II.

EUTANASIA

II.1.Consideraţii generale

Omul nu cunoştea suferinţa şi moartea după creare, acestea fiind urmări ale păcatului
strămoşesc. Ele nu au fost create de Dumnezeu, de aceea trebuie căutate în reaua întrebuinţare a
libertăţii primilor oameni. Toţi oamenii moştenesc natura bolnavă, căzută sub legea păcatului lui
Adam, pentru că “prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii” (Rom. 5,18). Astfel,
bolile şi suferinţele oamenilor nu trebuie privite întotdeauna ca rezultat al păcatelor lor personale,
căci de multe ori acestea se datorează şi faptului că ei împărtăşesc natura umană, căzută prin
păcatul lui Adam. În acest sens, putem face referire la pericopa evanghelică cu orbul din naştere:
“ Învăţătorule, cine a păcătuit, el sau părinţii lui”, iar răspunsul este: “Nici el n-a păcătuit, nici
părinţii lui” (In. 9,1-3)
În ceea ce priveşte eutanasia, la origine semnifică “starea sufletească şi morală a
muribundului de a se apropia de moarte şi a o primi cu destula linişte şi seninătate” deci
“moarte frumoasă”. Astăzi însă, datorită faptului că trăim într-o lume secularizată, care a
uitat de Dumnezeu, eutanasia şi-a modificat înţelesul şi a căpătat alte conotaţii, care sunt
negative, înţelegându-se prin aceasta “metoda de provocare de către medic, a unei morţi
precoce, nedureroase, unui bolnav incurabil, pentru a-i curma o suferinţă grea şi
prelungită”. Astfel, vedem că eutanasia reprezintă o problemă gravă, care se ridică din interiorul
conştiinţei lumii contemporane. Eutanasia a fost susţinută din antichitate de către Platon şi
Aristotel, iar astăzi există în lume multe societăţi civile care pledează pentru eutanasie1.
Termenul “eutanasie” a fost folosit pentru prima dată de Francis Bacon în secolul al XVII-lea
în lucrarea sa Instauratio Magne sau Novum Organum. În această lucrare spunea: “Eu spun şi
insist că sarcina medicului nu e numai de a slăbi sănătatea ci şi de a alina durerea şi suferinţa
care însoţesc boala dar şi de a procura bolnavului când nu mai are speranţă o moarte blânda şi
linistită”. Aceasta era aprobată de către Platon care în Republica spune: “Pentru cei ale căror
trupuri sunt într-o stare continuă de boală interioară nu se prescrie niciun regim şi nici nu li se
transformă viaţa într-o prelungită suferinţă”.

1
Dr.George Stan, Teologie şi Bioetică, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001, pp.108-109.

1
 Conform criteriilor care vizează consimţământul sau lipsa acestuia, eutanasia poate fi
voluntară, în care pacientul socotit că dispune de liberul exerciţiu al funcţiei sale psihice, şi în
mod liber decide să i se curme viaţa, nonvoluntară, care se realizează fără consimţământul
bolnavului, când se pune capăt vieţii unei persoane care nu poate alege ea însăşi între a trăi şi a
muri, când pacientul nu mai poate reacţiona responsabil din cauza unei boli şi involuntară, care
se realizează împotriva voinţei unei persoane de a-şi da consimţământul 2 . (vezi pg 6 din fiser
lect.laura)

