UNIVERSITATEA ,,DUNĂREA de JOS” din GALAȚI

FACULTATEA DE ISTORIE, FILOSOFIE ȘI TEOLOGIE

REFERAT
TEMĂ: INDIA BUDISTĂ

PROF. COORDONATOR: Asist. drd. Adi Secară

STUDENT: Vrânceanu Elena-Gabriela

ANUL III – ISTORIE

Introducere
Budismul este o religie și o filosofie orientală. Ea își are originea în India, începând cu
secolul al VI-lea Î.Hr. și s-a răspândit într-o mare parte a Asiei Centrale și de Sud-Est. Se
bazează pe învățăturile lui Gautama Siddhartha (Buddha Shakyamuni), un gânditor indian
care se crede că ar fi trăit între 563 Î.Hr. și 483 Î.Hr.. De-a lungul timpului, budismul a suferit
numeroase schimbări, în prezent fiind o religie foarte divizată, fără o limbă sacră comună și
fără o dogmă strictă, clar formulată.

Budismul aparține grupului de religii dharmice alături de hinduism și janinism,

păstrând o puternică influență a elementelor constituente ale acestor două religii. Budismul
mai este numit și ,,Buddha Dharma”, ceea ce înseamnă în limbile sanscrită și pali (limbile
textelor antice budiste) ,,Învățăturile Celui Luminat”.

Buddha a fost unul dintre marii gînditori cu cea mai mare influență în istoria omenirii.
Vreme de mai bine de 1500 de ani, învățătura sa a avut un mare impact asupra
subcontinentului indian.

Din păcate, nici o singură lucrare din vasta literatură budistă, nu provine de la Buddha
însuși.,,Izvoarele filosofice aflate la dispoziția cercetătorilor în domeniul istoriei religiilor,
sunt scrierile sacre ale diferitelor școli budiste, păstrate în limbile pali și sanscrită, sau cele
traduse în chineză și tibetană”1.

1
Nicolae Achimescu, India. Religie și filosofie, op. cit.,Editura Tehnopress, Iași, p.276
Cuprins

Budismul îsi trage seva din imensul sistem al filosofiei hinduiste vedice si upanisadice,
în cadrul căruia Buddha a apărut ca un reformator al unor credințe, greu de înteles și de
aplicat pentru oamenii obișnuiți.

În jurul acestei personalități s-au creat legende. Buddha a descoperit sensul profund al
vieții. Doctrina budismului timpuriu cu greu poate fi deslușită sub straturile depuse mai târziu.
Cert este că în faza inițială conținutul acestei doctrine formează nu atât o concepție religioasă,
cât un sistem etico-filosofic. Descoperă că trăsătura fundamentală a existenței umane este
suferința și ajunge la descoperirea celor 4 adevăruri, care a avut loc în momentul iluminării lui
Buddha și pe care le-a făcut cunoscute la prima sa predică de la Benares, aceste adevăruri
fiind: adevărul despre existența suferinței, despre nașterea suferinței, despre nimicirea
suferinței, despre calea ce duce la nimicirea suferinței. Din acel moment Buddha începe să-și
propovăduiască filosofia sa dar abia dupa 300 de ani regele Asoka îi recunoaște statutul
oficial al acestei filosofii, ridică temple și monumente în locurile legate de viața și activitatea
lui Buddha. Cea mai importantă carte a budismului se numește Tripitaka, care guvernează
lanțul reîncarnărilor. Orice ființă umană este condusă de la o renaștere la alta prin nesfârșite
suferințe. Moartea nu-l eliberează pe om de suferințe pentru că după moarte urmeaza o altă
nastere. Reîncarnarea este în funcție de faptele omului, încât oamenii pot trece după moarte în
existentă ca animale, plante, spirite și chiar zeități. Cea mai înaltă treaptă a reîncarnării o
reprezintă existența de tip uman pentru că numai în această existență este posibilă aflarea
adevărului și atingerea treptei de iluminat. Importantă este ideea că omul poate rupe lanțul
reîncarnărilor chinuitoare prin propriile sale eforturi conștiente și poate dobândi nirvana, acea
stare de beatitudine opusă instabilității. Omul ajungând la adevăr își anihilează dorințele,
pasiunile și dobândește o stare echivalentă cu nirvana, stare de liniste.

Pentru budism lumea înconjurătoare este o permanentă curgere de forme, lumea nu-i
ordonată, ci o lume care se formează mereu, este mișcare, ea devine, nu există, totul se
modifică necontenit, trece de la starea de nonexistență la existență. Ceea ce se modifică nu
este lumea ca atare, nu sunt lucrurile reale, budiștii văd mișcarea lumii și nu lumea în mișcare,
budiștii participă emotiv la acea mișcare, ei o deplâng, o simt ca o inconstantă, ca o
nesiguranță, de aici reiese concepția pesimistă asupra lumii. Visul budistului este de a se situa
deasupra evoluției în care se găsește, să depășească această transformare, iar idealul este
dobândirea nirvanei.

