Universitatea din Cluj-Napoca

,,Babeş Bolyai’’
Facultatea de Teologie Ortodoxă

BIOETICA DIN PERSPECTIVĂ SOCIAL-TEOLOGICĂ

Documentul despre Eutanasie,

iunie 2005 și relevanța lui
social-teologică

Îndrumător:
Conf. univ. dr. Radu Preda

Masterand:
Pr. Popa Cristian Gabriel
 În şedinţa din 5-6 iulie 2005, Sfântul Sinod a aprobat, ca poziţie oficială, documentul
redactat de Comisia Naţională de Bioetică a BOR, prin care respinge categoric practicarea
eutanasiei. Potrivit acestui document, "eutanasia este expresia unei mentalităţi secularizate,
care are pretenţia că omul are dreptul să dispună de viaţa lui şi a altuia (…) Medicul (şi
nimeni altcineva) nu are dreptul să ridice viaţa vreunei persoane. Cel care nu poate da cuiva
un drept nu i-l poate lua; aşadar, cel care nu poate da cuiva viaţa nu i-o poate lua. Ca
instrument şi mijlocitor prin care Dumnezeu lucrează, medicul (valorificând vocaţia şi
menirea sa) este dator să aline suferinţele, dar nu are dreptul să grăbească intenţionat procesul
natural al morţii. (...) În cazul bolilor incurabile, Biserica recomandă folosirea tuturor
mijloacelor în vederea uşurării durerii provocate de boală: în primul rând a celor de natură
spirituală, înţelegându-se prin aceasta administrarea Sfintelor Taine, consiliere duhovnicească,
rugăciune şi susţinere morală, iar în al doilea rând, de natură medicală, prin administrarea
tratamentelor normale, prin asigurarea igienei corespunzătoare şi a tratamentelor paliative.
Eutanasia nu poate avea justificare nici medicală, nici economică. Medicul care o practică şi-a
încălcat menirea şi comite un păcat grav, condamnat de Dumnezeu şi detestat de Biserică”.1

Suferința

Mulți suferinzi, răpuși de acest sentiment, se întreabă mereu de ce este atât de grea calea
de a ajunge la Dumnezeu, însă ei nu întrebă pentru a găsi neapărat un răspuns ci, în general,
întreabă într-un ton agresiv, într-un ton de răzvrătire, un ton căruia nu știi cum să-i răspunzi,
asta pentru că el nu dorește întotdeauna să asculte, ci dă atât de multă importanță suferinței
încât ei nu mai văd capăt la această luptă.
Pe oameni, suferința îi dezumanizează, le schimbă comportamentele, îi face mai puțin
raționali, dorind un rău care pentru ei pare mai mic decât suferința ce o poartă, contrar religiei
care afirmă că suferința este mai ușoară decât acel rău pe care și-l doresc oamenii în cauză.
Slăbirea sufletească, trupească, psihică, ce îl aduce pe om în această ipostază, îl deschide
pe om către moarte, gândindu-se la toate posibilitățile, însă în același timp, dacă suferința e
mare, îl împinge pe om către moarte, dorind aceasta.
Despre suferință știm că este cea mai groaznică etapă a vieții omului. Ea îl macină pe
om, dacă durata și mulțimea suferinței crește, atunci ea „strecoară în suflet gânduri negre,

