Misiunea Bisericii în prevenirea și tratarea dependenței de droguri la tineri

Slujirea omului, a societății și a întregii lumi constituie una dintre principalele direcții
misionare ale Bisericii lui Hristos, direcție aflată în ultimă analiză în strânsă legătură cu
mântuirea omului. Implicarea Bisericii în prevenirea și tratarea diferitelor dependențe se
exprimă prin ajutorul pe care aceasta îl dă omului în lupta pentru eliberarea de sub robia grea
a patimilor, mântuirea fiind înțeleasă ca un proces dinamic prin care omul, ajutat de harul lui
Dumnezeu, pe parcursul întregii sale vieți pământești, ajunge din aproape în aproape la
Adevăr, adică trece de la întuneric la Lumină, de la cele ale morții la cele ale Vieții, proces
prin care puțin câte puțin, din ce în ce mai multă lumină îl cuprinde pe om.
Lupta asumată de Biserică în această direcție este cu atât mai aprigă cu cât întregul
mod de viață al omului din ziua de azi este profund marcat de dependențe de tot felul:
televizor, telefon mobil, rețele de socializare, pornografie, jocuri pe calculator, fumat, alcool
și multe altele. Aceste patimi îi înlănțuie pe tineri încă din primii lor ani de viață și de cele
mai multe ori îi duc până la moarte.
Virgiliu Gheorghe, biofizician și doctorand în bioetică, afirmă următoarele: “Oamenii
astăzi deși aparent trăiesc într-o societate a libertăților și nu-i constrânge nimeni, totuși în
realitate trăiesc într-o mare închisoare care nu are nici ziduri și nici gardieni, dar care este una
foarte reală, pentru că dependențele îl fac pe om să trăiască ca și cum ar fi prizonier, îl robesc
cu totul, lipsindu-l de orice fel de libertate de a mai opta, de a gândi liber, de a simți altfel
decât îi dictează comportamentul respectiv, ținându-l închis în acele spații noetice, cognitive,
întrucât atât psihologii cât și Sfinții Părinți ai Bisericii spun că omul trăiește cu trupul în
lumea materială a obiectelor fizice și cu mintea în lumea obiectelor noumenale sau
inteligibile.”1
În acest hățiș al adicțiilor de tot felul, o categorie aparte o reprezintă drogurile. Unele
dintre ele se remarcă prin faptul că determină o extrem de puternică stimulare senzorială care
conduce la apariția unor stări foarte intense de plăcere, creând o falsă impresie a unei trăiri
plenare a vieții. Într-o lume a plăcerilor, a distracțiilor, a senzațiilor, a divertismentului, a
spectacolului, a libertinajului ce se manifestă uneori până la grotesc în toate planurile
existenței umane, din ce în ce mai mulți tineri încep să consume droguri.

1
Virgiliu GHEORGHE, Capcanele dependențelor – Conferință ținută la Biserica „Sfântul Nicolae”
din București, disponibil la https://www.youtube.com/watch?v=pzySVSos5T0 (accesat în data
13.06.2022)
 Punctul de plecare al consumului poate fi de pildă dorința de a-și satisface o
curiozitate în legătură cu unele substanțe despre care au auzit că pot determina stări de
euforie, lipsa oboselii, relaxare puternică, detașare, sau chiar pătrunderea pe un tărâm magic
al fantasmelor. Sunt și situații în care unii tineri sunt supuși riscului de a începe să consume
droguri printr-o determinare din partea grupului de prieteni, atunci când în anturajul lor există
consumatori care îi influențează la nivel decizional printr-o presiune sistematică. Există
totodată și cazuri în care consumul începe datorită unui mediu familial cu disfuncțiuni, cum
ar fi de exemplu situația în care unul sau amîndoi părinții sunt la rândul lor dependenți de
droguri.
