Lucrare de seminar Istoria Religiilor

Viața și existența în accepțiunea lui Budha:pesimism sau realism?

În această lume,există mai multe tipuri de cunoaștere, există o sete de cunoaștere ce

răsare din dorința transcenderii principiului văzut, există o admirație conturată de un
necunoscut ce lasă voința nestăvilită a cunoașterii printr-un principiu nevăzut, există o
cunoaștere ce este descoperită sau transmisă, și există o dorință de cunoaștere ca
modalitate de ieșire din propriul jalon. Așadar, împrejurările vieții adesea ne conduc spre
nevoi, spre căutări, spre cauzalitate: De ce? Întrebările aproape neînsemnate la prima
vedere aduc răspunsuri fundamentale și existențiale indiferent de loc sau timp, sensul prim
și ultim al existenței este gustat și sugerat în orice existență rațională.
Doctrina orientală buddhistă nu acordă o importanță deosebită cunoașterii precum
ideologia occidentală, cunoașterea adaugă existenței un material confortabil ce
poate lansa diferite opinii despre înțelesul vieții.

În viața lui Buddha se arată clar demonstrație căutării absolute, cercetare sinceră și
profundă, căutare stabilă chiar și în fața asaltului lui Marā (Moartea) având ca scop ultim
problema centrală: eliberarea de suferință.
În meditația succesivă pe care o parcurge se reliefează patru stadii, îmbrățișează în
prima veghe, grație „ochiului său divin” totalitatea lumilor și eterna lor devenire, adică ciclul
nașterilor, morților și reîncarnărilor. Al doilea popas stă în acțiunea sa de recapitulare a
vieților anterioare. Al treilea stadiu creionează boddhi, Trezirea, descoperă legea care
motorizează ciclul infernal al nașterilor și al reîncarnărilor, și înăbușirea condițiilor de
„producerii”.1
Din acest moment poată cu sine cele patru „Adevăruri Nobile” ca răspuns la propria căutare,
în mintea sa decurge o îndoială în ceea ce privește transmiterea acelor învățături grele de
purtat, spulberarea îndoielii și încredințarea lui Buddha este realizată cu intervenția lui
Brahmā.2

1
Mircea ELIADE, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol 2, trad. Cezar Baltag, Editura Polirom, 2011, p. 71.
2
Heinrich ZIMMER, Filozofiile Indiei, trad. Sorin Mărculescu, Editura Humanitas, București, 20122, p. 356.

1
În viața noastră sigur ne-am pus următoarea întrebare: Care este ultimul scop al nostru? Spre
ce năzuim? Ce facem în lumea aceasta? În contextul nostru, ideologia budistă afirmă că noi
existăm pentru fericire, ceea ce realizăm și construim este pentru propria fericire.

Buddha spunea că „noi suntem oamenii care năzuim spre fericire și disprețuim
suferința”2, cumpănirea lor alternează, suferința fiind mai pregnantă în viața omului. De cele
mai multe ori stările de suferințe sunt mai profunde decât stările maximale de fericire, sunt
stări diametral opuse, bucuria este o stare a echilibrului de natură pozitivă iar suferința
aparține dezarmoniei ducând la un comportament corect sau fals.
Viziunea despre suferință nu a fost expusă într-un sistem filozofic bine concentrat de
către Buddha, specialiștii afirmă că suferința este „o dorință permanent înăbușită, o voință
obstaculată”. Mai bine zis nimeni nu îți poate satisface toate dorințele pe care le simte,
nimeni nu poate să își îndeplinească dorința imediat. Lucrurile văzute pe care le dorim sunt
pământești adică efemere, iar noi sunt la fel de trecători. În „cheie” budistă „a fi în lume
înseamnă a ocupa un spațiu”.

Budismul afirmă că existența constă în suferință și este plină de suferință 3, toate cele
pe care le simțim la nivel colectiv și individual sunt urmări din acțiunile noastre negative,
așadar dacă voim să nu fim infuzați de suferință trebuie să părăsim negativismul. Iar în
oglindă privind, dorirea fericirii, ca simțire durabilă trebuie atinsă într-o notă perfectă.
Originea și sursa suferinței si a fericirii își are obârșia în mintea noastră, de aceea putem să o
controlăm.
Mai clar redăm un verset pentru a rezuma axioma budistă:

Renunță la toate acțiunile negative,

Împlinește la perfecție ceea ce este bine și
Sturnește-ți mintea;
Acesta este învățătura lui Buddha.5

Prima cuvântare a lui Buddha a avut loc la Benares în fața celor cinci ucenici care în trecut l-
au părăsit, acesta pentru prima dată se prezintă ca Buddha și expune învățătura sa pornind de
la ideea că „a fi în lume” înseamnă suferință.

