Cuvântul arab pentru Dumnezeu este Allah.

Toți musulmanii ortodocși cred în shahada, declarația

musulmană de credință, că există un singur Dumnezeu și că Mahomed este profetul Său.

În islam, Dumnezeu este transcendent și maiestuos. Credința este marcată de un monoteism etic
strict și fără compromisuri, semnificând Unitatea, Unicitatea, Transcendența absolută a lui
Dumnezeu, în sensul său cel mai înalt și pur, și care eliminică formal și fără echivoc toate noțiunile de
politeism, panteism, dualism, monolatrie, triteism, trinitarism și, într-adevăr, orice postulare sau
concepție despre participarea persoanelor la divinitatea lui Dumnezeu. 1 Deci, este un adevăr
universal că islamul a subliniat întotdeauna transecedența absolută și unitatea lui Dumnezeu,
evitând imaginile antropomorfe ale ființei Sale.
Un principiu central al mandatului islamic era, tocmai, să pună capăt politeismului. Dacă ar fi să îi
întrebăm și pe creștini și pe musulmani dacă cred într-un singur Dumnezeu, într-o realitate unică,
supremă, din care provin toate cele ce se văd, răspunsul ar veni aproape firesc – bineînțeles! –
Corinteni 8,4 + Coranul afirmă și el același lucru – 5,73. Până în acest punct lucrurile sunt destul de
clare. Discuțiile și impedimentele încep odată cu dezbateriile teologice despre natura și ființa acestui
Dumnezeu. Mai exact este vorba despre dogmele creștine despre Întruparea lui Iisus și dogma Sfintei
Treimi.
Doctrina creștină ar putea fi rezumată în câteva afirmații: credem într-un singur Dumnezeu, dar
afirmație este articulată în termenii unei credințe într-o Treime alcătuită din 3 Persoane: Tatăl, Fiul și
Duhul Sfânt; această credință constituie un element esențial al credinței creștine în Dumnezeu;
oricine nu împărășește această credință nu se poate spune că crede în același Dumnezeu.
O astfel de poziție aduce, astfel nu răspuns clar negativ la întrebarea cu care am pornit.
Prima parte a mărturisirii musulmane de credință (Shahada) este baza conceptului de Dumnezeu în
Islam. Musulmanul spune că nu există Dumnezeu decât Allah sau nicio altă divinitate afară de
Dumnezeu Unul.
Scriptura revelată a Islamului, Coranul, este ca un comentariu vast la această mărturisire, trăgând in
ea toate informațiile pentru viața de zi cu zi.
Mărturia unității divine (tawhîd) presupune îndepărtarea tuturor așa-numiților zei din lume, într-
adevăr, înlocuirea lor pe toți cu Unul a cărui relație originară cu universul oferă o mărturie durabilă a
unicității absolute a atestării că nu există Dumnezeu decât Dumnezeu, insolubil în discursul uman.
Totuși, în timp ce această afirmație se poate dovedi congurentă cu rațiunea umană, în constrast cu o
proliferare mitologică a zeilor, ea se va dovedi, de asemenea, a fi piatra de poticnire a ei, mărturisind
implicit în modul în care corolarul său, creația, trebuie să fie înrădăcinată în mod corespunzător în
revelație. 2
Centrul credinței musulmane este numai Dumnezeu, iar întregul Coran, ca discurs textual al lui
Dumnezeu, este o revelație a voinței Sale și a acțiunilor Sale cu creația Sa. Ordinea monadială se
bazează pe dreptatea lui Dumnezeu și pe susținerea omnipotentă a universului: un mesaj major al
Coranului esteă că Dumnezeu este revelat tuturor ființelor umane nu numai în revelațiile Sale
verbale, ci peste tot în lumea naturală, unde semnele Sale abundă.
Ceea ce trebuie să subliniem este că musulmanii înțeleg că Dumnezeu este mai presus de toate
Creatorul, Susținătorul și, în cele din urmă, Judecătorul creației.
Această concepție a lui Dumnezeu este strict monoteistă și unitară. Numai Dumnezeu este abosult
complet independent și total autosuficient. Orice există sau ar putea exista vreodată este rezultatul
voinței Sale. El nu are „partener” nici în crearea universului, nici în menținerea lui în existență. El nu
este doar „Prima Cauză”, ci și în ultimă instanță, singura cauză, și El Însuși este necauzat. Coranul se
spune: „Spune: El este Allah. Unul, cel cu totul autosuficient: El nu naște, nici nu este născut și nu

1
Zulfiqar ALI SHAH, Anthropomorphic depictions of God. The concept of God in Judaic, Chirstian & Islamic
Tradition, USA, Editura IIIT London Office, 2012, p. 53.
2
David BURRELL, Towards a Jewish-Chirstian-Muslim Theology, UK, Editura Wiley-Blackwell, 2011, p. 15.
este nimic asemănător cu El”. Ne mai spune, de asemenea, că: „Când El dorește să fie un lucru, El
doar îi spune: Fii! Și este”.
O altă implicație a primei părți a Shahada este că nu poate exista nicio putere, forță în cer sau pe
pământ care să fie independentă de Dumnezeu. Tot ceea ce există – și tot ceea ce se întâmplă – este
supus controlului Său; nu există nimic să poată concura cu El sau care să scape de strânsoarea Lui,
nimic care să nu dea mărturie de puterea și măreția Sa creatoare – „Cele șapte ceruri și pământul și
tot ce este acolo Îl laudă”, spune Coranul. „Și nu există instrument/piesă care să nu cânte lauda Lui,
deși nu înțelegeți lauda lor.”
În viziunea islamică, este imposibil ca mintea umană să-și formeze o concepție adecvată despre
Dumnezeu așa cum este El în ființa Sa eternă și absolută. Creatura nu-l poate înțelege pe Creator.
Conform Coranului, „nici o viziune (umană) nu-L curpinde, totuși El cuprinde toată viziunea”.
Dar Islamul nu cere credință oarbă. Coranul ne spune multe despre natura Divinului și îl descrie pe
Dumnezeu printr-un număr de termeni, numiți „Cele mai frumoase Nume” – care ne ajută să-L
înțelegem.
Coranul ne spune: „Allah, nu există nici un zeu în afară de El, Cel Viu, (cel veșnic auto-subsistent.
Somnul nu îl atinge, nici somnul. Lui îi aparțin tot ce este în ceruri și tot ce este pe pământ. Cine este
acolo decât (poate) mijloci la El decât prin permisiunea Lui? El știe ce este înaintea lor și ce este în
spatele lor, iar ei nu înțeleg nimic din cunoștințele Lui decât ceea ce Îi place. Tronul Său se întinde
peste ceruri și pământ și El nu este obosit păstrându-le; iar El este Cel Preaînalt Cel Imens.
El este Al-Ahad. „Unul”, unitate absolută. Aceasta este în contrast cu harpa concepției creștine
despre Treime. Unul nu poate fi divizat, nici nu poate fi diminuat sau „umanizat” prin încarnare în
orice formă creată. Dumnezeu nu devine propria Sa creatură, de fapt El nu „devine” nimic: pentru că
El este Dumnezeu.
Coranul Îl descrie și ca Al-Ala. Cel Prea Înalt”, total transcendent în raport cu propriile Sale creații și,
prin urmare, infinit dincolo de tot ceea ce am putea încerca să-L asociem.
El este Al-Aziz. „Atotputernicul”, și Al-Jabbar”, pentru că nu există nimeni și nimic care ar putea
rezista puterii Sale, care guvernează și reglementează întreaga existență în conformitate cu o măsură
predeterminată. Rezultă că nu există nicio putere pământească care să nu provină de la El, nicio
putere sau vreo virtute care să nu ne fie împrumutată de El: și nimeni nu ne poate ajuta decât prin
voința Sa și nimeni nu ne poate face rău dacă nu le permite El să ne ajute. faceți acest lucru (caz în
care acest rău este o încercare de a fi cornut cu răbdare).
El este numit Al-Haqq, „Adevărul” (sau „Realitatea”), iar a-L nega înseamnă a fi departe de adevăr la
fiecare nivel de experiență.
Cuvântul arab Al-kafirun, iar acest cuvânt sugerează un act deliberat de „acoperire”, cu alte cuvinte,
cei care îl neagă pe Acela al cărui nume este „Adevărul” și-au „acoperit” propria înțelegere cu un
înveliș opac pentru a nu vedea. ceea ce este în cele din urmă evident de la sine. Procedând astfel, ei
au oprit lumina, căci un alt nume al Lui este Al-Nur „Lumina”. Aceștia sunt cei pe care Coranul îi
descrie drept „orbi”, pentru că „Allah este Lumina cerurilor și a pământului”. În Islam, totul derivă
din natura divină și, prin urmare, din „numele” prin care Dumnezeu S-a făcut cunoscut, și dacă El nu
ar fi „Lumină”, nu ar putea exista lumină nicăieri, fie intelectuală sau fizică.
Nimic nu scapă de cunoștințele Lui, nici măcar gândurile noastre cele mai secrete, pentru că El este
Al-Alim. „Atotștiitorul” care știe toate lucrurile din ceruri și de pe pământ și Al-Khabir. Cel Atot-
Conștient" de care nimic nu este ascuns. El este Al-Shahid, "Martorul" și. ca atare. El este descris și ca
Al-Basir. „Văzătorul" și al-Sami'. „Ascultătorul" „Cine este stăpânul auzului și al vederii?”. ntreabă
Coranul și acesta răspunde: „Allah!” Vedem doar ceea ce este în fața ochilor noștri, cu raza lor foarte
limitată, dar nu i se pune nicio limită viziunii Lui; auzim doar sunete care sunt fie foarte puternice, fie
foarte apropiate de noi, dar El aude totul. „Și cu El sunt cheile Invizibilului”, spune Coranul. „Nimeni,
în afară de El, nu le cunoaște. Și El știe ce este în pământ și în mare. Nici o frunză nu cade, dacă El nu
o cunoaște, nici un bob în întunericul pământului...
El este Al-Awwal. „Primul” înaintea căruia există nimic, și Al-Akhir. „Ultimul”, după care există nimic;
dar El nu este doar la începutul și la sfârșitul timpului, pentru că El este și Al-Zahir, „Exterior”,
prezent în spatele tuturor scenelor schimbătoare pe care le percepem în lumea din jurul nostru, și
Al-Batin, „Interior”. „, căci puterea Lui este cea care mișcă și motivează tot ceea ce există.
El nu este doar Al-Khaliq, „Creatorul”, care dă fiecare lucru separat lumina existenței prin porunca Sa
„Fii!”, dar El este, de asemenea, Al-Musawwir, care îl „formează” în conformitate cu natura pe care
El dorește să aibă, pentru că totul în lume are scopul său și este modelat pentru servesc acestui scop.
Când creaturile au fost aduse la existență și modelate în conformitate cu scopul divin, ele nu sunt
abandonate și lăsate să se descurce singure.
Musulmanul crede însă că mesajul adus de Profetul Muhammad (pbuh) completează vasta structură
a revelației și oferă o sinteză finală, după care nu mai este nimic de spus.
Iudaismul și creștinismul sunt ambele religii „monoteiste”, dar musulmanii consideră că evreii și-au
însușit în mod fals Adevărul universal, pretinzându-l drept proprietatea unui singur popor, în timp ce
creștinii l-au denaturat prin doctrinele Treimii și Întrupării.
În viziunea islamică, „mesajul” transmis prin Muhammad (pbuh) a reprezentat nu o religie complet
nouă, ci un corector al falsificărilor și denaturărilor care au avut loc și, în același timp. o reafirmare
fără compromis a doctrinei pure a Unicului Dumnezeu.
Conform conceptului islamic, Dumnezeu ne cere trei lucruri. Prima este o conștientizare constantă a
Lui, chiar și în mijlocul activităților noastre lumești. Această conștientizare este exprimată în două
cuvinte care revin constant în Coran. Taqwa este tradus în mod obișnuit fie ca „frica de Dumnezeu”
sau „conștiința lui Dumnezeu”; ambele traduceri sunt acceptabile, deoarece nu putem fi cu adevărat
„conștienți” de El fără a experimenta un sentiment profund de venerație care are ca rezultat o
teamă sănătoasă de a nu-I displace sau de a jigni legile Sale. Cuvântul arab Thikr care înseamnă atât
„mențiune”, cât și „amintire”, are o conotație mai devoțională și suntem asigurați că Dumnezeu este
prezent cu noi atunci când „ne amintim” de El sau „menționăm” numele Lui, deși Islamul pune un
mare accent pe transcendența divină, Coranul vorbește în multe ocazii despre „apropierea” lui
Dumnezeu de slujitorii Săi credincioși: „El este cu tine oriunde ai fi”, iar „noi suntem mai aproape de
El (omul) decât vena lui jugulară” . De asemenea, citim în Coran că „în amintirea lui Thikr lui Allah
inimile găsesc odihnă”.
El cere de la noi să ascultăm de poruncile Lui. El cere de la noi să ascultăm de poruncile Sale care nu
sunt deloc arbitrare; fie că știm sau nu, ele sunt spre binele nostru și sunt, prin urmare, un aspect al
Milei divine. Scopul lor este de a menține un echilibru sănătos atât în interiorul personalității
umane, cât și în societate și, în același timp, să ofere un cadru stabil pentru viața umană. În Islam,
Dumnezeu este singurul Legiuitor sau Legislator. Nu putem legifera eficient pentru noi înșine,
deoarece legile noastre ar fi în mod inevitabil concepute în conformitate cu dorințele noastre pe
termen scurt. Din poruncile și interdicțiile conținute în Coran și din învățăturile și exemplul Profetului
Muhammad (pbuh) derivă Shari'ah, Legea care guvernează fiecare aspect al vieții musulmanului pe
pământ.
În cele din urmă, din moment ce suntem din fire slabi și înclinați să vindem-indulgență. Dumnezeu
cere de la noi pocăință sinceră atunci când nu am reușit să trăim la ceea ce El cere de la noi.
Musulmanii recunosc că slăbiciunea noastră, oricât de mult am putea-o deplora, are un aspect
pozitiv, căci dacă am fi puternici am fi tentați să ne vedem ca niște „zei” încrezători în sine, destul de
independenți de Creatorul nostru. Fiind slabi din fire, descoperim curând că nu ne putem baza nici
pe noi înșine, nici pe alți oameni, iar acest lucru ne obligă să ne întoarcem la Acela pe care Coranul îl
descrie drept Al-Wakil, „cel de încredere”. „Nu există putere și putere decât cu Allah”, conform uneia
dintre cuvintele preferate ale lui Muhammad (pbuh).

