau pentru a purifica rasa (priveşte unele clase,
grupuri sau etnii considerate inferioare şi nocive pentru ceilalţi
indivizi).

4. În funcţie de consimţământul bolnavului, eutanasia poate fi:

1. voluntară - când, în deplinatatea facultăţilor mintale, pacientul ia hotărârea să i

se curme viaţa;

2. nonvoluntară: în cazul persoanelor incapabile să îşi exprime voinţa, o altă

persoană decide că viaţa pacientului nu mai merită trăită. Această acţiune se
realizează în lipsa oricărui semn că pacientul şi-ar dori acest lucru, poate chiar
împotriva voinţei sale, dar întotdeauna acţionând în conformitate cu interesul
pacientului. Eutanasia nonvoluntară este intâlnită :

a) în cazul în care, din cauza unui accident sau a unei boli, pacientul nu mai poate
lua vreo decizie;

b) în cazul neadministrării hranei sau a tratamentului unui nou născut

plurimalformat

c) în cazul bolnavului aflat în comă profundă. (coma profundă nu se confundă cu

moartea cerebrală).

3. involuntară – împotriva voinţei ( de ex. în cazul condamnaţilor la moarte).

1.2. Scurt istoric

Filosofii greci s-au exprimat în favoarea acceptării sinuciderii şi suprimării celor

care deveneau o povară pentru cei din jur. În Sparta antică, spre exemplu, copiii
handicapaţi erau lăsaţi să moară, lucru aprobat chiar de către filosoful Platon.

Cucerind Grecia, romanii au preluat moravurile grecilor; prin urmare, în Imperiul

Roman a existat practica de a lasa să moară nou-născuţii cu malformaţii. Acest
obicei a continuat până în cea de-a doua jumatate a secolului al IV-lea, când – sub
influenţa creştină – a fost interzis de către împăratul Valens. Se ştie, deopotrivă, că
în Roma antică sinuciderea era considerată o moarte onorabilă. Creştinismul, cu
viziunea sa privind, pe de o parte viaţa şi sensul acesteia, iar pe de altă parte
originea suferinţei şi a rostului acesteia (îngăduit de Dumnezeu), a adus modificări
radicale în ceea ce priveşte respectul faţă de viaţa omenească.

Creştinismul respinge orice acţiune sau omisiune prin care s-ar încerca suprimarea
vieţii cuiva şi orice modalitate prin care cineva ar încerca să-şi ia viaţa. Societatea
general–umană evoluează însă, fără a ţine cont întotdeauna de valorile creştine
promovate de către Biserică. Aşa se explică faptul că, alături de punctul de vedere
creştin cu privire la respectul faţă de viaţă şi de purtătorul acesteia, au existat şi s-
au dezvoltat şi alte atitudini faţă de viaţa umană, aparând o adevarată cultură a
morţii.

În secolul al XVI–lea Thomas Morus (1478–1535) a vorbit despre practica uciderii

bolnavilor în imaginara sa insulă Utopia, practică pe care el o socotea (în cartea cu
acelaşi nume) drept „act de înţelepciune, religios şi sfânt”. Mai târziu, un alt
englez, Francis Bacon (1561-1626) a creat termenul de euthanasie înţelegând prin
acest termen modul de a muri mai uşor - moartea bună. Dacă, iniţial, prin „moarte
bună” se înţelegea moartea primită cu seninatate, datorită unei vieţi morale
superioare sau datorită eforturilor medicului de a alina durerile şi a ridica tonusul
psihic al bolnavului, ulterior, termenul şi-a modificat sensul, desemnând uciderea
cuiva din milă; curmarea fără durere a vieţii cuiva, devenit primejdios sau inutil
pentru societate sau curmarea unei vieţi înţeleasă ea însăşi fără sens din cauza
suferinţelor cumplite.

1.3. Eutanasia privită din diverse perspective

Religía: Pentru creştini (catolici, ortodocşi, etc) nu există nici o urmă de îndoială:
eutanasia este inacceptabilă, fiind vorba despre uciderea unei fiinţe umane. Un
creştin adevărat crede în Dumnezeu şi în momentul morţii .

Tomas D’Aquino a fost printre primii care au condamnat sinuciderea şi implicit

eutanasia motivând că înfrânge dorinţa naturală de a trăi şi dăunează celorlalţi.