1 Documentul despre eutanasie al Bisericii Ortodoxe Române http://patriarhia.ro/eutanasia-445.html

&2
deznădejde, tristețe, nerăbdare, iritare, revoltă. De aceea, Părinții îndeamnă la răbdare, tărie și
curaj, referindu-se la numeroasele învățături ale lui Hristos și ale Apostolilor pe această temă.
La vreme de boală, mai ales prin rugăciune poate omul să se îndrepte spre Dumnezeu ca să-I
ceară ajutorul și prin buna așezare a sufletului, să primească sprijin de sus și comoara
darurilor duhovnicești.”2
Prin urmare, acceptarea suferinței duce la acceptarea lui Dumnezeu, a planurilor Lui cu
tine, care într-un final duc la tămăduirea suferinței. „Dumnezeu care stăpânește peste toate, ca
Cel ce are atotvechea și strălucitoarea demnitate în privința aceasta, Se pogoară astfel ca
pentru asemănarea cu noi să apară ca Cel chemat, ca început al Împărăției.”3
Crestinismul nu exclude suferinta. Aceasta este o realitate pe care Mantuitorul Hristos n-
a negat-o, n-a suprimat-o, ci si-a asumat-o. A fi crestin inseamna a participa la viata in
Hristos, a face din lumina Lui lumina ta, din viata Lui viata ta. Urmand, asadar, lui Hristos,
prin suferinta ta, participi intr-un anume fel la suferinta si patimile lui Hristos. Mantuitorul
Hristos nu a asumat suferinta in mod inutil. Prin urmare nu exista suferinta inutila. In absurdul
ei (in mod paradoxal) ea are un rost pentru bolnav si pentru cei din jur, rost pe care insa nu-l
putem descifra intodeauna. Dar el este! Asa cum suferinta lui Hristos a avut sens- Invierea- si
suferinta noastra are rostul ei: este o experienta cu adevarat rascumparătoare , cand va fi
raportata la Hristos.4
Suferința, de cele mai multe ori nu exprimă decât frustrare a lipsei de sănătate. Fără să-și
dea seama omul, acele suferințe pe care el le crede trupești sunt, defapt sufletești. Prin
păcatele sale el s-a îndepărtat de Dumnezeu, iar lipsa Lui din activitatea și simțirea sa, a lăsat
loc diavolului care nu a adus altceva decât boală și suferință.
În gândirea umană există un mare paradox, se dorește viață veșnică, însă când spune
viață, el se referă la aceasta de aici, de pe acest pământ, însă nu-și dorește viața veșnică
urmată și de suferințele prealabile, normale acestei existențe pentru primirea adevăratei vieți
viitoare.
Frumusețea vieții reiese atât din sufeință, cât și din fericire. Dacă fericirea este parte
integrantă din viața omului, ce colorează existența, contrastul dat dintre culorile închise ale

2 Jean-Claude Larchet, „Creștinul în fața bolii, suferinței și morții”, Ed. Sophia, București, 2006, pag. 72
3Sfântul Chiril al Alexandriei, „Despre alegerea lui Iisus”, Scrieri partea a doua, în PSB 39, EIBMBOR,
București, 1992, pag. 457.
4 Documentul despre eutanasie al Bisericii Ortodoxe Române http://patriarhia.ro/eutanasia-445.html

&3
bolii și suferinței îl fac pe om să ajungă, să-și vadă propria ființă într-un mod real și de cele
mai multe ori dincolo de faptul că ajunge să fie mai sensibil, se face și un om lucid ce posedă
o conștiință înțeleaptă, nascătoare de lumină și în sufletele celorlalți.
Odată ce a reușit omul să înfrunte această ramură a suferinței, în calea lui se arată
iubirea lui Dumnezeu, care, defapt, l-a călăuzit pe om, în mod nevăzut, pe tot parcursul luptei
lui împotriva suferinței, în mod văzut se arăta El, omului, dacă apela cu credință Lui, cerând
cu smerenie ajutorul Lui, care survine din simpla rugăciune, pentru că împlinirea stă în
cuvântul lui Dumnezeu, lucru ce ni-l comfirmă și părintele profesor Dumitru Stăniloae: „Ceea
ce pune mai mult în relief caracterul iubitor al actului creator al lui Dumnezeu e că lucrurile
fiind cuvinte a lui Dumnezeu, mai precis răspunsuri create, inconștiente la chemările lui
Dumnezeu, sunt în același timp cuvinte ale lui Dumnezeu către oameni, deci răspunsuri pe
care aceștia au să și le însușească în mod conștient, ca preluând ei înșiși aceste răspunsuri
inconștiente să pună și ceva de la ei în ele, prin aprofundarea valorii lor și actualizarea
continuă a acestei valori pentru desăvârșirea lor. Dar așa cum lucrurile ca răspunsuri sunt
totodată efectele lucrării lui Dumnezeu, așa în însușirea și aprofundarea conștientă a
răspunsului lor de către credincioși e activată și lucrarea lui Dumnezeu.”5