Totuși, poate cea mai mare parte a celor care se adâncesc în mlaștina dependenței de
droguri sunt cei care simt nevoia de a evada din realitate, dintr-o realitate a eșecului, a
frustrărilor, a complexelor, a neputințelor, a durerilor, a rușinii, a vinovăției, a inutilității,
sentimente cărora nu le pot face față în mod natural. Sunt fie victimele unor traume puternice
din trecut care au determinat niște răni adânci ce nu s-au vindecat, fie oameni cărora din
fragedă copilărie le-au fost implantate adânc în suflet aceste două elemente ale morții:
mândria și egoismul și care, atunci când devin adulți, se confruntă cu o realitate greu de
suportat în care ceilalți nu se poartă ca și cum ei ar fi cei mai importanți oameni de pe
pământ, nefiind dispuși să le îndeplinească capriciile.
Odată inițiat consumul, drogurile încep prin a crea o plăcere care de regulă vine ca un
surogat să compenseze un deficit al omului: o lipsă de dragoste, un gol sufletesc, o rană, o
durere, o neîmplinire. Plăcerea determinată de consum nu poate suplini acel deficit lăuntric al
omului, însă este percepută ca fiind ceva pozitiv, asta poate și datorită faptului că vine de cele
mai multe ori cu o intensă stimulare a simțurilor trupești și cu o falsă dar puternică senzație
de libertate. După consumarea plăcerii, omul se reîntoarce la acel deficit care reclamă
întoarcerea la plăcerea de mai înainte. Treptat rațiunea ajunge să fie înlănțuită și pusă în
slujba dorinței. Sfântul Maxim Mărturisitorul, descriind structura patimii spune: ”Orice
plăcere este însoțită de durere”. Când omul ajunge la durere caută să alerge spre plăcere, însă
după ce plăcerea se consumă, obligatoriu se întoarce la durere. Cu cât plăcerea este mai mare,
cu atât omul va căuta să repete tot mai des acel comportament, însă pe măsură ce se
adâncește, el va resimți tot mai pregnant și durerea ce vine în urma consumului.
Consumul repetat de droguri determină apariția unor modificări majore la nivelul
creierului atât din punct de vedere funcțional cât și ca structură, modificări care din
perspectivă medicală sunt considerate în anumite cazuri ireversibile, acest lucru fiind
confirmat și prin faptul că cel care consumă chiar dacă ar încerca la un moment dat să se lase,
nu mai reușește să facă acest lucru.
Specialiștii în tratarea dependențelor de droguri, au elaborat o serie de criterii pe baza
cărora pot încadra un drog într-o anumită categorie de risc. Din perspectiva Bisericii nu se
pune problema unor astfel de clasificări. Dependența de droguri constituie o patimă, iar
patimile se concretizează printr-un hățiș care îl desparte pe om de Dumnezeu, adică de Cel ce
este Dragoste, Lumină, Viață și Adevăr. Privind astfel lucrurile, putem vedea că tot ce este de
partea cealaltă este tot ce nu este în Dumnezeu: ură, întuneric, minciună, moarte.
Există astăzi în întreaga lume diferite abordări cu privire la terapia
dependențelor de droguri, însă rezultatele sunt foarte slabe. Din perspectiva medicinii
convenționale abordarea este de a aplica un tratament de substituție pe termen foarte lung în
paralel cu o consiliere permanentă a bolnavului. Sunt persoane incluse în aceste programe de
terapie antidrog care de 10-15 ani folosesc medicamente substitutive care de fapt nu sunt
altceva decât niște substanțe foarte asemănătoare cu drogurile pe care le luau înainte, adică
tot droguri, persoane la care practic s-a înlocuit o dependență cu alta și la care psihoterapia nu
dă rezultate. Apoi urmează un șir interminabil de terapii complementare și alternative cum ar
fi: cristaloterapia (terapie ce folosește diferite pietre care, susțin adepții acestei tehnici, ar
acționa ca niște conducte pentru vindecare, permițând ca energia pozitivă, vindecătoare, să
curgă în corp, iar cea negativă să fie eliminată prin sincronizarea vibraţiilor cristalului cu cele
ale sufletului şi trupului nostru), acupunctura, moxibustia (arderea unor cantități mici de
plante medicinale în punctele de acupunctură de pe suprafața corpului), diferite tehnici
meditative, auriculoterapia (o tehnică de utilizare a punctelor de pe pielea urechii externe
pentru a diagnostica și trata durerea, dependențele și alte afecțiuni medicale),
bioenergoterapia, terapia prin biorezonanță, cosmoenergoterapia (captarea energiei cosmice şi
transferul acesteia către organismul uman), hipnoterapia, sofrologia (tehnică bazată pe un
amestec de filozofii orientale înrădăcinate în yoga, meditație budistă, etc.), biofeedback-ul și
multe alte metode curative holistice (terapia quantum, cromoterapia, presopunctura, etc.).