2
Nicolae ACHIMESCU, Budism și Creștinism, Editura Junimea-Tehnopress, Iași, 1999, p. 24.
3
Victor KERNBACH, Dicționar de mitologie generală, Editura științifică și enciclopedică, București, 1989, p. 89.
5
Gonsar RINPOCHE, Esența doctrinei buddhiste: calea spre trezire, Editura Herald, București, p. 14.

2
Învățătura despre existență și viață este expusă în cele patru „adevăruri nobile”, dogmă ce
constituie inima și miezul accepțiunii lui Buddha, se arată ca un medic din zilele acelea ce
realizează o „radiografiere” sau privire asupra omului sau a umanității:

• „Iată, o monahilor, adevărul sfânt despre suferință: nașterea este suferință,

bătrânețea este suferință, boala este suferință, moartea este suferință,,
îngrijorarea, plânsul, durerea, tristețea și disperarea sunt suferință, unirea cu
ceea ce nu iubești este suferință, a nu opțiune ceea ce dorești este suferință, Pe
scurt, cele cinci elemente ale ființei umane care provoacă atașare de existență,
sunt suferință.”

• „ ...cauza suferinței: setea de existență care duce din renaștere renaștere,

însoțită de plăcere și de pofta lacomă care-și găsește ici-și colo plăcerea: setea
de plăcere, setea de existență și setea de impermanență”

• „ ...suprimarea suferinței: stingerea setei acesteia, prin nimicirea totală a

dorinței, părăsind dorința, renunțând la ea, eliberându-ne de ea, nelăsându-i
nici un loc.”

• „ ...adevărul sfânt care duce la suprimarea suferinței: este acel drum sfânt cu
opt cărări, care se unesc cu: credința dreaptă, hotărârea dreaptă, cuvânt drept,
faptă dreaptă, mijloace corecte de existență, efort drept, cugetarea dreaptă și
meditație dreaptă.”

Primul adevăr privește suferința sau durerea (dukkha)4, acesta anunță că orice formă
de viață este aducătoare de tristețe, oamenii din momentul nașterii sunt angrenați într-un
stadiu împresurat de suferință, suntem purtători de tristețe. Ceea ce observăm este lipsa unui
metaochi în acest diagnostic, nu prezintă existența unui păcat deoarece Buddha nu s-a alipit
de un spațiu mitologic sau metafizic în discursul său ci se aplecă asupra nivelului
psihologic.5
Analiza etimologică a termenului dukkha ne ajută să înțelegem că acesta are o
rezonanță mai largă, noțiunea din pali are un câmp semantic mai larg și înseamnă:
indispoziție, boală, nemulțumire, neliniște, iritare, zbucium conflict, teamă de viață.8

4
Nicolae ACHIMESCU, India. Religie și filosofie, Editura Tehnopress, Iași, 2001, p. 296.
5
Heinrich ZIMMER, Filozofiile Indiei, trad. Sorin Mărculescu, Editura Humanitas, București, 20122, p. 357. 8
N. ACHIMESCU, Budism și Creștinism, ... p. 27.

3
Ceea ce mai găsim interesant este folosirea cuvântului pentru forme de fericire, ba chiar
pentru stări spirituale de meditație ca fiind dukkha.6
Buddha prioritizează predarea suferinței nu doar ca vizualizare fizică sau mentală ci exprimă
diferite niveluri de suferință: suferința suferință, suferința schimbării și suferința
condiționată sau omniprezentă.