Eutanasia

Explicația din dicționar, pentru eutanasie, este „orbitoare”, el arată această operațiune ca
ceva bun de folosit, ceva de neocolit. El spune astfel, eutanasia este o moarte ușoară, fără
dureri, o metodă de provocare a unei morți nedureroase a unui bolnav incurabil, pentru a-i
curma o suferință îndelungată.
Dacă rămânem la definiția din dicționar, ne este de ajuns să credem că eutanasia este
egală cu crima, însă, aprofundând subiectul, observăm că ea, ca și sinuciderea, este o cale
către moarte, un sfârșit al vieții voit de persoana umană.
În zilele de azi, eutanasia a ridicat destul de multe probleme și pe cât de logică și de
relevantă este, pe atât de ilogică și nerelevantă este această operațiune. Aceasta pentru că, deși
este o moarte voită de către persoana umană, ea nu este singură în săvârșirea acestui act, așa
cum, de pildă, ar fi în cazul sinuciderii clasice.

5 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, „Responsabilitatea creștină”, în Ortodoxia, nr. 2, an 1970 pag. 191

&4
 Omul care dorește eutanasia, măcinat de bolile trupești, nu mai vrea să lupte pentru a
rămâne în viață, iar logicul său îi dictează că moartea este o alternativă mult mai eficace.
Această decizie a omului este pusă în urmbă în văzul Bisericii lui Hristos, deoarece se știe
deja, că doar Dumnezeu are dreptul de a da, și de a lua viața căci El este Creatorul nostru, al
tuturor, și tot El este tratamentul contra morții și calea spre viața veșnică, „Christianity is the
treatment for death and the way to eternal life.”6
În lumina acestor fapte, lumea ateistă, nu face altceva decât să sublinieze că atât viața,
cât și moartea nu este decât un joc la un nivel mai înalt în care există cei vi, și nu mai există
cei morți. Ateismul nu face altceva decât să-l bulverseze pe om, și să-l îndepărteze de orice
rădăcină, sau țintă divină, religioasă, de Dumnezeu. Comform aceste ideologii, omul este
convins că între viață și moarte nu mai există nici o diferență accentuată, la fel cum nu este o
diferență prea mare între apa plată, și apa minerală, din momente ce amândouă alungă
însetarea.
Astfel, această ideologie, înlătură de la oameni pe Dumnezeu, și orice moralitate,
prezentându-le pe toate relative și relevante, dar dar cât vrea omul, în acest context omul
ajunge să-și dorească să fie lăsat de spiritualitate, de moralitate, de Dumnezeu, să trăiască cât
și cum vrea, apoi să-l ajute să moară. „Contemporany societies do not just disagree about the
morality that should guide end-of-life decisions. In addition, the disagreements involve
profoundly different views about the signifiance of reality.”7
1. Paradoxul teologic, întâlnit în lumea acceptării eutanasiei, este că, deși sunt clare
ideațiile despre sinucidere, persoana care dorește eutanasia, consideră că nu se sinucider,
cheamă preotul pentru a i se oficia Taina Spovedaniei, deoarece vrea să fie iertat, însă, oare,
prin aceasta putem identifica un comportament de substragere de vină, și aruncarea ei asupra
lui Dumnezeu, din cauza căruia, spune el, suferă, transformându-l pe medic în criminal, dacă
el este cel care administrează otrava ?
Aceasta este o întrebare la care nu i-am găsit un răspuns clar, însă, în balans cu
răspunsul acestei întrebări, stă originea vieții și rolul ei pe acest pământ, și mai ales punctul
final unde va ajunge aceasta, adică ea pornește de la Dumnezeu, rolul ei fiind posibilitatea de
a redobândi viaț veșnică pierdută prin păcat, suferința fiind calea prin care omul se curăță de

6H. Tristam Engelhardt, Jr., „Suffering, Dying and Death: Incompatible Undertandings of Palliative Care”, în
cadrul conferinței de Bioetică, Cluj-Napoca, 3. 05. 2012.
7 Ibidem