Toate acestea aparțin unei mișcări mult mai ample denumită NewAge, care în realitate are ca
deziderat crearea unei spiritualități fǎrǎ bariere sau dogme, care să integreze în ea atât
elemente de sorginte științifică, cât și de spititualiate extrem orientală (hinduism, taoism,
budism, zenbudism, etc.) și de ocultism, rezultatul fiind o ”religie” unică, sincretistă, care nu
are granițe, în care totul e permis de la astrologie, mitologie, magie și ocultism, până la
hipnoză și alte practici ce aparțin psihoterapiei transpersonale.
 Toate aceste practici nu numai că nu îl ajută pe consumator să se vindece de
dependența de droguri, dar îl și călăuzesc într-o zonă în care se manifestă răul la un cu totul
alt nivel, introducându-l pe un drum de pe care riscă să nu se mai poată întoarce, la capătul
căruia se află iadul, adică veșnica despărțire a omului de Dumnezeu.
La polul opus față de toate aceste practici și concepte, se află Biserica, singura
care deține cheia adevăratei tămăduiri a omului de orice patimă, tămăduire care esențial
vorbind este sinonimă cu mântuirea omului. Se pune întrebarea: de ce vindecarea nu se poate
produce și în altă parte ? Oare nu suntem exclusiviști afirmând că singurul spital unde se pot
trata dependențele este Biserica ?
Pentru a putea răspunde fără echivoc la aceste întrebări trebuie mai întâi să
înțelegem cu ce sau mai degrabă cu cine ne luptăm atunci când vorbim despre tratarea
dependențelor, să realizăm că ne aflăm într-o lume în care puteri nevăzute ale întunericului ne
fac să fim prizonieri ai unor comportamente adesea împotriva voii noastre. Sfântul Apostol
Pavel spune: „Căci lupta noastră nu este  împotriva  trupului şi a sângelui, ci  împotriva 
începătoriilor, 
împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui
veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh”(Efeseni 6:12).
În această luptă este cu neputință să ieșim biruitori fără ajutorul lui Dumnezeu,
ajutor care se manifestă prin energiile Sale necreate adică prin harul Său. Aceste energii „nu
sunt mărginite, vin la toţi, dar vin în special în Sfintele Taine. Sunt prezente în Sfintele Taine
cu intensitate deosebită, aducând Însăşi Persoana lui Hristos; prin Biserică, prin preot în
special, prin toate binecuvântările lui, trec în grade diferite asupra tuturor, sunt deci şi ale
îngerilor, sunt şi în natură. Căci natura, făcută din nimic, n-ar putea să stea în ea însăşi fără
energiile necreate care o fundamentează”2.
Energiile dumnezeiești transfigurează și îndumnezeiesc pe om din aproape în
aproape, făcându-l să se asemene din ce în ce mai mult cu Dumnezeu al Cărui chip este, până
la o identitate deplină, ele nefiind altceva decât ”Dumnezeul Cel Viu în acţiune, de care
isihaştii se bucură prin vederea faţă către faţă, lumina necreată fiind însăşi manifestarea,
revelarea acestei dumnezeiri. Ele sunt manifestări libere şi voluntare ale Divinităţii comune
celor trei Persoane Dumnezeieşti, prin care Dumnezeu intră în contact cu omul şi cu întreaga
creaţie. Dar energiile necreate nu sunt acte exterioare lui Dumnezeu datorate voinţei Lui,
asemenea actelor providenţiale (prin care El a creat de exemplu lumea)”3 .

2
Dumitru STĂNILOAE, Șapte dimineți cu Părintele Stăniloae, București, Editura Anastasia, 1993, p. 28.