Biserica Ortodoxă Română, a comunicat, în data de 07.06.2005, poziţia Sfântului

Sinod cu privire la problema eutanasiei, „considerând că eutanasia nu poate avea
justificare nici medicală, nici economică, iar medicul care face acest lucru şi-a
încălcat menirea şi comite un păcat grav, condamnat de Dumnezeu şi detestat de
Biserică10”. "Viaţa omului este de la Dumnezeu şi tot ceea ce este comis împotriva
fiinţei umane este comis, într-o anumită măsură împotriva voinţei divine, iar omul
are acest drept la viaţă, dar şi responsabilitatea de a respecta această viaţă şi de a o
apăra în orice împrejurare" arată Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Fie că este activă sau pasivă, eutanasia rămâne un act împotriva lui Dumnezeu.
Omul nu poate atenta nici la viaţa lui, nici la viaţa vreunui semen de-al său pentru
că, în ultimă instanţa, aceasta înseamnă atentat la suveranitatea lui Dumnezeu.
Medicul (şi nimeni altcineva) nu are dreptul să ridice viaţa vreunei persoane. Cel
care nu poate da cuiva un drept, nu i-l poate lua; aşadar, cel care nu poate da cuiva
viaţa nu i-o poate lua. Ca instrument şi mijlocitor prin care Dumnezeu lucrează,
medicul (valorificând vocaţia şi menirea sa) este dator să aline suferinţele, dar nu
are dreptul să grăbească intenţionat procesul natural al morţii.

Moartea fizică este o realitate prin care trece orice fiinţă. Atunci când survine în
viaţa omului, cu sau fără suferinţă, aceasta trebuie privită ca mijloc de unire cu
Dumnezeu, ca moment solemn al trecerii noastre în Împărăţia veşnică a lui
Dumnezeu „ unde nu este durere, nici intristare, nici suspin”.
Medicina: În toate Codurile Deontologige Medicale din istorie, se indică faptul că
menirea medicului este de a vindeca şi de a alina, şi nicidecum de a provoca
intenţionat moartea pacientului. Jurământul lui Hypocrates (anul 460 a.C.) spune:
„şi nu voi da nici o substanţă mortală nimănui, chiar dacă mi-ar cere-o, nici nu o
voi sugera.” Marea contribuţie a lui Hypocrates, care a ghidat profesia medicală
timp de două milenii, a fost aceea de a separa funcţia de a trata, de a vindeca a
medicului de funcţia de a omorî. Cu avortul, şi poate cu eutanasia, medicii işi vor
indeplini din nou şi funcţia de călău.

Codul de deontologie medicală adoptat de Adunarea Generală Naţională a

Colegiului Medicilor din România, în art. 23 şi 24, secţiunea C intitulată
„Atentarea la viaţa şi integritatea fizică. Eutanasia”, „interzice cu desăvârşire
eutanasia”, indiferent de faptul că pacientul, perfect conştient, a cerut acest lucru,
indiferent de gravitatea şi prognosticul bolii. Chiar dacă art. 24 defineşte eutanasia
ca şi utilizarea unor substanţe sau mijloace apte de a provoca decesul, referindu-se,
astfel, la eutanasia activă, este indubitabil că art. 23 interzice orice fel de eutanasie
provocată în mod deliberat, deci şi eutanasia pasivă.

Eutanasia se bucura însă şi de o serie de susţineri, astfel profesorul Jan Helge

Solbakk, de la Universitatea de Medicină din Oslo, Norvegia, aduce 4 argumente
în favoarea eutanasiei, după cum urmează:

1. unii pacienţi suferă de dureri insuportabile ce sunt mult peste puterile medicinii
de a le controla. La cererea unui asemenea pacient, medicul ar trebui să se simtă
obligat sa-i pună capăt suferinţei – argumentul tragic;

2. toată lumea ar trebui să aiba dreptul la autodeterminare în ceea ce priveşte

modul în care traieşte sau işi sfârşeşte viaţa – argumentul autonomiei ;

3. deciziile medicale de terminare a vieţii sunt frecvente în toate spitalele: poate fi

vorba despre eutanasie (care, în conceptia acestui profesor are sensul de terminare
a vieţii fără cererea expresă a pacientului), suicid asistat medical, uşurarea durerii
şi simptomelor prin opioizi, decizia de a nu trata – argumentul empiric;

4. bolnavilor aflaţi în stadii terminale, medicii le pot administra cantităţi crescute

de droguri pentru a le uşura suferinţa chiar dacă asta le scurtează (neintenţionat)
viaţa – argumentul altruist.