Pentru a rezuma: Dumnezeul Islamului este transcendent, Creatorul și Dătătorul de legi atotputernic
și atotcunoscător, deși în același timp infinit milostiv, generos și iertător. Omul, făptura Sa și
slujitorul Său în care a suflat ceva din spiritul Său, stă înaintea Lui fără intermediar sau mijlocitor,
întâlnindu-L prin rugăciune în timpul acestei scurte vieți pe pământ și întâlnindu-L față în față când
viața s-a terminat.
În Islam, Dumnezeu nu Se întruchipează în nicio ființă umană și nu Se face accesibil prin idoli și
imagini. El este ceea ce este El, absolut și etern și, ca atare, musulmanul Îl venerează.
În islam, credința și acțiunile merg împreună și sunt inseparabile. Simpla acceptare a existenței lui
Dumnezeu nu este suficientă până când nu crezi în Unitatea Sa. Că El este UNUL și numai UNUL și nu
are partener în stăpânirea Sa.
Credința în Dumnezeu nu este completă până nu este urmată de credința în Profeții Săi, deoarece ei
sunt învățătorii desemnați ai omenirii. Prin ele se dobândește cunoașterea lui Dumnezeu. Apoi să
credem în Cărțile Sale din care învățăm rânduielile Lui. Apoi în Îngerii Săi care sunt slujitorii Săi și sunt
dedicați neobosit slujirii Lui. Apoi ziua judecății, care este ziua răspunderii; când toate faptele tale
sunt răsplătite sau pedepsite de Allah. Credința în destin arată că, deși omul are liberul arbitru și își
poate decide acțiunile - bune sau rele, totuși nimic nu se poate întâmpla fără cunoașterea lui
Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care Imanul – credința unei persoane este incompletă dacă
neagă sau se îndoiește de oricare dintre principiile sistemului de credințe al islamului. Credința
„Iman” în islam se bazează în esență pe „al-Tauhid – Unitatea lui Dumnezeu.
Al-Tawhid – Unitatea lui Allah
Al-Tawhid este pivotul în jurul căruia se învârte credința islamică în unitatea lui Dumnezeu. Unitatea
lui Dumnezeu este cea mai fundamentală și importantă învățătură din Coran și Sunnah. Este piatra
de bază a islamului și este una dintre diferențele distinctive dintre conceptul de Dumnezeu din Islam
și alte religii.
Pilonii islamului sunt cinci. Prima care este temelia tuturor celorlalte este credința în unitatea lui
Allah, așa cum este conținută în kalima, care înseamnă: „Nu există nimic demn de adorat în afară de
Allah și Muhammad este Apostolul lui Allah”. Expresia dornică și verbală a acestei fraze și
capacitatea unei persoane de a trăi o viață conformă cu acest Kalimah îl fac musulman.
Credința în Tawhid – Unitatea lui Dumnezeu, marchează o diferență distinctivă între un credincios,
„Mu’min” și un „kafir” necredincios, pe de o parte, și asociați (mushrik) pe de altă parte. Kafirul este
cel care neagă existența lui Dumnezeu sau oricare dintre articolele de credință sau principiile
Islamului. Mushrikul este unul care, deși credea că Allah există, dar i-a atribuit parteneri în închinare.
Chiar și în creștinism, unde profetul Isa (A.S.) este considerat un fiu al lui Dumnezeu, rugăciunile și
jertfele sunt oferite lui Dumnezeu prin ceea ce creștinii numeau „Fiul născut al lui Dumnezeu”. În
islam, toți sunt vinovați de shirk, deoarece credințele lor neagă principiile lui Tawhid – unitatea lui
Dumnezeu.
Credința în Tawhid depășește proclamarea verbală a credinței și include acceptarea conștientă a
acestui Kalimah și o aderență completă la ea în toate aspectele vieții. Acesta este modul în care
credința în Tawhid marchează o diferență între musulmani și necredincioși.
Conceptul de Tawhid în Islam nu este menit doar să-i permită omului să înțeleagă că Allah există și că
El este unul fără niciun partener în stăpânirea Sa, dar asigură, de asemenea, că toate actele de
închinare nu sunt dedicate nimănui decât lui Allah. Aceasta implică faptul că niciun act de închinare
nu ar trebui să fie făcut de către om de dragul oricărei ființe, cu excepția lui Allah. Prin urmare,
credința în Tawhid garantează supunerea omului numai față de Allah. Credința în pluralitatea
Domniei nu este numai împotriva sistemului de credință islamic, ci creează o confuzie spirituală în
viața omului și slăbește dependența lui (a omului) de Allah – numai Creatorul. Coranul spune:
Q2:163.
Toți profeții și mesagerii lui Dumnezeu au fost trimiși pentru a stabili credința în unitatea lui
Dumnezeu – Tawhid – Q – 18:110.
Numele și atributele lui Allah
Allah este numele comun pentru „Dumnezeu”, „Creatorul” în Islam. Dar cuvântul Allah este unic și
nu are echivalent în nicio limbă. Unicitatea numelui simbolizează unitatea lui Allah. Nu poate fi
tradus ca Dumnezeu, deoarece cuvântul Dumnezeu are un plural de „zei” și un gen feminin de zeiţă.
Ca rezultat, cuvântul „Dumnezeu” este folosit doar interschimbabil cu „Allah” de către musulmani,
deoarece nu există un echivalent în limba engleză care să se relaționeze mai strâns cu Allah decât cu
Dumnezeu. Iată! Allah – cel înălțat are nouăzeci și nouă de nume. Oricine le va recita va intra în rai.
(Tirmidhi). Coranul afirmă acest lucru când spune: „… Lui Allah îi aparțin cele mai frumoase nume…”
(Q17:110).+ Q 59:22-24.
În orice religie teistă, conceptul de Dumnezeu se află în centrul credințelor, principiilor și practicilor
sale și determină ceea ce adepții săi consideră admisibil sau nu.
Cum poți să-L descrii? - Numeroase versete din Sfântul Coran indică existența Lui. Luați în
considerare argumentul prietenului său Ibrahim (Avraam, ca) care a spus: „Domnul meu este Cel
care aduce viață și care provoacă moartea” (Coran, 2:258) și argumentul lui Moise care a spus: „[El
este] Domnul vostru și Domnul strămoșilor voștri din vechime” (Coran, 26:26). Luați în considerare și
aceste versete: Domnul nostru este Cel care a dat totul creația sa, apoi a călăuzit-o (la destinație).
(20:50)Domnul Răsăritului și al Apusului: nu este alt dumnezeu decât El; de aceea, ia-L drept
protector. (73:9)
2. Îl poți defini? - Înălțatul spune că El sfidează definiția: „... nimic nu este ca El” (Coran, 42:11).
3. Poate cineva să întrebe: „Ce este El? - Faraon l-a întrebat pe Moise: „Și care este Domnul lumilor?”
(Coran, 26:23). Moise a răspuns spunând că El este „Domnul tău și Domnul strămoșilor tăi din
vechime” (Coran, 26:26). Nu există nicio modalitate de a-L cunoaște definind „ce” este El; mai
degrabă, cineva poate ajunge să cunoască dovezile Existenței Sale, Puterea, Cunoașterea,
Înțelepciunea, Îndurarea și a ființei Lui Creatorul tuturor. „Nu vă gândiți la Allah”, a spus Imam `Ali,
„mai degrabă, gândiți-vă la ceea ce a creat Allah, pentru că gândirea la Allah nu face decât să vă
sporească nedumerirea”.
Este El unul sau mai mulți? - Cel Slăvit le-a cerut musulmanilor
Spune: El, Allah, este Unul. (112:1)
Și Dumnezeul tău este Unul Dumnezeu! (2:163)
Dacă ar fi existat în ei vreun zeu în afară de Allah, amândoi ar fi fost cu siguranță într-o stare de
dezordine. (21:22)
Islamul se încadrează în categoria crezurilor monoteiste ai căror adepți cred în Unitatea lui
Dumnezeu. Acest concept este denumit în Islam Tawhid și este atât de important și atât de vast încât
s-au scris volume de cărți despre el. `Allama al-Majlisi, de exemplu, dedică două volume întregi din
lucrarea sa enciclopedică Bihar al-Anwar acestui principiu important al islamului. Tawhid îi
instruiește pe musulmani că: există un singur Dumnezeu, un adevăr, o linie dreaptă între două
puncte: Dumnezeu și slujitorii Săi, o familie, un cuplu de părinți, Adam și Even, o rasă umană, un rai
și un iad.3
Allah este Unic, fără egal - El este Singurul Creator-Cel în Dumnezeire și în Hrănirea Ființelor Sale
(Există un singur Dumnezeu pentru întregul cosmos. El se ocupă de asta după bunul plac, fără a avea
pe cineva care să-I împărtășească autoritatea sau să-L ajute. El gestionează afacerile prin mulți
agenți, dintre care cei mai demni de remarcat sunt îngerii care depășesc de multe ori de multe ori
toți locuitorii pământului și ale căror îndatoriri și ranguri variază foarte mult. Ei îndeplinesc ordinele
Sale cel mai eficient și eficient; El le-a permis să facă acest lucru.) -
Gama tematică a teologiei este, în mare măsură, în ochii privitorului. De-a lungul secolelor, teologii
musulmani au fost preocupați în deliberările lor de două preocupări principale: în primul rând,
Dumnezeu, existența Sa și natura și, în al doilea rând, acțiunile lui Dumnezeu față de creația Sa, în
special omenirea. Ambele preocupări tematice ating numeroase probleme conexe, cum ar fi
antropomorfismul și conceptualizarea atributelor divine și fundamentul lor ontologic; și întrebările
spinoase legate de teodicee și libertate umană versus determinare.
Doctrina islamica este un sincretism,un amestec de elemente religioase diferite ca provenienta si
factura,luate din iudaism(Biblie si Talmud),din crestinism,din traditiile religioase ale persilor si
arabilor.Formula de baza a teologiei mahomedane ortodoxe este shahadah adica: „Nu este
Dumnezeu afara de Allah,si Mahomed este profetul sau”.A doua formula de baza cuprinde o
marturisire de credinta in Dumnezeu,ingeri,carti sfinte si viata viitoare 4.

3
Yasin T. al-Jibouri, Allah. The Concept of God in Islam(a selection), Editura Ansariyan Publications, Shohada
Street, p. 25.
Dumnezeu este creatorul a tot ce exista,este atotputernic si milostiv.O trasatura negativa a doctrinei
musulmane este conceptia despre predestinatie sau fatalism.Dumnezeu nu a creat pe om liber,ci i-a
creat si faptele pe care aceste,in mod inevitabil,trebuie sa le implineasca

Teologia mahomedana este rezumata in doua formule, dintre care una foarte scurta, Shahada,
formata din initialele cuvintelor care compun cunoscuta formula 'nu este Dumnezeu afara de Allah,
si Mahomed este profetul sau', iar cealalta constituie o adevarata marturisire de credinta a
islamismului, a carei redactare, i-a fost atribuita lui Mahomed, dar care in realitate s-a format pe
parcursul unei lungi perioade de timp si afirma credinta in Dumnezeu, ingeri, profeti, carti sfinte si
viata viitoare.[20]5

2. RELIGIA PREISLAMICĂ Credinţele religioase preislamice erau foarte sărace. Credeau în special în
destin şi în groaza faţă de spiritele sale. Adorau în special Luna zeitate masculină şi mai puţin soarele
– divinitate feminină. Ca zei aveau şi zei locali –Hubal. Divinitatea supremă este însă Allah (– al-Illah –
„Zeul”) dar de o mare importanţă sunt şi zeităţi feminine – „Zeiţa” (al Lat) divinitatea soarelui
„Puternica”( al Uzza) şi Mavat (zeiţa destinului) – toate trei fiice ale lui Allah. La arabii nomazi domina
fetişismul şi naturismul. Zeităţile erau adorate sub forma unor pietre care preînchipuiau zeul
respectiv. Uneori aceste pietre nu erau adăpostite în temple ci în aer liber. În apropierea lor se afla
un puţ pentru spălările rituale şi o arie sacră împrejmuită în care se aflau animalele ce urmau să fie
jertfite – capre, oi, cămile. Cu sângele animalelor stropeau idolul iar carnea se consuma de către
adoratori la ospăţul ritual. Înconjurarea sanctuarului de şapte ori cu dansuri cântece şi invocaţii de
vrăji va fi condamnată de către Mahomed drept diabolică. Aveau credinţa în demoni de care se
fereau şi se abţineau să îi supere. Ca obiceiuri de înmormântare – după înhumarea defunctului se
obişnuia să se sacrifice o cămilă – i se tăiau picioarele de vie şi era lăsata pe mormânt până murea.

Aceasta era situaţia religioasă în jurul anului 600. Secolul al VII- lea se va dovedi un punct de mare
importanţă pentru arabi. Vor avea loc în acest secol schimbări importante din punct de vedere
religios . Cel care va face aceste schimbări este Mahomed ibn Abdullah / născut la Mecca în tribul
quaraysiţilor, la sfârsitul secolului al VI- lea . La vârsta de şase ani rămâne orfan si va fi crescut o
perioada de către bunicul Abu Talib. Se spune că la naşterea lui în lume s-a făcut o lumină mare. S-a
născut deja circumcis şi cu buricul gata tăiat -semne ale unui destin special. La vârsta de doisprezece
ani la Borsa, un călugar creştin recunoaşte pe umărul lui semnele profetice. La 25 de ani intră în
slujba unei vaduve bogate Hadige, cu care se va însura în anul 595, în ciuda diferenţei de vârstă
dintre ei. În jurul anului 610 are primele revelaţii profetice. Ele vor fi notate de cei apropiaţi lui si vor
constitui mai târziu Coranul. În martie 632 Mahomed face ultimul său pelerinaj la Mecca si va rosti o
predică considerată testamentul lui (fiindcă a murit la scurt timp)- fragmente ale predicii vor fi
inserate în surele din Coran. ”Astăzi v-am implinit legea voastră şi am săvârşit asupra voastră darul
meu si v-am dat Islamul ca lege. ”(Coran I-5). Mahomed moare în data de 8 iunie 632 la Medina, în
braţele soţiei sale favorite Aişa. În camera căreia va fi înhumat şi i se va înălţa un monument funerar.
Mormântul lui este astăzi un loc la fel de venerat ca şi KA’BA în lumea arabă. La aflarea morţii
profetului, lumea musulmană a rămas consternată. Unii au refuzat această moarte vehiculând ideea
ridicării la cer cu trupul a profetului – precum Iisus Hristos în creştinism.

4
J.Ries,Sacrul in istoria religioasa a omenirii,traducere de Roxana
Utale,Ed.Polirom, Iasi,2000,pg.188-189

5
LA ROUSSE, Dictionar de Civilizatie Musulmana, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti 1997,
p.156
Cu timpul, Mahomed are din ce în ce mai mulţi adepţi dar şi duşmani – persoane influente. El ia
legătura cu unele triburi din Mecca şi cu locuitorii oraşului Yatrib (Medina). Cu ei încheie o alianţă
(pactul de la Aqaba), prin care le cere să i se supună şi să renunţe la idolatrie. Împreună cu o parte
dintre adepţii săi se va refugia la 22 septembrie 622 din Mecca la Yatrib. Această refugiere – Hegira
(expatrierea)marchează începutul erei musulmane. Oraşul Yatrib se va numi Medina „oraşul
Profetului”. La început încearcă să atraga la islam pe iudei si pe creştini. Nu reuşeşte însă şi va
ordona expulzarea lor din oraş acuzându-i de practici magice şi camătă. În martie 628 Mahomed şi
adepţii lui pleacă la Mecca să împlinească ritualul pelerinajului(un obicei păgân). În ianuarie 630
popularitatea lui Mahomed atinge cote maxime – el intră triumfător în Mecca, fără a întâmpina vreo
opoziţie. Ordonă distrugerea idolilor de la Ka’aba şi proclamă începutul unei ere noi. Va cuceri
teritorii prin războaie sau supunerea de bunăvoie. În anul 650, califul Othman cere să fie notate şi
adunate în scris „revelaţiile” trăite de Mahomed. Notarea nu este însă făcută în ordinea cronologică
a apariţiei lor.6

Influenţat de iudaism si creştinism, Mahomed instituie la musulmani ideea unui Dumnezeu unic :”
Nu există alt Dumnezeu decât Dumnezeu”(IX:130) ”Şi nu puneţi lângă Dumnezeu alt Dumnezeu ; eu
vă sunt de la El un îndrumător răsvedit”( L I :51)Allah este creatorul cerului şi al pământului şi chezaş
al fertilităţii : ”Şi dacă-L întreb cine a făcut cerul şi pământul şi a luat în stăpânire soarele şi luna zic
ei: „Dumnezeu! ” Deci cum pot minţi? Dumnezeu îngrijeşte pe cine voieşte cu prisosinţă şi cu
măsură. Dumnezeu doară ştie toate lucrurile. Şi dacă-i întrebi cine trimite apa din cer şi învie cu ea
pământul după moartea sa, zic ei : „Dumnezeu!” Spune: Mărire lui Dumnezeu!Însa cei mai mulţi nu
pricep. Pe Allah iî invocau în vremurile grele :Şi când umba ei pe corăbii îl cheamă pe Dumnezeu. . . Şi
dacă-i acoperă umbra cu umbrele, îl cheamă pe Dumnezeu şi jurau pe Dumnezeu în jurămintele lor
solemne: ”Şi ei jurau pe Dumnezeu, jurământul cel mai greu” (XVI 40).

Allah era stăpânul vestitei pietre Ka’ba. Mahomed le cere celor din tribul său (quraysitilor): ”să
servească Domnului acelei case, care-i hrăneşte împotriva foametei”(CVI 93). Mahomed preia
atributele divine din creştinism şi i le atribuie lui Allah în trei categorii. Sunt 99 de atribute pe care
drept-credincioşii trebuie să le rosteasca zilnic (se înfaţişează sub forma a 99 de mărgele înşirate pe
aţă). Atributele lui Dumnezeu nu se află grupate la un loc în Coran ci se răspândesc în cuprinsul
multor sure . La începutul fiecărei sure Allah este „Cel milostiv” şi „Cel îndurat” „Şi Dumnezeul vostru
e numai un unic Dumnezeu; nu este Dumnezeu înafară de El, cel milostiv, îndurat” (II;158);
„Dumnezeu doar este milostiv ,iertător”(II;178); „. . . Dumnezeu este cuprinzător, înţelept” (II;236);”.
. . . Dumnezeu este blând, înţelept” (II:271);. . . ”atotştiutoru’” (III:36);‚” martor la toate
trebile”(III:37), „înalt,măreţ ”(III:38), ”înţelept, ştiutor” (III:39)etc. Allah este creatorul cerului şi
pământului şi a tot ce există. ”Mărire lui Dumnezeu, făcătorul cerurilor şi al pământului care pe
îngeri i-a făcut trimişi cu aripi păreche şi cu câte trei şi cu câte patru. El adaugă făpturii ce voieşte.
Dumnezeu este atotputernic” (Coran XXXV:I) „Dumnezeu ţine cerurile şi pământul să nu piară. Dacă
ar pieri, nici unul după el nu le-ar putea ţine” (Coran XXXV:39).

