Clasa a XII-a.

Rolul tinerilor în apărarea vieții

Ortodoxia învaţă că viaţa este un dar de la Dumnezeu, ca urmare a iubirii Sale. De

aceea, viaţa umană trebuie preţuită, conservată şi ocrotită, căci Dumnezeu, nu ne-a dat doar
o existenţă biologică, ci o viaţă veşnicie.
Dumnezeu este singurul Care hotărăşte totul în ce priveşte viaţa fiecăruia. De aceea,
noi trebuie să respectăm viaţa semenului ca pe propria noastră viaţă.
Mai mult decât asta, fiecare din noi avem datoria de a evita tot ceea ce ne-ar putea
primejdui sau distruge propria noastră viaţă.
Păcatele împotriva vieţii sunt multe, începând cu; violenţa şi terminând cu eutanasia
sau suicidul.
Violența
Poate fi verbală, adică ţipete, înjurături, fizică, prin bătăi, lovituri cauzatoare de răni
sau chiar de moarte, fiind generată de cele mai multe ori de mânie necontrolabilă şi violență
psihică care se materializează sub forma unor comportamente menite să supere, să facă rău şi să
aibă un efect negativ asupra stimei de sine a persoanei lezate .
De aceea, Sfânta Scriptură ne îndeamnă la o viaţă liniştită: Fericiţi cei blânzi că aceia
vor moşteni pământul (Mt. 5, 5).
Sinuciderea
Este una dintre cele mai mari plăgi ale societăţii, se defineşte prin curmarea
conştientă şi voluntară, directă şi arbitrară a propriei vieţi. În afară de nebunie, deznădejdea
este cea care duce la sinucidere.
Ea înseamnă pierderea încrederii în bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu, cauzele
fiind necredinţa, mândria, frica şi mai ales lipsa unui duhovnic bun.
Dacă alte păcate lasă posibilitatea pocăinţei, sinuciderea desfiinţează pentru
totdeauna o astfel de posibilitate, cel ce apelează la ea aruncându-se definitiv în suferința
veşnică.
Sfânta Scriptură ne oferă exemple care îndeamnă împotriva sinuciderii! Oricine urăşte
pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică,
dăinuitoare în El (I In. 3, 15); Să nu ucizi! (Ieş. 20, 13).
Biserica condamnă deci sinuciderea pentru că este crimă împotriva omului, a
societăţii şi a lui Dumnezeu, Care ne-a dăruit viaţa. Împotriva păcatului deznădejdii şi a
gândului sinuciderii, Biserica propune rugăciunea stăruitoare, spovedania şi împărtăşirea cu
Sfintele Taine.
Eutanasia
Este un alt mare păcat, adică metoda de provocare rapidă şi fără durere a unei morți
imediate, pentru bolnavii incurabili, cu scopul de a le curma suferința.
Potrivit creştinismului, viaţa este un dar al lui Dumnezeu.
Existenţa şi libertatea omului se leagă în primul rând de Dumnezeu, apoi de părinţii săi şi de
mediul înconjurător. Hotărârea de a muri nu ne aparţine nouă, ci Domnului, Care are
absolută suveranitate asupra vieţii noastre.
Intervenţia cu brutalitate în încetarea vieţii celui suferind, având ca pretext mila sau
compătimirea lui, are la bază o înţelegere strict pământească a vieţii umane, fiind deci
imorală. Mântuitorul Hristos ne-a învăţat că nici cele mai grele suferinţe nu îndreptăţesc
distrugerea vieţii, căci orice clipă a ei, chiar dacă pare fără sens, preţuieşte foarte mult, sub
aspectul moral, pentru viaţa de dincolo, putând prilejui creştinului aflat în suferinţă căinţă
pentru păcatele sale.
Dacă cei ce administrează eutanasia sunt ucigaşi, cei ce-şi dau acordul de a fi
eutanasiaţi, dacă sunt în deplinătatea facultăţilor mintale, sunt sinucigaşi.
Această concepţie este o pervertire a sensului suferinţei. Pierzând sensul
transcendent al fiinţei umane, omul modern nu mai este capabil să recunoască valoarea
inviolabilă a propriei vieţi, ajungând astfel în situaţia de a propune eliberarea de viaţă ca şi
cum ea ar fi un simplu obiect.
Adevăratul creştin trebuie să înţeleagă că suferinţa poate duce la smerenie, la
pocăinţă, la curăţare de patimi, adică la luarea crucii şi urmarea lui Hristos, către propria
suferinţă şi moarte.
În cazul bolilor incurabile, Biserica recomandă folosirea tuturor mijloacelor în vederea
uşurării durerii provocate de boală: administrarea Sfintelor Taine, consiliere duhovnicească,
rugăciune, tratament medical etc.
Demnitatea omului constă în faptul că el este coroana creaţiei, chipul lui Dumnezeu (Fac.
1, 26). Potrivit acestei demnităţi, omul este dator să lupte împotriva patimilor din el, care nu
fac altceva decât să degradeze această demnitate.
Faţă în faţă cu ispitele vieţii: desfrânării, a dezmăţului, a laxismului, a delăsării, tinerii
trebuie să ia atitudine, necedând în faţa plăcerilor pătimaşe, pentru că riscă astfel să devină
robii acestora, ruinându-şi atât sănătatea fizică cât şi pe cea şi psihică şi nimicind astfel chipul
lui Dumnezeu din fiecare dintre ei.
Tânărul poate şi trebuie să fie atent la toate aceste plăgi ale societăţii, luptând împotriva
lor prin rugăciune, sfaturile prietenilor şi mai ales ale duhovnicului, dar şi prin propriile sale
puteri şi convingeri.