&5
măreața sănătate din care omul nu reușește să ajungă la smerenia cuvenită pentru viața
viitoare.
2. Paradoxul medical, întâlnit în lumea acceptării eutanasiei, constă în faptul că medicii
au funcția a de a ajuta, îngriji, îmbunătății, salva viețile oamenilor și nicidecum de a omorâ,
de a întrerupe viața. Lucrul acesta contravine eutanasiei, deci nici din acest punct de vedere
nu ar trebui acceptarea, legalizarea și mai ales practicarea eutanasiei, în caz contrar încalcă
principiile medicinii. „Medicii ar trebui să fie cei care tratează bolile oamenilor, cei care le
alină suferință. Iar administrarea morții reprezintă exact contrariul și schimbă în totalitate
relația medicului cu pacientul.”8
Eutanasia, la noi în țară îl poate ademeni pe om, deoarece este foarte mediatizată tocmai
pentru că se luptă atât pentru legalizarea ei, cât și menținerea ei departe de lege. Comform
acestor mediatizări, „alegerea de a pune capăt vieţii ar trebui oferită acelor persoane bolnave
în stadiu terminal, susţine documentul care descrie actuala lege ca "inadecvată şi incoerentă"
şi care va oferi o schiţă legală celor care au fost diagnosticaţi cu o boală care le dă mai puţin
de un an de viaţă şi care vor dori să moară asistanţi. Dar asta doar dacă vor îndeplini anumite
criterii stricte:
1. Doi doctori independentţi vor confirma diagnosticul.
2. Bolnavul a fost informat cu privire la întregul ajutor medical şi social existent.
3. Bolnavul a luat decizia în mod voluntar, fără să fi presat de alţii sau fără să se simtă
"o povară".
4. Bolnavul nu acţionează sub influenţa unei boli mintale şi este capabil să ia
medicamentaţia singur, fără ajutor.
Raportul de 400 de pagini apare după un an de investigaţii al comisiei, al cărei membri
include un fost şef al poliţiiei metropolitane, un fost preşedinte al Consiliului General al
Medicilor, un consultant în privinţa persoanelor cu dezabilităţi, un preot anglican şi specialişti
în medicină, sănătăte mintală, îngrijire paleativă şi asistenţi sociali.
Printre finanţatorii comisiei s-au numărat Terry Pratchet, celebrul autor de cărţi pentru
copii, care suferă de Alzheimer şi de un om de afaceri.
În urma criteriilor raportului, Pratchett e puţin probabil să fie printre cei eligibili să fie
lăsaţi să moară asistat.

8Mircea Gelu Buta, Iulia Alexandra Buta, „Bioetica între Mărturisire și Secularizare”, Ed. Renașterea, Cluj-
Napoca, 2008, pag. 242

&6
 Sinuciderea asistată este considerată infracţiune în Marea Britanie şi în Ţara Galilor şi se
pedepseşte cu până la 14 ani de închisoare.”9
3. Paradoxul social, în lumea acceptării eutanasiei, constă în faptul că societatea preferă
să scape de o persoană decât să o ajute, acest lucru îl observăm din condițiile legiferării
eutanasiei, menționat mai sus, „fără să se simtă o povară”, probabil pentru copii lor, pentru
prietenii lor, pentru societate.
Dacă dintre toate aceste păreri contrare, cel social este cel cu adevărat punctul de pornire
al societății, înseamnă că societatea suferă de multă iresponsabilitate.
În această concordanță de idei suntem obligați, noi toți, ca membrii ai societății, de ce
suntem iresponsabili, să lăsăm pe un om, deși ne vine ca o povară, să moară, de ce îl lăsăm să
simtă ca ne este o povară, de ce o povară propriul nostru părinte? Oare suntem prea ocupați și
nu putem să-i ajutăm pe cei cu o boală incurabilă, un handicap, o neputință, să nu apeleze la
sinuciderea asistată?
Marele punct de pornire al eutanasiei este suferința, durerea fizică mai ales, dar și
durerea psihică, acestea nu pot fi controlate prin eutanasie, prin legalizarea și practicarea ei, ci
trebuie să facem mult mai mult pentru a îngrădi elemtentele ce aduc la disperarea din
suferință, ce-l împing pe om la ultima soluție ce pare a fi eutanasia.
Adesea, oamenii care se simt o povară pentru familie, nu sunt doar cei care au o boală
incurabilă, ci și bătrânii care în loc să-și găsească bunăstarea în cadrul familiei lor, ei sunt dați
la o parte, înstrăinați, pentru că nu mai sunt folositori, și câteodată chiar abandonați în azile.
Din aceste considerente Biserica a lucrat mereu cu medicina, sau cel puțin în fazele
incipiente, tocmai pentru că suferința, deși este un drept de care nu putem scăpa, nu înseamnă
că nu trebuie să facem nimic pentru a diminua sau chiar a împiedica pe cât posibil suferința
oamenilor. Tocmai de aceea societatea, din cadrul căreia face parte și Biserica, cere ajutorarea
sărmanilor, celor bolnavi, celor lipsiți de hrană, haine și adăpost.
Spuneam mai sus că eutanasia nu este diferită, prea mult, de sinuciderea clasică, și asta
pentru că eutanasiei i se mai spune și sinuciderea asistată din motivul că omul își exprimă
voința de a muri, dar pentru a putea muri, are nevoie de altcineva, și de cele mai multe ori, de
medic, pentru a-i putea administra medicamentele care îi vor aduce sfârșitul dorit, fără
suferință, sau chin. „Suicidul este adesea și refuz al iubirii de sine, negarea aspirației naturale

