Știrbu Alicia-Roberta

Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Drept și Științe Administrative

Eutanasia: moarte demnă sau crimă premeditată?

”Nu voi da niciun medicament letal nimănui, chiar dacă ar cere și nici nu voi sfătui pe
cineva la aceasta.”- Jurământul lui Hippocrate
“Moartea are importanță numai în măsura în care ne face să reflectăm asupra valorii
vieții.” Andre Malraux

Cuvântul eutanasie provine din limba greacă - euthanasie (εΰ- θανασϊα) astfel, eu
înseamnă bun ş i thanatos - moarte: “moarte buna, moarte frumoasă, moarte usoară”; temen care
a evoluat, în prezent semnificănd actul de a suprima viaţ a altei persone, la cererea acesteia, în
scopul minimalizării suferinţ elor. Pe parcursul prezentei lucrări vom reveni la definiţ ia acestui
termen.

1. După modul şi mijloacele de realizare:

Eutanasia activă: se referă la moartea provocată (prin administrarea unei substanţ e

letale) altei persoane într-un mod direct pentru a o scuti de o suferinţ ă inutilă.

Eutanasia pasivă: se referă la o moarte naturală, “provocată” prin omisiune sau

inacţ iune - prin renunţ area la utilizarea instrumentelor medicale care ţ in în viaţ a persoana
respectivă sau prin renunţ area subministrării de tratament medical ş i medicamente pentru a se
oferi pacientului o moarte “complet” naturală care nu contravine cu nimic legilor naturii.
Conceptul de eutanasie pasivă este plin de capcane; creat de susţ inătorii eutanasiei, acest
concept poate obiş nui opinia publică cu ideea că recunoaş terea imposibilitaţ ii de a mai face
ceva pentru îmbunătăţ irea stării clinice a bolnavului ş i imposibilitatea acceptării puctului de
vedere vitalist, (mai ales în cazurile de moarte cerebrală), ar fi tot una cu eutanasia. De aici, cu
vremea, va fi posibilă chiar acceptarea eutanasiei active.

Moartea „cauzată” prin renunţ area la utilizarea mijloacelor extraordinare ş i

disproporţ ionate pentru a prelungi artificial viaţ a unui bolnav aflat într-un proces ireversibil se
numeşte adistanasie ş i este în opoziţ ie cu distanasia care este o procedură medicală ce
presupune adoptarea mijloacelor disproporţ ionate pentru menţ inerea funcţ iilor vitale ale
pacientului muribund, fiind respinsă de către societate ş i de către codurile deontologice
medicale, considerată malpraxis pentru că prelungeş te agonia pacientului fără a permite nici
salvarea ş i nici alinarea durerilor acestuia. Unii numesc ortotanasie moartea survenită „la
timpul ei”, cu respectarea demnităţ ii umane a pacientului ş i evitând prelungirile abuzive ale
vieţ ii acestuia (prin utilizarea mijloacelor extraordinare ş i disproporţ ionate).

2. După forma intenţ iei cu care este comisă, eutanasia poate fi:

- directă - cauzează cu intenţ ie directă, fără durere, moartea persoanei în cauză.

- indirectă - moartea este cauzată cu intenţ ie indirectă, ca ş i efect secundar indubitabil al unei
acţ iuni întreprinse pentru a îndepărta durerea.

3. În funcţ ie de scopul urmărit, eutanasia directă poate fi :

- omor din milă - dacă moartea este provocată pentru a scuti bolnavii de dureri sau de o
deformare fízică, sau dintr-un alt motiv care trimite la compasiune ;

- eugenesică, economică, socială, etc - dacă moartea este privită ca ş i mijloc de a elibera familia
sau societatea de suportarea aş a numitelor vieţ i „fără valoare”sau pentru a purifica rasa (priveş te
unele clase, grupuri sau etnii considerate inferioare ş i nocive pentru ceilalţ i indivizi).

