Impactul psihologic al suferintelor terminale şi serviciile

de îngrijiri paliative

Introducere
Exista un moment in viata fiecarui om, cand trupul slabit fiind, lasa loc sufletului si
puterilor sale a se manifesta, indrumand omul spre o noua treapta a existentei sale, cea in viata
de dincolo. Pentru cei care traiesc experienta cultivarii valorii sufletului inca din timpul cand
trupul este in putere, trecerea este mai usoara, pentru ceilalti, ajutorul venit de la liderul
spiritual si semeni este esential.
Multi barbati, femei sau tineri care sufera de cancer sau alte boli incurabile pot trai o
viata productiva si independenta, atat in perioada in care se afla sub tratament cat si dupa
aceea. Cu toate acestea, cazul bolnavilor incurabili si in particular al celor aflati in stari
terminale este cazul persoanelor care traiesc profunde stari emotionale si de stres. Frica de
moarte, schimbarile la nivelul imaginii si a stimei de sine, intreruperea planurilor vietii,
schimbarile de rol social si a stilului de viata, sunt aspecte care pot crea stari puternice de
disconfort psihologic iar in lipsa unei atente supravegheri spirituale, depresii. Daca in faza de
debut a bolii, prognosticul este de multe ori favorabil si dezechilibrul moral usor de restabilit,
in fazele acute este nevoie de o echipa bine pregatita care sa ofere o alternativa si solutii la
framantarile complexe ale celui in suferinta.
Totusi, nu toate persoanele cu afectiuni incurabile sunt afectate de depresie. Depresia
poate premerge aparitia unei suferinte sau se poate dezvolta dupa ce o boala este identificata,
putand influenta cursul bolii si abilitatea persoanei de a participa la tratament. Vorbim deseori
de tristete si deznadejde.
In afara de ceea ce arata cuvantul in sine, tristetea apare ca o stare de suflet caracterizata
prin lipsa de indrazneala, slabiciune, greutate si durere psihica, deznadejde, stramtoare,
apasarea inimii, disperare dureroasa, insotita adesea de neliniste si de spaima. Patima tristetii
poate lua forma extrema a deznadejdii, care este una din manifestarile ei cele mai grave, ea
putand duce chiar la moartea omului.
Pe langa faptul ca naste deznadejdea si relele ei urmari, daca este lasata sa se dezvolte,
inca de la primele ei manifestari patima tristetii poate produce atitudini patimase, facandu-l pe
om morocanos, rau, ranchiunos, plin de amaraciune, pizmas, lipsit de rabdare. In felul acesta
relatia omului cu semenul este profund tulburata.

1
 O astfel de stare este comuna multor persoane aflate in suferinta, deznadejdea fiind
dusmanul echipei interprofesionale care se ocupa de bolnavul terminal si care afecteaza
deopotriva si relatia cu apropiatii ( familia, rudele si prietenii). Depresia si alti factori
psihosociali precum grija de a nu fi o povara pe umerii celorlalti si lipsa sperantei, sunt factori
care incurajeaza bolnavul spre o atitudine pro - suicidala asistata.
Aceasta atitudine asupra vietii, care nu sugereaza altceva decat tabloul unui depresiv, a
fost considerata de specialisti mult timp ,, normala “ in cazul bolnavilor terminali. Studii au
aratat insa ca numai un procent de 17 % din pacientii aflati in ultimele 28 de zile de viata se
confrunta cu un episod depresiv clinic.
O a doua supozitie falsa a fost aceea ca o persoana care sufera de depresie in ultimele
saptamani sau luni de viata, nu mai poate face subiectul unui tratament eficient. Desigur,
specialistul are de-a face cu un interval redus de timp pentru a ajunge la rezultatul dorit dar
folosind tipuri noi de antidepresive si psiho-stimulente intr-un tratament sustinut, se pot obtine
rezultate optime. Cu toate acestea, ,,rugaciunea este leacul cel mai puternic impotriva tristetii,
oricare ar fi pricina ei. Rugaciunea este izgonire a tristetii si a mahnirii invata Avva Nil. Mai
mult decat aceasta, ,, Sf. Grigorie Teologul invinuieste pe cei care cauta vindecarea lor prin
luarea de leacuri. Desigur, cand este vorba de boala nervilor, putem sa luam leacuri sa ajutam
trupul dar nu putem sa luam leacuri ca sa vindecam boala mintii. Care leac material poate sa
aduca in sufletul nostru Duhul Sfant? Singurul leac salvator este harul lui Hristos. De aceea,
tratamentele cu antidepresive si psiho-stimulente nu trebuiesc inlaturate dar trebuiesc privite
cu rezerva necesara, singurul si unicul remediu la suferintei psihologice legate de moarte fiind
acceptarea acesteia prin impacarea cu Dumnezeu si cu lumea si primirea Lui Hristos prin
Sfintele Taine ale Bisericii. Tratamentele conventionale pot duce la o mintire de sine, la
adormirea constiintei si la pierderea sufletului, trecerea catre dincolo facandu-se in
semiconstienta, fara limpezime si trezvie spirituala. Nu trebuie insa neluata in seama suferinta
fizica, care cu tot rolul ei asumat de pocainta poate duce la o pierdere a puterilor ce trebuiesc
canalizate in aceste ultime clipe spre rugaciune.
Eutanasia a aparut ca raspuns la neputinta sau dezinteresul in a oferii bolnavilor in stari
terminale ingrijiri optime. Chiar daca nu mai exista nici un tratament disponibil in oprirea
progresului bolii, ramane intotdeauna posibilitatea unei ingrijiri si a unui bun control al
simptomelor.
Acest tip de slujire, recunoscuta sub numele de ,, ingrijire paliativa", include un spectru
larg de ingrijiri, de asistenta medicala, psihologica, sociala, culturala si indeosebi spirituala.
Ingrijirile paliative nu se adreseaza in particular cazurilor terminale, ele sunt initiate atunci