9 http://www.realitatea.net/raport-sinuciderea-asistata-ar-trebui-sa-fie-legalizata_901292.html

&7
la viață, renunțarea la datoriile de dreptate și de caritate față de aproapele, față de diferite
comunități, față de întreaga societate.”10
Reacțiile contra eutanasiei nu întârzie să apară, directorul Centrului de bioetică al
Universității Catolice „Sacro Cuore” din Italia, spune că „eutanasia este un răspuns greşit la o
problemă serioasă, cea a formelor acute de durere la sfârşitul vieţii. Nu există nici un drept de
a muri pentru că moartea nu este un drept ci un fapt: există, în schimb, necesitatea de a
promova dreptul şi accesul la îngrijire şi la asistenţă pînă la moartea naturală. Astăzi trebuie
încurajată şi împlementată o cultură de asistenţă faţă de muribund care să ia în calcul toate
formele de atenuare a durerii şi de acompaniament existenţial, uman şi religios faţă de
persoana umană.”11
Scara eutanasiei este destul de largă, ea nu se mai referă doar la bolnavul grav și în
ultimul stadiu, ci „și la nou-născuții cu defecte grave, unii sugerând abandonul prin eliminarea
alimentației pentru evitarea suferinței subiectului și a poverii pe care el ar contitui-o pentru
societate. Astfel alegerea nu mai este făcută de individ, ci de societate.”12
„Din punct de vedere juridic, în sistemul de drept românesc este strict interzisă
euthanasia activă, constând în intervenția medicală efectuată în scopul întreruperii vieții, chiar
la intervenția pacientului. Această faptă ar putea fi pedepsită din punct de vedere penal prin
încadrarea ca și infracțiune de omor (art.129 C.Pen) – când medical asistă la suicidal
pacientului.
Discuția se va purta numai asupra admisibilității sau nu a eutanasiei passive, care constă
în omiterea sau încetarea de către medic, la cererea pacientului, de a administra un anumit
tratament care să îi prelungească viața.
Legile fundamentale ale oricărui stat și convențiile internaționale prevăd ca un principiu
fundamental dreptul la viață al persoanei, dar nu se prevede expresis verbis existența unui

10 Almoș Bela Trif, Vasile Astărăstoae, Liviu Cocora, „Eutanasia - suicidul asistat - eugenia”, Ed. Infomedica,
București, 2002, pag. 125
11Prof. Adriano Pessina, „Eutanasia: un răspuns greşit la o problemă serioasă”, internet: http://
storico.radiovaticana.org/rom/storico/
2006-03/71446_eutanasia_un_raspuns_gresit_la_o_problema_serioasa.html

Elio Sgreccia, Victor Tambone, „Manual de bioetică” Ed. Arhiepiscpiei Romano-Catolice de București,
12
București, 2001, pag. 284

