Pozitia Bisericii Romani-Catolice despre Eutanasie

În ceea ce privește atitudinea Bisericii Romano Catolice față de problema eutanasiei,

aceasta a afirmat mereu că viaţa umană trebuie să fie apărată de la conceperea sa până
la moartea naturală. Astfel, conform afirmaţiei din Catehismul Bisericii Romano
Catolice, "oricare i-ar fi formele şi motivele, eutanasia voluntară este o omucidere. Ea
contravine grav demnităţii persoanei umane şi respectului faţă de Dumnezeul cel viu,
Creatorul ei" (nr. 2324).

Cu progresul tehnologic au apărut noi întrebări din punct de vedere etic. Dezvoltarea
medicinii a permis îmbunătăţirea sănătăţii şi prelungirii vieţii aşa cum nu s-a întâmplat
vreodată în trecut nici nu se putea imagina. În această privinţă, în urmă cu 65 de ani,
la 24 noiembrie 1957, Pius al XII-lea a ţinut un discurs unui grup de anestezişti şi
reanimatori pe care Papa Francisc l-a definit "memorabil".

Reafirmând ilegitimitatea eutanasiei, Papa Pacelli afirma totuşi că nu există obligaţia

de a folosi mereu toate mijloacele terapeutice potenţial disponibile şi că, în cazuri bine
determinate, este permisă abţinerea de la ele: este prima aluzie la principiul aşa-
numitei "îndârjiri terapeutice". Este definit permis din punct de vedere moral a renunţa
la aplicarea de mijloace terapeutice, sau suspendarea lor, când folosirea lor nu
corespunde criteriului "proporţionalităţii îngrijirilor".

Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea şi Conciliul al II-lea din Vatican

În enciclica Mater et Magistra, Papa Ioan al XXIII-lea subliniază că "viaţa umană este

sacră: încă de la apariţia sa angajează direct acţiunea creatoare a lui Dumnezeu". În
enciclica Pacem in terris, Ioan al XXIII-lea indică în afară de asta printre drepturi
acela "al fiecărei fiinţe umane la existenţă", un drept "legat cu obligaţia de a se păstra
în viaţă". Constituţia conciliară Gaudium et spes pune eutanasia în lista încălcărilor
respectării persoanei umane şi a "tot ce se opune vieţii înseşi, cum ar fi omorul de
orice fel, genocidul, avortul, eutanasia, şi chiar sinuciderea voluntară; tot ce violează
integritatea persoanei umane, ca mutilările, tortura fizică sau psihică, încercările de a
constrânge însuşi sufletul; tot ce insultă demnitatea umană, cum ar fi condiţiile
neomeneşti de viaţă, detenţia arbitrară, deportarea, sclavia, prostituţia, traficul de
femei şi tineri; de asemenea, condiţiile înjositoare de muncă în care muncitorii sunt
socotiţi simple unelte de profit şi nu persoane libere şi responsabile" (GS, 27). Paul al
VI-lea, în 1974, alătură sfârşitul vieţii de problemele rasiale, adresându-se Comitetului
special al Naţiunilor Unite pentru tema Apartheid subliniind egalitatea tuturor fiinţelor
umane şi necesitatea de a proteja drepturile minorităţilor, precum şi "drepturile
bolnavilor incurabili şi ale tuturor celor care trăiesc la marginile societăţii şi sunt fără
glas".

Ioan Paul al II-lea: eutanasia şi cultura morţii

În enciclica din 1995, Evangelium vitae, Papa Ioan Paul al II-lea subliniază că

eutanasia, "mascată şi sfâşietoare sau realizată deschis şi chiar legalizată", este tot mai
răspândită. "În afară de pretinsa milă faţă de durerea pacientului, se aduc ca o
justificare a ei şi raţiuni utilitaristice, cum ar fi uneori evitarea de cheltuieli
neproductive prea apăsătoare pentru societate". Astfel se propune "suprimarea noilor
născuţi cu malformaţii, a handicapaţilor grav, a inapţilor, a bătrânilor, mai ales dacă
nu sunt autosuficienţi, şi a bolnavilor terminali". Pontiful polonez subliniază că
"devine tot mai puternică ispita eutanasiei, adică ispita de a pune stăpânire pe moarte
provocând-o anticipat şi punând capăt astfel «cu blândeţe» vieţii proprii sau a altuia".
În realitate, "ceea ce ar putea părea logic şi uman, văzut în profunzime se prezintă
absurd şi inuman. Ne aflăm aici în faţa unuia din simptomele cele mai alarmante ale
«culturii morţii»".