Allah nu este asociat intr-o Sfânta Treime şi nici n-a avut vreun fiu. Mahomed neagă trinitatea pe
care-o înţelege în sens strict, drept o divinitate împărţită în trei: ”Credeţi în Dumnezeu şi în trimisul
său şi nu spuneţi nimic despre treime, opriţivă de la asta şi va fi mai bine pentru noi”. . . . ”Dumnezeu
nu iartă celuia ce pune în rând cu El o fiinţă afară de acesta, însă iartă cui voieşte”(Coran IV:51 7

Pentru musulmani, "Allah" este singurul Dumnezeu adevărat. Dumnezeul musulman este inaccesibil
omului păcătos. El este atât de perfect şi de sfânt încât El poate comunica cu omenirea numai printr-

6
Dumitru Liliana, ISLAMUL DIN PERSPECTIVĂ DOCTRINARĂ LITERARĂ ŞI CREŞTINĂ, Editura Sfântul Ierarh
Nicolae, 2010, p. 3-6
7
Dumitru Liliana, ISLAMUL DIN PERSPECTIVĂ DOCTRINARĂ LITERARĂ ŞI CREŞTINĂ, Editura Sfântul Ierarh
Nicolae, 2010, p. 9-11
un lanţ de îngeri şi de profeţi. Dumnezeul musulman este un dumnezeu al judecăţii nu al harului, un
dumnezeu, mai degrabă al mâniei decât al dragostei. Dorinţa musulmanului este de a se supune
până în punctul în care el poate stăvili braţul judecător al lui Allah, şi poate prin pornirile capricioase
ale lui Allah, să moştenească viaţa veşnică într-un paradis pământesc de lăcomie şi de satisfacţie
sexuală. Musulmanii nu-l pot concepe pe Dumnezeu ca fiind un Tată iubitor şi milos.
În Biblie sunt prezentaţi mulţi dumnezei falşi, făcuţi de oameni (ca și Alah), fără ca ei prin natura lor
să fie divini, eterni, atotputernici. Aceşti dumnezei falşi sunt nişte idoli (Psalmi 115:3-8; Apocalipsa
9:20).
Dar adevăratul Dumnezeu se diferenţiază de cei falşi prin faptul că El este Creatorul tuturor
lucrurilor şi sursa vieţii (Apocalipsa 4:11; Psalmi 36:9), El susţine viaţa creaţiei Sale (Faptele
Apostolilor 17:25; 1 Tesaloniceni 1:9).
Dumnezeu este „UNUL”  (Galateni 3:20; Iacob 2:19), adică o singură persoană: Tatăl ceresc (1
Corinteni 8:6; Efeseni 4:6). Acesta este descris sub numirea de „Tată”, o numire care descrie atât de
bine, adevărul că din El provin toate lucrurile, fiind izvorul a toate (Psalmi 36:9; Romani 11:36; 1
Corinteni 8:6; 11:12).
Tatăl este Dumnezeu în sensul deplin şi absolut al cuvântului, căci doar El, există prin Sine (Exod
3:14; Ioan 6:57; 1 Tesaloniceni 1:9; 1 Timotei 6:16); are totul în Sine (Psalmi 50:7-12); nu are nici un
cap (conducător) de care să asculte (1 Corinteni 11:3; Isaia 45:9) El este Suveran pe deplin şi Cel Prea
Înalt (1 Cronici 29:11; Geneza 14:19; Numeri 24:16; Psalmi 47:2). Doar El există din veşnicie într-o
formă ne-schimbabilă, ne-având început şi nici sfârşit (Psalmi 90:2; 93:2).
El este Stăpânul suprem (1 Cronici 29:11; Daniel 4:34-35; 1 Timotei 6:15-16).
Tocmai de aceea, Domnul nostru Isus Cristos, l-a numit pe Tatăl: „singurul Dumnezeu
adevărat” (Ioan 17:1,Ioan 1:3; vezi şi: Ioan 20:17; Apocalipsa 1:6; 3:12). Tot la fel şi apostolii îl
descriu pe Tatăl ca fiind: ‘Singurul Dumnezeu’ (vezi: Romani 1:8; 16:27; Iuda 1:25; etc.).
Adevăratul Dumnezeu: Tatăl, are un nume unic: Iehova, acest Nume, apare în Biblie de cca. 7000 de
ori (Geneza 2:4; 22:14; Exod 3:14; 17:15; Psalmi 83:18; Isaia 42:8).
Dar să vedem, care este pentru musulmani, imaginea lui Isus Cristos?
 
O întrebare care se ridică este: Au musulmanii şi creştinii acelaşi Dumnezeu, adică
este Iehova Dumnezeul Bibliei acelaşi cu Alah Dumnezeul Coranului?
Voi răspunde cu o întrebare la această întrebare: Este Alah Dumnezeul musulmanilor Tatăl lui Isus
Cristos? Nu, căci Alah nu are nici un Fiu, aceasta ar fi o blasfemie la adresa lui Alah, atunci este clar
că Alah nu este totuna cu Dumnezeul Bibliei şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos (Efeseni 1:17).
Profetul islamului probabil inconştient confirmă Biblia când spune: “Nu va veni ceasul acela până
când Mesia nu va coborî pentru a face o judecată dreaptă,” exact Cristosul a cărui puritate o
confirmă profetul vostru spunând: “Cel fără păcat, fără nici un păcat.” Aşa că spuneţi mi, n-a spus
profetul islamului: “Fiecare fiu din Adam este păcătos şi cei mai buni păcătoşi sunt acei ce se
pocăiesc” adică în arabă "kul ibni Adama khatta'aun wa khayrul khattayeena al tawaboon", iar
cuvântul folosit aici este "kul" care înseamnă TOŢI, cuvânt care este foarte important întrucât nu
spune mulţi ci toţi şi fiecare om născut pe faţa pământului din Adam. Atunci cum poate fi Mesia fiul
lui Adam când El n-are păcat? Şi dacă nu poate fi fiul lui Adam, cine este tatăl Său? Ştim amândoi că
El s-a născut fizic din Maria dar fără să aibă tată fizic. Cine este tatăl Său spiritual şi de ce s-a născut
din fecioară după spusele lui Dumnezeu prin Isaia.
De fapt strigătul: ,,Allahu akbar” – Dumnezeu este totdeauna Cel mai mare, demonstrează că cu Alah
nu se poate intra într-o relaţie personală şi intimă ca între un fiu şi un Tată, căci pentru un musulman
noţiuni ca ,,copil al lui Dumnezeu” sau ,,Tatăl nostru ceresc” sunt de neînţeles chiar blasfematoare.
Ce minunat Dumnezeu prezintă Biblia, un Dumnezeu care ne este Tată, care ne-a răscumpărat cu
sângele scump al Fiului Său, care ne iubeşte şi doreşte să avem o relaţie de prietenie, o relaţie Tată-
Fiu prin care putem spune ,,Abba, Tată” (Romani 8:15).
 
Nu există alt Dumnezeu în afară de Allah, iar Mohamed este profetul lui Allah" este marea Shahada,
sau "mărturie de credinţă" pe care musulmanii credincioşi o proclamă zilnic în toată lumea. Această
declaraţie de credinţă este ceea ce deosebeşte de fapt Islamul de celelalte religii ale lumii,
Creştinismul, Iudaismul şi Hinduismul. Între zeci şi se pare, sute de milioane de oameni (sunt convins
că la ora scrierii materialului numărul lor real nu suferă scădere!) din toată lumea îl mărturisesc pe
Allah ca fiind Dumnezeul lor, iar pe Mohamed, ca profet al lor.
Islamul este una dintre cele patru mari religii ale lumii, pe lângă Creştinism, Iudaism şi Hinduism.

Dumnezeu

Pentru musulmani, "Allah" este singurul Dumnezeu adevărat. La ei, nu există o blasfemie de felul
"Trinităţii". Isus Hristos este un profet al lui Allah. El nu este Fiul lui Dumnezeu sau Dumnezeu Însuşi
(vezi, Sura 4:171). Dumnezeul musulman este inaccesibil omului păcătos. El este atât de perfect şi de
sfânt încât El poate comunica cu omenirea numai printr-un lanţ de îngeri şi de profeţi. Dumnezeul
musulman este un dumnezeu al judecăţii nu al harului, un dumnezeu, mai degrabă al mâniei decât al
dragostei. Dorinţa musulmanului este de a se supune până în punctul în care el poate stăvili braţul
judecător al lui Allah, şi poate prin pornirile capricioase ale lui Allah, să moştenească viaţa veşnică
într-un paradis pământesc de lăcomie şi de satisfacţie sexuală. Musulmanii nu-l pot concepe pe
Dumnezeu ca fiind un Tată iubitor şi milos.
Care este pentru musulmani, imaginea lui Isus Hristos?

Dumnezeu este un Tată iubitor

Dumnezeul Koranului (Allah) este un dumnezeu al judecăţii şi nu al harului, un dumnezeu al mâniei,
nu al dragostei. El nu este descris ca fiind un Tată milos şi iubitor care sacrifică ce-i este mai scump, ci
mai degrabă este descris ca fiind un stăpân aspru şi neîndurător. Creştinul ar trebui să sublinieze
faptul că Dumnezeul Bibliei ne arată o dragoste părintească, paternă. Că Lui îi pasă de oameni ca
indivizi şi că noi putem să-l cunoaştem ca pe un Tată de care să nu ne fie frică: "Şi voi n-aţi primit un
duh de robie ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: 'Ava! adică:
Tată!'" (Rom.8:15; Gal.4:6)
Isus nu ne mai numeşte robi, ci "prieteni" (Ioan 15:15). Biblia învaţă că Dumnezeu este dragoste. Că
cei ce sunt creştini pot avea viaţă veşnică datorită lucrării şi iubirii lui Însuşi Dumnezeu! Ca răspuns la
acestea, creştinii i se închină Lui, nu din obligaţie sau din datorie. De aceea, Apostolul Ioan a scris:
"Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!" (1 Ioan 3:1)
Caracterul de Tată iubitor al lui Dumnezeu ne-a fost ilustrat de Isus prin ceea ce a spus şi a făcut: "Eu
sunt Păstorul cel bun (nu asprul Mahomed). Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi" (ceea ce
Mahomed nu a făcut niciodată!) (Ioan 10:11).
"Dumnezeu, într-adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie
mântuită prin El" (Ioan 3:17) "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui
Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3:16).

Dumnezeu este "mare"

Musulmanii cred că Dumnezeu este mare într-un sens foarte diferit decât creştinii. Există două feluri
de măreţii. Spre exemplu, "mare" poate să se refere la:
- un împărat dintr-un palat luxos, departe de problemele zilnice ale poporului său, sau la
- un strălucit student la medicină care lucrează din greu şi care merge la cei mai săraci oameni din
ţară pentru a-i vindeca.

1.DUMNEZEU
Teognosia este cuprinsă în formula de credinţă: “nu este Dumnezeu afară de Allah (la ilaha illa Allah)
iar Mohamed este profetul lui (Muhammadu-r-rasul Illah)”. Allah este creatorul absolut, proniatorul
susţinătorul lumii, precum şi judecătorul ei. Are 99 de nume sublime iar musulmanul pios trebuie să
le cunoască pe de rost. El a fost prevestit de profeţii anteriori: Adam, Avraam, Moise, Iisus, etc. dar
ultimul profet şi cel mai important, care a adus tot adevărul divin, a fost Mohammed.

Ceea ce trebuie reţinut cu privire la Allah este faptul că între El şi musulman nu există un raport de
iubire filială, ci de supunere. Allah este bun dar în primul rând el este atotputernic şi nu acceptă
ideea de filiaţie. Supunerea aceasta totală faţă de el96 este dictată de cartea Coranului, unde
chipurile idolilor sunt combătute şi eliminate:

„citeşte-le istoria lui Avraam,

când zise el părintelui său şi poporului său:

cui vă închinaţi?

Ei ziseră: ne închinăm idolilor şi îi slujim mereu

El zise: oare vă aud ei când îi chemaţi

Sau vă ajută sau vă strică?

Ei ziseră: ba nu. Dar am aflat pe părinţii noştri făcând aşa.

El zise: (…) idolii îmi sunt duşmani, afară de Domnul veacurilor

Care m-a făcut şi mă ocârmuieşte,

Care mă nutreşte şi mă adapă

Şi dacă sunt bolnav, mă vindecă

Care mă lasă să mor şi apoi mă învie”

(Sura 26, 69-81)

Allah are multe nume pe care musulmanul le învaţă pe dinafară, oferindu-i lui supunere totală.
Apare aici teza determinismului97 deoarece transpare prea puţin ideea de dialog dintre Allah şi
credinciosul islam98. Prin gura ulemalelor, a învăţaţilor islamici, poporul primeşte învăţătura coranică,
pe care o porunceşte Allah.

Cuvintele: nu-I vom atribui niciun partener se referă la Unitatea lui Dumnezeu, iar cuvintele: nu vă
închinați decât lui Dumnezeu, se referă la a fi total devotat lui Dumnezeu. Prin urmare, toate se
referă la Prima și cea mai Mare Poruncă. Potrivit unuia dintre cele mai vechi și mai autoritare
comentarii despre Sfântul Coran, cuvintele: că niciunul dintre noi nu va lua pe alții drept stăpâni în
afară de Dumnezeu, înseamnă „că niciunul dintre noi nu trebuie să asculte”. celălalt în neascultarea
de ceea ce a poruncit Dumnezeu'. Aceasta se referă la a doua poruncă, deoarece dreptatea și
libertatea religioasă sunt o parte crucială a iubirii aproapelui.
Crezul central al islamului constă din cele două mărturii de credință sau Shahadah, care afirmă că:
Nu există nici un zeu în afară de Dumnezeu, Muhammad este mesagerul lui Dumnezeu. Cele Două
Mărturii sunt sine qua non a Islamului.

Cel care depune mărturie despre ei este musulman; cel care le neagă nu este musulman. Mai mult,
profetul Muhammad El a spus: Cea mai bună amintire este: „Există niciun zeu în afară de
Dumnezeu.”

Cuvintele: El Singur, reamintește musulmanilor că inimile lor  trebuie să fie devotate Numai lui
Dumnezeu, deoarece Dumnezeu spune în Sfântul Coran: Dumnezeu nu a încredințat nimănui două
inimi în trupul său. ((Al-Ahzab 33:4)Dumnezeu este Absolut și, prin urmare, devotamentul față de El
trebuie să fie total sincer.

Cuvintele: El nu are asociat, le amintesc musulmanilor că trebuie să-L iubească pe Dumnezeu în mod
unic, fără rivali în sufletul lor, deoarece Dumnezeu spune în Sfântul Coran: Cu toate acestea, există
oameni care iau rivali la Dumnezeu: ei îi iubesc așa cum ar trebui să iubească. Dumnezeu. Dar cei cu
credință sunt mai intensi în dragostea lor pentru Dumnezeu... (Al-Baqarah 2:165)

În timp ce credinţele monoteiste împărtăşesc o credinţă fundamentală într-un Singur Dumnezeu,

perceperea lor asupra Atributelor Sale diferă foarte mult. Multe dintre aceste diferenţe, asemeni
firelor unei pânze de păianjen, pot apărea separat şi să diverge foarte mult atunci când ele sunt
privite îndeaproape. Însă, dacă aceste fire individuale sunt unite într-un design mai larg, întreaga
semnificaţie a sa va fi cunoscută numai atunci când este privită ca un întreg; numai dintr-o
perspectivă îndepărtată devine cunoscută complexitatea designului şi faptul că fiecare fir conduce
la un adevăr central. 

Un exemplu simplu este numărul mare de fire de dovezi care, ţesute împreună, formează o
concluzie logică cu privire la Numele lui Dumnezeu. Dovezile luate de la iudaism, creştinism şi
islam se ţes împreună pentru a susţine o concluzie care ar trebui să fie acceptată de toate cele trei
religii. De exemplu, recunoaşterea lui Dumnezeu ca fiind „Creatorul” şi „Cel Atotputernic” este
universală. Într-adevăr, Dumnezeu este universal recunoscut prin multe Nume frumoase şi
Atribute glorioase. Atunci când o persoană cheamă Creatorul cu oricare dintre numeroasele Sale
Nume minunate sau Atribute perfecte, El cu siguranţă va auzi chemarea creaţiei Sale. Atunci de ce
mai este nevoie? Ei bine, pentru unii oameni este nevoie de un nume. Este nevoie de un nume
definitoriu.

Că numele lui Dumnezeu în islam este Allah nu ar trebui să fie o surpriză pentru nimeni, însă dacă
cineva ar sugera că numele lui Dumnezeu în creştinism este tot Allah, acest lucru ar risca să
provoace consternare dacă nu chiar proteste violente de la comunitatea înrădăcinată a
creştinismului occidental. Însă, un călător în Ţara Sfântă va observa repede că Allah este numele
prin care Dumnezeu este cunoscut de către toţi arabii, creştinii şi musulmanii deopotrivă.

Creştinii arabi au urmat moştenirea lor din zilele Revelaţiei – de fapt, strămoşii lor îndepărtaţi au
călcat pe pământurile unde a călcat şi Isus (Pacea fie asupra sa!) – şi l-au identificat pe Creator ca
fiind Allah. Neamul lor a prosperat timp de 2000 de ani pe un ţinut renumit pentru toleranţa
religioasă, până la crearea statului sionist, Israel (un fapt puţin cunoscut şi unul adânc distorsionat
de către mass-media occidentală), practicând liber convingerile lor religioase. Şi ei îl identifică pe
Dumnezeu ca fiind Allah.

Noul Lexicon internaţional al bisericii creştine ne spune:

„Numele este folosit de asemenea şi de creştinii arabi moderni, care spun atunci când este vorba
despre ceva neprevăzut în viitor «In sha’ Allah»”

Expresia «In sha’ Allah» se traduce ca «Prin Voinţa lui Allah» sau «Dacă Allah Voieşte».

Enciclopedia Britannica confirmă utilizarea comună în limba arabă a numelui de „Allah”:

„Allah este cuvântul standard în limba arabă pentru «Dumnezeu» şi este folosit de creştinii arabi,
precum şi de către musulmani.”