Budismul este, prin excelență eliberare, iar eliberarea este problema nelipsită din orice
școală și orientare filosofică indiană. Doar că în budism, ea se pune cu acuitate sporită. În
viziunea budistă, suferința dobândeste o semnificație ontologică universală, dat fiind că ea
reprezintă corelatul și dimensiunea imanentă a existenței. Dincolo de înțelesul strict uman,
suferința este expresia fragilității și caducității (annica) devenirii universale. De fapt, orice
existență este o ,,tortură” (duhkha), întrucât este marcată de naștere, îmbătrânire și moarte,
totul se transformă, curge și nimic nu are consistență. ,,Nonsubstanțialitatea” (anatta) este
singura realitate autentică. Conținutul profund al suferinței umane, spune Buddha, este
amplificat mai ales de faptul că însuși eul nostru are o existență efemeră, înșelătoare, întrucât
omul este o părticică a acestui univers.
 Reîncarnarea sufletului este explicată prin ,,setea de viață”, precum și prin neputința
omului de a se detașa de lucruri sau ignoranța acestuia cu privire la caracterul iluzoriu al
formelor de existență. Neștiința este cauza care dă naștere vieții succesive, în timp ce
cunoașterea celor patru ,,adevăruri sfinte” suprimă șirul reîcarnărilor curmând astfel și
suferința. Cel care ajunge să se convingă de caracterul iluzoriu al acestei lumi, atinge
perfecțiunea și devine sfânt (bodhi sau arhat). Pentru el șirul reîncarnărilor s-a sfârșit și poate
să intre sau să se cufunde în ,,nirvana” - stare ultimă, ideală, către care trebuie să tindă orice
înțelept.

Învățătura lui Buddha este o ontosofie a eliberării, iar nu o ontologie, el fiind

preocupat de felul în care ar putea fi abolită durerea existentă în lume și nu de cum este și ce
este lumea. Învățătura sa despre nesubstanțialitatea eului, despre instabilitatea acestuia ca și
doctrină despre ,,originația dependentă” nu se acordă cu nicio teorie etică nici cu teoria despre
Karman, fiind în totală opoziție cu întreaga spiritualitate brahmanică; budismul, ca și
jainismul de altfel, apare ca o reacție la adresa brahmanismului, fiind comparat cu Reforma
care a avut loc mult mai târziu în occidentul european.

Budismul desfiinţează din start stratificarea socială, ierarhizarea şi susţine egalitatea