II.2. EUTANASIA ÎN VIZIUNEA BISERICII

Eutanasia este împotriva voinţei lui Dumnezeu, un act contra naturii. Numai Dumnezeu
este stăpânul vieţii, omul nu poate dispune nici de propria lui viaţă, fără a atenta la
suveranitatea lui Dumnezeu şi fără a-şi revendica titlul de Dumnezeu. Medicul nu are dreptul
să ridice viaţa unei persoane, cel care nu poate acorda un drept, nu-l poate ridica. Din
punct de vedere creştin, nu e suferinţa inutilă, ci suferinţa noastră trebuie să fie unită cu
cea a Mântuitorului. Suferinţa poate fi o consecinţă a păcatului, dar poate deveni
instrument al mântuirii proprii. Sfârşitul omului e iminent, de aceea el trebuie să rămână în
proces natural şi nu accelerat, un sfârşit în care omul să fie în pace cu el însuşi, cu semenii şi cu
Dumnezeu, în deplină conştiinţă. Datoria medicului nu e de a lupta împotriva morţii, ci de a se
pune în slujba vieţii până la sfârşit .
Legea mozaică nu prevede expres oprirea sinuciderii, aceasta fiind inclusă în
condamnarea omuciderii. Un caz interesant pe care îl putem cataloga drept moarte
eutanasică ni-l oferă Vechiul Testament. Saul, grav ranit de arcaşii filisteni, pe muntele
Ghelboa, cere purtătorului său de arme să-l străpungă cu sabia, pentru a nu ajunge în
mâna duşmanilor şi a se expune la o moarte nedemnă. Acesta refuză cererea regelui, care
“luându-şi sabia s-a aruncat în ea”3.
Noi, creştinii nu putem fi de acord cu eutanasia, care înseamnă omucidere voluntară şi
încalcă astfel porunca: “să nu ucizi” (Ies.20,13). Mântuitorul Iisus Hristos, în faţa celor
bolnavi şi suferinzi a arătat un comportament participativ, vindecându-i, nu omorându-i

2
Pr.Prof.Dr.Vasile Răducă, Curs Morală Creştină, anul al IV-lea, pentru uzul studenţilor.
3
Pr.Dr.Marcu Bănescu, Reflecţii teologice în legătura cu eutanasia, în Mitropolia Banatului, anul XXXVI/1986,
pp.10-11.

2
pentru a-i scăpa de suferinţa. Noi încurajăm dreptul la viaţă al tuturor începând din
momentul zămislirii, pentru că viaţa este cel mai de preţ dar pe care ni-l face Dumnezeu.
Fiind un dar, noi avem dreptul de a ne îngriji de sănătate şi nu de a dispune de el după
bunul plac4. Când este bolnav şi suferă, creştinul are sanşa să îşi arate şi să întărească
credinţa, dând dovadă de răbdare după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: “Suferinţa aduce
răbdare, şi răbdarea încercare şi încercarea nădejde”5 (Rom. 5, 3-4). O modalitate de
obţinere a vindecării este ungerea cu untdelemn sfinţit: “…ungeau cu untdelemn pe mulţi
bolnavi şi-i vindecau” (Mc.6,13). Biserica Ortodoxă păstrează această practică prin Taina
Sfântului Maslu, Taină prin intermediul căreia bolnavii primesc tămăduire sufletească şi
trupească6. Primul lucru pe care trebuie să îl facem în vederea redobândirii sănătăţii este
să ne rugăm. Rugăciunea trebuie făcută cu credinţă. Hristos îi spune sutaşului: “Fie ţie
după cum ai crezut” (Mt.8,13), iar femeii cu scurgere de sânge îi spune: “Credinţa ta te-a
mântuit” (Mt. 9,22)7. Deşi supus stricăciunii şi morţii, la a doua venire a Mântuitorului,
trupul se va bucura de Înviere, devenind nemuritor. De aceea, motivul pentru care viaţa
aceasta trecătoare trebuie îngrijită este acela, că aceasta este mijlocul prin intermediul
căruia ne pregătim pentru viaţa veşnică. Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre această
viaţă trecătoare spune: “Vreţi să ştiţi pentru ce este de folos această viaţă? Fiindcă ea
devine pentru noi temelia vieţii viitoare şi prilej şi loc de luptă şi de alergare pentru
cununile cereşti”8.
Creştinătatea ortodoxă nu poate fi decât pro-viaţă, când intră în joc chestiuni precum avortul
şi eutanasia. Biserica recunoaşte că există o diferenţă fundamentală între “a omorî” şi “a
lăsa pe cineva să moară” între a lua viaţa cuiva în mod deliberat şi a-i permite unui pacient
să se stingă firesc din cauza unei boli sau traume 9. În cazurile terminale, în care lungimea
supravieţuirii este măsurată în termeni de zile şi ore, se cuvine să retragem sau să oprim măsurile
de întreţinere a vieţii şi să permitem procesului morţii să îşi urmeze cursul. Această metoda este
numită “eutanasie pasivă”, ea conformându-se voinţei lui Dumnezeu, aşa cum o cunoaştem din
Scriptură şi din tradiţia Bisericii. Ea respectă nevoia pacientului de uşurare a suferinţei sale, îi
4
Dr.George Stan, Teologie şi Bioetică, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001, p.111.
5
Ibidem, p.113
6
Ibidem, p.115.
7
Ibidem, p.114.
8
Ibidem, pp.105-106.
9
John şi Lyn Breck, Trepte pe calea vieţii - o viziune ortodoxă asupra bioeticii-, trad. de Geanina Filimon, Ed.Sofia,
Bucureşti, pp.241.