2
cand bolnavul prezinta o simptomatologie activa, progresiva sau avansata a bolii si nu se
renunta la ele atat timp cat tratamentele alternative pentru acea afectiune au fost epuizate. O
abordare holistica, incorporand aceste aspecte largite de ingrijire sunt o buna practica
medicala iar pentru ingrijirile paliative aceasta este esentiala.
Echipa medicala trebuie sa fie completata de un preot, aceasta datorita complexitatii
problemelor legate de trecut, prezent si viitor sau insasi de trairea religioasa cu care bolnavul
se confrunta. ,, Preotia nu este o slujba oarecare. Si slujirea propriuzisa a Tainelor este
integrata indrumarii terapeutice. Preotul nu are numai misiunea de a sluji, ci si una
terapeutica. Aceasta misiune a lui este in esenta vegherea sufletelor.
Preotul prin harul sau, are puterea de a lega si a dezlega pacatele dar si de a tamadui
trupurile. Daca puterea de a ierta pacatele si a savarsirii Sfintelor Taine este data tuturor
preotilor prin Harul Duhului Sfant, puterea tamaduirii este strans legata de viata fiecarui preot
slujitor in parte.
Lucrarea terapeutica a preotilor este destul de anevoioasa si obositoare. De vreme ce
este o lucrare atat de anevoioasa si primejdioasa, inseamna ca trebuie sa fie asumata si
pregatirea respectiva. Nu poate cineva, fara sa aiba harisma si experienta corespunzatoare sa-
si asume aceasta mare lucrare. Trebuie sa fie el insusi condus si astfel sa urce in puterea lui sa
conduca, adica sa pastoreasca turma si sa conduca sufletele.
Nu este de neluat in seama traditia crestina a ingrijirilor persoanelor in suferinta, primul
spital fiind infiintat in anul 378 de catre Biserica, in tara noastra existand de asemenea o
bogata traditie in acest sens incepand cu secolul XIII prin infiintarea primelor bolnitele spital
ale manastirilor Putna, Bistrita-Valcea, Cozia, Arges (sec XVI); bolnitele spital ale
manastirilor Dragomirna (1619), Sadova (1692), Hurezi (1696); Sf. Spiridon Iasi (1757),
Precista Mare Roman (1787); spitalul de boli mentale al manastirii Neamt ( sfarsitul
secolului XVIII) etc. Este de mentionat faptul ca unitatile bisericesti au fost, pana la jumatatea
secolului al XIX-lea, singurele institutii din Tarile Romane care au desfasurat activitati in
domeniul medico-caritativ.
Depresia si intelegerea ei medicala si crestin ortodoxa.
Depresia este o afectiune medicala care afecteaza gandurile, sentimentele si abilitatea de
a functiona normal in viata de zi cu zi. Depresia poate debuta la orice varsta si rezulta dintr-o
proasta functionare a creierului. Cauzele depresiei sunt in general subiectul unor cercetari
amanuntite. O interactiune dintre predispozitia genetica si evenimente din viata pot sa
determine nivelul de risc personal. Episoadele depresiei pot fi cauzate de stres, evenimente
dificile din viata, efecte secundare ale medicatiei sau alti factori de mediu. Oricare ar fi

3
originile, depresia poate limita energia necesara pentru ca bolnavul sa se concentreze pe
tratamentul unor alte afectiuni precum cancerul.
In acceptiune teologica, suferinta si durerea sunt parte a vietii noastre ca raspuns si
participare la Patimile lui Hristos.
Multi psihologi astazi cred ca sanatatea psihologica a omului consta in faptul ca omul sa
nu aibe conflicte psihologice interioare, ci sa dispuna de un echilibru psihologic. Cu cate mai
putine conflicte psihologice are cu atat este mai sanatos. Dar chestiunea sanatatii nu consta
numai in punctul acesta. Desigur, vor exista si conflicte psihologice intr-unul care nu dispune
de sanatate sufleteasca, dar problema nu se afla acolo; este mai adanca si mai substantiala.
Deoarece omul este fiinta rationala, adica este creat dupa chipul Cuvantului(Logosului), a
celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, de aceea sanatatea spirituala consta in faptul de a fi
in relatie cu acest chip, adica cu Hristos. Atunci exista si sanatatea spirituala.
Psihologia contemporana considera ca boala conflictul interior sau chiar trairile ascunse,
experientele traumatice care se afla in subconstient. Insa Sfintii Parinti invata ca boala nu este
o simpla traire ascunsa care creeaza conflicte interioare ci deteriorarea puterilor sufletului, in
principal moartea si intunericul mintii. Mintea nu vede pe Dumnezeu, nu are comuniune cu
Dumnezeu si, imbolnavindu-se creeaza toate starile bolnavicioase.
Astfel putem concluziona ca din punct de vedere crestin, depresia nu este altceva decat
instrainarea de Hristos care are ca rezultat deteriorarea puterilor sufletesti si mentale si ca
urmare a relatiei cu semenii.
Teologia priveste suferinta, incercarile si durerea din viata omului, ca nastere spre
Hristos si deschidere catre o noua lume cu conditia ca toate aceste experiente sa fie traite cu
responsabilitatea necesara si in lumina Traditiei Ortodoxe. In Biserica facem o distinctie intre
suferinta si tristetea lumeasca si tristetea dupa Dumnezeu, pentru ca exista in adancul
sufletului fiecarui om un dor de starea primordiala, in care acesta traia o relatie directa cu
Creatorul si o tristete a pierderii acestei legaturi care este substituita actualmente de dorinta de
a poseda si tristetea rezultata din dobandirea sau pierderea posesiei. ,, Una este suferinta si
alta tristetea, una suferinta exterioara si alta deprimarea interioara. Tristetea si deprimarea care
ne stapaneste de multe ori este substitutul tristetii dupa Dumnezeu, adica al pocaintei. Suntem
chinuiti astazi nu atat pentru ca avem incercari mari sau mici, ci pentru ca nu avem pocainta.
Suntem dominati de simtul autarhiei. Din aceasta se nasc multe boli sufletesti si chiar chinuri
trupesti. Sa avem totdeauna in minte cuvantul apostolic: << In toate patimind necaz, dar
nefiind striviti, lipsiti fiind, dar nu deznadajduiti, prigoniti fiind, dar nu parasiti, doborati dar
nu nimiciti (II Cor.4, 8-9)>>.

4
 Depresia se manifesta in multiple forme si este de diferite grade. In manualul
oficial de diagnostic si tratament pentru suferinte psihiatrice DSM-III-R, depresiile sunt
catalogate ca fiind majore, cronice si tulburarile de adaptare cu stari depresive trecatoare.
Depresia majora
Depresia majora este una din formele cele mai grave. Multi oameni care sufera o
depresie majora nu mai pot continua sa aiba o viata normala. Tratamentele sunt
medicamentoase, psihoterapeutice si, in cazuri extreme cu electrosocuri.
Diagnosticarea se face prin verificarea unui set de simptome care au fost
prezente cel putin de cinci ori in timpul a doua saptamani de observatie si care
reprezinta o schimbare fata de functionarea anterioara; cel putin una din simptome fiind fie
stare depresiva sau pierderea interesului sau a placerii fara insa a fi incluse insa acele
simptome care sunt cauzate de conditia psihica, de stare - deliruri, halucinatii sau incoerenta.
Simptome sunt:
A. stare depresiva, in cea mai mare parte a zilei, aproape toata ziua, asa cum reiese
dintr-o observatie personala sau a altor persoane;
B. interes marcat scazut sau lipsa placerii in toate sau aproape toate activitatile, in cea
mai mare parte a zilei, aproape in fiecare zi dupa cum reiese din declaratia personala sau
observatia altor persoane asupra apatiei;
C. scaderea sau cresterea semnificativa a greutatii fara o dieta speciala (mai mult de 5%
din greutatea corporala intr-o luna), sau cresteri si descresteri ale apetitului aproape in fiecare
zi;
D. insomnie sau hipersomnie aproape in fiecare zi;
E. agitatie psihomotorie sau incetinire in actiuni aproape in fiecare zi care poate fi
observata de altii. Nu apare deseori ca o stare resimtita de persoana in cauza;
F. oboseala sau pierderea energiei aproape in fiecare zi;
G. sentimente de inutilitate sau de vina excesiva sau nejustificata, care pot fi cauza a
delirurilor, si se manifesta aproape in fiecare zi (nu numai referitoare la vina de a fi bolnav sau
repros personal);
H. abilitate diminuata de a gandi sau a se concentra, sau indecizie aproape zilnica care
poate fi observata personal sau de altii;
I. ganduri repetitive despre moarte (nu numai frica de moarte), idei suicidale repetitive
fara un plan anume, o incercare de sinucidere sau un plan specific pentru comiterea
sinuciderii.