De fapt, începând de la creştinii ortodocşi de pe pământul unde s-a născut Avraam  (Pacea fie
asupra sa!), Irakul de azi, la creştinii copţi din Egiptul lui Moise (Pacea fie asupra sa!), la creştinii
palestinieni din Ţara Sfântă pe unde a umblat Isus (Pacea fie asupra sa!), pe întreaga suprafaţă a
Orientului Mijlociu, epicentrul de unde au pornit undele de şoc ale Revelaţiei care au radiat
întreaga lume, Allah este cunoscut ca nume propriu a ceea ce în religiile occidentale se cheamă
Dumnezeu. Se ştie despre creştinii arabi că atunci când vorbesc despre Isus (Pacea fie asupra
sa!) spun „Isus ibn Allah”, „ibn” însemnând „fiu”. Deschizând orice copie a Bibliei în limba arabă,
cititorul îl va găsi pe Creator identificat ca Allah. Astfel, Allah este recunoscut cu numele lui
Dumnezeu în ţara de Revelaţie a Vechiului şi Noului Testament. De fapt, cu ceea ce nu sunt de
acord puriştii creştini şi musulmani din Ţara Sfântă este numele universalizat în occident de
Dumnezeu. Acest nume este complet străin de Scripturile netraduse ale Vechiului şi Noului
Testament, precum şi ale Coranului – pur şi simplu nu există în manuscrisele fundamentale ale
celor trei religii avraamice.

Deci, în timp ce conceptul de Dumnezeu este imediat recunoscut, în urma cercetărilor s-a dovedit
că termenul Dumnezeu este de origine incertă. Este posibil să fi provenit de la rădăcina cuvântului
indo-european, Ghut, acesta având înţelesul de „ceea ce este invocat”, putând să derive din
cuvântul german preistoric „Guth”, ca un strămoş îndepărtat (cuvântul din la care germanii au
derivat Gott, olandezii God, suedezii şi danezii Gud)[20]. Multe probabilităţi, dar nimic sigur.
Indiferent de originea cuvântului, numele de Dumnezeu în derivaţiile occidentale şi non-biblice
privind originea şi semnificaţia sa etimologică s-a pierdut în istorie. Pe scurt, nu ştim de unde
provine cuvântul „Dumnezeu”, dar ştim de unde nu a provenit, şi anume el nu a provenit din nicio
Scriptură biblică, indiferent dacă vorbim despre Vechiul sau Noul Testament.

Faptul că creştinii din Orientul Mijlociu echivalează Dumnezeu cu Allah, este un afront la
sensibilităţile celor care asociază Allah cu păgânii. Oricum ar fi, întrebarea relevantă este dacă
cuvântul Allah poate fi forma pentru Numele Creatorului nostru. Majoritatea oamenilor ar dori să
se asigure că la baza credinţelor şi practicilor religioase stă Scriptura şi nu doar obiceiurile locale.
Astfel, în mod rezonabil apare întrebarea dacă folosirea numelui de Allah în iudaism şi creştinism
este susţinută de Vechiul şi Noul Testament? Răspunsul este da.

În textele iudaice, Dumnezeu este menţionat ca Yahweh, Elohim, Eloah şi El. În textele creştine,
terminologia este puţin diferită, iar theos din limba greacă nu este altceva decât traducerea
cuvântului Elohim. Eloi și Eli sunt, de asemenea, des întâlnite. În Vechiul Testament, Yahweh este
folosit de mai mult de 6000 de ori, ca numele lui Dumnezeu, de asemenea, Elohim este folosit de
mai mult de 2500 de ori, Eloah este întâlnit de 57 de ori şi El mai mult de 200 de ori [21]. [22]
Cum se leagă aceste nume din Vechiul Testament cu numele de Allah? Simplu. Elochim este
pluralul regal (un plural de măreţie şi nu numeric) de la Eloah.[23] Enciclopedia de religie şi etică
confirmă că cuvântul arab ilaha (cuvântul arab pentru divinitate) este „identic cu Eloah al lui
Iacov”.

Explicaţia lingvistică a originii numelui de Allah este contopirea articolului hotărât al limbii arabe al
şi cuvântul ilah (divinitate), şi în conformitate cu regulile de gramatică a limbii arabe acesta devine
Allah (Dumnezeul). Prin urmare, apariţiile numelui de Elohim de 2500 de ori şi al numelui Eloah de
57 de ori în Vechiul Testament au o legătură directă cu numele de Allah al lui Dumnezeu, pentru că
Elohim este pluralul de la Eloah, care este acelaşi cu ilah din limba arabă, din care este lingvistic
derivat Allah.

Învăţaţii musulmani  mai vin cu o idee „chinuitoare”, pentru atunci când se adresează Creatorului
lor, ei îl imploră pe Allah prin apelativul „Allahuma”, care înseamnă „O, Allah”. Asemănarea
zdrobitoare, ca a gemenilor siamezi, dintre verii semitici a cuvântului, Allahuma cu Elohim, nu
poate scăpa fără a fi observată.

Din păcate, astfel de lucruri nu sunt recunoscute de către cei care se apropie de analizele
scripturale mai degrabă ca de un teren de război religios decât ca de o căutare a adevărului
obiectiv. Un exemplu de sensibilitate extremă cu privire la acest subiect găsim în Biblia de
Referinţă Scofield editată de teologul şi preotul american Cyrus I. Scofield, şi publicată în 1909 de
către Universitatea Oxford. Versiunea sa originală a incitat cenzura creştină pentru folosirea
numelui „Alah”, specificând la o notă de subsol la Geneza 1:1, că numele de Elohim este derivat
din sudarea cuvintelor El şi Alah. Adevărul este că această explicaţie se apropie de explicaţia
lingvistică menţionată mai sus, care menţiona că originea numelui Allah ar putea deriva din
sudarea articolului definit al limbii Al şi ilah (divinitate), ceea ce nu a scăpat de remarca unor
apologeţi musulmani din Africa de Sud, mai exact Ahmed Deedat.

Concluziile care pot fi trase sunt speculative, deoarece Biblia de Referinţă Scofield nu a identificat
cuvântul „Alah” cu numele propriu al Creatorului, ci mai degrabă a oferit următoarea definiţie: „El
– putere, sau cel puternic, iar Alah – a jura, a fi obligat de un jurământ, astfel implicând credinţa.”
Cu siguranţă afirmaţia că această Biblie, oricum implică faptul că numele Creatorului este „Allah”
ar fi nepotrivită. Cu toate acestea, comentariul lor are relevanţă prin ceea ce au menirea să
transmită şi acesta nu înseamnă impropriu sau incorect. Cu toate acestea, cea mai mică sugestie
referitoare la faptul că numele lui Dumnezeu în Vechiul Testament se potriveşte cu cel din Coran, a
excitat sensibilitatea creştinilor şi, ca rezultat, această notă de subsol a fost editată în toate ediţiile
ulterioare.

Plecând de la Vechiul Testament la Noul Testament, cititorul poate întreba în mod

îndreptăţit: „Cum se încadrează Noul Testament în schema descrisă mai sus?” Încă odată,
răspunsul este destul de simplu, sensibil doar în câteva puncte concrete. Primul punct este faptul
că cuvântul cel mai des folosit în Noul Testament (1344 din 1356 de menţionări) este cuvântul
theos.[24] Acest cuvânt este găsit în Septuaginta (traducerea în greaca veche a Vechiului
Testament) iniţial ca şi traducerea cuvântului Elohim, numele în ebraică pentru Dumnezeu. [25] Cei
şaptezeci şi doi de învăţaţi evrei (câte şase din fiecare dintre cele douăsprezece triburi) cărora le-a
fost încredinţată traducerea Septuagintei au folosit prin tradiţie traducerii cuvântului Elohim cu
theos. Noul Testament nu este diferit, theos-ul grecesc al Noului Testament este acelaşi cu theos-
ul grecesc din Vechiul Testament (Septuaginta), ambele fiind derivate de la Elohim.

Cunoscând că baza cuvântului theos din Noul Testament este Elohim al Vechiului Testament,
acesta ne va conduce înapoi la cele discutate mai sus, şi anume la legătura dintre cuvintele Elohim
şi Allah. Şi într-adevăr nimeni nu ar trebui să fie surprins. Eli şi Eloi, găsite pe buzele lui Isus  (Pacea
fie asupra sa!) în Noul Testament (Matei 27:46 și Marcu 15:34), sunt incomensurabil mai aproape
de cuvântul „Allah ” decât de cuvântul „Dumnezeu”. Ca şi în cazul cuvintelor Elohim şi Eloah,
cuvintele Eloi şi Eli sună mai aproape de cuvântul „Allah” şi de asemenea şi ca formă şi ca înţeles
sunt mai aproape de acesta. Toate cele patru forme sunt din ebraică, o limbă soră cu araba şi
arameica.

Limbile recunoscute de oamenii de ştiinţă ca fiind folosite de către Isus (Pacea fie asupra sa!) au
fost ebraica şi arameica. De exemplu, în fraza: „Eloi, Eloi, lama sabactani” (Marcu 15:34), cuvintele
Eloi şi lama sunt transliterate din limba ebraică, în timp ce sabactani este tradus din arameică.
Astfel, fiind limbi surori, nu este de mirare faptul că cuvintele în ebraică, aramaică şi arabă, fiind
veri semitici, sunt aceleaşi ca sunet sau seamănă între ele. Toate cele trei limbi sunt semitice, cu
mici diferenţe la pronunţia cuvintelor cu acelaşi sens, aşa cum salutul în ebraică shalom, ca şi
salutul în arabă salaam, însemnă pace. Bănuiala cu privire la faptul că cuvintele din ebraică Elohim,
Eloah, Eloi, și Eli ar echivala cu cuvântul arab Allah, la fel cum shalom din ebraică echivalează cu
salaam din arabă, pare a fi întemeiată.

În ciuda celor de mai sus, există unii care continuă să susţină că „Allah” este numele unui zeu
păgân! Ei ignoră faptul că păgânii folosesc cuvântul „Dumnezeu”, în acelaşi fel în care-l folosesc
creştinii, evreii sau musulmanii, şi acesta nu schimbă faptul că există un Singur Dumnezeu. În mod
similar, cuvântul Elohim a fost folosit în Septuaginta cu referire la zeii păgâni, la fel şi la zeii greci
sau romani, în plus faţă de Singurul Dumnezeu adevărat al Vechiului şi Noului Testament.
[26] Enciclopedia Iudaică clarifică acest punct:

„Forma de plural Elohim nu este folosit numai pentru zeii păgâni (de ex. Exodul
12:12, 18:11, 20:3,) dar şi pentru un zeu păgân (Judecătorii 11:24, 2 Împăraţi 1:2) şi chiar pentru o
zeiţă (1 Împăraţi 11:5). Cu referire la Dumnezeul Israelului este folosit foarte des, şi anume de mai
multe de 2000 de ori...”

Amintindu-ne că cuvântul Elohim este cuvântul din care cuvântul theos al Noului Testament a fost
derivat, se poate constata că folosirea acestui termen biblic cu referire la Dumnezeu curgea de pe
buzele şi din stilourile păgânilor precum şi a evreilor şi creştinilor. Înseamnă, acest lucru că Elohim
este un zeu păgân, sau Dumnezeul evreilor şi a creştinilor? Evident, diferitele religii, inclusiv cele
păgâne, au folosit cuvintele Dumnezeu, Elohim şi Allah pentru identificarea conceptelor proprii
asupra Fiinţei Supreme, nu reflectă nimic mai mult decât adoptarea numelui de obicei recunoscut
pentru Dumnezeu.

„De obicei recunoscut? Sună ciudat pentru mine.” – vor spune unii. Acesta, de asemenea este
probabil să fie şi în cazul numelor Shim’own Kipha, Yehowchanan, Iakobos şi Matthaios – dar cât
de ciudate sunt aceste nume cu adevărat? Necunoscute pentru unii, poate, dar şi ciudate? Nu.
Acestea sunt transliterarea din ebraică şi greacă a numelor biblice Simon, Petru, Ioan, Iacov şi
Matei. Deci ce este cu adevărat mai ciudat – să inventezi şi să popularizezi nume noi în locul celor
identificate de Scriptură sau să rămâi fidel celor ce sunt considerate texte sfinte?

Să-l identificăm pe Creator cu „Dumnezeu”, denumire clocită de mintea umană şi incubată în

cultura occidentală sau cu numele specificat de către Cel Atotputernic, aşa cum El Însuşi declară în
Scriptură?

Fără îndoială, cel care vorbeşte despre Yehowchanan, Iakobos şi Allah va fi primit cu anumite
rezerve în Occident, însă preocuparea credincioşilor adevăraţi nu a fost niciodată una de
popularitate, ci adevărul mărturiei în faţa Creatorului, un Creatorul al cărui Nume propriu,
conform surselor iudaice şi creştine şi musulmane, este Allah.
Conceptul iudaic asupra lui Dumnezeu este relativ concret, în ciuda diferenţelor mari existente în
alte probleme între iudaismul ortodox, conservativ, reformat şi hasidic. În iudaism, Unicitatea lui
Dumnezeu rămâne atributul primordial al Creatorului, urmat de multe alte atribute incluzând
dreptatea, iubirea, mila, omniscienţa, omniprezenţa, omnipotenţa, suveranitatea, adevărul,
înţelepciunea, autoexistenţa, bunătatea, sfinţenia, veşnicia, şi conceptul mai complicat de
infinitate. Mai mult, evreii îl consideră pe Dumnezeu de neînţeles, deoarece Atributele lui
Dumnezeu transcend pe cele ale creaţiei Sale.

Atributele iudaice ale lui Dumnezeu se regăsesc şi în definiţiile creştine, cu toate că Unicitatea lui
Dumnezeu a suferit o transformare de la monoteismul strict al epocii apostolice la mistica Sfintei
Treimi. Deşi provenind dintr-o singură direcţie, concepţia trinitară a trei entităţi într-una singur
este respinsă de către unitarieni. Într-adevăr, cum ar putea esenţe cu polarităţi
opuse (mortalitate/nemurire, cu origine/fără origine, transformabil/netransformabil)  să să existe
într-o singură entitate? De ce a atribuit Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!) miracolele sale exclusiv
lui Dumnezeu şi nu propriei sale divinităţi, dacă el de fapt a fost parte a divinităţii? Şi de ce a
mărturisit că a primit harul său de la Dumnezeu dacă el şi Dumnezeu sunt co-egali?  (pentru
versete relevante vezi: Ioan 3:35, 5:19-23, 5:26-27, 10:25, 13:3, 14:10, Faptele Apostolilor 2:33, 2
Petru 1:17, Apocalipsa 2:26-27)

Doctrina conform căreia Dumnezeu este trei, dar Unul, adică „trei-în Unu”, se ridică la nivelul de
mister religios. Deşi mulţi mărturisesc credinţa în ea, nimeni nu o poate explica pentru ca, printr-
un scepticism sănătos, să poată fi înţeleasă. Eforturile pentru explicarea unor termeni precum „cel
creat” poate echivala cu Creatorul sunt vechi, la fel cum sunt misterele credinţei trinitare. Trecând
peste aceste probleme, imaginea cea mai des întâlnită a lui Dumnezeu în mintea unui creştin este
„omul mare din cer”, unul în vârstă, aşa cum este reprezentat de către Michelangelo pe fresca din
Capela Sixtină cu barbă albă, plutind într-un veşmânt roşu. Faptul că această imagine nu este deloc
diferită de reprezentarea lui Zeus de către grecii antici nu a trecut neobservată, şi a fost aspru
contestată şi nu doar pe baza poruncii:

„Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ,
sau în apele mai de jos decât pământul. ~ Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti;...”  (Exodul
20:4-5)

Astfel, dacă nu pe baza celei de a doua porunci, de ce altceva ar obiecta cineva? Ei bine, pasajul
biblic atestă faptul că Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul Nostru, după asemănarea Noastră”,
să arate ca El, sau să aibă stăpânire asupra creaţiilor lumeşti, aşa cum Dumnezeu este stăpân peste
toată creaţia Sa? Acesta din urmă este contextul în care acest verset a fost revelat,  pentru că citind
întreg versetul găsim:

„Apoi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să
stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate
târâtoarele care se mişcă pe pământ.»” (Geneza 1:26)

În acest verset nu se citeşte ca „după chipul Nostru, după asemănarea Noastră să aibă ochi şi un
nas, o gură şi urechi...” Nu, acesta vorbeşte despre stăpânire şi nu despre aspectul fizic. Nu odată
ci de două ori Dumnezeu a spus omenirii:

„Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările
cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.” (Geneza 1:28)
Astfel, cum am putea noi să-l portretizăm pe Dumnezeu? Conform poruncilor lui Dumnezeu din
versetele de mai sus nu putem, nu numai pentru că El ne-a poruncit în primul rând acest lucru, dar
nu avem nici o idee despre cum arătă El.

În mod similar, afirmaţia creştină precum Dumnezeul din Vechiul Testament s-a pocăit şi s-a
transformat din Dumnezeul aspru şi plin de mânie într-unul iubitor şi iertător din Noul Testament
nu este universal acceptată. De fapt, mulţi consideră acest concept contrazis chiar de Scriptură:

„Dumnezeu nu este un om ca să mintă, nici un fiu al omului, ca să-I pară rău. Ce a spus, oare nu va
face? Ce a făgăduit, oare nu va împlini?” (Numeri 23:19) şi de bunul simţ.