• Suferința suferință - în samsara există mai multe tipuri de existență și de ființe

sensibile la existență, analiza noastră aduce la suprafață adevărul realistic, deținem
toate suferințele, trăim cu ele, ne mișcăm cu ele, suntem ocupați permanent de ele, ne
procurăm alimentele, lichidele. Căutăm afecțiune putând să suportăm gustarea fericirii
și în același timp gustăm și sentimentul trădării absolute (exemplu: dragoste între
două persoane);

• Suferința schimbării – suntem capabili de fericire superficiale și temporare, simțim

plăcerea fizică, satisfacția sau nemulțumirea mentală, aceste suferințe te conduc spre
fericire iar stare de fericire se diminuează și conduce spre suferință, trebuie multă
atenție în această simțire pentru că se transformă plăcerea în cauză a durerii.
(exemplu: mâncarea prea multă duce la stare de rău);

Putem înțelege de ce Buddha a introdus fericirea în categoria suferinței de schimbare

pentru că în realitate este o fericire vulnerabilă și neveritabilă.
• Suferința omniprezentă – este stadiul pe care îl trăim, nu deținem control asupra
momentului actual, asupra destinului, faptelor și a minții, acesta este suferința cea mai
profundă.

Al doilea adevăr se referă la originea sau la axiologia suferinței, în dorința, pofta, sau setea
care determină reîncarnările. Dorința acesta caută neîncetat obținerea imediată a nevoilor, a
înclinărilor percepute, aici găsim setea de reproducere ca formă de perpetuare. Totodată se
osândește și condamnă setea de autoanihilare ca formă de sinucidere, această sete nu te
salvează din ciclul etern al reîncarnărilor.7

6
M. ELIADE, Istoria credințelor și ideilor religioase..., p. 84.
7
M. ELIADE, Istoria credințelor și ideilor religioase..., p. 84

4
 Al treilea adevăr voiește abolirea poftei ce duce la eliminarea durerii, echivalând cu
Nirvāna, cu stingerea apetenței8, ce face posibilă suprimarea suferinței.
În final, al patrulea adevăr descoperă căile care duc la încetarea suferinței prin calea:
Drumul este Nobila calea cu opt răspântii sau Calea de Mijloc – opinia corectă, aspirația
corectă, vorbirea corectă, conduita corectă, mijlocarele de existenta corectăm efortul corect,
atenția corectă și contemplarea corectă.
Simțirea imperfecțiunii din noi ne conduce spre dorirea transcrierii unui plan spre
desăvârșire, de aceea când suferim devenim conștienți de imperfecțiune și așa se naște în noi
voință spre libertate. În măsura cu care traversăm imperfecțiune devenim mai liberi și fericiți.
Budologul Lama Angarika Govinda se întreabă dacă fericirea poate fi empirică omului fără
contrastul suferinței, acesta răspunde că omul desăvârșit se arată matur fără o amintire a
suferinței, dar rămâne în el capacitatea empatică, bucuria milostivă a ajutorului din
participarea pentru binele aproapelui.9
Tratamentul radical a lui Buddha este unul garantat, acesta prezentând suferința nu se
socotea pe sine pesimist, ci contrat plin de realism și obiectiv. 10 El propunea oamenilor să se
analizeze în unghi psihologic pentru a se descătușa de sub cămașa proprie a robiei, propune
eradicarea cauzalității și ignoranței făcând cu putință atingerea unei stări de desăvârșire
conștientă și deplină.

Profesorul Heindrich Zimmer afirmă că această doctrină nu este un atrăgătoare

deoarece el consideră că oamenii cred că nu au o viață așa de nesănătoasă și nu au un curaj
teribil de a se privi realistic în oglindă, aceasta ar însemna o nebunie absolută.
Budismul reprezentă mai mult o concepție sumbră cu privirea la existența omului, nu este
vorba de un pesimism filozofico-ontologic.
Drumul lui Gautama este denumit și un drum de mijloc deoarece nu intră
înfundăturile extreme. Adică, se ferește de o căutare excesivă a lucrurilor lumești, de o
practică ascetică (jainism), scepticismul (tăgăduind posibilitatea cunoașterii transcendentale)
și argumentarea unei teorii metafizice nedemonstrate.11

8
Encyclopedia Britannica, The Four Noble Truths, https://www.britannica.com/topic/Buddhism/The-
FourNoble-Truths, 28 martie 2020.
9
N. ACHIMESCU, Budism și Creștinism, ... p. 27.
10
N. ACHIMESCU, India. Religie și filosofie,...p. 298.
11
H. ZIMMER, Filozofiile Indiei,... p. 358.