4. În funcţ ie de consimţ ământul bolnavului, eutanasia poate fi:

1. voluntară - când, în deplinatatea facultăţ ilor mintale, pacientul ia hotărârea să i se curme
viaţ a;

2. nonvoluntară: în cazul persoanelor incapabile să îş i exprime voinţ a, o altă persoană decide
că viaţ a pacientului nu mai merită trăită. Această acţ iune se realizează în lipsa oricărui semn că
pacientul ş i-ar dori acest lucru, poate chiar împotriva voinţ ei sale, dar întotdeauna acţ ionând în
conformitate cu interesul pacientului. Eutanasia nonvoluntară este intâlnită :

a) în cazul în care, din cauza unui accident sau a unei boli, pacientul nu mai poate lua vreo
decizie;
b) în cazul neadministrării hranei sau a tratamentului unui nou născut plurimalformat

c) în cazul bolnavului aflat în comă profundă. (coma profundă nu se confundă cu moartea

cerebrală).

3. involuntară – împotriva voinţ ei ( de ex. în cazul condamnaţ ilor la moarte).

Filosofii greci s-au exprimat în favoarea acceptării sinuciderii ş i suprimării celor care
deveneau o povară pentru cei din jur. În Sparta antică, spre exemplu, copiii handicapaţ i erau
3
lăsaţ i să moară, lucru aprobat chiar de către filosoful Platon .

Cucerind Grecia, romanii au preluat moravurile grecilor; prin urmare, în Imperiul

Roman a existatpractica de a lasa să moară nou-născuţ ii cu malformaţ ii. Acest obicei a continuat
până în cea de-a doua jumatate a secolului al IV-lea, când – sub influenţ a creş tină – a fost
interzis de către împăratul Valens. Se ş tie, deopotrivă, că în Roma antică sinuciderea era
considerată o moarte onorabilă. Creş tinismul, cu viziunea sa privind, pe de o parte viaţ a ş i
sensul acesteia, iar pe de altă parte originea suferinţ ei ş i a rostului acesteia (îngăduit de
Dumnezeu), a adus modificări radicale în ceea ce priveş te respectul faţ ă de viaţ a omenească.

Creş tinismul respinge orice acţ iune sau omisiune prin care s-ar încerca suprimarea vieţ ii
cuiva ş i orice modalitate prin care cineva ar încerca să-ş i ia viaţ a. Societatea general–umană
evoluează însă, fără a ţ ine cont întotdeauna de valorile creş tine promovate de către Biserică.
Aş a se explică faptul că, alături de punctul de vedere creş tin cu privire la respectul faţ ă de viaţ ă
ş i de purtătorul acesteia, au existat ş i s-au dezvoltat ş i alte atitudini faţ ă de viaţ a umană, aparând
o adevarată cultură a morţ ii.

În secolul al XVI–lea Thomas Morus (1478–1535) a vorbit despre practica uciderii

bolnavilor în imaginara sa insulă Utopia, practică pe care el o socotea (în cartea cu acelaş i
nume) drept „act de înţ elepciune, religios ş i sfânt”. Mai târziu, un alt englez, Francis Bacon
(1561-1626) a creat termenul de euthanasie înţ elegând prin acest termen modul de a muri mai
uş or - moartea bună. Dacă, iniţ ial, prin „moarte bună” se înţ elegea moartea primită cu
seninatate, datorită unei vieţ i morale superioare sau datorită eforturilor medicului de a alina
durerile ş i a ridica tonusul psihic al bolnavului, ulterior, termenul ş i-a modificat sensul,
desemnând uciderea cuiva din milă; curmarea fără durere a vieţ ii cuiva, devenit primejdios sau
inutil pentru societate sau curmarea unei vieţ i înţ eleasă ea însăş i fără sens din cauza suferinţ elor
cumplite.