Conceptul islamic asupra lui Dumnezeu este unul simplu şi în multe aspecte similar cu conceptul
iudaic. Elementele esenţiale ale crezului islamic au la bază Tawhid-ul, cuvânt care defineşte
Unicitatea lui Allah, susţinerea unicităţii Numelor şi Atributelor lui Allah şi îndrumarea oamenilor
să vorbească şi să acţioneze pe placul lui Allah. Conform religiei islamice, Allah este Unul în esenţă,
Veşnic şi Absolut. El este Viu, Autoexistent, Atoateştiutor, Atotputernic. El nu are nevoie de
nimeni, dar toată creaţia are nevoie de El. El nu zămisleşte şi nu este născut. El este „Întâiul” fără
de început şi „Ultimul” fără de sfârşit şi el nu are parteneri sau asociaţi în Divinitate. El este
„Supremul” deasupra Căruia nimeni nu se află. El este „Atoateştiutorul”, perfect în cunoaştere, în
înţelegerea lucrurilor mari şi mici, a celor văzute, dar şi a celor nevăzute, „Cel Înţelept” liber de
greşeală în judecata Sa. El este „Cel Milostiv”, „Cel Îndurător”, a cărui milă cuprinde întreaga
creaţie. Cu toate acestea, în timp Allah iubeşte şi răsplăteşte credinţa şi evlavia, El urăşte
nelegiuirea şi pedepseşte fărădelegea. Fiind „Atotputernic”, Puterea Sa este absolută şi nimeni nu
poate zădărnici poruncile Sale. Există multe alte Nume ale lui Allah în Nobilul Coran, El este
Domnul cel plin de Slavă şi de Cinste, omenirea fiind creată prin Voia sa, trăind şi murind,
întorcându-se la El în Ziua Judecăţii conform poruncii Sale. Musulmanii recunosc, în continuare,
faptul că Allah este dincolo de înţelegerea umană completă, deoarece nu există nimic în creaţia Sa
comparabil cu El. Poate că în Viaţa de Apoi vom fi înzestraţi cu o mai mare înţelegere, însă în
această viaţă cunoaşterea Creatorului se limitează doar la ceea ce El ne-a revelat.

Similar cu iudaismul, dar contrar creştinismului, în islam nu există reprezentări fizice ale lui Allah.
În consecinţă, minţile credincioşilor nu sunt păcălite de imaginea antropomorfică a „omului din
cer”. În plus religia islamică nu Îi atribuie un gen lui Allah, deoarece Allah este considerat
transcendental, mai presus de toate aceste caracteristici. Atribuirea de caracteristici sexuale se
consideră a fi un lucru deosebit de defăimător, chiar o blasfemie în ochii musulmanilor. Astfel,
dacă în Coran se menţionează cu pronume masculin, acest lucru nu este nimic altceva decât o
necesitate lingvistică, deoarece în limba arabă nu există un pronume de gen neutru. Este Domn,
Dumnezeu, Creator, Stăpân, însă nicăieri în islam, Allah nu este menţionat ca „Tată”.

Conceptul islamic despre Dumnezeu se loveşte de o serie de obiecţii în principal din rândul
creştinilor din Occident. 

● Prima dintre acestea este că islamul îl recunoaşte pe Isus (Pacea fie asupra sa!) ca  profet al lui
Dumnezeu şi nu ca „fiul lui Dumnezeu”, şi mai ales nu în sensul „născut”.

● A doua obiecţie este că islamul susţine Unicitatea lui Dumnezeu şi condamnă conceptul de
Trinitate.

● A treia obiecţie este că musulmanii nu cred că omenirea a moştenit povara păcatului originar,
deoarece acest concept nu este compatibil cu Dreptatea şi Mila lui Dumnezeu.
● Ultima obiecţie este că musulmanii cred că Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost ridicat şi salvat de la
răstignire, ceea ce invalidează doctrinele mântuirii şi învierii.

Aceste diferenţe în credinţă sunt importante deoarece ele constituie principalele falii
despărţitoare unde platformele continentale ale creştinismului şi islamului se ciocnesc.

Multe principii ale credinţei trinitariene sunt privite ca fiind „cele mai vechi reguli din carte”, însă
ele sunt derivate din surse non-biblice. În loc să fie „regula numărul unu” aşa cum cineva s-ar
putea aştepta în mod logic având în vedere supremaţia lor, aceste principii de credinţă nu se
găsesc deloc în Biblie.

Alice ar obiecta.

Şi, de fapt, mai mulţi mari gânditori s-au opus, cum ar fi: Pothinus de Lyon (ucis în a doua jumătate
a secolului al II-lea alături de toţi creştinii care au semnat petiţia către Papa Eleuteriu cerând
oprirea persecuţiilor), Leonidas (un adept al creştinismului apostolic, un comentator al inovaţiilor
pauline, ucis în 208 d.H.), Origen (ucis în închisoare în anul 254 d.H. după o tortură prelungită din
cauza predicării Unicităţii lui Dumnezeu şi respingerii Sfintei Treimi), Diodorus, Pamphilus (torturat
şi ucis în anul 309 d.H.), Lucian (torturat pentru opiniile sale şi ucis în anul 312 d.H.), Donatus (ales
ca episcop de Cartagina în anul 313 d.H., iar ulterior a devenit liderul mişcării unitariene care a
ajuns să domine creştinismul în Africa de Nord, până când împăratul Constantin a poruncit
uciderea lor. Eliminarea lor a fost atât de completă încât, din multitudinea lor deodată, au rămas
doar câteva scrieri sacre ale acestei secte), Arie (prezbiterul din Alexandria, al cărui motto a
fost: „Urmează-l pe Isus în ceea ce el a predicat”, ucis prin otrăvire în anul 336 d.H.) Eusebiu de
Nicomidia; şi nemaivorbind de milioanele de creştini ucişi pentru că au refuzat să accepte doctrina
oficială a bisericii în perioada ce a urmat imediat Consiliului de la Niceea. Exemplele de mai târziu
îi includ pe Lewis Hetzer (decapitat la 4 februarie 1529), Michael Servetus (ars pe rug la data de 27
octombrie 1553, folosind ramuri cu frunze verzi pentru a produce un foc mocnit, chinuitor de lent)
[32], Francis Davidis (a murit în închisoare în 1579), Faustus Socinus (decedat în 1604), John
Biddle (a fost exilat în Sicilia şi întemniţat de mai multe ori, ultima întemniţare grăbindu-i
moartea). Biddle a considerat terminologia folosită de trinitarieni „se potrivesc mai mult
vrăjitorilor decât creştinilor”[33] instituind un parapet de argumente împotriva asaltului teologiei
trinitariene, atât de eficient încât, adversarii săi de dezbatere au aranjat arestarea lui pentru a
evita o confruntare publică.[34] El a lăsat o moştenire liber-cugetătorilor care afirmă Unicitatea lui
Dumnezeu, inclusiv unora dintre cei mai importanţi intelectuali, cum ar fi: Sir Isaac Newton, John
Locke și John Milton. Zilele pe care Biddle le-a petrecut în exil au dat naştere la una dintre cele mai
emoţionante comentarii despre persecuţiile religioase, scris de un corespondent de la Avocatul
Evangheliei:

„Conclavul s-a întrunit, judecătorul a fost stabilit

Omul a fost aşezat pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu,

Şi au judecat problema acolo,

Care-i revine doar Lui,

Din credinţa unui frate au făcut o crimă,

 Şi au zdrobit dreptul sublim al gândirii native.”[35]

În timpul vieţii sale, Parlamentul a încercat distrugerea (literalmente aşa este) mişcării Biddle, prin
stabilirea pedepsei cu moartea pentru cei care neagă Trinitatea (2 mai, 1648).  În anul morţii sale,
Parlamentul a adoptat cel de-al de-a doua Lege privind uniformitatea, scoţând în afara legii toate
cultele non-episcopale şi clerice.[36] Prin acest act, 2257 de preoţi au fost scoşi din cler şi peste
8000 de oameni au murit în închisoare pentru refuzul acceptării Sfintei Treimi.

Există cel puţin un caz unde, prin înţelepciunea selectivă a bisericii, populaţia unei întregi ţări a
fost condamnată:

„La începutul anului, sentinţa cea mai sublimă de condamnare la moarte care a fost vreodată
pronunţată de la crearea lumii, a fost promulgată. Tiranul roman a dorit ca capetele duşmanilor
săi, care au fost toate pe un singur gât, să poată fi dintr-o singură lovitură doborâte; Inchiziţia l-a
ajutat pe Filip să aşeze capetele tuturor supuşilor săi olandezi pe un singur gât, care au căzut
pentru acelaşi scop. La 16 februarie 1568, o sentinţă a Biroului Sfânt a condamnat toţi locuitorii  
Olandei la moarte ca eretici. De această moarte universală au făcut excepţie doar câteva
persoane. O proclamaţie a regelui, datată cu zece ani mai târziu, a confirmat acest decret al
Inchiziţiei, şi a dispus ca acesta să fie pus imediat în executare, indiferent de vârstă, sex sau
situaţie. Acesta este, probabil cel mai succint ordin de moarte înscenat vreodată. Trei milioane de
oameni, bărbaţi, femei şi copii au fost condamnaţi la eşafod în trei linii, şi aşa cum a fost bine
cunoscut, acestea nu au fost fulgere inofensive, cum ar fi unele bule papale de la Vatican, ci măsuri
serioase şi concrete care trebuiau puse în aplicare, iar oroarea pe care produs-o poate fi uşor de
imaginat. A fost greu din punctul de vedere al guvernării să oblige la finalizarea completă a
planului în toată lungimea şi lăţimea ei, însă în acele timpurile oribile olandezii puteau fi scuzaţi
pentru că ei credeau că nicio măsură nu poate fi atât de monstruoasă ca să nu fie îndeplinită. În
orice caz, era sigur că atunci când toţi au fost condamnaţi, oricare putea fi dus la eşafod, şi acesta
a fost exact calea adoptată de către autorităţi. În conformitate cu acest decret universal, industria
„Consiliului Sângelui” acum s-ar părea de prisos. De ce nu ar trebui ca aceste anchete false
împotriva persoanelor să fie prescrise, acum că o pedeapsă comună a înghiţit întreaga populaţie
într-un mormânt imens? Cu toate acestea, se poate presupune că dacă străduinţa membrilor
comisiei şi a consilierilor nu au servit niciunui alt scop, ei cel puţin au aprovizionat guvernul cu
dovezi valoroase în ceea ce priveşte bogăţia aproximativă şi alte date a victimelor individuale.
Gândirea conducerii guvernului privind faptul că persecuţia gestionată judicios se poate fructifica
într-o recoltă de aur, a dus la dorinţa continuării unei cauze în care şi aşa s-au făcut astfel de
evoluţii sângeroase.

Şi cu acest nou decret, cu siguranţă că execuţiile nu au scăzut. Bărbaţi din cele mai înalte şi umile
poziţii, zi de zi, oră de oră, au fost târâţi la stâlp. Alva, într-o singură scrisoare adresată lui Filip, a
estimat la rece că numărul de execuţii care urmau să aibă loc imediat după terminarea sfintei
săptămâni este de „opt sute de capete”. Mulţi cetăţeni condamnaţi la plata a sute de mii de florini
fără să fi făcut vreo infracţiune, s-au văzut dintr-odată legaţi de coada unui cal cu mâinile la spate
şi târâţi la spânzurătoare. Însă, deşi averea a fost un păcat de neiertat, sărăcia foarte rar s-a
dovedit a fi o protecţie. Întotdeauna se găseau suficiente motive pentru condamnarea
muncitorului înfometat, precum şi pentru burghezul opulent. Pentru a evita tulburările de stradă
create de frecventele discursuri sau declaraţii adresate trecătorilor de către victimele aflate pe
drum spre eşafod, un nou  căluş a fost inventat. Limba fiecărui deţinut a fost trasă printr-un inel de
fier, apoi arsă cu un fier fierbinte. Umflarea şi inflamaţia rezultată imediat a împiedicat alunecarea
limbii din inel şi astfel, desigur, a exclus în mod efectiv orice posibilitate de vorbire.”  [37]

Cu doar un deceniu mai devreme, Carol al V-lea, Sf. Împărat al Imperiului Romano-German şi rege
al Spaniei, a recomandat ca „toţi (olandezii) care au rămas încăpăţânaţi în erorile lor să fie arşi de
vii, iar toţi cei care au fost acceptaţi la penitenţă să fie decapitaţi.”[38] Astfel nici cei care s-au căit
nu au fost cruţaţi.

Persoanele catalogate în lista de mai sus au fost privite de către biserica catolică ca fiind cei mai
notorii eretici, iar de creştinii unitarieni ca cei mai mari martiri care au participat la revigorarea
învăţăturilor lui Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!). Unii dintre unitarienii mai sus menţionaţi au
fost asociaţi cu mişcări puternice care au cuprins întreaga ţară, dar în toate cazurile biserica
trinitariană, în cele din urmă a dominat prin combinaţia forţei superioare, a toleranţei minime şi a
dorinţei de a-şi sacrifica semenii, bărbaţi şi femei, pentru cauza purificării religioase.

Deşi folosesc aceeaşi carte pentru îndrumare, creştinismul unitarian şi trinitarian diferă mult prin
metodologia lor. Creştinismul trinitarian condamnă orice lucru care intră în conflict cu doctrina
dobândită, în timp ce creştinismul unitarian condamnă orice lucru care întră în conflict cu dovezile
spirituale. Conflictul dintre aceste două standarde se află în centrul dezbaterii. Biserica catolică a
reuşit uciderea persoanelor cu alte opinii, însă nu a reuşit să suprime gândurile şi   sentimentele
puternice pe care aceştia le-au exprimat. Mult mai mare succes ar fi avut biserica dacă ar fi oferit o
respingere raţională şi concludentă la provocări, stabilind o autoritate prin superioritate
intelectuală, mai degrabă, şi nu prin tiranie. Totuşi documentele istorice ale bisericii de aproape
două milenii au eşuat în răsturnarea argumentelor unitarienilor aducând discreditarea
trinitarienilor. 

Exemple pot fi luate din viaţa lui Arie de Alexandria, dar cu prudenţă, deoarece cu puţine excepţii,
majoritatea cărţilor despre el au fost scrise de către duşmanii săi. Prin urmare majoritatea
părerilor autorilor aduc o imagine aspră a sa, iar singura cale obiectivă de-al cunoaşte este
examinarea învăţăturilor sale pure.

Poate că unul dintre cele mai vechi argumente ariene este că, dacă Isus (Pacea fie asupra sa!) a
fost „fiul lui Dumnezeu”, atunci sigur a fost un timp în care el nu a existat. Dacă Isus  (Pacea fie
asupra sa!) a fost creat de către Tatăl, atunci trebuie să fi existat un timp în care Tatăl Veşnic l-a
precedat pe Isus (Pacea fie asupra sa!), cel creat mai târziu. Prin urmare, Creatorul şi creaţa Sa nu
sunt la fel, iar Isus (Pacea fie asupra sa!) nu poate fi considerat partener în dumnezeire. Arie a
susţinut că dacă Isus (Pacea fie asupra sa!) a spus cu adevărat: „...Tatăl este mai mare decât
Mine.” (Ioan 14:28), atunci egalarea lui Isus (Pacea fie asupra sa!) cu Dumnezeu înseamnă negarea
Bibliei. Arie a arătat că dacă ceva este evident în învăţăturile lui Isus (Pacea fie asupra sa!) acela
este faptul că el a afirmat propria umanitate şi inviolabilitatea Unităţii Divine.

Atunci când clerul trinitarian a pretins că Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost „din esenţa lui
Dumnezeu”, Arie şi creştinii trinitarieni au obiectat deoarece „din esenţă” şi „de o esenţă” sunt
expresii materialiste, sabeliane[39] la origine, neregăsite în Scriptură, şi care sunt contrare
autorităţii bisericii (deoarece expresia provine de la Consiliul de la Antiohia din 269 d.H.).[40]

Atunci când Biserica Catolică ulterior a afirmat că Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost „al lui
Dumnezeu”, arienii au răspuns că Biblia descrie toţi oamenii ca fiind ai lui Dumnezeu în
versetul: „Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu...” (2 Corinteni 5:18, a se vedea de
asemenea 1 Corinteni 8:6)[41].

Forţată să se autocorecteze, mai apoi biserica a afirmat că Isus (Pacea fie asupra sa!) „nu este o
creatură, ci puterea şi imaginea veşnică al Tatălui şi adevăratului Dumnezeu.”[42] La acesta,
răspunsul arian a fost că Biblia descrie toţi bărbaţii ca fiind „...chipul şi slava lui Dumnezeu..”   (1
Corinteni 11:7), iar acest răspuns a încurcat, din nou, biserica.[43]

În cuvintele teologului britanic Henry Melvill Gwatkin:

„Cu cât dezbaterea a continuat, cu atât a devenit tot mai clar că sensul Scripturii nu poate fi definit
fără a căuta în afara Scripturii cuvinte care să o definească.”[44]

Pentru a adopta o astfel de metodologie, se presupune ca omul trebuie să poată explica Revelaţia
mai bine decât Sursa Revelaţiei Însăşi.