5
 Nu poate fi stabilit faptul ca o cauza organica poate cauza sau mentine tulburarea.
Tulburarea nu trebuie confundata cu reactia normala la moartea unei persoane dragi. In orice
perioada a tulburarii pot exista deliruri sau halucinatii timp de pana la doua saptamani in
absenta unor stari simptomatice importante; (inainte ca simptomele de stare sa se fi dezvoltat
sau dupa ce s-au remis).
Distimia:
Este depresia usoara, cronica care dureaza timp de doi sau mai multi ani. Cei mai multi
oameni cu astfel de tulburari continua sa mearga la lucru sau la scoala dar cel mai adesea
mecanic. Aceste persoane pot sa nu isi dea seama ca sunt depresivi. Psihoterapia, sub intelesul
ei profund de terapie a sufletului, sau in cazuri mai speciale medicatia, pot ajuta.
Criteriile de diagnostic sunt:
A. Starea depresiva (sau de iritabilitate pentru copii si adolescenti) in cea mai mare
parte a zilei, mai multe zile pe saptamana decat atunci cand se comporta normal, asa cum se
indica sau prin observatia personala sau a altora, pentru cel putin doi ani ( un an in cazul
copiilor sau adolescentilor).
B. Prezenta, in timpul depresiei a cel putin doua din urmatoarele manifestari:
1. scaderea apetitului sau cresterea excesiva a alimentarii;
2. insomnie sau hipersomnie;
3. scaderea energiei sau oboseala;
4. scaderea stimei de sine;
5. scaderea concentrarii sau dificultati in luarea deciziilor;
6. sentimentul deznadejdii.
C. In timpul unei perioade de doi ani (un an pentru copii si adolescenti) de tulburari,
simptomele de la A nu se vor succeda pentru mai mult de doua luni odata.
D. Nu trebuie sa existe nici un fel de evidente cu privire la vreun episod depresiv major
in perioada primilor doi ani de tulburare (un an pentru copii si adolescenti).
E. Nu trebuie sa fi existat un episod maniacal sau hipomaniacal de netagaduit.
F. Nu trebuie sa fi survenit pe fondul unei tulburari cronice psihotice, precum
schizofrenie sau alte tulburari halucinatorii.
G. Nu poate fi diagnosticata daca exista un factor organic cauzator sau sustinator al
tulburarii ca de exemplu administrarea prelungita a unui medicament antihipertensiv.
Stari depresive cu tulburari de adaptare:
Acesta este un tip al depresiei care rezulta atunci cand o persoana intampina o
experienta negativa resimtita puternic care ii cauzeaza o stare depresiva. De exemplu

6
pierderea locului de munca. In general scade cu timpul si odata ce persoana trece peste
evenimentele petrecute.
Criterii de diagnostic sunt:
A. Reactia la unul sau mai multi factori de stres psiho-sociali identificabili, care survine
in maximum trei luni de la evenimentul cauzator.
B. Reactiile personale ca ghid al afectiunii sunt:
1. deteriorarea functiunilor ocupationale, inclusiv scoala, sau a activitatilor
zilnice si a relatiilor cu ceilalti;
2. reactii amplificate la factorii de stres fata de reactiile asteptate;
C. Afectiunea nu este caracterizata numai de exemplificarea unui model de reactie
exagerata la stres sau o exagerare a uneia dintre tulburarile mentale descrise in DSM;
D. Problemele de adaptare persista nu mai mult de sase luni;
E. Afectiunea nu indeplineste criteriile de incluziune in tulburarile mentale.
Este important a fi cunoscute aceste aspecte in activitatea unor asezaminte de ingrijire
terminala, atat din prisma bolnavilor cat si a personalului, riscul de burn-out din partea
acestuia din urma fiind foarte mare, rolul preotului ca terapeut al sufletelor, cunoscator al
suferintelor umane si totodata ne-strain de modul de diagnosticare medical fiind esential in
mentinerea moralului echipei si identificarea oricarei tendinte depresive la aceasta in timp util.

Depresia la bolnavii terminali

Conform datelor preluate de pe site-ul Institutului National de Sanatate Mentala din
Statele Unite, in urma cercetarilor facute in ultimii 20 de ani in ceea ce priveste creierul,
depresia trece de multe ori nediagnosticata si netratata. In timp ce studiile indica faptul ca
aproximativ 25% din persoanele cu cancer sufera de depresie, numai doua procente din
acestia primesc medicatie antidepresiva. Persoanele cu cancer, familiile si prietenii si chiar
medicii si oncologii pot interpreta in mod eronat semnele de atentionare ale debutului unui
depresii, luandu-le drept fenomene normale care insotesc aparitia bolii. Simptomele depresiei
se pot suprapune celor care insotesc cancerul sau alte suferinte psihice.
Dar facand cercetari asupra creierului cum am putea descoperii cauzele suferintei care
se afla de fapt in suflet. Este adevarat ca mintea, creierul vor functiona anormal atunci cand
sufletul este tulburat dar prin medicatie si psihoterapie fara constiinta de Dumnezeu nu vom
birui decat efectele tulburarilor sufletesti cu riscul de a amorti si infrange sufletul.
De cele mai multe ori este luat drept garantat faptul ca un diagnostic de cancer sau alta
suferinta terminala va aduce cu sine depresia care este o manifestare normala care insoteste