&8
drept fundamental al persoanei de a muri.”13 Ce se omite cu desăvârșire în aplicare acestor
drepturi este faptul că se acordă dreptul la viața, nu drept la moarte. Viața nu e egală morții.
„Art.8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, privind respectful veții private
care, potrivit art.11 din Constituție, face parte din dreptul intern, a fost interpretat de către
Curtea Europeană a Drepturilor Omului în sensul că în conținutul noțiunii de viață privată
intră dreptul de a trăi așa cum vrea fiecare personă, dreptul de a dispune de propriul său corp.
În conținutul noțiunii de viață privată intră și posibilitatea de a-și hotărî sfârșitul,
inexistența posibilității ca orice persoană să-și decidă moartea, fiind astfel o ingerință în
dreptul la viață privată al acesteia.”14
Drepturile omului, privite larg, și încadrarea în ele a dreptului la moarte ajung să
combată pe Dumnezeu. Dar, dacă, aceste drepturi ar fi regândite în favoarea deplină a vieții,
le-am putea numi: „Drept constituțional pentru îngrijirea ameliorativă, aceasta respinge
intervenția activă a sinuciderii asistate. Aceasta reprezintă o evoluție semnificativă, pentru că
îndepărtează o mare barieră din calea alinării efective a durerii, anume teama doctorului de a
scurta cursul vieții unui pacient bolnav în stare terminală.”15
În concluzie, eutanasia este, ca și sinuciderea modalitatea prin care omul voiește să
moară, și pune în aplicare planul de a-și lua viața. Cu toate acestea, eutanasia, față de
sinucidere, este diferită, nu din punctul de vedere al rezultatul actului, ci din puctul de vedere
al momentul de punere în aplicare a actului. Comform acesteia, în eutanasie, omul cere
ajutorul altor persoane pentru a-l omorâ, drept urmare eutanasia se mai numește și sinucidere
asistată.
Eutanasia folosește ca și argument de „funcționare” drepturile omului la viață, adăugând
acesteia, drepturile omului la moarte. Contrar acestui ultim drept, stă „viața pământească care
este condiția generală și esențială a oricărui progres moral, ea este pentru creștin locul de
pregătire pentru viața viitoare și este obligatorie pentru toți.”16

13Liviu-Marius Harosa, „Drepturile fundamentale ale pacientului la viață derivate din interpretarea legii
pacientului”, în „Medicii și Biserica” volumul IV, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2006, pag. 128
14 Ibidem.
15 John Breck, „Darul sacru al vieții”, tratat de bioetică, Ed. Patmos, Cluj- Napoca, 2007, pag. 273
16 Drd. Aurel Radu, „Dreptul la viață”, în Studii Teologice, nr. 1, an 1986, pag. 76

&9
 Concluzii
În contradicţie totală cu viziunea creştin-ortodoxă asupra vieţii şi a morţii, eutanasia
este o metodă respinsă categoric în societatea românească, atât de Biserică, cât şi de corpul
medical. Un lucru cât se poate de firesc, dacă ne gândim că menirea medicului e aceea de a
însănătoşi, de a prelungi viaţa unui pacient, şi nu de a-l ajuta să moară.
Ca și sinuciderea clasică, sinuciderea asistată încalcă Porunca a șasea a Decalogului:
„Să nu ucizi” și nu mai i-a în considerare că „Dumnezeu este făcătorul și susținătorul tuturor
oamenilor și deci războiul care extermină viața lor în masă este contrar voii Lui, […]. Cine ia
viața unui om zădărnicește chemarea lui la Dumnezeu și posibilitatea împlinirii lui, iar, în
același timp, încalcă suveranitatea lui Dumnezeu.”17
Cum ar putea fi acceptată şi practicată deci eutanasia de către un medic, dacă această
metodă contrazice un principiu solid al meseriei sale, acela de a salva vieţi?
"Eutanasia nu poate fi acceptată în lumea medicală din mai multe motive: în primul
rând nu mai salvezi nimic, apoi soluţia este una radicală, fără posibilitate de îndreptare şi
poate interveni chiar şi abuzul. "Mâna care vindecă nu poate să fie mâna care ucide." Şi mai
există un pericol, acela că, odată acceptat, acest gest extrem poate fi generalizat, ceea ce ar fi
extrem de grav. Codul deontologic al Colegiului Medicilor din România spune foarte clar că
se interzice eutanasia, suicidul asistat şi eugenia, acestea fiind considerate cele mai grave
abateri în profesia noastră, de medici. Cred că soluţia alternativă în cazul pacienţilor aflaţi în
stadii terminale ar trebui să o constituie îngrijirile paliative. Sistemul de sănătate ar trebui să
insiste mai mult pe partea de prevenţie a bolilor şi de dezvoltare a unei reţele de îngrijiri
paliative", a declarat prof. univ. dr. Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din
România.18