Benedict al XVI-lea: îngrijirea iubirii şi a însoţirii

Mai are sens existenţa unei fiinţe umane care se află în condiţii destul de precare,
pentru că este bătrână şi bolnavă? De ce, atunci când provocarea bolii devine
dramatică, să se continue să se apere viaţa, neacceptând mai degrabă eutanasia ca o
eliberare? Pornind de la aceste întrebări, Papa Benedict al XVI-lea afirma: "Trebuie să
se măsoare cel care este chemat să-i însoţească pe bătrânii bolnavi, în special atunci
când par că nu mai au posibilităţi de vindecare". "Mentalitatea determinată de astăzi -
adaugă el - tinde adesea să-i marginalizeze pe aceşti fraţi şi surori ai noştri suferinzi,
ca şi cum ar fi numai o «povară» şi «o problemă» pentru societate". "Cel care are
simţul demnităţii umane ştie că ei, în schimb, trebuie respectaţi şi susţinuţi în timp ce
înfruntă dificultăţi serioase legate de starea lor ba chiar este corect să se recurgă,
atunci când este necesar, şi la folosirea de îngrijiri paliative, care, deşi nu pot vindeca,
sunt în măsură însă să aline durerile care derivă din boală". "Totuşi, mereu alături de
îngrijirile clinice indispensabile - afirmă Benedict al XVI-lea - trebuie arătată o
concretă capacitate de a iubi, pentru că bolnavii au nevoie de înţelegere, de întărire şi
de încurajare şi însoţire constantă".

Papa Francisc: nu culturii rebutului

Gândirea dominantă, marcată de "cultura rebutului", propune uneori o "falsă

compasiune" sublinia Papa Francisc adresându-se în 2014 participanţilor la întâlnirea
promovată de Asociaţia Medicilor Catolici Italieni. - care consideră că este un ajutor
dat femeii să favorizeze avortul, un act de demnitate să provoace eutanasia, o cucerire
ştiinţifică «să producă» un copil considerat ca un drept în loc de a-l primi ca dar; sau a
folos vieţi umane drept cobai de laborator pentru a salva eventual altele. În schimb,
compasiunea evanghelică este aceea care însoţeşte în momentul nevoii, adică aceea a
bunului samaritean, care «vede», are compasiune, se apropie şi oferă ajutor concret".
Papa Francisc subliniază într-un mesaj din 2017 despre tema sfârşitului vieţii, că "a nu
activa mijloace disproporţionate sau a suspenda folosirea lor, echivalează cu a evita
îndârjirea terapeutică, adică a face o acţiune care are o semnificaţie complet diferită de
eutanasie". Papa aminteşte ceea ce este exprimat în Catehismul Bisericii Catolice:
"Întreruperea procedurilor medicale costisitoare, periculoase, extraordinare sau
disproporţionate faţă de rezultatele aşteptate poate să fie legitimă. În acest caz există
renunţarea la îndârjirea terapeutică. Aşa nu se vrea provocarea morţii: se acceptă că nu
poate fi împiedicată".

În scrisoarea Samaritanus bonus despre îngrijirea persoanelor aflate în fazele critice şi

terminale ale vieţii, aprobată de Papa Francisc şi publicată la 22 septembrie 2020,
Congregaţia pentru Doctrina Credinţei afirmă că "nevindecabil nu este niciodată
sinonim cu incurabil": cel care este afectat de o boală în stadiul terminal ca acela care
se naşte cu o previziune limitată de supravieţuire are dreptul de a fi primit, îngrijit,
înconjurat de afect. Biserica este contrară îndârjirii terapeutice, dar reafirmă ca
"învăţătură definitivă" că "eutanasia este o crimă împotriva vieţii umane".

(După Vatican News, 9 februarie 2022)

Traducere de pr. Mihai Pătraşc

Sursa: http://www.e-communio.ro/stire14043-magisteriul-bisericii-catolice-despre-eutanasie
Declaraţia despre eutanasie
Congregația pentru Doctrina Credinței

sursa https://www.magisteriu.ro/declaratia-despre-eutanasie-1980/

Acum este necesar a sublinia cu toată fermitatea că nimic și nimeni nu poate autoriza uciderea
unei ființe umane nevinovate, fie făt, fie embrion, copil sau adult, bătrân, bolnav incurabil sau în
agonie. În plus, nimeni nu poate cere acest gest omicid pentru sine însuși sau pentru un altul
încredințat responsabilității sale, nici nu poate consimți la aceasta în mod explicit sau implicit.
Nici o autoritate nu poate să-l impună în mod legitim, nici să-l permită. Căci este vorba de o
violare a legii divine, o ofensă a demnității persoanei umane, o crimă împotriva vieții, un atentat
împotriva omenirii.

S-ar putea întâmpla ca dureri prelungite și insuportabile, motive de ordin afectiv sau diferite alte
argumente să-l poarte pe cineva să considere că poate să ceară în mod legitim moartea sau să o
procure altora. Deși în aceste cazuri responsabilitatea personală poate fi diminuată sau chiar să
nu subziste, totuși eroarea de judecată a conștiinței – poate și în bună credință – nu modifică
natura actului omicid, care în sine rămâne totdeauna inadmisibil. Rugămințile celor foarte grav
bolnavi, care uneori cer moartea, nu trebuie să fie înțelese ca expresie a unei adevărate voințe de
eutanasie; de fapt ele sunt aproape totdeauna cereri pline de neliniște după ajutor și după
afecțiune. În afara îngrijirilor medicale, bolnavul are nevoie de iubire, de căldură umană și
supranaturală, cu care pot și trebuie să-l înconjoare toți cei care îi sunt aproape, părinți și copii,
medici și infirmieri.