Biologia: ne asigură că viaţa umană începe cu fertilizarea ovulului şi că moartea se

produce când se opreşte activitatea bioelectrică a creierului, fapt relevat de
encefalogramă. Astfel, în scopul determinării obligaţiei morale a ortotanasiei, este
necesar sa diferenţiem moartea clinică, care este adevărata moarte, de moartea
biologică, care poate avea loc ulterior, mai încolo de limitele naturale, menţinându-
se, artificial, o viaţă neviabilă prin aşa-numitul procedeu de reanimare a funcţiilor
vitale, cea respiratorie şi cea cardiacă, aceasta în ciuda comei ireversibile a
pacientului al cărui creier este lipsit de orice activitate. Legea nr. 2 din 8 ianuarie
1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane prevede că
procesul morţii începe în momentul morţii clinice, determinată de încetarea
funcţiilor aparatului respirator şi cel circulator şi se termină în momentul morţii
biologige, când încetează activitatea celebrală. Pulsul inimii şi funcţionarea
plămânilor în cazul morţii clinice nu dovedesc existenţa vieţii umane ci faptul că
tehnica a avansat întratât încât activitatea inimii şi a plămânilor poate continua
izolat, datorită unor aparatelor speciale. De aici rezultă faptul că omiterea sau
întreruperea acestor mijloace extraordinare sau disproporţionate nu ridică problema
dacă această omitere sau întrerupere produce sau nu moartea, pentru ca moartea
autentică, adică moartea clinica, deja se produsese.

Filosofia: Platon s-a pronunţat în favoarea eutanasiei:” Vor fi lasaţi să moară cei
care nu au un corp sanatos”; la fel şi Seneca “este preferabil să iţi iei viaţa decât să
traieşti în suferinţe o viaţă fără sens”. Acelaşi Seneca este de părere că “moartea
este o pedeapsă pentru unii, pentru alţii un cadou, şi pentru mulţi o favoare”.

1.4. Reglementarea eutanasiei la nivel mondial

De-a lungul istoriei, eutanasia a fost obiectul unor importante dezbateri în toate
societăţile, provocând polemici puternice pe câmpul moralei, religiei, filosofiei si
dreptului. Legislaţia relativă la acest subiect este, la nivel mondial, destul de
redusă, în ciuda fenomenului pe care l-a stârnit problema eutanasiei; răspunsul
oferit de către legile penale în vigoare privitor la caracterul şi la punibilitatea
eutanasiei continuă să fie, în general, acelaşi ca şi acum o sută de ani: un răspuns
insuficient, vag si ambiguu. Unele state au recunoscut valabilitatea testamentului
vital – care nu include un ajutor activ la moarte - altele au admis suicidul asistat
sau unele forme ale eutanasiei, pe când în alte state se practică eutanasia.

Olanda a fost primul stat care a legalizat eutanasia, în aprilie 2001 cu 104 voturi
pentru şi 40 împotrivă, dându-le pacienţilor în faza terminală dreptul de a solicita
să li se pună capăt vieţii prin intermediul unei injecţii letale, medicii nemaintrând
sub incidenţa legii penale pentru acordarea acestei morţi din compasiune .
Adoptarea prezentei legi a avut loc după ani de dezbateri şi a legalizat o practică
tolerată din 1997.
În Belgia, în data de 16 mai 2001, deputaţii au decis (cu 86 voturi pentru, 51
contra şi 10 abţineri) legalizarea eutanasiei în anumite condiţii şi cu respectarea
unei anumite proceduri, prevăzute în capitolul II (Despre condiţii şi despre
procedură), art. 3 : - pacientul trebuie să fie major sau minor emancipat, capabil în
momentul cererii; - cererea trebuie să fie formulată voluntar, să fie deliberată şi
repetată, fără a fi rezultatul vreunei presiuni externe; - boala trebuie să fie
ireversibilă, pacientul să sufere, fizic sau psihic, constant şi insuportabil; - medicul
trebuie să informeze pacientul privind starea sa, speranţa de viaţă ş.a.m.d.; - trebuie
consultat şi un alt medic (sau o echipă de specialitate, dacă aceasta există),
independent şi specialist în materia respectivă, în privinţa caracterului grav şi
incurabil al bolii;

În SUA eutanasia este înterzisă în toate statele, cu excepţia statului Oregon, unde,
din 8 noiembrie 1994 aceasta este permisă în cazul persoanelor grav bolnave, care
se află pe patul de moarte.

