UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE BAPTISTĂ ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Conceptul (doctrina) despre om în Budism

Student: Larionescu Alina

București

2023
 Budismul ar fi apărut undeva în secolele al VI-lea – al V-lea î.Hr. în nordul Indiei, unde
întemeietorul acestei religii – Buddha – își propovăduia învățătura. Cele mai vechi legende budiste
vorbesc despre întemeietorul religiei ca fiind un om real, în timp ce legendele mai târzii vorbesc
despre Buddha ca fiind o mare divinitate. Astfel, dintr-o religie oarecum ateistă, care considera că
există zei, dar sunt neputincioși în a-l ajuta pe om, fiind oarecum sub nivelul omului de a atinge
nirvana, se ajunge ulterior la concluzia că credincioșii au nevoie de un dumnezeu sau de zei,
transformându-l pe Buddha dintr-un învățător înțelept în zeu, iar, ulterior, adaugând și alte zeități
în panteonul său.

Potrivit concepției lui Buddha, întreaga viață este suferință: „nașterea este suferință,
bătrânețea este suferință, boala este suferință, unirea cu o ființă neiubită este suferință, despărțirea
de ființa iubită este suferință, neobținerea realizării dorinței este suferință...”.1 Cauza suferinței este
considerată a fi atașamentul de viață, dorința fierbinte de a exista, dorință care duce din reîncarnare
în reîncarnare.

În vederea curmării acestei suferințe, omul trebuie să-și înăbușe orice dor de viață, orice
pasiune, orice dorință, orice atașament pe care l-ar putea avea, înlăturând, astfel, setea de viață. Și
aici apar „cele patru adevăruri supreme” , care sunt: teoria suferinței, a cauzelor suferinței, a
curmării suferințelor și a căilor de curmare a suferințelor.

Al patrulea adevăr suprem vorbește despre o „cale compusă din opt drumuri” care duc la
curmarea suferințelor și care sunt: credința dreaptă, hotărârea dreaptă, cuvântul drept, fapta
dreaptă, modul drept de viață, dorințele drepte, gândurile drepte, contemplarea dreaptă. Doar
urmând această „cale din opt drumuri”, omul ajunge să atingă perfecțiunea, devening „arhat”
(sfânt) și cufundându-se în „nirvana”.

Lanțul veșnic de reîncarcări se numește, la budiști, „sansara” și conduce inevitabil orice

ființă vie de la o renaștere la alta, prin suferințe fără sfârșit, fiindcă moartea nu eliberează omul de
suferințele existenței din cauză că după ea urmează o nouă naștere. Doar persoana care atinge
starea de „arhat” sau de sihastru sfânt ajungând, astfel, la cunoașterea adevărului, poate ieși din
acest cerc chinuitor al reîncarnărilor. În același fel Gautama (Buddha), reîncarnându-se în om
____________

1
Tokarev, S.A., Religia în istoria popoarelor lumii, p.438
(forma supremă a reîncarmării) și atingând starea de iluminare totală, a putut trece direct în
nirvana în loc să se reîncarneze încă o dată.

Îndeplinirea prescripțiilor morale ale Budismului însemna cel mai adesea împlinirea unui
stil de viață monahal – retragerea din lume.

Omul se poate izbăvi de suferințele existenței numai prin propriile sale eforturi. Buddha a
conceput izbăvirea ca pe o retragere pasivă din viață, omul neputându-se izbăvi de suferințele
existenței decât renunțând la viață.

Budismul neagă unitatea sufletului omenesc și caracterul său nemuritor, baza vieții psihice
fiind constituită de diferite „dharme”, nu de suflet. Principala semnificație a acestor „dharme” era
„purtător ale caracteristicii sale” și se referea la purtarea calităților sufletești alcătuind
personalitatea omului. La moartea sa, aceste dharme se desfac, iar sub influența karmei, care s-a
creat din întreaga activitate a omului respectiv de până atunci (viața curentă și încarnările
precedente), se unifică din nou, dând naștere unei noi personalități.2

În creștinism este foarte clar că Dumnezeu a creat tot universul și S-a implicat personal în
crearea omului, cununa creației Sale. De asemenea, Dumnezeu a vrut să aibă o relație apropiată cu
omul de-a lungul istoriei, iubind omul, însă urând păcatul de care acesta s-a lăsat corupt. Astfel, în
dragostea Lui pentru om, Dumnezeu a conceput un plan pentru a-l mântui, plan care L-a costat pe
Dumnezeu totul. Dumnezeu aduce mântuire omului, nu omul singur prin forțele proprii, așa cum
înțelegem din Budism.