7
boala si care nu poate fi usurata. Toate aceste presupuneri nu pot fi luate in considerare de un
psihoterapeut crestin. Un bun profesionist poate identifica si recunoaste simptomele depresiei
si cere lamuriri asupra duratei, severitatii, diagnozei si sugera tratamentul potrivit.
Tratamentul depresiei poate ajuta oamenii sa se simta mai bine si sa se descurce mai bine in
procesul de tratare a cancerului sau chiar in fazele terminale ale sale. Totodata, usurarea starii
depresive va prelungi si durata si calitatea vietii bolnavului. In acest sens, un rol important il
au grupurile de suport formate din personalul medical, familie, prieteni si preot.
In general, bolnavul depresiv tinde sa se inchida in sine, fapt cere duce la agravarea
bolii. Acestia trebuie sa-si descopere gandurile duhovnicilor cu care sa aiba convorbiri de
unde pot primi cuvant de mangaiere. Sfantul Ioan Gura de Aur arata puterea tamaduitoare a
cuvantului duhovnicesc pentru cei care sufera de intristare:,, Iti voi da leacul cuvantului
mangaietor pana ce rana tristetii ti se va inchide cu totul. De vreme ce doctorii ingrijesc ranile
trupului pana cand se stinge toata durerea, oare nu tot asa trebuie sa facem si cand este vorba
de suferinta sufletului? Tristetea este o rana a sufletului care trebuie spalata cu apa
binefacatoare a cuvantului plin de blandete.
Asemenea tuturor patimilor, depresia ,, intuneca sufletul si orbeste mintea, tulburandu-i
puterea de judecata. Unul dintre efectele ei specifice este ingreunarea sufletului. Omul este
prin ea cu totul lipsit de putere, devine delasator, las, paralizandu-i orice lucrare. Mai ales
acest din urma efect este deosebit de grav pentru ca il lipseste pe om de dinamismul necesar in
lucrarea celor duhovnicesti, il fac sa piarda rolul eforturilor sale ascetice, rapindu-i
rugaciunea.
Este un fapt in unanimitate acceptat ca fiecare fiinta umana, religioasa sau nu, poseda
spiritualitate. Spiritualitatea se caracterizeaza prin gasirea unui scop si a rostului vietii
incuband cunoasterea, relatiile cu semenii, precum si toate evenimentele si actiunile ce decurg
din acestea. Ea este traita in mod unic de fiecare persoana, chiar daca poate fi fundamentata
pe principii sau traditii comune, fiind influentata de diferite evenimente din viata. Prin
spiritualitate intelegem esenta atitudinilor individuale, a valorilor, credintelor si actiunilor
oamenilor care se raporteaza la divinitate si o abordam in general ca un mod de manifestare a
unei religii.

Ce intelegem prin suferinta spirituala sau existentiala?

In societatea foarte agitata de astazi nu exista om care sa nu intampine suferinta in viata
lui, sa nu incerce paharul amar al durerilor. Vedem oameni indurerati, necajiti, chinuiti, cazuti
la pamant de multa greutate a suferintei. Si nu numai fetele oamenilor sunt invinse, ci

8
indeosebi inimile lor. Sunt chinuiti, sufera si din aceasta suferinta sau mai degraba din reaua
intampinare a suferintei, sufera de diferite boli trupesti si sufletesti.
Omul isi poate pune intrebari legate de spiritualitate si existenta ca rezultat al oricarui
eveniment din viata, dar, acestea apar in modul cel mai frecvent ca raspuns la suferinte
terminale si in general in fata mortii.
Cu toate ca religia crestina si nu numai ea vede in aceasta framantare un inceput al
descoperirii si al nasterii nadejdii in viata de dincolo, deci al luptei impotriva tristetii, trebuie
sa tinem cont de realitate care deseori prezinta evenimentul intr-o lumina destul de trista.
Suferinta si moartea aduc intr-un suflet necredincios sau putin credincios tristete si
deznadejde. Astfel Parintele Profesor Doctor Dumitru Staniloaie scria in lucrarea ,,Ascetica si
Mistica Crestina": ,, Nadejdea este credinta ajunsa intr-o faza mai progresata. Ea este o putere
care da transparenta timpului, care strabate prin timp cum credinta strabate prin spatiu si prin
natura vazuta. Aceasta este cauza pentru care lupta impotriva deznadejdii incepe si continua
cu rugaciunea, rugaciune care implineste credinta, credinta care naste nadejdea, nadejde care
dezleaga intrebarile si deschide inimile. ,, Deschiderea inimii coincide cu o biruinta a nadejdii
in noi. Deschiderea aceasta a inimii este o deschidere spre evidentele supralumesti. Nadejdea
este o vedere cu inima, cu partea cea mai adanca a spiritului nostru, deci este o convingere
intima, tainica.
Iata deci ca drumul spre spiritual al omului in aflarea unor raspunsuri poate fi anevoios
si de aceea este considerat de unii terapeuti cauzator al suferintei psihice, deci bine de evitat
in procesul ingrijirilor terminale.
Este adevarat ca problemele spirituale si existentiale sunt o sursa importanta de suferinta
clinica putand cauza sau agrava durerea fizica si problemele psihologice sau produce angoase
si alte stari neplacute dar negarea acestora nu poate conduce la un rezultat psihologic bun. Ca
orice tratament dedicat trupului, care necesita o interventie medicala complexa si de multe ori
dureroasa pentru obtinerea vindecarii, tratamentul dedicat sufletului, pentru care nu exista
tranchilizante eficace (in afara neurolepticelor si a altor medicamente psihotrope care ar putea
amorti gandirea si mintea reducand si capacitatile sufletesti), este cu atat mai dureros si
trebuie asumat in dobandirea vindecarii.
Recunoasterea si abordarea profesionista a problemelor spirituale si existentiale
ale bolnavilor este o componenta importanta in oferirea unor ingrijiri paliative de calitate.
Problemele spirituale si existentiale ale bolnavilor terminali pot fi grupate ca fiind legate
de trecut, prezent si viitor. Aceasta impartire poate fi de folos preotului sau persoanelor care

9
intra in contact cu bolnavul, intr-o mai buna intelegere a acestuia, a nevoilor si problemelor cu
care se confrunta si in construirea pe acesti piloni, a increderii si sperantei.
Trecutul persoanei este marcat de intrebari legate de valoarea si scopul vietii in sine, a
valorii relatiilor si a implinirilor anterioare, de amintiri dureroase sau rusine si de vinovatia
fata de esecuri sau aspiratii neimplinite.
Prezentul naste sentimentul distrugerii integritatii personale, al schimbarilor fizice,
psihologice si sociale, al dependentei crescute, al schimbarii perceptiei asupra sensului vietii
si al suferintei.
Viitorul aduce gandul asupra separarii iminente de lume, al lipsei sperantei si a sensului,
precum si a altor preocupari referitoare la moarte.
Puterea credintei si problematica existentei vietii de dupa moarte sunt traite de bolnav in
relatie cu prezentul, trecutul si viitorul fiind un factor determinant de influenta in trairea celor
trei realitati.
Problemele spirituale si existentiale se comporta deseori ca fiind probleme fizice sau
psihologice. Durerea sau alte simptome care nu raspund tratamentelor adecvate trebuie sa
atraga atentia specialistului asupra unei posibile suferinte spirituale sau existentiale.
Asteptarile bolnavilor cu privire la aceste probleme este traita diferentiat. Unii nu
doresc sa le abordeze, nici in prezenta preotului, nici a medicului sau a altei persoane din
familie sau anturaj. Aceasta categorie este cea mai dificil de a fi facuta cooperanta,
manifestandu-si dezinteresul, suficienta de sine si asumandu-si viitorul, de obicei in varianta
cea mai sumbra. Altii, vor avea nevoia de un confesor, o persoana dispusa sa ii asculte. Aici
rolul preotului este esential si activitatea sa este mult inlesnita cauza a deschiderii bolnavului.
Ingrijirea spirituala trebuie sa fie individualizata si sa aiba la baza cunoasterea sinelui, a
interiorului sacru al fiecarei persoane care trebuie respectat si pretuit. Aceasta cunoastere este
incredintata mai usor unui preot care stie sa respecte prin taina Sfintei Spovedanii
confidentialitatea informatiilor si care poate oferii si un raspuns framantarilor. Conform
observatiilor psihologice, multi oameni accepta mai usor un adevar, o realitate dureroasa daca
aceasta este traita si de alti oameni. Acest fapt decurge nu atat dintr-un tip de gandire egoista,
cat din nevoia omului de a nu resimti atat de puternic insingurarea in suferinta si este un
substitut al trairii autentice a credintei, a relatiei cu Dumnezeu sau in mod pozitiv, poate fi
trairea in comun de o comunitate a suferintei in descoperirea rugaciunii ca si cale de
comunicare cu Dumnezeu.
Trairea religioasa este relatia intre om si Dumnezeu creata prin rugaciune, bazata pe
credinta, nadejde, dragoste, respect si dorinta de a face voia Sa, respectand valorile Bisericii si