În Marea Britanie eutanasia este interzisă, dar în anii 1993 şi 1994 medicii aveau
dreptul să întrerupă susţinerea artificială a vieţii pacienţilor incurabili.
Jurisprudenţa consideră că dreptul pacientului de a refuza un tratament constituie o
libertate fundamentală şi absolută; mandatarii nu pot lua decizii medicale în
numele pacienţilor, numai doctorii putând lua acest gen de decizii, în interesul
pacientului31 .

În Suedia ajutorul la suicid nu se pedepseşte dacă acest ajutor are la bază motive
de compasiune, altruiste şi cererea serioasă a pacientului. În cazuri excepţionale
medicii au dreptul să deconecteze aparatele pentru întreţinerea funcţiilor vitale.

1.5 EUTANASIA ÎN DREPTUL ROMÂN

La fel ca şi în alte sisteme de drept, problema tratată are la bază caracterul

disponibil sau indisponibil asupra dreptului la viaţă, pentru ca mai apoi să apară
discuţia privind întâietatea dreptului la libertate asupra dreptului la viaţă.

Doctrina de drept constituţional consideră dreptul la viaţă unul absolut şi

indisponibil : „dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului”, fiind „cel
dintâi şi cel mai firesc fiinţei umane” şi totodată că „viaţa este valoarea supremă,
esenţială sau fundamentală a fiinţei umane, izvorul sau sursa tuturor celorlalte
drepturi fundamentale” .

Constantin Bulai consideră de asemenea că viaţa fiinţei umane este o “valoare

supremă în relaţiile sociale a căror desfăşurare normală nu poate fi concepută fără
apărarea dreptului fundamental al omului la viaţă. Acest drept are caracter
absolut.” Există în doctrina română şi păreri contrare: Radu Chiriţă, după ce în
introducerea articolului „Dreptul constituţional la viaţă şi dreptul penal”admite
faptul că „dreptul primordial al oricărei persoane este acela de a exista”, şi faptul
că nu există un drept de a muri, în cuprinsul aceleiaşi lucrări afirmă că dreptul la
viaţă nu este unul absolut, argumentând cu existenţa unor atingeri licite ale
acestuia . Acelaşi autor, cu toate că textul constituţional prevede existenţa dreptului
la viaţă (art. 22), ridică următoarea problemă: protecţia pe care statul o acordă
vieţii este un drept sau o libertate.

în Codul penal român, infracţiunile contra persoanei sunt aşezate, nu întâmplător,

imediat după infracţiunile contra statului; în această categorie, infracţiunile contra
vieţii sunt tratate primele. Motivul care stă la baza acestei alegeri a legiuitorului
este importanţa pe care o acordă legiuitorul vieţii, cu toate că în cuprinsul
Constituţiei, la Titlul I, Principii generale, art. 1 alin 3 prevede că „demnitatea
omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane
reprezintă valori supreme, şi sunt garantate” iar dreptul la viaţă este proclamat doar
în Titlul II - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, cap. II - Drepturile
şi libertăţile fundamentale, art. 22.

Codul penal român din anul 1936 prevedea eutanasia ca şi o formă atenuantă a
omorului.Alexandru Boroi arată că, în expunerea de motive se precizează că art.
468 „urmăreşte să înlăture discuţiile din doctrină, după care consimţământul
victimei ar anula criminalitatea faptului”. Sub imperiul actualului cod penal, având
în vedere neexistenţa unor prevederi speciale privind eutanasia, aceasta va fi
încadrată la art. 174, 175 sau 176, în funcţie de circumstanţe. Astfel, dacă
făptuitorul are calitatea de soţ sau de rudă apropiată a subiectului pasiv,
infracţiunea va fi sancţionată ca şi omor calificat (conf. art. 175 lit. c) iar dacă
făptuitorul a mai săvârşit deja un omor, fapta va fi încadrată la art. 176 lit c, ca şi
omor deosebit de grav (la fel în cazul eutanasiei asupra unei femei gravide, dacă
făptuitorul a cunoscut această stare).