În 1974 un grup de 300 de oameni de ş tiintă, printre care ş i trei laureaţ i ai premiului
Nobel (Jacques Monet, L. Pauling ş i G. Thanson) au semnat celebrul „Manifest privind
eutanasia” (apărut în revista americană „The Humanist”) prin care cereau legiferarea eutanasiei
pe motiv că „este imoral să tolerezi, să accepti sau să impui suferinţ a”. Fiind amplu mediatizat,
acest document a dus la formarea unor curente de opinie cu privire la atitudinea pe care trebuie
să o aiba omul ş i societatea faţ ă de suferinzii în stare terminală. Până acum s-au format trei
puncte de vedere în acest sens, ş i anume:

1) Vitalismul; potrivit acestuia, trebuie menţ inută viaţ a biologică cu orice preţ ş i cu toate
mijloacele. Însa, sub aparenţ a că apără principiul sfinţ eniei vieţ ii, curentul acesta, va spune
părintele John Breck, „este, de fapt, o formă de idolatrie biologică care plasează valoarea
abstractă a existenţ ei fizice mai presus de nevoile personale ş i de destinul final al pacientului”.
Necrezând în nemurirea sufletului, în dăinuirea persoanei ş i dincolo de structurile biologice ale
existenţ ei, vitaliş tii se „agaţ ă” pur ş i simplu de alcătuirea temporară trupească a omului, cautând
să o înveş nicească aş a cum este ea.

2) Al doilea punct de vedere afirma că pacienţ ii aflaţ i în agonie trebuie lăsaţ i să aleagă timpul
ş i modul în care vor să moară „cu demnitate”. „Moartea cu demnitate” nu trebuie să ducă spre
hotărârea privind timpul, modalitatea ş i eventual instrumentul prin care cineva poate fi ucis sau
se poate sinucide, ci spre acel sfârş it (rânduit de Dumnezeu) „fără durere, neînfruntat ş i în pace”
pentru care nu este nevoie să ucizi pacientul sau să îi sugerezi sinuciderea, ci să îi alini suferinţ a.
Pentru aceasta, trebuie ca pacientului să i se garanteze libertatea de a decide cu privire la
tratamentul bolii în stadiul terminal ş i să i se arate solidaritate ş i compasiune de către cei din
jur (familie, prieteni, personal medical), să i se administreze medicaţ ia adecvată pentru uş urarea
suferinţ elor fizice ş i psihice (care ar putea deveni insuportabile ş i chiar „dezumanizante”), încât
pacientul să moară cu maximum de conş tiinţ ă ş i minimum de durere.

3) Al treilea punct de vedere susţ ine că, într-un anumit moment din procesul morţ ii, oprirea
tratamentului (retragerea sau oprirea sistemelor de susţ inere a vieţ ii) poate fi acceptată din punct
de vedere moral, permiţ ându-i astfel pacientului o moarte naturală.

În toate Codurile Deontologige Medicale din istorie, se indică faptul că menirea
medicului este de a vindeca ş i de a alina, ş i nicidecum de a provoca intenţ ionat moartea
pacientului.

Jurământul lui Hypocrates (anul 460 a.C.) spune: „ş i nu voi da nici o substanţ ă mortală
nimănui, chiar dacă mi-ar cere-o, nici nu o voi sugera.” Marea contribuţ ie a lui Hypocrates,
care a ghidat profesia medicală timp de două milenii, a fost aceea de a separa funcţ ia de a trata,
de a vindeca a medicului de funcţ ia de a omorî. Cu avortul, ş i poate cu eutanasia, medicii iş i
vor indeplini din nou ş i funcţ ia de călău.

Codul de deontologie medicală adoptat de Adunarea Generală Naţ ională a Colegiului

Medicilor din România, în art. 23 ş i 24, secţ iunea C intitulată „Atentarea la viaţ a ş i integritatea
fizică. Eutanasia”, „interzice cu desăvârş ire eutanasia”, indiferent de faptul că pacientul, perfect
conş tient, a cerut acest lucru, indiferent de gravitatea ş i prognosticul bolii. Chiar dacă art. 24
defineş te eutanasia ca ş i utilizarea unor substanţ e sau mijloace apte de a provoca decesul,
referindu-se, astfel, la eutanasia activă, este indubitabil că art. 23 interzice orice fel de eutanasie
provocată în mod deliberat, deci ş i eutanasia pasivă.