10
ale Sfintei Traditii intru mantuirea sufletului si a chemarii la Indumnezeire a celor ce si-au
facut trupul vas al umplerii cu Duh Sfant.
Bolnavii care cred in Dumnezeu si au un trecut religios sunt cei care si-au pus intrebari
de spre viata si suflet si au o perceptie definita asupra suferintei. Exista riscul ca acestia sa fie
totusi vulnerabili la aflarea unui diagnostic terminal, interventia sufleteasca rapida a preotului
terapeut fiind determinanta in evolutia ulterioara psihologica a bolnavului.
In tipul de ingrijire paliativa, religiozitatea unei persoane, indiferent de gradul acesteia,
va influenta si va fi influentata de toate starile pe care aceasta le traieste in procesul de
apropiere a mortii.
Este de notat faptul ca religiile, in majoritatea lor impartasesc valori apropiate legate de
viata biologica ca un tip de existenta careia ii succede un altul, de iertare a pacatelor sau a
unor recompense pentru faptele bune. Aceste aspecte impreuna cu importanta impartasirii de
familie a acelorasi convingeri religioase, pot ajuta bolnavii sa abordeze mai relaxat iminenta
sfarsitului si pot ajuta familia in oferirea unei ingrijiri de calitate persoanei in suferinta,
familia insasi fiind lasata in grija divinitatii la momentul chemarii.
De cele mai multe ori, pentru persoanele profund religioase, credinta si relatia cu
Dumnezeu creste in intensitate cu fiecare zi a apropierii despartirii de lumea materiala, in timp
ce pentru ceilalti poate insemna o autentica provocare.

Poate credinta cauza probleme celor aflati pe moarte?

Spuneam la inceputul capitolului, ca unii terapeuti considera drumul spre spiritual al
omului in aflarea unor raspunsuri, cauzator al suferintei psihice, deci bine de evitat in procesul
ingrijirilor terminale.
In primul rand, credinta in Dumnezeu face despartirea sufletului de trup mai usoara si
ofera un scop in sine vietii si mortii.
In al doilea rand, credinta in Dumnezeu poate oferii raspunsuri la acele intrebari la care
nu poate raspunde altcineva.
In al treilea rand, credinta omului si puterea tamaduitoare a acelor preoti cu harul acesta
pot inlatura boala din trup, cu toate ca, datorita neputintei si a slabirii puterilor duhovnicesti,
aceste fapte care erau savarsite cu usurinta de Sfintii Apostoli si ucenicii lor din perioada
primara a bisericii, astazi sunt tot mai rare.
Este adevarat ca unii bolnavi asteapta raspuns imediat si plin de intelegere la rugaciunile
lor iar atunci cand acesta nu vine pot blama religia sau chiar pe Dumnezeul lor directionandu-
si supararea si dezamagirea impotriva personalului de ingrijire, a preotului in special.

11
 Pentru a putea asigura confortul psihologic necesar si a evita conflicte sufletesti majore,
trebuie sa se plece de la respectul oferit fata de persoana, religia si practicile acesteia,
indiferent de convingerile personale ale terapeutului, pornindu-se de la constiinta ca ingrijirile
terminale trebuie sa ajute pacientul sa se impace cu sine, cu lumea si cu Dumnezeu, rolul
preotului fiind acela de a persuada, a indruma persoana in suferinta, in limita vointei si
dorintei de participare a acesteia, respectandu-i credinta si libertatea de alegere.
Familia si bolnavul trebuie sa fie consultati cu privire la aspecte legate de practica
credintei, rugaciune, post, Sfintele Taine, in special Sfantul Maslu si Mirungerea, tamaiere, si
orice alte practici dorite sau neacceptate de bolnav, cu constiinta ca nevoile si trairile fiecarei
persoane in parte sunt individuale, cu atat mai mult a celor ce sunt de credinte diferite.
In acest sens, trebuie facilitata la cerere vizita preotilor si a altor invatatori religiosi,
pentru a oferi sprijinul spiritual solicitat si suport.

Suferinta psihologica
Factorul determinant in cresterea suferintei psihologice este aparitia unei boli rapide si
progresive, care poate produce handicap, dependenta psihica si extenuare psihologica, stari
care sunt traite de bolnav fara speranta si posibilitatea de a schimba ceva, cu frica de durere,
moarte sau mutilare, pierdere a controlului, a locului de munca, a pozitiei sociale si a rolului
in familie, a aparitiei simtamantului de izolare, a problemelor financiare si a grijii pentru
familie.
La cresterea suferintei psihologice pot contribui barierele culturale si de limba,
comunicare slaba cu echipa de suport, lipsa continuitatii in ingrijire, excluderea familiei din
procesul de ingrijire precum si aspecte religioase si spirituale sau remuscari, sentimente de
vina, asteptari neimplinite, lipsa de sens, intarzieri in tratament, lipsa rezultatului pentru mai
multe tratamente sau efecte secundare ale tratamentelor.
Negarea este cel mai intalnit mecanism de protectie si nu este anormala sau patologica
oferind bolnavilor timp pentru a se acomoda cu situatia personala.
Nivelul suferintei psihologice depinde de capacitatea personala a fiecarui bolnav de a
face fata problemelor ce deriva din afectiunea terminala si este determinat de tipul de
personalitate al acestuia, de stres, experiente asemanatoare cu cea personala traite de prieteni
sau rude, pierderea recenta a unei persoane apropiate, probleme si obligatii familiale,
probleme de cuplu, o suferinta psihica cu istoric, precum si de consumul de alcool sau alte
droguri. Acesti factori impreuna cu cei sociali, precum lipsa suportului din partea familiei si a
societatii, scaderea veniturilor familiei si izolarea, alaturi de cei culturali ce tin de traditii si