Se pare că, în prezent, în România, există cazuri de eutanasie; o astfel de soluţie

sau o dezincriminare ar avea acelaşi efect ca şi în Olanda: vor avea loc multe
cazuri de eutanasie săvârşite conform legii, fără însă a aduce la lumină toate
cazurile de eutanasie, şi mai mult, sedimentarea în conştiinţa fiecăruia a faptului
că, din moment ce legea nu interzice acest lucru, eutanasia este un lucru bun şi
licit, ceea ce va duce la deprecierea acestei valori. În acest caz nu trebuie să uitam
că dreptul penal îndeplineşte şi o funcţie educativă care, chiar dacă este auxiliară,
este deosebit de importantă.
1.6 Eutanasia in Republica Moldova

Moldova, deşi, chiar şi nelegalizată, ea se aplică şi se va aplica în continuare pe

larg în ţara noastră. Mai jos voi încerca să explic de ce cred astfel.

Nu este un secret că în Republica Moldova avem o mulţime de partizani politici –

scriitori, academicieni, muzicieni, jurnalişti, analişti, bloggeri etc

 În toate categoriile menţionate mai sus, dar şi în alte categorii, avem o mulţime de
„legume” politice, care sînt menţinute în viaţă forţat, deşi toţi înţeleg că acestea
niciodată nu vor mai reveni la viaţă. Cineva are nevoie de aceste „legume” în
continuare şi plăteşte pentru faptul că sînt conectate la aparatele ce-i menţin în
viaţă, neînţelegînd că acestea demult nu mai primesc plăcere de la viaţa pe care o
au, că demult existenţa lor s-a transformat într-un chin.

Şi nu este vorba doar despre scriitori, academicieni, muzicieni, jurnalişti, analişti,

bloggeri etc. Politica moldovenească abundă de „legume” menţinute în viaţă
artificial. Respectivii politicieni nu mai au nici o şansă să revină la normalitate, dar
cineva îi ţine forţat în viaţă, plătind pentru aparatele la care sînt conectaţi. Şi acest
lucru se întîmplă pentru că respectivele „legume” politice sînt mai utile pe post de
„morţi vii” decît de simpli morţi (politic, desigur).

Logica celor care plătesc pentru menţinerea forţată în viaţă a „legumelor” politice
sau din oricare alt domeniu ce are conexiune cu politica este simplă: e bine că ei ţin
locul, căci nu ştii cine ar putea să-i înlocuiască dacă-i deconectezi de la aparate şi îi
dai într-o parte. La urma urmei, în aceste „legume” politice s-a investit mult, iar
investiţiile, e ştiut lucru, trebuiesc protejate.

1.7 Eutanasia: argumente pro şi contra.

În lume nu există un consens în abordarea eutanasiei şi a suicidului asistat medical.

Susţinătorii eutanasiei şi suicidului asistat medical aduc patru argumente pentru a
justifica aceste practice:

1. Argumentul compasiunii în faţa unei suferinţe majore, boli incurabile care

produce o degradare fizică şi psihică neacceptată de pacient. În astfel de situaţii,
gestul apare ca un act de compasiune pentru persoana a cărei viaţă a devenit de
nesuportat.

2. Argumentul dreptului de a muri, conform căruia pacientul are dreptul să

ceară finalul chinurilor şi clamarea suferinţei. Acest argument este privit ca parte a
dreptului de autonomie, prin care pacientul are dreptul de a lua hotărîri în legătură
cu orice aspect al tratamentului.
3. Argumentul progresului social, potrivit căruia societatea ar avea obligaţia de
a-i elimina din cadrul ei pe cei care nu fac faţă din punct de vedere fizic şi mintal.
Aceasta are la bază teoria utilitaristă, cunoscută sub numele de darwinism social,
teorie populară în Germania nazistă.

4. Argumentul necesităţii economice are în vedere costurile ridicate pentru

îngrijirea medicală şi socială a celor care ar putea fi candidaţi pentru eutanasie.
Întradevăr, costul îngrijirii acestor pacienţi poate fi foarte mare, iar motivaţiile
susţin că legalizarea şi trecerea la efectuarea eutanasiei ar putea permite ca o parte
din sume să fie redistribuite în alte sectoare, în folosul îmbunătăţirii serviciilor
medicale pentru populaţie.