Eutanasia se bucura însă ş i de o serie de susţ ineri, astfel profesorul Jan Helge Solbakk,
de la Universitatea de Medicină din Oslo, Norvegia, aduce 4 argumente în favoarea eutanasiei,
după cum urmează:

1. unii pacienţ i suferă de dureri insuportabile ce sunt mult peste puterile medicinii de a le
controla. La cererea unui asemenea pacient, medicul ar trebui să se simtă obligat sa-i pună capăt
suferinţ ei – argumentul tragic;

2. toată lumea ar trebui să aiba dreptul la autodeterminare în ceea ce priveş te modul în care
traieş te sau iş i sfârş eş te viaţ a – argumentul autonomiei ;

3. deciziile medicale de terminare a vieţ ii sunt frecvente în toate spitalele: poate fi vorba despre
eutanasie (care, în conceptia acestui profesor are sensul de terminare a vieţ ii fără cererea
expresă a pacientului), suicid asistat medical, uş urarea durerii ş i simptomelor prin opioizi,
decizia de a nu trata – argumentul empiric;
4. bolnavilor aflaţ i în stadii terminale, medicii le pot administra cantităţ i crescute de droguri
pentru a le uş ura suferinţ a chiar dacă asta le scurtează (neintenţ ionat) viaţ a – argumentul altruist.

Un posibil ghid de asemenea reguli poate fi urmãtorul:

1. Trebuie sã existe dovada clară (ex. document) a cererii pacientului care sã nu lase nici o
îndoialã asupra dorinţ ei acestuia de a muri.

2. Pacientul trebuie sã se afle într-o stare caracterizatã printr-o suferinţ ã mentalã ş i fizicã foarte
mare ş i de nesuportat.

3. Pacientul trebuie sã fie în deplinătatea facultăţ ilor mintale.

4. Când pacientul ia aceastã decizie trebuie sã fie bine informat, iar dorinţ a sa trebuie sã fie
continuã, neviciată ş i liberã.

5. Trebuie sã nu existe nici o alternativã de tratament medical care sã poatã îmbunãtãţ i starea
pacientului.

6. Medicul trebuie sã fie foarte precaut când ia decizia efectuãrii eutanasiei ş i trebuie de
asemenea sã se consulte cu un alt coleg.

7. Doar medicilor să li se permită sã efectueze eutanasie activã.

Despre nici una din aceste reguli nu se poate spune cã este lipsitã de ambiguitãţ i, iar despre
respectarea lor, studiile aratã cã în Olanda, în 1990, 59 % din medici nu respectau aceste reguli,
iar în 1991 în Olanda se efectuaserã 1000 de terminãri ale vieţ ii pacienţ tilor fãrã cererea
acestora.

De-a lungul istoriei, eutanasia a fost obiectul unor importante dezbateri în toate
societăţ ile, provocând polemici puternice pe câmpul moralei, religiei, filosofiei si dreptului.

Legislaţ ia relativă la acest subiect este, la nivel mondial, destul de redusă, în ciuda
fenomenului pe care l-a stârnit problema eutanasiei; răspunsul oferit de către legile penale în
vigoare privitor la caracterul ş i la punibilitatea eutanasiei continuă să fie, în general, acelaş i ca
ş i acum o sută de ani: un răspuns insuficient, vag si ambiguu. Unele state au recunoscut
valabilitatea testamentului vital – care nu include un ajutor activ la moarte - altele au admis
suicidul asistat sau unele forme ale eutanasiei, pe când în alte state se practică eutanasia.

În 01.04.2002 ş i 22.09.2002 au intrat în vigoare în Olanda ş i repectiv Belgia, legile care

scoateau de sub incidenţ a Codului Penal unele modalitaţ i ale eutanasiei, legi care s-au convertit,
datorită caracterului lor de pionerat, într-un model de urmat pentru o posibilă viitoare legalizare
a acestor practici ş i în alte sisteme de drept. Aceste modele, care fără îndoială vor constitui un
important progres cu privire la situaţ ia eutanasiei în alte state, sunt, totuş i, considerate
perfectibile de către doctrină datorită faptului că legalizarea prezăvută este cel puţ in incompletă
(limitându-se la reglementarea cazurilor în care pacientul îş i exprima dorinţ a de a muri, fără a
se referi la eutanasia practicată asupra pacienţ ilor care nu îş i pot exprima voinţ a, situaţ ie din ce
în ce mai prezentă printre aceste cazuri ş i care, fără indoială, trebuie reglementată).

