Cunoașterea lui Dumnezeu nu este rezultatul efortului uman, ci rod al descoperirii divinității

Care Se revelează pe Sine omului. Mărturia cea mai importantă a acestei descoperiri este
Sfânta Scriptură. Potrivit pedagogiei divine, Dumnezeu Se descoperă treptat în Scripturi, mai
întâi în Vechiul Testament ca Unicul Dumnezeu, iar mai apoi, în Noul Testament, ca
Dumnezeu Unul în ființă, dar întreit în Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Despre Persoana
dumnezeiască a Duhului, numeroasele texte și aluzii vechi-testamentare sunt înțelese abia în
lumina Noului Testament. Dar în Noul Testament nu aflăm numai o învățătură rațională
despre Duhul Sfânt, ci și invitația și calea de a ne uni cu El.

I. Pregătirea aperceptivă

Dacă iconomia mântuirii lumii începe de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt, îndreptarea noastră
începe de la Duhul, în înțelesul în care primim mai întâi Duhul în Sfântul Botez, Care
deschide și pregătește comuniunea cu Fiul și Tatăl, după cuvântul Sfântului Marcu Ascetul:
„Pe Duhul Sfânt îl primim la botez. Dar fiindcă Acesta este numit Duhul lui Dumnezeu și
Duhul Fiului, de aceea, prin Duhul primim și pe Tatăl și pe Fiul”.

II. Anunțarea temei

În cele ce urmează ne vom referi, așadar, la Persoana Duhului Sfânt, urmărind aluziile vechi-
testamentare și principalele puncte ale învățăturii nou-testamentare despre prezența și lucrarea
Sa în iconomia mântuirii lumii.

III. Tratarea

1. Duhul Sfânt în Vechiul Testament

1.1. La creație

Încă din primele pagini ale Scripturilor, textele vechi-testamentare amintesc de prezența și
lucrarea Duhului. Astfel, în referatul creației se spune că asupra materiei încă nedefinite
„Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Fac. 1, 2). Această expresie arată, după
Sfântul Vasile cel Mare, puterea creatoare a Duhului Sfânt. De asemenea, sfatul dumnezeiesc
prezentat de cartea Facerii la plural: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră” (Fac.
1, 6), a fost înțeles de exegeza creștină ca fiind sfatul dumnezeiesc al Preasfintei Treimi.
Participarea Duhului Sfânt la creație este mărturisită și în Psalmul 32, 6: „Cu Cuvântul
Domnului cerurile S-au întărit și cu Duhul gurii Lui toată puterea lor”. De aceea, Duhul Sfânt
este numit „Dătătorul de viață”.

1.2. În istoria poporului ales

Una din cele mai cunoscute teofanii din Vechiul Testament este cea de la stejarul Mamvri
(Fac. 18). Aici i se arată Dumnezeu lui Avraam în chipul a trei Oameni și, deși sunt Trei,
Avraam se adresează la singular: „Doamne, de am aflat har înaintea ta…” (18, 3). Episodul
misterios pentru vremurile vechi-testamentare devine limpede citit în cheia revelației Noului
Testament: cei trei Oameni sunt cele trei Persoane dumnezeiești ale Sfintei Treimi.

Mai explicit însă, Persoana Duhului Sfânt este prezentă în Vechiul Testament în aleșii lui
Dum-nezeu care au condus poporul Israel, precum Moise (Num. 11, 16-17), Iosua (Num. 27,
18), sau judecătorii: Otniel (Jud. 3, 10), Ghedeon (Jud. 6, 34), Ieftae (Jud. 11, 29), Samson
(Jud. 13, 25), pe vremea teocrației. Același Duh Sfânt este însă și cel care unge pe primii regi:
Saul (I Reg. 11, 6) și David (I Reg. 16, 13).

1.3. În cărțile profetice

Proorocia este prezentată în Vechiul Testament ca lucrare a Duhului lui Dumnezeu. Astfel,
Duhul Domnului îl poartă pe Ilie Tesviteanul (III Reg. 18, 12) și prin același Duh, Valaam
(Num. 24, 1-2), David (II Reg. 23, 2), Isaia (Is. 48, 16), Miheia (Mih. 3, 8), Iezechiel (Iez. 2,
2) și alții proorocesc. În același timp, scrierile profetice vorbesc despre Duhul Sfânt Care este
prezent în poporul ales (Is. 44, 1-5; 64, 10-14; Agheu 2, 4-5).

2. Duhul Sfânt în Noul Testament

2.1. În viața și lucrarea lui Hristos

Relatând despre Întruparea și lucrarea Fiului lui Dumnezeu în lume, autorii cărților Noului
Testament leagă aceste evenimente nu numai de Dumnezeu Tatăl, ci și de Persoana Duhului
Sfânt. Astfel, Duhul Sfânt Se pogoară în pântecele Fecioarei Maria la Buna Vestire (Lc. 1,
35); Se pogoară în chip de porumbel la Botez peste Hristos cufundat în apele Iordanului (Lc.
3, 21-22); Hristos este „plin de Duhul Sfânt”, Care-L duce în pustia Carantaniei (Lc. 4, 1).
Mai mult, Duhul Sfânt este activ în minunile pe care le-a lucrat Hristos (Mt 12, 28) și-L
susține în momentul Jertfei pe Cruce (Evr. 9, 14).