Deci, argumentările au început şi ele continuă şi în zilele noastre. După ce a eşuat din cauza lipsei
de argumente raţionale, biserica trinitariană a suprimat violent disensiunile până în punctul în care
popoare întregi au fost terorizate pentru a ajunge la uniformitate. În acest proces, biserica nu a
reuşit să abordeze problemele. Castillo, unul dintre adepţii teologului Servetus din secolul al XVI-
lea, a comentat: „Prin arderea unui om nu se dovedeşte o doctrină.” -  însemnând că biserica
poate reduce un om la cenuşă, dar nu poate elimina argumentele împotriva sa decât printr-o
replică inteligentă. Tipic pentru cei care nu au capacitatea să-şi susţină credinţele, dar care au
putere de oprimare, răspunsul violent a fost reflexul istoric împotriva acelora care au contestat
crezul trinitar, iar această oprimare a existat într-un vid de justificare rezonabilă slăbeşte, mai
degrabă decât, întăreşte instituţia.  John Toland a spus cu privire la acest lucru:

„Dimpotrivă, acest comportament îi va face pe ei suspecţi de tot ceea ce este înşelătorie, deoarece
oamenii vor striga în mod natural atunci când sunt atinşi într-o parte sensibilă... niciun om nu va fi
supărat dacă i se pune o întrebare la care el este capabil să răspundă...” 

În cuvintele lui H. G. Wells:

„Ei au fost intoleranţi în cazul întrebărilor sau dezacordurilor, şi asta nu pentru că erau siguri de
credinţa lor, ci chiar pentru că nu au fost. Ei au vrut conformitate din motive politice. Prin secolul
al XIII-lea, biserica a fost deja morbid îngrijorată din cauza îndoielilor chinuitoare care ar putea
numaidecât dărâma în ruine toată structura pretenţiilor sale.”[45]

Pitagora a rezumat riscul vorbirii în gând în asemenea circumstanţe:

„A vorbi lui Dumnezeu printre oameni cu prejudecăţi nu este un lucru sigur.”

Unitarienii, de-a lungul istoriei, au remarcat că Isus (Pacea fie asupra sa!) însuşi a spus:

„Au să vă dea afară din sinagogi: ba încă, va veni vremea când oricine vă va ucide să creadă că
aduce o slujbă lui Dumnezeu. ~ Şi se vor purta astfel cu voi, pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl,
nici pe Mine.” (Ioan 16:2-3)

Implementarea doctrinei trinitare prin inchiziţii, foc, sabie, în zilele noastre nu ne mai ameninţă. În
loc de ororile trecutului, acum suntem confruntaţi cu o varietate de justificări provocatoare din
punct de vedere emoţional, cuplat cu evitarea sistematică a aspectelor relevante. Dezarmaţi, aşa
cum sunt ei azi, o mare parte din lumea creştină modernă urmează exemplul lui Nicolae al Mirelor,
episcop la Consiliul de la Niceea, care s-a lovit peste urechi atunci când a vorbit Arie. Unii ar sugera
că răspunsul trinitarienilor la provocările unitariene nu este cu nimic diferit în zilele noastre.
Clericii au tendinţa de a evita dezbaterea şi de a camufla teologia lor cu o mantie încărcată
emoţional şi retorică manipulativă, brodate cu sclipici de autoneprihănire.

Unii sunt influenţaţi de prezentările ipocrite şi de sloganele versurilor sectare, însă alţii nu sunt.
Câţiva oameni cu frica de Dumnezeu, obosiţi de astfel de jocuri psihologice, încearcă să
reexamineze dogmele nefondate din trecut în funcţie de cunoştinţele moderne printr-o analiză
lipsită de prejudecăţi.

 În acest scop, să luăm în considerare unul câte unul aspectele relevante.
 

Trinitatea: temelia credinţei pentru unii, ridiculitate pentru alţii şi un mister pentru toţi. Şi asta nu
ar trebui să fie o surpriză. Pentru a cita autorităţile: „Cuvântul nu apare în Scriptură...”[86] şi
„Doctrina Trinităţii, aşa cum este ea, nu reiese nici din Vechiul Testament, nici din Noul
Testament...”[87]

Deci de unde a venit ea? Poate e mai uşor să se răspundă la întrebarea „de unde nu a venit?”.
Această doctrină nu a venit de la Isus (Pacea fie asupra sa!) sau apostolii săi, pentru că „evreii din
timpul lui Isus nu ştiau nimic despre un Dumnezeu trinitar. Un astfel de concept ar fi fost chiar o
blasfemie, o inovaţie radicală şi şocantă.”[88] Hmm... Să ne întoarcem la „de unde a venit” această
dogmă...

Grecescul trias pentru triadă a fost „un cuvânt folosit pentru prima dată cu referire la Sfânta
Treime, de către Teofil al Antiohiei, care a definit triada ca «Dumnezeu şi Cuvântul Său şi
Înţelepciunea Sa»”[89]. Aceasta cel puţin este o triadă care are un anumit sens, odată ce o
persoană acceptă că Cuvintele lui Dumnezeu sunt o expresie a Înţelepciunii Sale. Motivul pentru
care Teofil a simţit nevoia de separare a lui Dumnezeu de Atributele Sale, este o chestiune
separată şi în mare măsură irelevantă.

Istoria arată că termenul latin trinitas a fost propus pentru prima dată în anul 220 d.H. de către
Tertulian, un scriitor al secolului al III-lea şi apologet creştin timpuriu din Cartagina, care a   teorizat
co-schimbul de divinitate între Dumnezeu, Isus (Pacea fie asupra sa!) şi Duhul Sfânt. Faptul că
Tertulian a fost jurist gâdilă fantezia celor care au observat că cuvintele de neînţeles şi cu duble
semnificaţii provin cel mai adesea de la jurişti şi politicieni (dintre care oricum, cei mai mulţi sunt
jurişti cu cunoştinţe politice). Cineva se poate întreba: „Pe ce evidenţă s-a bazat Tertulian în teoria
sa?” Ce anume a dat naştere la teoria care cumva a scăpat gândirii scriitorilor Evangheliei,
apostolilor şi chiar a lui Isus (Pacea fie asupra sa!) însuşi? Nimeni nu trebuie să se aştepte să
găsească o referinţă scripturală definitivă, deoarece, „pe tot parcursul Noului Testament, în timp
ce există credinţa în Dumnezeu Tatăl, Isus Fiul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt, nu există nicio
doctrină referitoare la un singur Dumnezeu în trei persoane (moduri de existenţă) şi nicio doctrină
a unui «Dumnezeu trei în Unul », o «Trinitate».”[90] Să o spunem direct: „doctrina formală
a «Treimii», aşa cum a fost ea definită de către consiliile bisericii din secolele IV şi V, nu este găsită
în Noul Testament”[91].

În cel mai bun caz, cineva poate spera că există pasaje ce par să sugereze Sfânta Treime, măcar în
concept dacă nu în mod explicit.[92] Chiar şi aşa, trebuie să ne aşteptăm să fie frustrant pentru
că: „Formula trinitariană a fost prezentată sub o formă extrem de complexă, uneori contradictorie
şi în orice caz, fiind un proces obositor a-l înţelege.”[93]

Şi acest lucru este exact ceea ce vom găsi.

 Doctrinele formale ale Sfintei Treimi şi filiaţia divină au izvorât din Consiliul de la Niceea şi au fost
încorporate în Crezul de la Niceea – „O mărturisire de credinţă convenită, deşi cu unele reţineri din
cauza terminologiei non-biblice, de către episcopii de la Niceea I (325 d.H), formulată pentru a-şi
apăra credinţa adevărată împotriva arianismului”[94]. Să ne oprim aici şi să ne reamintim unele
lucruri...

Episcopii de la Niceea au derivat doctrina Trinităţii bazată pe terminologie non-biblică, numindu-l

„adevărata” lor credinţă şi apoi l-au etichetat pe Arie de Alexandria, cel care a formulat doctrina
unitariană bazată pe Biblie, un eretic?
Iată încă o imagine a părinţilor bisericii, cu 300 de ani după misiunea lui Isus  (Pacea fie asupra
sa!) susţinând Trinitatea – o imagine mistică, care pur şi simplu nu are nicio legătură cu
învăţăturile lui Isus (Pacea fie asupra sa!). Şi cum să se ocupe biserica de episcopii disidenţi? Le-au
exilat alături de Arie, după care niciunul din cei rămaşi nu a avut curajul să nege doctrina. [95]

Doar după excomunicarea lui Arie şi a altor unitarieni proeminenţi, Sfânta Treime şi Crezul de la
Niceea au fost ratificate în mod oficial de către Consiliul de la Constantinopol în anul 381 d.H. [96]

Hmm.. . Consiliul de la Niceea în anul 325, iar mai apoi Consiliul de la Constantinopol în anul 381.
Câţi ani le separă cele două? Cincizeci şi şase de ani... Acum, nu este o perioadă lungă de timp în
comparaţie cu istoria omenirii şi totuşi este una foarte lungă pentru ca biserica să-şi limpezească
mintea. O perioadă suficient de lungă pentru ca cei mai mulţi, dacă nu chiar toţi membrii primului
consiliu să fi murit. Prin comparaţie, cei mai mulţi cercetători biblici sunt de acord că misiunea lui
Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost de trei ani?!

Deci, de ce a durat cincizeci şi şase de ani pentru ca biserica să finalizeze doctrina Trinităţii?

Nu a fost atât de mult o chestiune de timp de care biserica ar fi avut nevoie, pe cât a fost nevoia
bisericii ca oamenii să plece... adică, să moară.

Să urmărim ceea ce s-a întâmplat. În timpul domniei împăratului Constantin, Imperiul Roman a
fost slăbit de  luptele religioase, şi în acelaşi timp ducea războaie pe mai multe fronturi. Ca urmare,
Constantin a încercat să consolideze Imperiul Roman, pe plan intern, prin unirea tărâmului său sub
o singură credinţă creştină. În acest scop, „Împăratul nu numai că a numit Consiliul  (de la
Niceea) preluând conducerea procedurilor sale, dar a exercitat o influenţă considerabilă asupra
deciziilor luate de acesta. Deşi nici măcar nu a fost membru cu drepturi depline al Bisericii, el
neprimind nici botezul până pe patul de moarte, în practică a acţionând ca şi cum ar fi fost capul
bisericii, astfel creând un precedent urmat de succesorii săi bizantini.”[97]. Şi până la urma, urmei,
acesta este ceea ce biserica vrea...Un politician care nu este numai needucat în credinţă, dar nici
măcar membru cu drepturi depline, asumându-şi „responsabilitatea procedurilor sale” şi
exercitând „o influenţă considerabilă asupra deciziilor sale”?

Ca rezultat, „controversa asupra doctrinei a încetat să fie o preocupare privată a bisericii, fiind
afectată de nevoile politice, devenind un element important atât în viaţa politică, cât şi în viața
ecleziastică. Mai mult decât atât, interesele laice şi ecleziastice nu au fost niciodată aceleaşi, iar
cooperarea dintre cele două autorităţi a fost adesea înlocuită de conflicte. Toate acestea au fost
evidente chiar şi în timpul lui Constantin, care a fost martor la intervenţia statului în disputele
bisericii.”[98] Şi când te gândeşti că unii oameni susţin separarea bisericii de stat (oricine sunt ei,
cu siguranţă nu sunt împăraţii romani). Ideea este că oricât de mult a încercat Constantin, nu a
reuşit să rezolve controversa unitariano-trinitarian.

De altfel, el nu a reuşit să-şi unească nici măcar fiii în aceste sens.

După moartea împăratului Constantin, fiul său Constanțiu al II-lea „a condus jumătatea de est a
Imperiului Roman, fiind susţinător al arianismului, în timp ce celălalt fiu, Constans „a controlat
partea de vest a Imperiului şi a recunoscut Crezul de la Niceea”[99]. Cei doi fraţi au reunit Consiliul
de la Sardica în anul 343 d.H. pentru a reconcilia cele două puncte de vedere, însă nu au reuşit.

Constans a fost mai puternic şi astfel prin autoritatea sa a stabilit episcopii trinitarieni „ortodocşi”,
împotriva obiecţiilor fratelui său Constanţiu. Însă Constans a murit primul, iar Constanţiu a anulat
politica fratelui său, proclamând arianismul ca religie la Sinoadele de la Sirmium şi Rimini din anul
359.   
Următorul împărat roman a fost Iulian (361-363), care a încercat să reînvie cultele păgâne, care
încă erau puternice atât ca număr, cât şi ca avuţie. La scurt timp, el a fost înlocuit de împăratul
Iovian (363-364), un creştin, căruia la foarte scurt timp i-au urmat fiii săi, Valentinian I (364-375) şi
Valens (364-378). Acest lucru conduce, din nou, la un regat împărţit ca şi în cazul fiilor lui
Constantin. Valentinian a condus Imperiul Roman de Apus şi a recunoscut Crezul de la Niceea, în
timp ce Valens a condus partea de Răsărit ca un arian. Succesorul lui Teodosiu cel Mare  (375-
383) a pus capăt la toate acestea.

Împăratul Teodosiu a redactat o serie de decrete care au stabilit creştinismul trinitarian ca singura
religie aprobată în Imperiul Roman. Consiliul de la Constantinopol a confirmat Crezul de la Niceea
stabilind creştinismul trinitarian ca ortodox. „Acesta a fost în timpul domniei lui  (Teodosiu) când
creştinismul a devenit religie de stat, câştigând astfel o poziţie de monopol, în timp ce celorlalte
religii şi credinţe li s-a refuzat dreptul de existenţă.”[100]

Deci, ce s-a întâmplat între Consiliul de la Niceea din anul 325 şi Consiliul de la Constantinopol din
anul 381? Multe s-au întâmplat... Crezul de la Niceea a fost redactat pe timpul lui Constantin,
imperiul a fost împărţit între arianism şi creştinismul trinitarian sub fiii lui Constantin, susţinând
arianismul la cele două sinoade sub Constanţiu, s-a revenit la păgânism sub Iulian, s-a restaurat
creştinismul sub Iovian, Imperiul, mai apoi, fiind iar împărţit între arianism şi trinitarianism sub
Valentinian şi Valens, ca mai apoi să se confirme trinitarianismul în timpul domniei lui Teodosiu.

Crezul de la Niceea ulterior a fost făcut oficial la Conciliul de la Calcedon în anul 451.   Restul, din
păcate, este istorie...

Procesul de obţinere a formulei trinitariene a fost atât de tardiv, complicat şi discutabil încât „este
dificil, în a doua jumătatea a secolului al XX-lea de a oferi o descriere clară şi obiectivă cu privire la
Revelaţie, evoluţie doctrinară şi elaborarea teologică a misterului Sfintei Treimi. Dezbaterea
trinitariană, romano-catolică precum şi altele, dezvăluie o imagine oarecum instabilă.” [101]

„Instabilă” de-a binelea deoarece: „Formula în sine nu reflectă conştiinţa imediată a perioadei de

origine, ci este produsul a trei secole de dezvoltare doctrinară... Acesta este întoarcere
contemporană la surse, care în cele din urmă, este responsabilă de această imagine
instabilă”[102].

Cu alte cuvinte, din punctul de vedere al bisericii, problema este că laicii educaţi încep să aibă mai
multă încredere în Scriptură decât în minţile imaginative şi sursele non-biblice de unde biserica şi-a
derivat dogma sa. Putem înţelege îngrijorarea lor. La urma urmei, este mult mai uşor să le spui
oamenilor ce să creadă (şi care este dijma care trebuie plătită) decât să ai de-a face cu aspectele
problematice care rezultă dintr-o analiză obiectivă.

În orice caz, ca şi cum citatul de mai sus nu ar fi fost destul de clar, Noua Enciclopedie Catolică
continuă:

„Formularea «un Dumnezeu în trei Persoane» nu a fost instituită temeinic şi cu siguranţă nu a fost

pe deplin asimilată în viaţa creştină şi în declaraţia sa de credinţă, înainte de sfârşitul secolului al
IV-lea. Însă tocmai această formulare este prima care a revendicat titlul de dogmă trinitariană. Pe
vremea părinţilor apostolici nu a fost nimic, nici măcar asemănător, cu această mentalitate sau
viziune.”[103]  

Bine, hai să ne lăsăm pe spate şi să ne scărpinăm capetele noastre spunând un „Hăăă? colectiv.
Biserica admite că Sfânta Treime a fost necunoscută pentru Părinţii apostolici şi că doctrina a fost
derivată din surse non-biblice, însă insistă ca noi oricum să credem în această dogmă? După ce a
fost aprobată de consiliile bisericii a durat câteva secole până când acest concept străin a fost
acceptat.

Atunci când a început să crească gradul de conştientizare a diferenţelor dintre doctrina Trinităţii şi
perioada de origine a sa, cineva poate fi surprins să găsească un grup care să pretindă că sunt  
adepţii lui Isus (Pacea fie asupra sa!) (adică musulmani), iar în Cartea lor de îndrumare (Coranul) să
citească următoarele:

„O, voi oameni ai Scripturii! Nu exageraţi în privinţa religiei voastre şi nu spuneţi despre Allah
decât adevărul! Mesia Isus, fiul Mariei, este trimisul lui Allah, cuvântul Său pe care El l-a transmis
Mariei şi un duh de la El. Credeţi, aşadar, în Allah şi în trimişii Săi. Şi nu spuneţi  «Trei!». Opriţi-vă
de la aceasta şi va fi mai bine pentru voi. Allah nu este decât un Dumnezeu Unic. Slavă Lui! Să aibă
El un copil? Ale Lui [Allah] sunt cele din ceruri şi de pre pământ şi Allah este cel mai bun
Ocrotitor [Wakil].” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 4:171]

şi avertizarea:

„...O, voi oameni ai Scripturii! Nu treceţi în credinţa voastră peste adevăr şi nu urmaţi poftele unor
oameni care sunt rătăciţi, de mai înainte, şi care i-au dus întru rătăcire pre mulţi şi s-au abătut de
la calea cea dreaptă!” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 5:77]

S-ar putea întreba cineva, ce anume din Noul Testament separă aceste două grupuri oferind o atât
de diferită înţelegere asupra conceptului de Dumnezeu. Trinitarienii, unitarienii şi musulmanii, cu
toţii pretind că urmează învăţăturile lui Isus (Pacea fie asupra sa!). Însă cine cu adevărat şi cine nu?

