Rolul tinerilor in

apărarea vieții
Bulai Corina/Corodeanu Andra
1. Tinerii au un rol vital în apărarea vieții prin implicarea lor în diverse
inițiative și acțiuni care promovează sănătatea, siguranța și
sustenabilitatea. Prin educație și conștientizare, ei pot contribui la
prevenirea problemelor precum poluarea, schimbările climatice și
sănătatea mentală. De asemenea, tinerii au capacitatea de a aduce
schimbări pozitive prin activism și implicare în comunități pentru a
asigura un viitor mai bun pentru toți.
 Ortodoxia învaţă că viaţa este un dar de la Dumnezeu, ca urmare a
iubirii Sale. De aceea, viaţa umană trebuie preţuită, conservată şi
ocrotită, ca expresia cea mai sublimă a activităţii creatoare a lui
Dumnezeu, Care ne-a dat viaţă nu doar pentru o existenţă biologică,
ci pentru veşnicie. Dumnezeu este singurul Care hotărăşte totul în ce
priveşte viaţa fiecăruia.
Păcatele împotriva vieţii sunt multe, începând cu violenţa şi terminând cu eutanasia sau
suicidul.
Violenţa poate fi verbală, adică ţipete, înjurături, sau fizică, prin bătăi, lovituri
cauzatoare de răni sau chiar de moarte, fiind generată de cele mai multe ori de mânie
necontrolabilă. De aceea, Sfânta Scriptură ne îndeamnă la o viaţă liniştită: Fericiţi cei
blânzi că aceia vor moşteni pământul (Mt. 5, 5). Violenţa are efecte grave atât asupra
trupului, dar şi asupra psihicului tânărului, acesta putându-şi pierde încet stima de sine
sau poate prezenta tulburări de integrare socială.
În faţa violenţei, tinerii au mai multe posibilităţi: fuga, apelarea la autorităţi, ajutorul
străin, dar şi propriile puteri. Un aspect important este încercarea de a evita
motivul violenţei, printr-un comportament controlat şi stăpânire de sine.
Sinuciderea, una dintre cele mai mari plăgi ale
societăţii, se defineşte prin curmarea conştientă şi
voluntară, directă şi arbitrară a propriei vieţi. În
afară de nebunie, deznădejdea este cea care duce
la sinucidere.
Un alt mare păcat este eutanasia, adică metoda de
provocare rapidă şi fără durere a unei morţi
imediate, pentru bolnavii incurabili, cu scopul de a
le curma suferinţa.
Potrivit creştinismului, viaţa este un dar al lui Dumnezeu. Existenţa
şi libertatea omului se leagă în primul rând de Dumnezeu, apoi de
părinţii săi şi de mediul înconjurător. Hotărârea de a muri nu ne
aparţine, deci, nouă, ci Domnului, Care are absolută suveranitate
asupra vieţii noastre.
Intervenţia cu brutalitate în încetarea vieţii celui suferind, având ca
pretext mila sau compătimirea lui, are la bază o înţelegere strict
pământească a vieţii umane, fiind deci imorală. Mântuitorul Hristos
ne-a învăţat că nici cele mai grele suferinţe nu îndreptăţesc
distrugerea vieţii, căci orice clipă a ei, chiar dacă pare fără sens,
preţuieşte foarte mult, sub aspectul moral, pentru viaţa de dincolo,
putând prilejui creştinului aflat în suferinţă căinţă pentru păcatele
sale.
SFÂRȘIT