Olanda a fost primul stat care a legalizat eutanasia, în aprilie 2001 cu 104 voturi pentru
ş i 40 împotrivă, dându-le pacienţ ilor în faza terminală dreptul de a solicita să li se pună capăt
vieţ ii prin intermediul unei injecţ ii letale, medicii nemaintrând sub incidenţ a legii penale pentru
acordarea acestei morţ i din compasiune (mercy killing). Adoptarea prezentei legi a avut loc
după ani de dezbateri ş i a legalizat o practică tolerată din 1997.

În 2002 au fost raportate, oficial, 2113 cazuri de eutanasie, dintre care 1893 aparţ ineau unor
bolnavi de cancer aflaţ i în metastază. În 2003 s-au înregistrat, oficial, 1815 cazuri, iar în 2004
- 1884 cazuri dintre care 1533 s-au aplicat la domiciliul pacientului.

Legea olandeză prevede că medicii pot aplica eutanasia dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţ ii:

- trebuie să existe o cerere expresă a pacientului;

- doctorul trebuie să aibă convingerea că această cerere are la bază o reflecţ ie profundă;

- pacientul trebuie să se afle într-o situaţ ie medicală fără ieş ire (ireversibilă) ş i să sufere de
dureri insuportabile;

- medicul trebuie să se consulte cel puţ in cu un alt medic care să dea un diagnostic independent.
- fiecare caz de eutanasia trebuie raportat unei comisii compuse dintr-un jurist, un medic ş i un
specialist în etică. Această comisie va verifica dacă au fost îndeplinite toate criteriile mai sus
menţ ionate. Dacă această comisie consideră că nu au fost respectate condiţ iile legale, va înainta
concluziile justiţ iei care poate iniţ ia o procedură judicială împotriva medicului. În încercarea
de a evita abuzurile, s-a prevăzut o pedeapsă de până la 12 ani de închisoare pentru medicii care
aplică eutanasia fără respectarea condiţ iilor legale. 


Ne întrebăm cine ş i cum decide când o suferinţ ă devine insuportabilă; este oare posibilă
evitarea unei valorări subiective? Tribunalul Suprem olandez deja a interpretat că aceste
suferinţ e pot fi ş i de natură psihică; astfel, o limitare legală, susceptibilă de aprecieri subiective,
a fost interpretată extensiv.

Din nefericire, de la data legalizării eutanasiei, în Olanda nu s-au mai înregistrat

progrese în tratarea paliativă de calitate a bolnavilor ş i au mai ramas doar câteva centre
specializate, în timp ce în Marea Britanie (unde eutanasia este interzisă), există peste 300 de
centre de tratare paliativă.

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a respins, în data de 27.04.2003, cu o

majoritate covârş itoare (138 voturi contra 26) proiectul care propunea nuanţ area poziţ iei
adoptate în 1999, net defavorabilă eutanasiei. Mai mult, cu această ocazie a fost prezentat de
către Comisia Juridică ş i de Drepturi Umane un raport (redactat de către eurodeputatul laborist
Kevin McNamara) care, fundamentându-se pe faptul că în ţ ările în care a fost legalizată
eutanasia, acest fenomen a scăpat de sub control, a propus reafirmarea poziţ iei adoptate în 1999.

Poziţ ia Curţ ii Europene a Drepturilor Omului - cazul Pretty vs. UK

Cu ocazia cazului „Dianne Pretty”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat

că nu există „dreptul la moarte”, autonomia persoanei nefiind un motiv întemeiat pentru a se
renunţ a la protejarea vieţ ii prin dezincriminarea cooperării la sinucidere, confirmând astfel
decizia judecătorilor englezi.

Pretty suferea de o boală incurabilă ş i se temea că va muri asfixiată din cauza acestei
boli, astfel încât aceasta a cerut autorităţ ilor britanice să îi recunoască dreptul de a se sinucide,
cu cooperarea soţ ului său, pentru că ea se afla în imposibilitate de a-ş i pune capăt zilelor, fiind
paralizată. Ca urmare a faptului că cererea a fost respinsă de către instanţ ele britanice, Pretty a
recurs la CEDO, invocând faptul că i s-au violat drepturile fundamentale recunoscute de art. 2,
3, 8, 9 ş i 14 din Declaraţ ia Europeană a Drepturilor Omului.