2.2. Vestirea pogorârii Duhului Sfânt

O serie de versete din Evanghelia după Ioan se înscriu printre textele cele mai importante ale
pnevmatologiei nou-testamentare. Este vorba de Ioan 14, 16-17. 25-26; 15, 16; 16, 6-15. În
contextul „marii cuvântări de despărțire”, cum este numită de exegeți, Hristos descoperă
ucenicilor faptul că urmarea preamăririi Sale prin Pătimiri și Înviere va fi pogorârea Duhului
Sfânt. Hristos caracterizează Persoana Duhului ca „Mângâietor” (Paracletos) – adică Cel care
îi va susține într-o lume ostilă, și „Duh al Adevărului” – ca Cel prin care umanitatea va avea
acces la Adevăr (cf. In. 14, 6), în opoziție cu „duhul amăgirii” (I In. 4, 6). Duhul Sfânt „le va
aduce aminte” și îi va „învăța toate” pe ucenici și pe urmașii lor, mărturisind pe Hristos (15,
26) și vădind „lumea de păcat de dreptate și de judecată” (16, 8). De asemenea, Duhul Sfânt
„cele viitoare va vesti” (16, 30) și va slăvi pe Hristos (16, 14). În ceea ce privește relația cu
Tatăl și cu Fiul, Duhul Sfânt „de la Tatăl purcede” și este trimis de Fiul de la Tatăl (15, 26).

2.3. Pogorârea Duhului Sfânt

Prima istorie a Bisericii, cartea Faptele Apostolilor, descrie în cap. 2 Pogorârea Duhului Sfânt
în chip de „limbi ca de foc” peste Apostolii și ucenicii adunați în Ierusalim la cincizeci de zile
după Înviere. Acest eveniment inaugurează Biserica, înțeleasă ca extindere a Trupului
îndumnezeit al lui Hristos prin Duhul Sfânt în credincioși (pr. Stăniloae). Așadar, după
Înălțare, Persoana Du-hului Sfânt se pogoară în chip plenar peste lume, nu ca să-l înlocuiască
pe Hristos, ci ca să extindă lucrarea Acestuia.

2.4. În teologia paulină

Trupul ucenicilor lui Hristos este „templu al Duhului” (I Cor. 6, 19) în care Duhul Sfânt „se
roagă cu suspine negrăite” (Rom. 8, 26). Prezența Acestuia în credincioși se vădește în
virtuțile numite de Sfântul Pavel „roada Duhului” (Gal. 5, 22-23), dar și în harisme (I Cor. 12,
7-11). Credincioșii creștini primesc în Biserică „arvuna Duhului” (II Cor. 5, 5), de care se vor
bucura deplin în Împărăția lui Dumnezeu. Ei se împărtășesc încă de aici de Duhul, deoarece în
Biserică pregustă Împărăția, aflându-se între „deja și nu încă” (Oscar Culmann): deja au
primit arvuna Duhului, dar deplin se vor umple de Duhul Sfânt numai în eshaton.

IV. Recapitularea

Participând la crearea lumii, Duhul Sfânt era și înainte de Hristos prezent în lume, dar nu
deplin, ci tainic, în susținerea creației și mai ales în pregătirea ei pentru Întruparea Fiului, deci
în istoria poporului ales. În schimb, în Noul Testament, lucrarea și prezența persoanei Duhului
Sfânt sunt înțelese ca roadă a Preamăririi lui Hristos prin Pătimiri și Înviere. Biserica
întemeiată odată cu pogorârea Duhului Sfânt nu este altceva decât Trupul lui Hristos în care
harul Duhului lucrează în credincioși înfierea.

V. Asocierea

În una din cele mai cunoscute icoane ortodoxe care se bazează pe Facere cap. 18, icoana
Sfintei Treimi a lui Andrei Rubliov (sec. XVI), Îngerul din dreapta înveșmântat cu o mantie
verde Îl reprezintă pe Duhul Sfânt „Dătătorul de viață”.

VI. Generalizarea

Cunoașterea, primirea și păstrarea Duhului Sfânt reprezintă scopul vieții creștine (Sf. Serafim
de Sarov).

VII. Aplicarea

Atât în cultul public, cât și în cel particular, rugăciunea de început este aproape întotdeauna
„Împărate Ceresc”, prin care se invocă prezența și sălășluirea Duhului Sfânt.

Bibliografie orientativă:

Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, Ed. IBMBOR, Buc., 1988; Didim din Alexandria
(cel orb), Despre Sfântul Duh, Ed. Sofia, 2001; Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări
teologice, Ed. Anastasia, Buc., 1993; pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică
Ortodoxă, Ed. IBMBOR, Buc., 1998. (Articol realizat de Pr. lect. dr. Marian Vild și publicat
în „Ziarul Lumina” din data de 17 iunie 2013)

În 1 Corinteni 3:16, apostolul Pavel spune: „Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu, şi
că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” În cartea The Spirit of Christ [Duhul lui Hristos],
carte care pe mine m-a ajutat foarte mult, Andrew Murray analizează în profunzime aceste
cuvinte scrise de Pavel. El porneşte de la faptul că Templul era caracterizat de trei spaţii clar
delimitate: curtea cortului, Locul sfânt şi Locul prea sfânt (sau Sfânta Sfintelor).
A. Murray descrie modul în care trupurile noastre se aseamănă cu spaţiul în care era aşezat
cortul („curtea”) iar mintea, voinţa sau emoţiile noastre corespund Locului sfânt. Dar
înăuntrul nostru se află Locul preasfânt, unde locuieşte Duhul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt
locuieşte în duhul nostru. Locul preasfânt se găseşte în interiorul meu şi al tău. Următorul
verset (1 Cor. 3:17) este la fel de important: „Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu,
pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui Dumnezeu este Sfânt: şi aşa sunteţi voi”.
Dacă înţelegi faptul că Dumnezeu locuieşte înăuntrul tău, această înţelegere îţi va influenţa în
mod radical imaginea de sine.