17Pr. Dumitru Stăniloae, „Să nu ucizi! - Temei creștin pentru pace”, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 1- 2, an
1964, pag. 81- 89.
18Otilia Bălinișteanu ”Eutanasia este păcatul unei lumi care s-a îndepărtat de Dumnezeu”, în: http://
ziarullumina.ro/eutanasia-este-pacatul-unei-lumi-care-s-a-indepartat-de-dumnezeu-30098.html

&10
 Cuprins

Suferința...............................................................................................................................pag.2

Eutanasia..............................................................................................................................pag.4

Concluzii............................................................................................................................pag.10

&11
 Bibliografie
Izvoare:
1. Biblia, sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte Teoctist; Cu aprobarea Sfântului Sinod, EIBMBOR, București, 1988.
Sfinți Părinți:
1. Sfântul Chiril al Alexandriei, „Despre alegerea lui Iisus”, Scrieri partea a doua, în PSB
39, EIBMBOR, București, 1992
Reviste teologice:
1. Drd. Aurel Radu, „Dreptul la viață”, în Studii Teologice, nr. 1, an 1986
2. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, „Responsabilitatea creștină”, în Ortodoxia, nr. 2, an 1970.
3. Pr. Dumitru Stăniloae, „Să nu ucizi! - Temei creștin pentru pace”, în Biserica Ortodoxă
Română, nr. 1- 2, an 1964.
Lucrări și scrieri:
1. Almoș Bela Trif, Vasile Astărăstoae, Liviu Cocora, „Eutanasia - suicidul asistat -
eugenia”, Ed. Infomedica, București, 2002.
2. Elio Sgreccia, Victor Tambone, „Manual de bioetică” Ed. Arhiepiscpiei Romano-Catolice
de București, București, 2001.
3. H. Tristam Engelhardt, Jr., „Suffering, Dying and Death: Incompatible Undertandings of
Palliative Care”, în cadrul conferinței de Bioetică, Cluj-Napoca, 3. 05. 2012.
4. Jean-Claude Larchet, „Creștinul în fața bolii, suferinței și morții”,Ed. Sophia,București,
2006.
5. John Breck, „Darul sacru al vieții”, tratat de bioetică, Ed. Patmos, Cluj- Napoca, 2007.
6. Liviu- Marius Harosa, „Drepturile fundamentale ale pacientului la viață derivate din
interpretarea legii pacientului”, în „Medicii și Biserica” volumul IV, Ed. Renașterea,
Cluj-Napoca, 2006.
7. Mircea Gelu Buta, Iulia Alexandra Buta, „Bioetica între Mărturisire și Secularizare”, Ed.
Renașterea, Cluj-Napoca, 2008.
Internet:
1. h t t p : / / w w w. r e a l i t a t e a . n e t / r a p o r t - s i n u c i d e r e a - a s i s t a t a - a r - t r e b u i - s a - f i e -
legalizata_901292.html

&12
2. Documentul despre eutanasie al Bisericii Ortodoxe Române http://patriarhia.ro/
eutanasia-445.html
3. Prof. Adriano Pessina, „Eutanasia: un răspuns greşit la o problemă serioasă”, internet:
h t t p : / / s t o r i c o . r a d i o v a t i c a n a . o r g / r o m / s t o r i c o /
2006-03/71446_eutanasia_un_raspuns_gresit_la_o_problema_serioasa.html

&13