Art. 2 – „legea trebuie să protejeze dreptul tuturor la viaţ ă”. Reclamanta a considerat că
acest drept implică protecţ ia vieţ ii în faţ a terţ ilor ş i a Statului, fără a constitui vreo obligaţ ie
pentru individ ş i chiar presupune recunoaş terea dreptului de a muri. CEDO a răspuns, faţ ă de
interpretarea forţ ată a reclamantei, că nu exista un drept la moarte ş i că acest art. stabileş te
obligaţ ia statelor de a proteja viaţ a, fără a se limita la protecţ ia vieţ ii în cazul agresiunilor
ilegale.

Reclamanta a invocat violarea dreptului de a nu fi supus torturii ş i nici altor pedepse sau
tratamente inumane sau degradante (art. 3). CEDO a recunoscut aceasta obligaţ ie negativă a
Statului însă situaţ ia reclamantei nu îi este imputabilă Angliei.

Principiul autodeterminării – care rezultă, în opinia reclamantei, din dreptul la intimitate

ş i la viaţ a familială (art.8)- ar permite persoanei să facă ce doreş te cu corpul său, evitându-se
orice ingerinţ ă a statului în dorinţ a persoanelor de a-ş i pune capăt vieţ ii. În răspunsul său,
CEDO, pentru a clarifica situaţ ia, aminteş te că alin 2 al art. 8 permite legii ca să limiteze
libertatea individuală, dacă este necesar pentru o societate democratică. În raţ ionamentul
proporţ ionalităţ ii trebuie comparată importanţ a dreptului la intimitate afectat prin intervenţ ia
statului ş i, pe de altă parte, bunul juridic protejat de lege, iar în acest caz, în opinia CEDO,
protecţ ia vieţ ii este mai importantă. CEDO atrage atenţ ia asupra faptului că interdicţ ia absolută
a cooperării la suicid are ca ş i obiectiv protejarea vieţ ii persoanelor vulnerabile aflate în situaţ ii
critice; astfel „Curtea nu consideră că interdicţ ia absolută a suicidului asistat este
disproporţ ionată” (raţ ionament perfect valabil ş i în cazul eutanasiei, de altfel).

În ceea ce priveş te libertatea opiniei, protejată de art. 9, CEDO „nu se îndoieş te de

fermitatea opiniilor reclamantei” dar le exclude din cercul protejat de către acest art. pentru că
„nu exprimă apartenenţ ă la o religie sau credinţ ă”, aş a cum cere art. 9.

Reclamanta a invocat de asemenea art. 14 (care interzice discriminarea), considerându-

se discriminată datorită faptului că „este tratată în acelaş i mod ca ş i alte persoane care se află
în situaţ ii diferite”. Astfel, nu i s-ar putea aplica interdicţ ia suicidului asistat la fel ca ş i
persoanelor care nu suferă de aceeaş i incapacitate ş i care se pot sinucide fără a avea nevoie de
ajutorul nimănui. Totodată Dianne Pretty nu consideră că face parte dintre persoanele
„vulnerabile” pe care legea încearcă să le protejeze. Pentru a justifica aplicarea identică a legii,
sentinţ a invocă un motiv privitor la prudenţ ă: dificultatea diferenţ ierii între persoanele care sunt
sau care nu sunt vulnerabile.

În concluzie, CEDO nu a considerat legitimă crearea unei excepţ ii la protecţ ia vieţ ii,
excepţ ie care ar putea pune în pericol multe persoane care se află în situaţ ii dependente.

În concluzie, este indiscutabil faptul că adoptarea eutanasiei (ş i a avortului) ca ş i o

opţ iune medicală legitimă pentru a pune capăt unor boli sau suferinţ elor generate de către
acestea frânează cercetarea ş i avansul medicinei: ceea ce impulsionează cerecetarea ş i
dezvoltarea de noi tratamente sunt bolile ş i simptomele pe care încă nu le putem vindeca sau
alina; dacă optăm pentru eliminarea bolnavilor pe care nu putem, în ignoranţ a noastră, să îi
vindecăm, de ce să mai căutăm alternative la ceea ce considerăm o opţ iune licită ş i extraordinar
de eficace? Eutanasia ş i avortul conduc la mentalitatea eugenesică, adică la legitimarea
eliminării persoanelor bolnave, cu deficienţ e, cu incapacităţ i sau “inutile”, după negarea
condiţ iei lor de persoane umane, a demnităţ ii acestora ş i a drepturilor de care beneficiază.