12
obiceiuri, impreuna cu cei spirituali care pot fi reprezentati de lipsa religiozitatii, a credintei si
a oricarui sistem de valori, pot pune echipa de profesionisti in fata unei adevarate provocari.
Tratamentul trebuie sa fie centrat pe grija, consideratie si rabdare, ascultarea nevoilor, a
problemelor bolnavului si construirea unei punti de comunicare care sa emane incredere din
ambele parti si respect fata de persoana, ridicand barierele in abordarea oricarei teme, chiar
aceea a fricii fata de moarte si de necunoscut.
Rolul societatii si in special al comunitatii este acela de a incuraja si a se implica in
procesul ingrijirilor terminale, de a afisa o atitudine pozitiva fata de acesti bolnavi, oferindu-le
suportul psihologic necesar, atat lor cat si familiilor. Biserica este chemata la aceasta lucrare,
care apare sub o denumire atat de moderna si occidentala (Hospice), dar care este proprie
crestinismului, fiind experimentata de Biserica inca din perioada primara, grija fata de cel in
suferinta alaturi de rugaciune fiind una din cele mai importante fapte ale omului in viata sa pe
pamant.
Tratamentul efectiv al suferintei psihice a pacientilor cu cancer avansat poate imbunatati
serios calitatea vietii. Tehnicile de usurare a stresului, terapia cognitiva, psihoterapia si in
cazurile care necesita acut, medicatia antidepresiva, sunt tot atata tipuri de ingrijire de care pot
aduce rezultate pozitive.

Grija fata de familie si a prieteni

Ingrijirea rudelor persoanei bolnave si a prietenilor acestuia sunt un factor central in
oferirea unei ingrijiri de calitate. O buna ingrijire a bolnavului ajuta si rudele acestuia dar nu
trebuiesc neglijate nevoile familiei. Rudele pot fi interesate de starea exacta a pacientului,
cauza pentru care bolnavii primesc tratamentul, daca suferinta este infectioasa sau contagioasa
si daca ar putea sa ofere ingrijire bolnavilor acasa si pentru cat timp, modul in care trebuie sa
le raspunda intrebarilor legate de viata si de moarte, in special in cazul in care acestea au
incercat sa le ascunda adevarul, daca si cum sa abordeze o eventuala urgenta care poate
aparea, cand sa apeleze la medic si ce tip de sfat sa ceara, cum sa dea medicamentele, cum sa
ofere bolnavului alimentatia si bauturile potrivite, cand sa-l viziteze in spital si cum sa discute
cu prietenii si copiii bolnavului despre suferintele acestuia.
Membrii familiei sunt dornici sa discute totodata despre starea lor proprie de sanatate
dar simt ca nu pot sau ca nu este cazul sa vorbeasca despre aceasta, despre tensiunile din
familie si cum ar putea sa le reduca, despre probleme sau diferende din trecut in relatia cu
bolnavul, de starea pe care o vor trai la moartea bolnavului si aspecte care tin de viitorul lor,

13
in special in conditiile in care familia poate deveni o consumatoare de servicii si prestatii
sociale dat fiind dezechilibrarea balantei financiare prin micsorarea bugetului.
Un aspect important care trebuie sa faca tinta subiectelor ce vor fi abordate de medic si
preot in relatia cu familia tine de perceptia acesteia asupra ingrijirilor oferite rudelor in
suferinta acasa de membrii apropiati si viziunea familiei asupra acestei teme, cum este
perceputa de ceilalti aceasta ingrijire, cum este privita din punct de vedere religios, cum se
implica prietenii sau vecinii in oferirea unui ajutor concret (care supravegheat si indrumat
poate fi eficient) sau a unor sfaturi (care de cele mai multe ori sunt ineficiente, produc stare de
tensiune si neliniste), precum si referitoare la clipa despartirii, actiuni concrete ce tin de
inmormantare, anuntarea rudelor si a prietenilor, cum sa se comporte dupa moartea
bolnavului, iar nu in ultim rand, gestionarea sentimentului de utilitate si eficienta a actiunilor
intreprinse.
Medicul si asistenta medicala trebuie sa fie informati asupra existentei unor asociatii sau
institutii care ofera ingrijiri la domiciliu si daca se poate sa coopereze cu acestea pentru
indrumarea familiei, sa dea detalii asupra tuturor datelor pe care le detin in privinta
pacientului si modalitatilor de ingrijire, a prognosticului si a evolutiei pe termen scurt si lung
a bolii, si sa incurajeze bolnavul sa-si exprime pozitia cu privire la tratament, sau a oricaror
nemultumiri cu privire la actul medical, spiritual, asistenta medicala oferita sau rezultate din
implicarea familiei.
Preotul, medicul si asistentul social trebuie sa organizeze de cate ori se simte nevoia si
apar tensiuni, intalniri cu membrii apropiati ai familiei, intalniri in care familiei trebuie sa i se
faca cunoscuta starea bolnavului, a investigatiilor, tratamentului si prognosticului bolii si in
care fiecare membru trebuie incurajat in a-si exprima sentimentele, inclusiv supararea care pe
langa ca nu ajuta pe nimeni, este de cele mai multe ori transmisa involuntar si suferindului,
afectandu-i ultimele zile din viata.
In tot acest proces, echipa de ingrijire trebuie sa se asigure ca rudele bolnavului primesc
toata atentia si suportul necesar, pe tot parcursul evolutiei bolii si dupa moartea acestuia, pana
la restabilirea echilibrului in familie.

Impactului depresiei asupra vietii spirituale a bolnavilor, familiei si prietenilor

Suferinta profunda a unei persoane raspunde in vietile multor apropiati ai acesteia.
Atunci cand luam in considerare influenta cancerului asupra familiei, trebuie sa definim exact
ce intelegem prin familie. Pentru fiecare persoana, cercul persoanelor apropiate difera si se
poate schimba odata cu boala, aceasta producand schimbari importante in cadrul relatiilor