5
 Mircea Eliade afirmă că un univers mental străin nu poate fi înțeles decât dacă te
situezi înăuntrul lui, în sânul trăirii original pentru a înțelege etosul specific desfășurat în
miez, în interior.12 Așadar învățătura lui Buddha pentru noi rămâne un caracter
neexperimentat, nedibuit prin empirie, dar putem afirma că învățătura lui Buddha nu este o
simplă revelația naturii lucrurilor, este o cale, este metoda, omul trebuie să experimenteze
starea specifică a peștelui prins într-un năvod, acesta ajunge incontestabil într-un drum al
suferinței într-un drum al existenței nefericite împresurat de voințe și dorințe concupiscente.
Această viață propusă de Buddha nu se poate desfășura într-un cadru modern, într-un
lume mundană, este nevoie de un loc propice desfășurării acțiunii, unghi retras pentru a trăi o
viață monahală veridică. Viața lui încă din timpurile vechi a devenit o certitudine pentru
adepții religiei, în ciuda lucrurilor scrise de savanți din Orient și Occident, tot ne mai rămâne
loc de interpretare asupra vieții întemeietorului, dar cert rămâne doctrina pe care o lasă în
urmă sa.13 Din doctrina textelor budiste se revelează un pragmatism apăsător, se arată o
realitate ce ne înconjoară fără să o putem evităm. Calea pe care o prezintă este una de mijloc
care ține departe de extreme. Prin suferință credinciosul naște confuzie, deziluzie, tristețe,
însingurare, toate acestea arătându-se foarte bolnăvicioase. Maestrul spunea că mortificarea
nu duce la o scăpare din această lume și nici nu trimite la un triumf asupra simțurilor. 14
Nimeni în această lume nu s-ar putea elibera de pofta simțurilor dacă nu își schimbă
viața printr-o corecție și într-o îngrijire permanentă de viața sa. De aceea budismul nu este o
doctrină pesimistă sau morbidă, ba chiar este o doctrină infuzata constant de realism și
obiectivism. Inițiatorul afirmă că un om care își umple lampa cu apă niciodată nu va stinge
întunericul grosier din lume, cine este supus plăcerilor trupești acela este sclavul propriului
corp, nu mai este liber ci este robul plăcerii, de aceea el sfătuia ca omul să se hrănească după
cerințele trupului. 15
Totodată, afirmă că omul este dator să-și păstreze trupul sănătos, un lotus este înconjurat de
apă dar apa nu își udă petalele. Buddha nu s-a dedicat unei filozofii complexe despre viață
sau

12
Mircea ELIADE, Sacrul și profanul, trad. din franceză Brândușa Prelipceanu, Editura Humanitas, București,
20073, p. 124.
13
Jean DELUMEAU, Religiile lumii, Editura Humanitas, București, 1996, p. 430.
14
Pr. Conf Dr. Alexandru STAN, Dr. Prof. Remus RUS, Istoria Religiilor, Editura IBMBOR, București, 1991, p.
257.
15
Pr. Conf Dr. A. STAN, Dr. Prof. R. RUS, Istoria Religiilor..., p. 257.

6
existență, acesta se justifică și se arată precum un doctor care este aplecat să rezolve
problemele celui bolnav nu să zăbovească cu cugetări metafizice.

Viața omului este infuzată de obstacole și de neliniști, trăirile sunt adesea foarte
intense schimbând viața omului de la o zi la alta, aceasta arată o impermanență a vieții, o
constantă schimbare după cum spunea și un filozof „singura constantă în viața noastră este
schimbarea”, iar prin concepția lui Buddha totul este relativă.