Timp de secole, raţionamentul care a fost adus era acela că trinitarienii urmau teologia pauliană în
locul lui Isus (Pacea fie asupra sa!). Acest lucru este greu de negat, deoarece Isus (Pacea fie asupra
sa!) a răspândit Legea Vechiului Testament în timp ce Pavel a negat-o. Isus (Pacea fie asupra sa!) a
predicat crezul evreiesc ortodox, în timp de Pavel a predicat misterele credinţei; Isus  (Pacea fie
asupra sa!) a vorbit despre responsabilitate, Pavel a propus justificarea prin credinţă. Isus (Pacea
fie asupra sa!) s-a descris ca un profet etnic, în timp ce Pavel îl descrie ca un profet universal. Din
lipsă de respect faţă de miile de ani de Revelaţie transmisă printr-un lanţ lung de profeţi şi spre
deosebire de învăţăturile lui Rabbi Isus, Pavel nu s-a concentrat pe viaţa şi învăţăturile lui
Isus (Pacea fie asupra sa!), ci pe moartea sa. După cum scrie Lehmann:

„Singurul lucru pe care Pavel îl consideră important este moartea evreului Isus, care a distrus toate
speranţele de mântuire adusă de un Mesia. El face un Hristos victorios din evreul Mesia care a
eşuat, dă viaţă din moarte şi face un Fiu al lui Dumnezeu din fiul omului.”[104]

Câţiva dintre savanţi chiar îl consideră pe Pavel corupătorul principal al creştinismului apostolic şi a
învăţăturilor lui Isus (Pacea fie asupra sa!) şi ei nu sunt singurii. Multe dintre sectele creştine
timpurii au susţinut, de asemenea, acest punct de vedere, inclusiv secta creştină cunoscută sub
numele de adopţianişti, din secolul al II-lea. Conform lui Bart D. Ehrman:

„În special (adopţianiştii) l-au considerat pe Pavel, unul dintre autorii cei mai remarcabili ai Noului
Testament, a fi un eretic viclean mai degrabă decât un apostol.”[105]

Poate că contribuţia cea mai importantă pentru susţinerea acestui raţionament îl găsim în
Manuscrisele de la Marea Moartă, care conform unor cercetători îl condamnă pe Pavel pentru
abandonarea Vechiului Testament şi pentru răzvrătire împotriva învăţăturilor lui Isus  (Pacea fie
asupra sa!) şi a conduitei creştine timpurii. Sfârşitul Documentului de la Damasc informează
amănunţit despre blestemul comunităţii creştine timpurii asupra lui Pavel şi excomunicarea sa.
[106] 

Eisenman ne informează că ebioniții – o comunitate creştină din Ierusalim – l-au considerat pe

Pavel „un apostat”.[107] Despre eboniţi el scrie:

„Ei sunt, cu siguranţă o comunitate care a ridicat memoria lui Iacov la cel mai înalt nivel, în timp ce
pe Pavel l-a considerat „inamicul” sau chiar anti-Hristul... O astfel de poziţie nu este de neegalat
din pasaje importante din Epistola lui Iacov a Noului Testament. Am arătat deja că această
scrisoare, pentru a răspunde unor duşmani care au susţinut că Avraam (Pacea fie asupra sa!) a fost
justificat doar prin credinţă, afirmă că făcându-se pe el un «prieten al omului» acest adversar se va
transforma în «Vrăjmaşul lui Dumnezeu». Această terminologie este de asemenea cunoscută şi în
Matei 13:25-40 prin «pilda cu neghina», probabil singura pildă antipaulină din Evanghelii, unde
un «vrăjmaş a semănat neghină în grâu». La «seceriş», acestea vor fi smulse şi aruncate «să
ardă».”[108] 

Johannes Lehmann scrie:

„Ceea ce Pavel a proclamat ca «creştinism» a fost o erezie pură, care nu putea fi bazată pe
credinţa iudaică sau cea eseniană, sau pe învăţătura Rabbi-ului Isus. Însă aşa cum spune
Schonfield: «Erezia lui Pavel a devenit baza ortodoxiei creştine, iar biserica legitimă a fost renegată
ca fiind eretică».”[109]

El continuă:

„Pavel a făcut ceva ce Rabbi Isus niciodată nu a făcut, refuzând să o facă. El a extins promisiunea
lui Dumnezeu de mântuire a păgânilor, a abolit Legea lui Moise şi a împiedicat accesul direct la
Dumnezeu introducând un intermediar.”[110]

Bart D. Ehrman, autorul cărţii Noul Testament: O prezentare istorică a scrierilor creştine timpurii şi
probabil vocea contemporană cu cea mai mare influenţă, ne reaminteşte că „perspectiva lui Pavel
nu a fost universal acceptată, sau cineva ar putea spune, nici pe scară largă” şi că au existat lideri
creştini proeminenţi, printre care şi cel mai apropiat apostol al lui Isus (Pacea fie asupra sa!), Petru
„care a respins cu vehemenţă perspectiva lui Pavel, considerând-o o denaturare a adevăratului
Mesaj al lui Hristos”.[111] 

Comentând despre punctele de vedere ale unor creştini timpurii în literatura pseudo-
clementină, Ehram scrie:

„Petru şi nu Pavel are cu adevărat autoritatea de a explica mesajul lui Isus. Pavel a corupt credinţa
adevărată bazându-se pe o viziune scurtă pe care a interpretat-o, fără îndoială, greşit. Pavel este
de fapt duşmanul apostolilor şi nu conducătorul lor. El este în afara adevăratei credinţe, un eretic
care trebuie să fie interzis, nicidecum un apostol de urmat.”[112]

Alţii îl  ridică pe Pavel la gradul de sfânt. Cu siguranţă Joel Carmichael nu este unul dintre aceştia:

„Suntem într-o lume departe de Isus. Dacă Isus a venit «doar pentru a îndeplini» Legea şi profeţia;
dacă el a crezut că «nu va trece o iota sau o frântură de slovă din Lege» că porunca principală
este «Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn» şi că «Nimeni nu este bun
decât Unul singur: Dumnezeu»...ce ar fi crezut el despre lucrarea lui Pavel! Triumful lui Pavel a
însemnat îndepărtarea definitivă de la Isus; el a venit la noi parfumat în creştinism ca o muscă în
chihlimbar”[113]
În timp ce mulţi autori au subliniat decalajul dintre învăţăturile lui Pavel şi cele ale lui Isus  (Pacea
fie asupra sa!), cel mai bun dintre ei a evitat comentariul dogmatic concentrându-se pe expunerea
diferenţelor, pur şi simplu. Dr. Wrede a comentat:

„La Pavel, punctul central este un act divin în istorie, dar în istoria transcendentă, sau un complex
de astfel de acte, care conferă întregii omeniri o mântuire de-a gata. Oricine crede în aceste acte –
întruparea, moartea, învierea a unei fiinţe celeste primeşte mântuirea. Şi acesta, care pentru Pavel
este rezumatul religiei – scheletul al cărui material este evlavia şi fără de care s-ar prăbuşi – poate
fi o continuare sau o restaurare a Evangheliei lui Isus?”[114]

Şi Dr. Johannes Weiss susţine că:

„Prin urmare, credinţa în Hristos, aşa cum a fost susţinută de bisericile primitive şi de către Pavel,
a fost ceva nou în comparaţie cu propovăduirea lui Isus; a fost un nou tip de religie.” [115]

Baigent şi Leight rezumă perfect situaţia, după cum urmează:

„În toate vicisitudinile care urmează trebuie subliniat faptul că Pavel este, de fapt, primul
eretic «creştin», şi că toate învăţăturile sale care, mai târziu, au devenit temelia creştinismului,
sunt o abatere flagrantă de la «original», de la cel «pur». Eisenman a demonstrat că Iacov este un
păstrător al formei originale de învăţături, un exponent al purităţii doctrinare şi a respectării
riguroase a Legii. Ultimul lucru pe care l-ar fi avut în minte a fost fondarea unei «religii noi». Pavel
este acela care a făcut exact acest lucru...Aşa cum a reieşit, totuşi, curentul principal al noii mişcări
s-a coagulat treptat, în următoarele trei secole, în jurul lui Pavel şi a învăţăturilor sale. Astfel, fără
îndoială, spre oroarea postumă al lui Iacov şi a adepţilor lui, s-a născut într-adevăr, o religie cu
totul nouă, o religie care are de-a face din ce în ce mai puţin cu presupusul ei fondator.” [116]

Întrebarea este cum şi de ce a câştigat această teologie?

Trebuie să recunoaştem că învăţăturile lui Pavel şi ale lui Isus (Pacea fie asupra sa!) se contrazic
una pe cealaltă. Michael Hart a avut de spus următoarele în volumul său scolastic Cei 100,  un
clasament a celor mai influente personalităţi ale istoriei:

 „Cu toate că Isus a fost responsabil pentru principalele percepte etice şi morale ale
creştinismului (în măsura în care acestea au diferit de perceptele iudaismului), Sfântul Pavel a fost
principalul dezvoltator a teologiei creştine, principalul său prozelit, şi autorul unei mari părţi a
Noului Testament.”

„O mare parte” a Noului Testament? Din cele 27 de cărţi şi Epistole, Pavel a scris 14, deci mai mult
de jumătate. Acest fapt reprezintă un braţ literar amplu cu care şi-a impus teologia sa.   În ceea ce
priveşte viziunea lui Pavel: „El nu se întreabă ce a condus la moartea lui Isus, el vede doar ce
înseamnă pentru el însuşi acest lucru. El transformă omul care cheamă omenirea la împăcarea cu
Dumnezeu într-un mântuitor. El transformă o mişcare evreiască ortodoxă într-o religie universală,
care, în cele din urmă, s-a ciocnit cu iudaismul”[117].

De fapt, învăţăturile lui Pavel despică creştinismul trinitarian dintr-un trunchi al monoteismului
revelat. În timp ce învăţăturile monoteiste transmise de către Moise, Isus (Pacea fie asupra lor!) şi
Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) sunt toate aliniate într-o continuitate
netedă, învăţăturile lui Pavel sunt în mod clar diferite.

Să începem cu faptul că Isus (Pacea fie asupra sa!) a propovăduit Unicitatea lui Dumnezeu:
„Isus i-a răspuns: «Cea dintâi este aceasta: „Ascultă Israele! Domnul Dumnezeul nostru este un
singur Domn”; ~ şi: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu
tot cugetul tău şi cu toată puterea ta”; iată porunca dintâi.»” (Marcu 12:29-30)

Nu numai Isus (Pacea fie asupra sa!) a subliniat acest lucru prin cuvintele sale, repetând «iată
porunca dintâi», dar importanţa aceste învăţături este la fel de accentuată şi în Matei 22: 37 şi în
Luca 10:27. Recunoscând continuitatea de la iudaism, Isus (Pacea fie asupra sa!) a transmis
învăţătura sa din Deuteronomul 6:4-5 (după cum s-a recunoscut în toate comentariile biblice de
renume).

Hans Küng scrie:

„Ca un evreu evlavios, Isus însuşi a propovăduit monoteismul strict. El niciodată nu s-a numit
Dumnezeu, ba din contră:

„«Pentru ce Mă numeşti bun?», i-a zis Isus. «Nimeni nu este bun decât Unul singur:
Dumnezeu.»” (Marcu 10:18)

în Noul Testament neexistând niciun indiciu că Isus s-ar fi considerat a două persoană în
Dumnezeu şi că ar fi fost prezent la crearea lumii. În Noul Testament, Dumnezeu însuşi este
întotdeauna unicul Dumnezeu şi Tatăl – nu Fiul.”[118]

Şi totuşi, cumva, teologia pauliană a ajuns Sfânta Treime. Dar cum? Isus (Pacea fie asupra sa!) s-a
raportat la Vechiul Testament. Dar la ce se raportează teologii paulini? O absenţă semnificativă din
învăţătura lui Isus (Pacea fie asupra sa!) este asocierea sa cu Dumnezeu. Nu a existat un loc şi un
timp mai bun decât în Noul Testament, pentru ca Isus (Pacea fie asupra sa!) să fi revendicat
asocierea în divinitate, dacă aşa ceva ar fi fost adevărat. Însă el nu a făcut-o!

Să revedem aspectele importante în această discuţie:

1. Formula trinitară a fost concepută în secolul al III-lea şi codificată în secolul al IV-lea, amândouă
la o distanţă mare atât ca timp cât şi ca teologie de perioada de Revelaţie.

2. Formula trinitară a fost complet necunoscută părinţilor apostolici.

3. Trinitatea nu se regăseşte nici în Vechiul şi nici în Noul Testament, nici ca nume şi nici ca şi
concept.

4. „Realizarea” teologiei pauliene – formula trinitară – a fost concepută de oameni, bazându-se pe

misticile lui Pavel şi este un conflict direct cu monoteismul strict, transmis de Vechiul Testament şi
învăţăturile lui Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!).

Deci cu toate aceste dovezi împotriva Trinităţii, care sunt dovezile în favoarea ei? Depinde pe cine
întrebi.

Laicii creştini sunt mândrii de citatul Comma Johanneum (din prima Epistolă al lui Ioan, versetele
5:7-8) deşi niciun savant biblic adevărat nu ar fi. Şi există multe motive pentru acest lucru.  Verstele
spun:

„(Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceştia trei una sunt.)  ~ Şi
trei sunt care mărturisesc (pe pământ): Duhul, apa şi sângele, şi aceştia trei sunt una în
mărturisirea lor.”
O problemă: expresia „Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceştia trei una sunt” a fost mult timp
recunoscută a fi o interpolare (o inserare înşelătoare).

Traducătorul Bibliei adnotează:

 „În versiunea Regelui Iacob a Bibliei, aceste verset este respins. De asemenea, acesta nu apare nu
apare în niciun manuscris antic grecesc, iar dintre toate versiunile doar cel în limba latină îl
conţinea, însă nu vreuna din sursele antice. Nici manuscrisul, document, care conţine textul
Scripturii în limba originală nu conţine acest verset. Dodd ne aminteşte: «Acesta este primul citat
ca parte al Epistolei lui Ioan de Priscillian, ereticul spaniol care a murit în anul 385, care este
treptat acceptat ca parte a textului latin autorizat.»”[119]

Dr. C. J. Scofield, susţinut de alţi opt doctoranzi în teologie, afirmă cele de mai sus,  şi adnotează
chiar mai clar acest verset prin: „Este unanim acceptat că acest verset nu are nicio bază de adevăr,
fiind introdus ulterior”[120].

Profesorul Metzger, care, de asemenea, îi atribuie acest pasaj fie lui Priscillian, fie succesorului
său, Episcopul Instantius, afirmă:

„Că aceste cuvinte sunt false şi nu au dreptul să fie în Noul Testament este un lucru cert...” [121]

În altă lucrare, el adaugă:

„Oamenii de știință romano-catolici moderni, cu toate acestea, recunosc că cuvintele nu fac parte
din Testamentul grecesc...”[122]

Cum se poate, atunci, ca pasajul 1 Ioan 5:7 să fi invadat Scriptura? Se pare că iniţial acest pasaj a
fost adăugat pe marginea Scripturii ce către un copiator de mai târziu al manuscrisului. Cei care au
căutat suport pentru dogma trinitară au mutat nota marginală în interiorul textului, încorporând-o
astfel în Biblia latină veche, cândva în secolul al V-lea.[123] Astfel, ei au adoptat versetul şi nu
pentru că a fost întemeiat, ci pentru că a fost necesar. În cuvintele lui E. Gibbon:

„Textul memorabil, care afirmă unicitatea celor Trei, care mărturisesc în cer, este osândită de
tăcerea completă a părinţilor ortodocşi, a versiunilor vechi şi de către manuscrisele autentice...O
interpretare alegorică, probabil sub forma unui text marginal, a invadat textul Bibliilor în limba
latină, care au fost reînnoite şi corectate într-o perioadă întunecată a istoriei. După inventarea
tiparului, editorii Testamentului în limba greacă au cedat propriilor prejudecăţi sau a acelor
timpuri, iar frauda pioasă, care a fost îmbrăţişată cu zel atât în Roma, cât şi la Geneva a fost
multiplicată la infinit în fiecare ţară şi în fiecare limbă a Europei moderne.”[124]

Ehrman, în cartea sa Citarea greşită al lui Isus, dezvăluie în mod strălucit modul în care aceste
versete s-au infiltrat în Biblia greacă sub forma unui fals, în secolul al XVI-lea.