3
permite pacientului să încheie viaţa pământească în pace şi demnitate. Dar când intervenţia
medicală, nici nu ameliorează, nici nu îi permite pacientului să-şi încheie viaţa pământească, ci
prelungeşte agonia, trebuie oprită10.

3. EUTANASIA - O ABORDARE CATEHETICĂ

Biserica trebuie ca prin ierarhie, prin comunităţile parohiale şi prin publicaţii, să se

adreseze problemei legate de îngrijirea în stadiul final al vieţii cu o atenţie reînnoită.
Creştinismul ortodox nu poate accepta soluţia eutanasierii active, oricât de populară ar fi
această soluţie. Trebuie găsite alternative acceptabile din punct de vedere moral, prin care
medicii şi noi toţi ceilalţi putem merge alături de cei muribunzi şi le putem asigura un
sfârşit în pace şi fără durere. Medicul împreună cu preotul trebuie să găsească anumite
soluţii care să fie în duhul Bisericii, să protesteze împotriva eutanasiei voluntare active, să
se angajeze în parohiile lor şi în alte medii adecvate, în dezbateri deschise şi serioase cu
privire la căile cele mai bune, din punct de vedere medical şi spiritual, de a însoţi pacienţii
muribunzi în ultimul stadiu, cu deosebită atenţie pe cei care resimt o suferinţă şi o durere
de nesuportat11.
Trebuie să scoatem în evidenţă, faptul că în această lume decăzută din care facem
parte, moartea e un fenomen natural. De aceea, trebuie să avem respect pentru cei bolnavi,
să ne rugăm pentru ei, să îi vizităm mai des dar şi să îi aducem la Taina Sfântului Maslu.
Bolnavul are nevoie de prezenţa noastră fizică, ca mărturie concretă că “mergem pe acelaşi
drum” cu el, că simţim în acelaşi timp cu el prezenţa lui Dumnezeu. Trebuie să rămânem
alături de el până în ultimul moment, chiar şi atunci când îşi pierde cunoştinţa. Alături de
bolnav ar putea fi şi preotul, asa încât nimeni să nu treacă în lumea de dincolo în
singurătate sau nelinişte. Ultimele noastre cuvinte adresate muribundului nu trebuie să îl
facă să se gândească la faptul că de acum înainte va rămâne singur cu soarta lui, ci trebuie
să îl convingă de faptul că Dumnezeu e întotdeauna alături de noi şi nu ne părăseşte12.

10
Dr.George Stan, Teologie şi Bioetică, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001, p.245.
11
Ibidem, p.253.
12
Bioetica şi Taina persoanei, perspective ortodoxe, Ed.Bizantină, Bucureşti, pp.219-220.

4
II.3.1 Sfaturi catehetice pentru împiedicarea săvârşirii eutanasiei

-boala, moartea şi suferinţa nu sunt create de Dumnezeu, ci sunt consecinţa slăbirii