14
interpersonale. Unele cupluri sau relatiile de prietenie se consolideaza odata cu trairea unor
situatii de criza, prin implicarea si sprijinul psiho-afectiv oferit unul altuia. Bolnavii singuri
sau care au trait toata viata mai izolati sunt in pozitia de a-si face griji in privirea primirii unui
ajutor, atunci cand vor avea nevoie de el. Este totusi o provocare pentru membri familiei in a
gasi echilibrul intre sprijinul oferit bolnavului si grija fata de ei insisi. Uneori rudele si
prietenii se departeaza de persoana sau familia direct afectata de cancer, fapt cauzat de
temerile legate de viitor si de situatia financiara care va afecta viata bolnavului si implicit a
celor apropiati. Pe de alta parte este posibil ca multe familii sa fi trait situatii de criza
financiara sau alte probleme inainte de diagnosticarea cancerului. Sotul, sotia sau prietenul
apropiat al bolnavului este de obicei persoana cea mai afectata, in special in cazul in care
aceasta este principalul furnizor al ingrijirilor trupesti si sufletesti. In timp ce unii sunt dispusi
sa ofere ajutor temporar, persoanele care se ocupa zi de zi de bolnav sunt cele care traiesc cel
mai acut suferinta alaturi de acesta. Urmare acestui fapt apar disfunctii pe mai multe planuri.
Insasi decizii referitoare la rolurile stabilite in familie si schimbarea acestora pot crea stari de
confuzie si stres intr-o relatie deja afectata de griji si anxietate cu atat mai mult cu cat deseori
bolnavului de cancer ii este greu sa ceara si sa primeasca ajutor.
Copiii pot de asemenea resimti impactul creat de schimbarea rolurilor. Copiii de scoala
pot gasi dificil sa accepte atribuirea unor sarcini suplimentare ca grija fata de fratii mai mici,
ajutor in gospodarie si sa inteleaga totodata neputinta celorlalti membrii ai familiei.
Adolescentii doresc sa se implice in luarea deciziei in ceea ce priveste modul de ajutor al
bolnavului dar cu totii vor trai frica ca boala va duce la pierderea persoanei afectate, lipsa de
comunicare si exprimare a sentimentelor putand crea oricand rupturi in relatii.
Alti membrii ai familiei sau prietenii pot fi afectati de asemenea. Parintii persoanelor cu
cancer traiesc deseori un sentiment de esec profund in neputinta de a-si ajuta fiul sau fiica,
indiferent de varsta acestuia. Fratii pot trai frica pierderii celuilalt frate sau sora si isi pot face
griji cu privire la datul genetic care poate face posibila dezvoltarea unor boli similare. Alte
familii, prieteni si vecini s-ar putea sa nu stie cum sa reactioneze, ce sa spuna sau sa faca si de
aceea sa prefere a se situa undeva in afara grupului de sprijin din frica de a face un lucru
nechibzuit. Prietenii de varste apropiate cu persoana bolnava de cancer vor avea o atitudine de
respingere sau vor face un efort deosebit in pastrarea relatiei, datorita identificarii, mai mult
sau mai putin constient, cu aceasta.
In tarile unde este dezvoltat un sistem de ingrijiri paliative complex, pentru combaterea
efectelor negative ale bolii asupra apropiatilor bolnavului, sunt organizate grupuri de suport
pentru familii, tineri si adolescenti, programe educationale si religioase prin care oamenii pot

15
descoperii noi cai de a face fata suferintei aproapelui, in discutiile despre tratament fiind
implicati chiar si copiii, fapt care permite si incurajeaza sentimentul de utilitate al fiecarui
membru al familiei.

Este bine sa se spuna copilului?

Exista o temere mai mult sau mai putin intemeiata a parintelui care gandeste ca fiul sau
fiica sa va suferi mai mult daca va afla adevarul despre ruda sa apropiata. Trebuie sa se tina
seama ca un copil nu are experienta de viata a adultului si in general nu va reactiona la fel ca
un adult. Pe langa aceasta, cancerul este o suferinta nu usor de tinut ascunsa. Copiii vor putea
intelege ca familia se confrunta cu o situatie extrema insasi din atitudinea parintilor din viata
de zi cu zi si vor trai o stare de anxietate mult mai profunda daca vor duce lipsa de informatie
si li se va ascunde adevarul. In plus, daca vor auzi de suferinta parintilor lor de la altcineva,
va fi afectata increderea care ar trebui sa existe intre parinti si copii, chiar daca ascunderea
adevarului este facuta cu scopul de a proteja. Comunicarea informatiilor, intr-un mod simplu,
sincer si fara sentimente de tristete sau deznadejde afisata, prin care sa inteleaga mesajul si sa
participe la viata de familie in conditiile nou date, este solutia optima in aceasta problema. Nu
trebuie sa fie ignorata varsta atunci cand se hotaraste cat si cum i se va spune. Informatia
trebuie sa fie data intr-un mod accesibil, fiind pregatit inainte pentru schimbari are s-ar putea
sa apara in familie. Viata copiilor se desfasoara in general intr-o rutina care le confera
siguranta. Atunci cand neprevazutul isi face aparitia, ei vor avea nevoie de ajutor in adaptarea
la noile conditii. Copiii de varste de pana la opt ani nu vor avea nevoie de multe informatii
detaliate in timp ce, aceia mai mari sau adolescentii vor fi preocupati sa stie mai mult, dorinta
care trebuie de altfel satisfacuta.
Nu trebuie neglijata nevoia unui terapeut care sa lucreze cu ei separat atunci cand este
cazul. Decizia pe care o iau de obicei parintii in implicarea unui psihoterapeut individual in
asistenta oferita copiilor, poate fi greu de luat indeosebi pentru ca este foarte dificil ca acestia
sa observe si sa distinga reactiile,, normale " ale copilului in fata cancerului si cele care pot da
de gandit. Un punct de referinta in masurarea rezultatelor factorilor de stres asupra acestuia
este acela al compararii reactiei prezente fata de un stimul cu reactia din trecut la acelasi
stimul.
Deoarece copiii adesea nu sunt in stare sa vorbeasca despre ceea ce simt,
comportamentul lor ne poate oferi informatii importante. Unii se pot retrage in sine in timp ce
altii pot deveni expansivi si certareti, se reintorc la atitudini mai copilaresti fata de cele
normale la varsta lor. Este important ca terapeutul sa cunoasca timpul de cand a aparut aceasta

16
schimbare si cat de puternica, de semnificativa este. Poate fi relevanta si o discutie cu medicul
copilului, cu profesorii de la scoala si psihologul scolar.

Impactul asupra parintilor in varsta a bolii canceroase a copiilor

Nu este un lucru neobisnuit ca adulti care traiesc pana la varste de 80-90 ani, sa aiba
copii care sufera de cancer. In unele situatii, batranii sunt cei care se bazeaza pe copiii lor in
asistenta oferita intr-o gama larga de activitati cum ar fi aprovizionarea, transportul si
aranjamentul consultatiilor la medic. Este o dilema pentru pacientul adult daca si cat trebuie
sa dezvaluie parintilor despre suferinta. In timp ce in unele cazuri schimbul de informatii
poate reduce anxietatea, in multe cazuri, in special atunci cand parintele nu este in stare de
sanatate fizica sau psihica buna, aceasta poate aduce un prejudiciu ambelor parti. Bolnavul
adult trebuie sa renunte la asistenta si implicarea parintilor in rezolvarea problemelor
personale, transferand-o catre un alt membru al familiei sau catre serviciile specializate ale
comunitatii.