oamenilor din punct de vedere moral. Buddha dorea abolirea sistemului de caste prezent în
India şi nega valorile numelui şi al familiei şi trăinicia lor. Se promovează nu doar o
compasiune (karunā) şi o iubire necondiţionată faţă de semeni (pali:metta; sanscrită:maitri), ci
o identificare a eului cu însăşi fiinţa persoanei iubite. Budismul consideră că egoismul şi
sentimentul sinelui provin din limitarea denumirii de "eu" la propria persoană, şi numai prin
extinderea termenului asupra lumii înconjurătoare, prin dilatarea graniţelor proprii se poate
ajunge la iubirea adevărată. Buddha descrie această lărgire a orizontului prin privirea
simbolică a celor şase direcţii:
1- Privind spre est, un copil ar trebui să fie bun cu părinţii săi, să îi ajute, să le păstreze
tradiţia, să fie demn de moştenire şi să îndeplinească ritualurile cuvenite la moartea lor. La
rândul lor părinţii trebuie să îi protejeze, să-i încurajeze în acţiunile benefice, să îi lanseze
într-o carieră, să se asigure că au un soţ potrivit/o soţie potrivită şi să le acorde o moştenire
bună.
2- Privind spre sud un elev trebuie să îşi respecte învăţătorul, să muncească din greu şi să fie
nerăbdător să înveţe. Un învăţător trebuie să asigure o educaţie bună elevului, să se asigure că
acesta a înţeles bine informaţiile şi să-l ajute să îşi atingă ţelurile.
3- Privind spre vest un soţ trebuie să îşi trateze soţia cu bunătate, să îi fie fidel, să împartă
autoritatea cu ea şi să îi asigure bunăstarea. O soţie trebuie să fie graţioasă, loială şi
muncitoare.
4- Privind spre nord un prieten trebuie să fie generos, protectiv şi loial prietenilor săi şi să îi
ajute la nevoie.
5- Privind spre nadir un angajator trebuie să fie bun cu angajaţii săi, să le distribuie sarcini
conform abilităţilor lor, să le asigure mâncare şi plată, să îi ocrotească când sunt bolnavi şi să
le permită dreptul de a pleca. Un angajat trebuie să meargă la muncă devreme, să plece târziu,
să fie cinstit cu angajatorul său şi să îi menţină o reputaţie bună.
6- Privind spre zenit un om obişnuit, laicii trebuie să îi respecte pe cei care s-au dedicat vieţii
spirituale, să fie amabil şi binevoitor în faptă, în vorbă şi în gând, să le acorde casa lor ca
adăpost şi să îi aprovizioneze cu cele necesare vieţii. De asemenea, un monah trebuie să îi
împiedice pe laici de la comiterea păcatelor, să îi încurajeze să fie buni, să propovăduiască
dharma, să clarifice mirenilor ceea ce aceştia nu înţeleg din învăţăturile lui Buddha, să le arate
calea cea dreaptă şi să îi iubească nemăsurat de mult2.
Budismul nu condamnă acumularea bogăţiilor de către oamenii obişnuiţi ci chiar o
încurajează, cu toate că monahii nu au voie să se atingă de bani sau să se implice în viaţa
economică. Astfel din punct de vedere sociologic putem vorbi de două tipuri de budism:
"budismul nirvanic" care are ca unic scop eliberarea şi detaşarea de samsara şi "budismul
karmic" care îndeamnă omul să săvârşească fapte bune pentru ca într-o viaţă viitoare
pozitivitatea karmei să-l situeze într-o poziţie mai apropiată de condiţia iluminării. Budismul
nirvanic încurajează de asemenea faptele bune, dar cere detaşarea de rezultatul lor şi renunţare
ceea ce este inaccesibil pentru unele persoane fără o vocaţie monahală.
După extincţia budismului de pe teritoriul indian din secolul al XIII-lea, această religie
tinde să se întoarcă la origini abia în 1891, prin iniţiativa unui mentor sri-lankez, Anagarika
Dharmapala care fondează Maha Bodhi Society. Această societate construieşte multe temple
şi mănăstiri (vihara) în India, inclusiv cea din Sarnath, locul primei predici a lui Buddha şi se
ocupă cu promovarea budismului în peninsulă. În 1892, Kripasaran Mahasthavir creează o
nouă organizaţie, Bengal Buddhist Association, având aceleaşi scopuri. O altă mişcare pro-
budistă este aceea a indienilor fără castă (dalit sau paria) iniţiată în ani 1890 de reprezentanţi
ai acestei clase, Iyothee Thass, Brahmananda Reddy şi Dharmananda Kosambi.

2
Jean Delumeau, Religiile lumii, Editura Humanitas, trad: Angela Pagu, Carol Litman, Rodica Buburuzan..., ed.
a2-a, București, 2014 (pentru prezenta versiune românească), pp. 441-444
Concluzii
Budismul s-a răspândit în Indiile antice și s-a bucurat de sprijinul statului de la diferite
regimuri regionale. Acest sprijin continuă pe tot parcursul primului mileniu. Consolidarea
organizației monahale plasează budismul în centrul vieții religioase și intelectuale din India.

Declinul budismului în India are mai multe cauze, cum ar fi: conflictele sectare din
interiorul Indiei, pierderea sprijinului public și regal, schimbarea situației socio-politice,
dezvoltarea religiilor indiene concurente (hinduismul și jainismul), valuri de invazii ale
oamenilor din Asia Centrală care afectează India.

Budismul, astfel deja slăbit, a dispărut din aproape întreg subcontinentul în jurul
anului 1200 d. Hr. odată cu cucerirea musulmană a Indiei și a supraviețuit doar în regiunile
Himalaya, sudul Indiei și peninsula Ceylon.

Astăzi, budismul este o religie minoritară în India, reprezentând aproximativ 0,7% din
populație. Deși budismul a fost o dată pe scară largă pe continentul indian, observatorii de
astăzi sunt într-adevăr găsiți doar în regiunea Himalaya a țării. Astăzi, guvernul Indiei a fost
angajat să promoveze legăturile țării cu budismul, în special în scopuri turistice.
BIBLIOGRAFIE:
 Jean Delumeau, Religiile lumii, Editura Humanitas, trad: Angela Pagu, Carol Litman, Rodica
Buburuzan..., ed. a2-a, București, 2014 (pentru prezenta versiune românească)
 Nicolae Achimescu, India. Religie și filosofie, Editura Tehnopress, Iași