comuniunii cu Dumnezeu;
-viaţa, care e darul cel mai de preţ trebuie îngrijită, străduindu-ne să sporim în virtute în
vederea mântuirii;
-trebuie să ne îngrijim mai întâi de suflet, în vederea mântuirii, pentru că “ce-i va folosi
omului dacă va câştiga lumea, iar sufletul său îl va pierde” (Mt. 16,26), dar şi de trup;
-când suntem bolnavi nu trebuie să cerem ajutor numai medicilor, ci lui Dumnezeu, care
este “Doctorul trupurilor şi al sufletelor”;
-boala şi suferinţa nu trebuie să îl sperie pe creştin, pentru că ele nu îi pot ucide sufletul, el
trebuie să găsească în boala şi suferinţă un sens;
-trebuie să ne rugăm atât pentru sănătatea noastră cât şi pentru sănătatea semenilor noştri,
pentru că noi suntem “trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte, şi dacă un mădular
suferă, toate mădularele suferă împreună” (1 Cor. 12, 26-27).
Întrucât nimeni nu îşi cunoaşte momentul morţii, trebuie să ne pliem viaţa voinţei lui
Dumnezeu, pentru a fi pregătiţi în orice clipă pentru viaţa de dincolo. Biserica ne aminteşte
că trebuie să fim mereu pregătiţi pentru moarte, iar Sfânta Liturghie ne aminteşte că viaţa
noastră pământească este trecătoare şi-L roagă pe Dumnezeu să ne dea “sfârşit creştinesc
în pace”. Biserica nu admite eutanasia întrucat ea înseamnă ucidere. Atitudinea faţă de
muribund trebuie să aibă temei în cele două porunci “să nu ucizi” şi “ să iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi”. Dar iubirea faţă de aproapele nu se arată în curmarea
vieţii acestuia din milă, pentru a-l scăpa de dureri, ci înseamnă să îl ajuţi până la capăt să
rabde suferinţa, până când se predă lui Dumnezeu, dupa exemplul Mântuitorului: “Părinte
în mâinile Tale încredinţez duhul Meu” (Lc. 23,46).
Bolnavul trebuie să cheme preotul duhovnic la căpătâiul lui, pentru a se spovedi şi a se
împărtăşi. Preotul trebuie să fie în preajma muribundului, să-l mângâie duhovniceşte până
în clipa în care acesta se predă lui Dumnezeu13. Creştinul când este grav bolnav, îşi găseşte
refugiu în iubirea şi providenţa lui Dumnezeu, dar nu uită să ceară şi ajutorul ştiinţei. El

13
Dr.George Stan, Teologie şi Bioetică, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001, pp.118-123.

5
trebuie să accepte cu răbdare boala sa, încercând să câştige un folos duhovnicesc, pentru că
boala e o învăţătura de mare valoare 14. Omul de astăzi, va trebui în loc să aplice eutanasia,
să ofere celui suferind ajutorul călduros şi adevărat, deoarece iubirea creştină ne spune:
“dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună”15 (1 Cor.12,26).
Atitudinea noastră va trebui să izvorască din credinţa noastră faţă de legea morală.
Faptul că Dumnezeu este Creatorul nostru şi că Hristos a murit pentru noi pe Cruce, ne
face să apreciem viaţa omenească, care nu poate fi evaluată cu criterii sociale şi economice.
Biserica punând baza pe a şasea poruncă a Decalogului, interzice oricui să distrugă viaţa sa
sau a altuia16.

14
Drd.George D.Apostu, Eutanasia în lumina morale creştine, în Mitropolia Olteniei, anul LI, NR.3-4/1999, p.78.
15
Ibidem, pp.85-86.
16
Ibidem, p.90.