Doctrina aceasta din mijloc are Calea cu opt brațe, acestea se împarte în trei
diviziuni: Înțelepciune, Morală și Disciplina mentală. Se arată un realism în această doctrină,
o cale clară în atingerea scopului suprem – nirvana. Adeptul budist este chemat la înțelegerea
acelor Patru Adevăruri Nobile, la gândirea corectă în a te abține de la orice gând răuvoitor și
dușmănos. O viață morală ce are un cuvânt corect în atracțiile minciunii, fără să bârfești să
insulți sau să vorbești în deșert, te invită la o acțiune sfânta fără să săvârșește omor, fără să
furi sau să bucur vești, te îndeamnă spre mijloace corecte de mijloc adică o muncă în
conformitate întemeietorul, fără cămătărie, abuzuri alcoolice, jocuri de noroc sau comerț cu
femei. Desăvârșirea vine printr-o disciplină mentală într-un efort corect viață controla
manifestările vieții o trezie sau o atenție vigilentă și corectă, oficiile sau concentrarea corectă
ce te duce la detașarea supremă la eliberarea de suferință la suprimarea totală din ghearele
suferinței.
Realismul din această doctrină a influențat viitoarea filozofie, Arthur Schopenhauer
spunea că voința omului este cea care conduce omul către un calvar pentru că aceasta nu
cunoaște limite, iar atunci când suntem cuprinși de cunoștința lucrurilor corecte, încât să
conștientizăm că viața este schimbare, ce trebuie privită cu un ochi ce cuprinde vederea în
esență a lucrurilor din viața noastră, se arată ca salvarea, mai apoi acesta spunea că viața este
suferință și de preferat ar fi o nonexistență. Așadar viața este un chin, o corvoadă, o
închisoare dar soluția nu este sinuciderea precum aflăm și din doctrina lui Camus. Soluția pe
care o emite filozofia budistă este contemplarea lucrurilor adevărat care ar distruge iluzia din
jurul vieții, un ochi curat va vedea întotdeauna o lume bună.
Ideea realismului a fost cuprins și în filozofia scepticismului, mai exact prin figura
românească a lui Emil Cioran, acesta este un susținător al viziunii budiste, dar în același timp
recunoaște că nu poate practic această ideologie, ideea că s-ar putea întoarce din nou într-o
existență suferindă îl îngrozește adăugând poziția lui geografică. Pentru Cioran poarta morții
nu înseamnă sfâșierea existenței, mai mult o eliberare din catastrofala potență a vieții de a
te fi născut.

7
 În oglindă avem filozofia lui Epicur ce vedea moartea ca final al simțurilor, încât
omul trebuie să se bucure de toate oportunitățile pe care le are în drumul vieții, dar cu toate
nu plăcerea este scopul ci liniștea sufletească, ajungând la ataraxie.

Revenind la prima idee expusă despre cunoaștere, ajungem să vedem o conversație a

lui Buddha, consemnată printre așa-numitele „Dialoguri lungi” despre diferitele arte care duc
la înțelegerea naturii proprii și înțelegerea universului. Buddha nu susține o cunoaștere
existențială a acestora, spune că sunt bine venite, dar el nu le acordă importanță pentru că
dezvoltă un alt timp de cunoaștere -cunoașterea încetării- suprimării a existenței mundane, a
extremului repaus prin emancipare.
Se poate spune că avem parte de un paroxism al înțelegerii modului de existență ca lirism a
senzațiilor și a modului de a te izbăvi de ele, ca mod de eliberarea din vraja și iluzia lumii.

8
 Bibliografie

ACHIMESCU, Pr. Dr. Nicolae, Budism și Creștinism, Editura Junimea-Tehnopress, Iași,

1999.
-, India. Religie și filosofie, Editura Tehnopress, Iași, 2001.
-, Religii în dialog, Editura Trinitas, Iași, 2006.
BETHOLET, Alfred, Dicționarul religiilor, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 1995.
DELUMEAU, Jean, Religiile lumii, Editura Humanitas, București, 1996.
ELIADE, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol 2, trad. Cezar Baltag, Editura
Polirom, 2011.
ELIADE, Mircea, Sacrul și profanul, trad. din franceză Brândușa Prelipceanu, Editura
Humanitas, București, 20073.
GRIGORIEFF, Vladimir, Religiile lumii, trad. de Mihai Giugariu și Matei Giugariu. Editura
Universal Dalsi, București, 1999.
KERNBACH, Victor, Dicționar de mitologie generală, Editura științifică și enciclopedică,
București, 1989.
RINPOCHE, Gonsar, Esența doctrinei buddhiste: calea spre trezire, Editura Herald,
București.
STAN, Pr. Conf. Dr. Alexandru, RUS, Dr. Prof. Remus, Istoria Religiilor, Editura
IBMBOR, București, 1991.
VALEA, Ernest, Creștinismul și mistica indiană-două căi spre aceeași finalitate?, Editura
Ariel, Timișoara, 1993.
VASILESCU, Diac. Prof. Dr. Emilian, Istoria Religiilor, Editura IBMBOR, București,
1982. ZIMMER, Heinrich, Filozofiile Indiei, trad. Sorin Mărculescu, Editura Humanitas,
București, 20122.
Encyclopedia Britannica, The Four Noble Truths,
https://www.britannica.com/topic/Buddhism/The-Four-Noble-Truths, 28 martie 2020.