În ceea ce privește moartea, în creștinism ea reprezintă pragul pe care omul îl trece pentru
a merge la judecată, în urma căreia își petrece veșnicia fie în rai, în prezența lui Dumnezeu, în
bucurie și pace, fie în iad, în absența lui Dumnezeu, în „plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei
25:30). Sub nicio formă nu este prezentă ideea reîncarnării așa cum o găsim în Budism, reîncarnare
care nu face altceva decât să continue ciclul suferinței.

În creștinism este foarte clar că omul trăiește și moare o singură dată, după care vine
judecata, iar mântuirea nu o poate obține prin eforturile proprii, ci este primită prin Hristos (Evrei

____________

2
Tokarev, S.A., Religia în istoria popoarelor lumii, p.442
9:27-28). Omul este născut păcătos și nimic din ce ar putea el face nu îi poate aduce împăcarea cu
Dumnezeul sfânt, de aceea a fost nevoie de o jertfă curată, perfectă, care să poată aduce
răscumpărarea întregii omeniri.

În budism omul nu este stăpân pe sufletul său, iar acesta nu este considerat a fi nemuritor,
pe când în creștinism este clar faptul că sufletul omului este nemuritor, este unic și își păstrează
caracteristicile unice și după moartea trupului. Sufletul este singura parte a omului care însumează
și păstrează atât caracteristicile primite de la Dumnezeu în momentul conceperii sale, cât și cele
dobândite în timpul vieții trăite pe pământ.

În același sens trupul se consideră că nu aparține omului, ci este un efect al trăirilor

precedente, ființele fiind moștenitoare ale faptelor lor din încarnările precedente, omul
întruchipând cea mai înaltă formă care este și cea mai aproape de nirvana. În creștinism, trupul
credinciosului este considerat ca fiind templu al Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, deci trebuie
îngrijit și ținut sub control, evitând promiscuitatea sau îmbuibarea sau alte lucruri care l-ar pângări
și L-ar determina, astfel, pe Duhul lui Dumnezeu să-l părăsească.

Deși nu toți budiștii puteau să adopte stilul monahal cerut de această religie, existau mulți
care renunțau la viețile și confortul lor pentru a trăi ca sihaștri. Însă Domnul Isus, Marele Învățător,
în rugăciunea Sa către Tatăl ceresc Îi cere să nu-i ia pe ucenicii Săi din lume, ci să-i păzească atât
cât sunt și trăiesc în lume (Ioan 17:15). Scopul creștinilor nu este să se retragă departe de oameni
și să stea în meditație profundă, ci să arunce sămânța Evangheliei acolo unde sunt așezați – în
familie, între vecini, la școală, la serviciu etc., fiind în permanentă legătură cu Dumnezeu și având
scopul lărgirii Împărăției.

Pot fi observate și câteva asemănări parțiale, cum ar fi suferința întâlnită în viața de pe

pământ, nevoia mântuirii sau ajungerii într-un loc plin de pace și un învățător – persoană istorică
– care propovăduiește calea înspre acest loc mult dorit. De asemenea, există câteva porunci lăsate
ca îndrumar pentru ucenici în ambele religii.

Buddha nu s-a considerat pe sine dumnezeu, abia la ceva timp după moartea sa a fost ridicat
la rang de dumnezeu de către unii din urmașii săi. Pe de altă parte, Biblia spune că Isus Hristos
este Fiul lui Dumnezeu (Matei 3:17).
 Deși există o căutare după mântuire în ambele religii, budiștii nu consideră păcatul ca fiind
o problemă personală și atât de mare încât să necesite un mântuitor, pe când creștinismul chiar asta
susține – Isus Hristos este singura salvare posibilă de la o condamnare eternă la chin. Isus nu este
„o” cale, ci El este „Calea, Adevărul și Viața”, singura cale posibilă pentru împăcarea omului
păcătos cu Dumnezeul sfânt.

Cu toate acestea, budismul vine la pachet cu o tristețe și singurătate apăsătoare – oamenii

nu sunt creația cuiva care să-i iubească și să le dorească binele, zeii sunt cel puțin la fel de slabi în
ceea ce privește „mântuirea” și nici măcar nu au un suflet care să rămână intact după moarte.
Suferința umană trece de pragul morții prin reîncarnare, iar acest cerc vicios durează până când
persoana respectivă reușește să atingă nirvana.

În contrast, cât de frumoasă este relația cu Dumnezeu în timpul vieții de pe pământ, ca o

pregătire pentru părtășia din veșnicie! Cât de minunat este să știm că suntem iubiți și că s-a plătit
un preț imens pentru ca noi să putem avea pace cu Dumnezeu și viață veșnică în prezența Sa!

Bibliografie:

Coomaraswamy, Ananda K., Hinduism and Buddhism, 1943

Erickson, Millard J., Teologie creștină, EDITURA Cartea Creștină, Oradea, 2020

Tokarev, S.A., Religia în istoria popoarelor lumii, Editura Politică, București, 1976

https://www.gotquestions.org/Romana/budism.html accesat la 9.02.2023