3
Vladimir LOSSKY, După chipul și asemănarea lui Dumnezeu, București, Editura Humanitas, 1998, p. 46
 Privind la cele arătate mai sus, ne putem da cu ușurință seama de ce alte
abordări terapeutice sunt sortite eșecului. Putem aduce în discuție diferite studii statistice
privind vindecarea dependenților de droguri, care deși subiective fiind, reflectă ceva din
realitatea în care ne aflăm. Unele dintre ele susțin că procentul persoanelor considerate
complet vindecate ar fi de aproximativ 1%, altele dau un procent de 6%, iar altele arată că o
persoană care a consumat droguri un timp îndelungat nu se mai poate vindeca cu totul
niciodată și chiar dacă ajunge la un moment dat să țină în frâu dependența, în orice clipă
poate să revină la consum. Din păcate aceste studii nu exprimă obiectiv realitatea nici
cantitativ dar nici calitativ, căci privindu-le sub aspect calitativ constatăm că însăși noțiunea
de vindecare reprezintă altceva
decât ceea ce înseamnă vindecarea omului din perspectiva Bisericii.
Mănăstirea Oașa și Schitul Găbud sunt prin excelență locuri în care se desfășoară
ample lucrări duhovnicești în vederea pregătirii tinerilor pentru viață, un loc în care se sădesc
în oameni semințele vieții veșnice. Prin această cultură a vieții se urmărește desigur poate
înainte de multe alte lucruri prevenirea împătimirii omului zilelor noastre sau dezrădăcinarea
unor patimi cuibărite în om. Slujbele, taberele de studenți și elevi în cadrul cărora se
organizeaă drumeții, spovedaniile, colindele de Crăciun, Sfintele Paști și toate celelalte
sărbători ale Bisericii, munca, conferințele, etc., sunt privite ca lucrări duhovnicești menite să
insufle un duh ortodox în viziunea tinerilor despre lume și viață și să-i facă să-L înțeleagă mai
bine pe Dumnezeu. Cu toate că lucrarea Mănăstirii Oașa în ceea ce privește dependențele de
droguri este în primul rând de prevenție, au fost în decursul timpului multe situații în care a
fost nevoie să se intervină curativ. Sunt mai multe cazuri care ar merita să fie menționate aici,
dar ne vom opri numai la două dintre ele. Primul este cazul lui F., un tânăr din Timișoara care
a venit la Schitul din Găbud în urmă cu câțiva ani. Avea pe atunci cam 25 de ani. Era foarte
trist, depresiv, lipsit de curajul de a se mai lupta cu dependența de droguri pe care le
consumase timp de mai mulți ani. A rămas o perioadă îndelungată de timp la mănăstire. A
reușit prin ajutorul lui Dumnezeu să renunțe la droguri, s-a întors acasă, iar la scurt timp după
aceea s-a angajat, după care imediat s-a căsătorit. Al doilea caz este al unui băiat care a venit
la mănăstire în urmă cu aproximativ 10 ani. Avea pe atunci cam 38 de ani și consumase
droguri timp de mai bine de 15 ani. Era bolnav, descurajat, la capătul puterilor, după o lungă
și grea luptă cu dependența de droguri, o luptă cu multe și mari căderi, cu ridicări de moment,
cu o dorință neîmplinită, falimentară, de a renunța definitiv la droguri. După câțiva ani
petrecuți în mănăstire a fost tuns în monahism iar în prezent se luptă mai departe, conștient că
va duce această luptă pentru tot restul vieții sale de aici.
 Într-un fel sau altul tot omul se află într-o luptă. Creștinul este omul care trebuie să
lupte pentru Adevăr, pentru a scoate din el minciuna care este sinonimă cu păcatul, deoarece
păcatul este tot ceea ce nu stă în Adevăr“, după cuvântul Apostolului care zice: ”De aceea şi
noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce
grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte cu ochii aţintiţi
asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a
suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui
Dumnezeu”(Evrei 12:1-2).
Tot omul are un destin, iar destinul fiecărui om este unul singur. Hristos a zis:” Dacă-
Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu.”(Ioan 12:26).
Prin urmare, destinația finală a omului este să fie acolo unde este Hristos, adică în Împărăția
Cerurilor. Lupta Bisericii este să ajute pe toți oamenii, ca la sfârșit să poată auzi din gura lui
Hristos: ”Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la
întemeierea lumii.”(Matei 25:34).