6
 Concluzii

În lucrarea de faţă după un studiu îndelungat, am reuşit să desprind câteva idei în legătură cu
cele două probleme actuale cu care ne confruntăm: avortul şi eutanasia.
Astfel, am văzut că practica avortului o întâlnim de-a lungul istoriei omenirii, dar în ceea ce
priveşte atitudinea faţă de avort, aceasta a oscilat de la o epocă la alta. Sfânta Scriptură şi Sfinţii
Părinţi condamnă aceaste practici, întrucât viaţa este darul lui Dumnezeu, iar noi nu avem voie să
dispunem de acest dar după bunul plac, în caz contrar uzurpăm un drept al lui Dumnezeu. Ştim
cu toţii că fiinţa umană, e fiinţă umană încă din momentul zămislirii. De asemenea, canoanele
Bisericii, după cum am observat, pedepsesc aspru practică avortului. Refuzul de a da viaţă şi de
a-ţi lua viaţa este expresia unei mentalităţi care domină, care a pierdut sensul spiritual al
existenţei, uitând că omul nu e doar un simplu produs biologic, ci este după chipul lui
Dumnezeu.
Acesta este motivul pentru care Biserica condamnă aceste practici şi pentru care cei ce le
săvârşesc vor da seama înaintea lui Dumnezeu. Această practică a avortului se repercutează
negativ în viaţa familiei, atât din punct de vedere al sănătăţii membrilor acesteia cât şi al unităţii
căsniciei. Am văzut că Romania este în topul săvârşirii de avorturi, ceea ce arată o lipsă a
catehizării, o lipsă a unui sprijin moral pentru aceste persoane, o lipsă a existenţei unei conştiinţe
morale. Tot ceea ce trebuie să facem este să aducem la cunostinţă acestor persoane care
săvârşesc avortul, că este o practică cu urmari grave, dar şi să le explicăm cum pot rezolva
problema fără a-l săvârşi, prin faptul că acel copil poate fi crescut de către o altă familie mai
înstărită care nu poate avea copii, căci după cum ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur: “nu este
părinte cel care naşte un copil, ci cel care îl creşte”.
În ceea ce priveşte eutanasia, ştim foarte bine că nu avem voie să ne curmăm propria viaţă, ci
trebuie să ne rugăm să avem un “sfârşit creştinesc, fără durere, în pace”. Dar omul, care doreşte
să fie autonom, consideră că e stăpân pe propriul trup, uitând că acesta este “templu al Duhului
Sfânt”. Trebuie să îi facem pe aceşti oameni să înţeleagă, de ce Dumnezeu îngăduie boala şi
suferinţa, să le explicăm că ele au un rost şi să le insuflăm mentalitatea lui Iov spunându-le că
Dumnezeu lucrează pedagogic. Bolnavul trebuie să cheme preotul duhovnic, pentru a se spovedi

7
şi a se împărtăşi. Preotul trebuie să fie în preajma bolnavului, să-l mângâie duhovniceşte până în
clipa în care acesta se preda lui Dumnezeu.
Bibliografie

Izvoare creştine

1. *** 1.Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea Sfântului
Sinod, Ed. I.B.M.B.O.R, Bucureşti,F.A.

Cărţi şi manuale

2. Breck, Preot Pr.Dr.John, Darul sacru al vieţii, Tratat de bioetică, ediţia

a III-a, Ed.Patmos, Cluj-Napoca, 2007.
3. ***Bucuria Nunţii Binecuvântate, Cateheze pentru familia creştină, Ed.Cuvântul Vieţii a
Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2011.
4. ***Bioetica şi Taina Persoanei, Ed.Bizantină, Bucureşti, 2006.
5. Breck, John şi Lyn, Trepte pe calea vieţii-o viziune ortodoxă asupra bioeticii-, trad. de
Geanina Filimon, Ed.Sofia, Bucureşti.
6. Feinberg, John S. &Feinberg, Paul D., Ethics for a brave new world, Crossway Books,
Wheaton Illinois.
7. Juvenalie Pr., Teroristii uterului, terorism ştiinţific şi etica începuturilor vieţii, Ed.Anastasia.
8. Petcu, Diac.drd.Liviu, Desfrânarea şi avortul-răni de moarte ale iubirii. O perpsectivă a
Sfinţilor Părinţi în actualitate-, Ed.Fundaţiei Academice Axis, Iaşi, 2008.
9. Raducă, Pr.Prof.Dr.Vasile, Curs Morală Creştină, anul al IV-lea, pentru uzul studenţilor.
10. Stan, Dr.George, Teologie şi Bioetică, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001.
11. Teodoropulos, Arhim.Epifanie, Familiei ortodoxe cu smerită dragoste, Ed.Evanghelismos,
Bucureşti, 2003.

Reviste

12. Apostu D., Drd.George, Eutanasia în lumina morale creştine, în Mitropolia Olteniei, anul
LI, NR.3-4/1999.

8
13. Bănescu, Pr.Dr.Marcu, Reflecţii teologice în legătura cu eutanasia, în Mitropolia Banatului,
anul XXXVI/1986.

Surse electronice

http://www.crestinortodox.ro/religie/viata-este-dar-la-dumnezeu-137942.html,09-12-2015/
h.10.30.
http://www.crestinortodox.ro/morala/avortul-70903.html, 30.11.2015/h.16.35.