Oponenţii eutanasiei şi suicidului asistat aduc, la rîndul lor, cinci argumente pentru
a-şi justifica opţiunea:

1. Eutanasia este prea radicală, adică distruge o problemă în loc să o rezolve.

Sfîrşind viaţa pacientului, îl privează pe acesta de speranţă şi de orice posibilitate
de a regreta sau de a se răzgîndi. În cazul durerilor intolerabile distruge întregul
sistem nervos, în loc să distrugă doar locul de percepţie a durerii.

2. Eutanasia nu are justificare etică, adică există un principiu etic al totalităţii, care
îngăduie sacrificarea unei părţi de dragul întregului. Nu există un principiu invers,
de a sacrifica întregul de dragul unei părţi. Ar fi ilogic şi neetic.

3. Eutanasia este inadmisibilă legal, motiv pentru care, din cauza posibilităţilor de
abuz, majoritatea ţărilor nu au legalizat-o pînă în prezent. Există riscul ca să
înceapă cu cazuri adevărate de ucidere din milă şi la cererea bolnavului, ca apoi să
ajungă la eutanasie nonvoluntară generalizată, practicată pe motive politice, sociale
sau rasiale.

4. Eutanasia este greu de pus în practică, deoarece trebuie dusă la îndeplinire de

medici, iar medicii au o formaţie în scopul păstrării vieţii, şi nu a distrugerii ei.

5. Eutanasia devine tot mai puţin necesară, deoarece cînd s-au avansat ideile ce
susţineau eutanasia, în anii ’30 ai sec. XX, nu erau cunoscute conceptul şi practica
medicinei paliative (“îngrijirea paliativă” constă în îngrijirea activă şi totală a
pacienţilor ce au o boală incurabilă, într-o fază avansată/ terminală); scopul este de
a înlătura durerea, de a alina simptomele supărătoare şi de a menţine cel mai înalt
nivel posibil de calitate a vieţii pe perioada în care va mai trăi pacientul; scopul nu
este de a amîna sau a grăbi moartea . Nu era încă înţeles mecanismul acţiunii
opiaceelor în controlul durerii, iar alte metode şi medicamente nu se cunoşteau.
Odată cu abordarea eficientă a simptomatologiei supărătoare, cu dezvoltarea
sistemului ospiciilor şi al caselor de sănătate, necesităţile de eutanasie scad în mod
simţitor.

1.8 Concluzii: Europa a spus „nu” eutanasiei; Olanda şi Belgia însă au avut o altă
poziţie poate datorită faptului că „nu”-ul european nu a fost foarte ferm. Problema
care poate izvorî din această lipsă de consens, din stabilirea sistemelor permisive în
anumite state cu privire la eutanasia este problema “turismului morţii”. Aceşti
turişti sunt cei care nu îşi văd satisfăcute revendicările în propria ţară şi se decid să
se deplaseze în alt stat pentru a beneficia de o legislaţie mai favorabilă care să le
permită indeplinirea ultimei dorinţe. Aşa cum am vazut de-a lungul lucrării,
eutanasia (cu excepţia ortonasiei) nu poate avea justificare nici umană, nici
juridică, nici medicală, nici economică şi nici de altă natură. Medicul care o
practică şi-a încălcat menirea şi comite o crimă. “În ultimii 20 de ani a avut loc o
revoluţie, fără a se trage nici un foc de armă: 27.000.000 de copii, nenăscuţi şi
nedoriţi, au fost îndepărtaţi în conformitate cu dispoziţiile legale, şi acum acest
“ajutor la moarte” întră în prim plan”.

Referințe bibliografice

1. Antoniu G., Bulai C., Chivulescu Gh. Dicţionar juridic penal. Bucureşti:
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976.
2. Dicţionar de Medicină Larousse. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998.
3. Dicţionar explicativ al limbii române. Bucureşti: Editura Univers
Enciclopedic, 1998.
4. Eutanasia şi sinuciderea asistată. Raport comun al medicilor.
5. Alexandru Boroi, Euthanasia – Concept, controverse şi reglementare, pag
80, 81 - Revista de drept penal nr. 2/1995 2.
6. Alexandru Boroi, Infracţiuni contra vieţii, edit. All Beck, Bucuresti 1999,
pag 1, 2 3.
7. Berdugo- Consimţământul în leziuni, Note de politică Criminală, nr 143, pag
212