Impactul asupra prietenilor

Dupa un diagnostic de cancer, multi oameni se vor simti departati de lumea obisnuita,
confruntandu-se cu situatii speciale si fiind nevoiti sa ia decizii pe care prietenii nu le pot
intelege intotdeauna.
Aceasta poate duce la sentimentul de instrainare, izolare, suparare si confuzie si este de
obicei un motiv pentru care oamenii cauta grupuri de suport, fiind considerate singurele locuri
unde ar putea gasi intelegere. Este adevarat ca prietenii sunt dispusi sa ofere asistenta
emotionala si ajutor practic. Ei pot insoti bolnavul la doctor si la tratament, cumparaturi si
pregatirea mesei, la transportul copiilor sau treburi casnice. Prietenii asteapta deseori
indicatii referitoare la ceea ce ar putea sa faca sau cum ar putea sa ajute si nu vor actiona de
sine, nevoind sa deranjeze la momente nepotrivite.

Calitatea vietii si eutanasia

Calitatea vietii bolnavului depinde in aceasta ultima faza a bolii de combaterea durerii si
crearea unei stari psihice de bine. ,, Eticienii crestini, inclusiv cei care insista asupra sfinteniei
sau sacralitatii fundamentale a vietii umane, se gasesc obligati in virtutea tehnologiei
biomedicale moderne sa faca aprecieri morale ce iau in consideratie calitatea vietii aflate in
discutie. Ce ramane neclar, totusi, este semnificatia pe care diferite traditii o dau expresiilor
,,sacralitate" sau ,, sfintenie" si ,, calitate". Aceasta lipsa de claritate a dus la dezbateri fara

17
rezultat intre vitalisti care sustin ca singurul fapt al existentei biologice este un bun prin el
insusi si ar trebui mentinut cu orice pret, indiferent de conditia pacientului si asa numitii
relativisti, care sustin ca viata nu are nici un sens, nici valoare daca ii lipsesc anumite
capacitati sau atribute necesare mentinerii constiintei de sine si abilitati de a fi in relatie cu
ceilalti. Pozitia sustinatorilor sacralitatii vietii, identificata adesea dar nu neaparat cu o
anumita traditie religioasa, se bazeaza in general pe urmatoarele doua convingeri:
- viata umana, prin insasi natura ei este sfanta, adica este intrinsec buna si merita
intotdeauna respect si ocrotire. Valoarea ei nu este dependenta de nici o conditie sau atribut
care ar putea sa o caracterizeze;
- toate vietile umane au aceeasi valoare, in orice moment al dezvoltarii, de zamislire
pana la moarte. Aceasta implica faptul ca toate fiintele umane au acelasi drept la viata.
Din punct de vedere crestin ortodox nu putem vorbi de principiul ,,calitatii vietii" in
afara teologiei. Astfel el poate fi interpretat usor diferit de intelegerea strict medicala a
termenului dar in esenta urmaresc acelasi lucru si anume starea de bine a bolnavului. Atunci
cand starea de bine nu mai poate fi asigurata, calitatea vietii fiind anulata unii specialisti
considera eutanasia o solutie. Teologic vorbind, masurarea calitatii vietii trebuie sa ia in calcul
nu numai indicatori fizici ci in special sufletesti, psihologici care trebuiesc interpretati in
lumina invataturii ortodoxe.
Termenul de eutanasie este astazi larg folosit pentru intelegerea unui complex de masuri
care se iau in diferite stadii ale unei boli. ,, Cuvantul eutanasie nu ar trebui folosit nici pentru
desemnarea actiunilor implicate in ingrijirea finala, care au ca scop declansarea ultimei faze a
bolii (deshidratare, ingrijire, masaj, medicamente pentru ameliorarea durerii, insotirea
persoanei aflate pe moarte), nici pentru a desemna decizia de a opri anumite terapii medicale
care nu mai par a fi necesare conditiei pacientului.
Aceste aspecte nu reprezinta o indiferenta a medicului fata de pacient ci o urmarire a
bolnavului in cursul firesc a bolii, ne mai actionand agresiv atunci cand toti indicatorii arata o
reducere a raspunsurilor organismului la interventia externa, evitand totodata actiunile
medicale intreprinse impotriva suferintei care sa aiba efect scurtarea vietii. In SUA, in
cazurile de cancer in care durerea devine insuportabila este inlesnita administrarea unei ,,doze
sedative finale" care are in esenta un scop moral, acela de a intrerupe chinurile extreme ale
bolnavului. Daca privim cu intelegere si dragoste crestina, acest act poate fi inteles ca o ultima
masura in alinarea durerilor pentru pregatirea in liniste de moarte dar care trebuie gestionat cu
multa responsabilitate si chibzuinta de personalul medical cu atat mai mult cu cat cazurile

18
limita care ar avea nevoie de acest tip de interventie sunt putin numeroase datorita
medicamentelor si tehnicilor prin care durerea poate fi controlata.
Eutanasie pasiva sau moarte naturala?
Un alt aspect de luat in considerare este oprirea hranei si hidratarii bolnavilor terminali.
Daca pana nu demult acest act era privit ca o actiune impotriva pacientului, s-a demonstrat ca
in fazele terminale ale bolilor, deshidratarea si retragerea hranei au efecte benefice. ,,
Deshidratarea in special, ingaduie o rapida crestere in producerea de tonusuri cheie. Acestea
sunt substante chimice din creier care actioneaza ca analgezic natural. Similar, deshidratarea
si lipsa nutritiei cauzeaza azotemia (la bolnavii in stari terminale), in care produsele de
nitrogen actioneaza ca sedativ natural, scazand astfel senzatia de durere. Conform spuselor
unui cercetator, imperativul tehnologic de a lasa pacientii sa moara in echilibru de electroliti
este un grav deserviciu. Aceasta serveste doar la slabirea efectului sedativ al azotemiei. In
consecinta, nu numai ca sporeste perceptia durerii, dar se adauga de asemenea la agonia
psihica a pacientului care este tinut in stare trezire pentru a-si da seama in orice clipa de
situatia lui disperata. In plus s-a aratat ca hidratarea continua duce la cresterea nivelului
durerii si a disconfortului traite de bolnavul aflat in faza terminala, ducand si la complicatii
ale diferitelor functii: renala, pulmonara si gastrointestinala. Oprirea hranei si a apei in cazul
pacientilor ce se afla in agonie, permite incetarea activitatii celulare din trup si lasa, in mod
natural, ca pacientul sa intre incet in coma si sa moara.
Conchidem, considerand ca ingrijirea bolnavilor terminal intr-un spatiu aflat la granita
celor doua lumi, intr-o ambianta in care valorile personale individuale se contopesc cu cele
universale si eterne, dragostea fata de aproape patrunzand fiecare milimetru de materie
insufletit de Dumnezeu, este mai mult decat o alternativa medicala, putand contribui la insasi
cunoasterea de sine a omului in dualitatea sa indumnezeita .

19