TESTAMENT VITAL
 (Manifestare a vointei privind sfarsitul propriei vieti)

Subsemnatul.........................................., identificat prin........................................, domiciliat

în............................................., major, în deplinătatea facultăţ ilor mintale, liber ş i după o
îndelungată deliberare, DECLAR:

Că, dacă mă voi afla într-o situaţ ie în care nu voi putea decide asupra îngrijirii medicale,
consecinţ ă a unei discapacităţ i fizice sau mentale, datorită faptului că m-aş afla într-una din
stările clinice enumerate la punctul 4 a acestui document, ş i dacă doi medici independenţ i
declară că starea mea este ireversibilă, voinţ a mea inechivoca este următoarea:

1. Să nu mi se prelungească viaţ a prin mijloace artificiale, cum ar fi tehnicile de asistenţ ă vitală,
fluide intravenoase, medicamente sau alimentaţ ie artificială.

2. Să mi se administreze medicamentele necesare pentru alinarea maximă a stării mele, a

suferinţ elor psihice sau a durerii fizice cauzate de boală sau de lipsa fluidelor sau alimentării,
chiar dacă ar putea duce la scurtarea vieţ ii mele.

3. Dacă mă aflu într-o situaţ ie critică, să mi se administreze medicamentele necesare pentru a
sfârş i definitiv, rapid ş i fără dureri, cu suferinţ ele arătate la punctul 2.

4. Stările clinice la care fac referire mai sus sunt: afecţ iune celebrală gravă ş i ireversibilă;
tumoare malignă aflată în metastază; boală degenerativă a sistemului nervos ş i/sau al sistemului
muscular în fază avansată, cu o importantă limitare a mobilităţ ii mele ş i lipsă a răspunsului
pozitiv la tratamentul specific, dacă acesta există; alte boli sau situaţ ii având o gravitate similară
celor anterioare.

Altele: (se vor putea specifica, dacă se doreş te acest lucru)

....................................................................................................................... ..........

5. Desemnez ca ş i reprezentant pentru a veghea îndeplinirea instrucţ iunilor privind sfârş itul
vieţ ii mele cuprinse în prezentul document, ş i să ia deciziile necesare în acest scop, pe:

Numele reprezentantului: ....................................................................................., identificat

prin...................................................

6. Declar, de asemenea, că eliberez pe medicii care mă vor trata de orice răspundere civilă ş i
penală care ar putea deriva din îndeplinirea acestei declaraţ ii.

7. Îmi rezer dreptul de a revoca prezenta declaraţ ie în orice moment, oral sau scris.

Data........................ Locul......................... Semnătura....................................

Martori:

1. Nume.......................................... identificat prin.....................................

Semnătura.................................

2. Nume....................................... identificat prin........................................

Semnătura.................................

REPREZENTANT: Semnătura...............................Data.................................

BIBLIOGRAFIE

1. Alexandru Boroi, Euthanasia – Concept, controverse ş i reglementare- Revista de drept penal

nr. 2/1995 


2. Alexandru Boroi, Infracţ iuni contra vieţ ii, edit. All Beck, Bucuresti 1999
3. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Recomandarea nr. 779/1976,
http://www.unav.es/cdb/acoerec76-779.html
4. Codul de deontologie medicală 


5. Sentinţ a nr. 23 a CEDO pronunţ ată în data de 29.04.2002 în cazul Pretty

vs. UK, dosar nr. 2346/02, CEDH http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/portal.asp?
sessionId=6805559&skin=hudoc-fr&action=request

6. http://es.wikipedia.org/wiki/Eutanasia 


7. https://doxologia.ro/religie-stiinta-filosofie/eutanasia-moarte-demna-crima-premeditata