Noua Enciclopedie Catolică constată:

„În Evanghelii mărturii explicite cu privire la Sfânta Treime găsim doar în formula de botez al lui
Matei 28:19”[125]

Şi care este formula de botez al lui Matei? În acest verset se pretinde că Isus (Pacea fie asupra
sa!) ar fi poruncit apostolilor săi:

„Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh.”
Acesta este singurul verset al Evangheliei, care în mod explicit menţionează Tatăl, Fiul şi Sfântul
Duh împreună[126], de aceea nu trebuie să fim surprinşi că găsim ecourile sale în învăţăturile lui
Pavel:

„Harul Domnului Isus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi
cu toţi! Amin.” (2 Corinteni 13:14)”

Noi putem repeta această binecuvântare de o mie de ori şi totuşi o prăpastie largă se va căsca în
continuare între Matei 28:19 şi peretele ferm al doctrine trinitare, o prăpastie care necesită un salt
de credinţă neprotejat de o plasă de dovezi solide.

Marcu 16:15-16 se referă la exact aceeaşi „Sarcină importantă - botezul” ca şi Matei 28:19 şi totuşi
formula „Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh” este, în mod vizibil absentă. De ce? Ambele Evanghelii descriu
ultima poruncă al Isus (Pacea fie asupra sa!) către apostolii săi, însă în timp ce teologii trinitarieni
au folosit Matei 28:19 (singurul verset al Evangheliei care menţionează explicit Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt împreună) în serviciul lor, Marcu 16:15-16 nu le oferă nici un suport. Deci care autor al
Evangheliei are dreptate şi care nu, şi cum putem şti?

O cale de a decide care dintre aceste două pasaje este corect este de a examina ce anume au făcut
de fapt apostolii lui Isus (Pacea fie asupra sa!). Epistolele lui Pavel arată că botezul în biserica
timpurie a fost făcut doar în numele lui Isus (de ex. Faptele Apostolilor 2:38, 8:16, 10:48, 19:5 şi
Romani 6:3), şi nu „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt”. Presupunând că apostolii au
făcut efectiv aşa cum li s-a spus, acţiunile lor susţin versetele din Evanghelia lui Marcu 16:15-16 şi
neagă atât versetul din Evanghelia lui Matei 28:19 cât şi  din 2 Corinteni 13:14. Pe de altă parte,
dacă ei nu au făcut ceea ce li s-a spus, atunci nu avem nici un motiv să avem încredere în ceea ce
ei au relatat că au spus sau au făcut. Iar dacă nu putem avea încredere în apostoli cu atât mai
puţin putem avea încredere în Pavel, care nici măcar nu l-a întâlnit pe Isus (Pacea fie asupra sa!)?

Există un elefant şi mai mare în camera aceasta a discuţiei trinitariene fragile, iar majoritatea
teologilor preferă să nu-l abordeze. Problema este următoarea: deşi Biblia atribuie „botezul” în
Marcu 16:15-16 şi Matei 28:19 lui Isus Hristos (Pacea fie asupra sa!), cei două sute de savanţi de la
Seminarul Isus sunt de părere că el nu a spus nici una dintre ele. Cum putem atunci considera că
oricare dintre aceste versete sunt dovadă pentru Sfânta Treime?

În cazul în care justificările de mai sus eşuează, clericii şi laicii deopotrivă recurg la citarea unei
litanii de versete, fiecare dintre ele putând fi demontat rapid. Spre exemplu în Ioan 10:38 găsim:
„...Tatăl este în Mine, şi Eu sunt în Tatăl.”, de asemenea în Ioan 14:11 găsim aproape la fel. Dar ce
înseamnă acest lucru? Dacă ne propunem ca aceste versete să susţină asocierea lui Isus  (Pacea fie
asupra sa!) Divinităţii, trebuie să luăm în considerare şi versetul Ioan 14:20 în care găsim: „În ziua
aceea, veţi cunoaşte (discipolii) că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi.”
Având în vedere că limba aramaică şi cea ebraică posedă o mai mare capacitate de metaforizare
decât limba română, singura concluzie logică este că limbajul folosit este figurativ. Prin urmare nici
unul dintre versetele de mai sus nu pot fi folosite pentru a apăra doctrina trinităţii.

Să vedem o altă presupusă dovadă.

În Ioan 14:9 găsim că Isus (Pacea fie asupra sa!) ar fi spus: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe
Tatăl”. Presupunând că limbajul este literal, acesta fiind o ipoteză îndrăzneaţă, noi trebuie totuşi
să rectificăm Ioan 14:9 cu Ioan 5:37 în care găsim: „...Voi nu I-aţi auzit niciodată glasul, nu I-aţi
văzut deloc faţa;”. Ioan 1:18 este şi mai categoric afirmând: „Nimeni n-a văzut vreodată pe
Dumnezeu;...”.
Făcând abstracţie de Melhisedec cel „fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici
început al zilelor, nici sfârşit al vieţii,” din Evrei 7:3, Pavel se pare că a fost de acord cu: „Domnul
domnilor, singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină de care nu poţi să te apropii,
pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea şi care are cinstea şi puterea veşnică”  (1
Timotei 6:16)

Descrierile „nu poţi să te apropii” şi „pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea” cu
siguranţă nu sunt conforme persoanei accesibile şi vizibile a lui Isus (Pacea fie asupra
sa!). Argumentul lui Ioan 14:9, astfel, se dovedeşte a fi invalid. Un pas scriptural înainte, trei paşi
înapoi, atunci când se învaţă că Isus (Pacea fie asupra sa!) a stat personal în faţa apostolilor săi şi
le-a spus: „Voi nu I-aţi auzit niciodată glasul, nu I-aţi văzut deloc faţa;” (Ioan 5:37).

Atunci când nimic nu mai ajută, Ioan 10:30 relatează că Isus (Pacea fie asupra sa!) ar fi spus: „Eu şi
Tatăl una suntem”. Scurt, concis, şi la obiect, dar şi o imensă greşeală. În acest verset, manuscrisul
grecesc pentru cuvântul „una” tradus în limba română, conţine cuvântul heis. [127] De asemenea
acest cuvânt apare în Ioan 17:11 şi 17:21-23. În Ioan 17:11 găsim:

„...Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum
suntem şi Noi.”

Literar sau metaforic? Ioan 17:21 întăreşte metafora cu cuvintele:

„Mă rog ca toţi (adică credincioşii) să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi
ei (credincioşii) să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.”

În cazul în care o persoană crede în ecuaţie, suma totală se ridică la mult mai mult decât „trei în
unu”, iar acest lucru este o blasfemie, ori, altfel, trebuie rescrise regulile matematicii pentru a
conserva Sfânta Treime.

Ioan 10:30 este un verset greşit aplicat, de aceea merită o examinare mai atentă. Creştinismul
trinitarian susţine că Isus (Pacea fie asupra sa!) a declarat: „Eu şi Tatăl una suntem” după care
evreii au luat pietre ca să-l ucidă pentru blasfemie, acuzându-l că: „...Tu, care eşti un om, Te faci
Dumnezeu.” (Ioan 10:33). Raţionamentul aici este dacă evreii au recunoscut susţinerea lui
Isus (Pacea fie asupra sa!) de a fi Dumnezeu, toţi ar trebui să înţeleagă la fel versetul. Acest
raţionament ar putea fi rezonabil, la prima vedere, dar numai în cazul în care este scos din context.

Pentru a analiza pasajul, în mod corespunzător, am putea începe cu versetul precedent,  şi anume
Ioan 10:29, care subliniază natura separată şi distinctă a lui Dumnezeu de a lui Isus (Pacea fie
asupra sa!), Unul este Dătătorul, celălalt cel care primeşte. Mulţi dintre cei care citesc apoi
versetul Ioan 10:30 îşi dau seama că, de fapt, acest verset se referă la faptul că Isus (Pacea fie
asupra sa!) şi Dumnezeu sunt în acord. Şi să observăm răspunsul lui Isus (Pacea fie asupra sa!) la
acuzaţia evreilor precum că ar pretinde divinitatea. A insistat el în continuare spunând: „M-aţi
auzit bine, am spus-o odată şi o voi spune din nou!”? Nu, ci exact opusul s- a întâmplat: el a spus că
au înţeles greşit şi a citat Psalmul 82:6 pentru a le reaminti evreilor că expresiile „fiul lui
Dumnezeu” şi „sunteţi dumnezei” sunt metafore. În cuvintele Bibliei:

„Isus le-a răspuns: «Nu este scris în Legea voastră: «Eu (Dumnezeu) am zis: sunteţi
dumnezei» (Psalmi 82:6)? ~ Dacă Legea a numit «dumnezei» pe aceia cărora le-a vorbit cuvântul
lui Dumnezeu - şi Scriptura nu poate fi desfiinţată - ~ cum ziceţi voi că hulesc Eu, pe care Tatăl M-a
sfinţit şi M-a trimis în lume? Şi aceasta, pentru că am zis: "Sunt Fiul lui Dumnezeu!»”  (Ioan 10:34-
36)
Isus (Pacea fie asupra sa!) s-a inclus pe el însuşi printre „aceia cărora le-a vorbit cuvântul lui
Dumnezeu (adică au primit revelaţia)”, cei care au fost identificaţi în Psalmi, 82:6 ca „dumnezei” cu
„d” mic sau „fii ai Celui Preaînalt”. Psalmul 82:1 foloseşte o metaforă îndrăzneaţă prin identificarea
judecătorilor cu „dumnezei” –  şi nu ca bărbaţi drepţi, nu ca profeţi, nu ca fii ai lui Dumnezeu, ci ca
dumnezei. Mai mult decât atât, Psalmii 82:6-7 nu lasă niciun dubiu la faptul că „fii ai Celui
Preaînalt” se referă la fiinţele umane muritoare:

„Eu am zis: «Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Preaînalt.» ~ Însă veţi muri ca nişte oameni,
veţi cădea ca un domnitor oarecare.” (Psalmii 82:6-7)

Iar la final, să nu uităm că grecescul huios tradus ca fiu în versetul de mai sus, „a fost folosit pe
scară largă ca reprezentare figurativă pentru rudenie”[128].

Astfel, citind Ioan 10:30 în context, descoperim că Isus (Pacea fie asupra sa!) s-a identificat cu alţi
muritori drepţi, subliniind sensul figurat al expresiei „fiu al lui Dumnezeu”, a negat divinitatea sa
comportându-se aşa cum ar fi de aşteptat de la un profet în carne şi oase. La urma urmei, dacă
Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost un partener în Dumnezeire, nu şi-ar fi apărat statutul său prin
mărturisirea Atotputerniciei Divine?

În mod similar, pentru fiecare verset care ar deţine evidenţe cu privire la Trinitate, există unul sau
mai multe care-l discreditează sau îl descalifică pe acesta. O mare parte a frustrării lumii creştine
se datorează faptului că o confirmare biblică cu privire la Trinitate nu este doar rară, ci absentă cu
desăvârşire. Ceea ce găsim este chiar opusul. De trei ori Isus (Pacea fie asupra sa!) a subliniat
prima poruncă spunând:

„Domnul Dumnezeul nostru este un singur Domn.” (Marcu 12:29)

„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul
tău.” (Matei 22:37 şi Luca 10:27)

În niciuna dintre acestea Isus (Pacea fie asupra sa!) nu face aluzie la Sfânta Treime. Şi cine are
autoritate mai mare biblică decât Isus (Pacea fie asupra sa!)?

Argumentul trinitarian precum „Dumnezeu este unul, dar Unul într-o fiinţă triunică la fel cum oul
este unul dar în trei starturi diferite şi separate” este interesant, dar nesatisfăcător. A fost odată...
când Pământul a fost plat şi în centrul Universului. Metalele puteau fi transformate în aur, iar o
fântână a tinereţii a promis nemurirea celor care o găsesc. Oamenii chiar au crezut aşa ceva... însă
nu şi realitatea. Întrebarea nu este dacă există o analogie valabilă pentru conceptul Sfintei Treimi,
ci mai degrabă dacă doctrina este corectă în primul şi primul rând. Şi Isus (Pacea fie asupra sa!) a
predicat aşa ceva? Iar răspunsul, conform celor menţionate mai sus, este NU şi NU.

Prin urmare, susţinătorii doctrinei trinitare au rămas fără argumente. Lipsiţi de dovezi biblice, unii
au mers atât de departe, încât au sugerat că Isus (Pacea fie asupra sa!) a predicat Sfânta Treime în
secret. Chiar şi această afirmaţie are un răspuns, deoarece în Biblie găsim că Isus (Pacea fie asupra
sa!) a spus:

„Eu am vorbit lumii pe faţă; totdeauna am învăţat pe norod în sinagogă şi în Templu, unde se
adună toţi iudeii, şi n-am spus nimic în ascuns.” (Ioan 18:20)

Deci, avem că Moise (Pacea fie asupra sa!) a susţinut Unicitatea lui Dumnezeu, Isus (Pacea fie
asupra sa!) a susţinut Unicitatea lui Dumnezeu, însă autorităţile bisericeşti ne învaţă să credem
ceea ce ni se spune şi nu ceea am citit noi cu ochii noştri în Biblie. Pe cine ar trebui să credem, pe
Isus (Pacea fie asupra sa!) sau pe teologii paulini? Şi în ce ar trebui să avem încredere, în Scriptură
sau în doctrină? Pe o doctrină bazată pe surse non-biblice cum este aceasta?

Este de remarcat faptul că Sfântul Coran confirmă nu numai Unicitatea lui Dumnezeu  (Allah), dar
respinge Trinitatea, stabilind astfel un fir monoteistic comun între învăţăturile lui Moise,
Isus (Pacea fie asupra lor!) şi Nobilul Coran:

1. „Şi nu spuneţi «Trei!»”  [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 4:171]

2. „Necredincioşi sunt şi aceia care spun: «Dumnezeu este treimea din trei», căci nu există altă
divinitate în afară de [Allah] cel Unic şi de nu vor înceta să vorbească astfel, îi va atinge şi pe cei
necredincioşi dintre ei chin dureros.” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 5:73]

3. „...Domnul vostru este un Domn Unic! Acela care nădăjduieşte să-L întâlnească pe Domnul său
să săvârşească fapte bune şi să nu asocieze pe nimeni altcineva la adorarea Domnului
său!” [Traducerea Sensurilor Coranului cel Sfânt, 18:110]

Este de înţeles că unii vizualizează claritatea monoteismului islamic alături de ţesătura încurcată şi
lipsită de temei a ideologiei trinitariene şi se întreabă: „Ei bine, ce este atunci în neregulă cu
islamul?” Alţii continuă să susţină : „Isus este Dumnezeu!”

Pe temelia unor astfel de puncte de vedere opuse sunt întocmite modelele diferenţelor religioase,
sunt războaie purtate şi, ceea ce este cel mai important, suflete pierdute.

 Religia islamică (dīn)

Islamul este religia cu care Allah l-a trimis pe Profetul Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui
Allah fie asupra sa!), făcând-o ultima şi singura religie, pe care a perfecționat-o pentru robii săi,
completând astfel  binecuvântările Sale trimise asupra acestora, alegând ca aceasta să le fie religia
lor, singura acceptată de către Allah. În afară de islam, nicio altă religie nu le este acceptată
oamenilor. Allah Preaînaltul spune:

„Mohammed nu este tată niciunuia dintre bărbații voștri, ci el este Trimisul lui Allah și încheietorul
profeților şi Allah este Atoateștiutor.” [Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 33:40]

De asemenea, Allah spune:

„[...] În ziua aceasta, am desăvârșit religia voastră şi am împlinit Harul Meu asupra voastră şi am
încuviințat islamul ca religie pentru voi! [...]” [Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 5:3]

Cel Preaînalt afirmă, de asemenea:

„[Unica] religie acceptată de Allah este islamul […]” [Traducerea sensurilor Coranului cel

Sfânt, 3:19]

Din nou, Allah spune:

„Acela care dorește o altă religie decât islamul, nu-i va fi acceptată şi el se va afla în Lumea de Apoi
printre cei pierduți.” [Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 3:85]

Allah Preaînaltul a făcut această religie obligatorie pentru întreaga omenire, ca singura credinţă şi
ca unica modalitate de a I te supune lui Allah. Vorbindu-i Profetului Mohammed  (Pacea şi
binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), Allah spune:
„Spune [o, Mohammed, oamenilor]: «O, oameni! Eu sunt pentru voi toți Trimisul lui Allah, căruia îi
aparține Împărăția Cerurilor și a Pământului. Nu există altă Divinitate în afară de El! El dă viață şi El
dă moarte. Deci credeți în Allah și în Trimisul Său, Profetul cel neînvățat, care crede în Allah şi în
Cuvintele Sale! Și urmați-l! Poate că veți fi călăuziți!»” [Traducerea sensurilor Coranului cel
Sfânt, 7:158]

Sub autoritatea lui Abu Hurairah (Allah să fie mulţumit de el!) s-a relatat că Mesagerul lui
Allah (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!)[3] a spus:

 „Pe Cel în Mâna Căruia se află viaţa lui Mohammed, cel din rândul comunităţilor de evrei sau
creștini care a auzit de mine, însă nu şi-a mărturisit credinţa în cele cu care am fost
trimis (Tawhid) şi moare în această stare (de necredinţă) este dintre sălășluitorii Focului
Iadului.” (Muslim)

Credința în Profetul Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), cu acceptare
sinceră şi înţelegere, nu este doar o simplă afirmaţie (făcută raţional), ci reprezintă o acceptare
totală a tot ceea ce a adus cu aceasta. Din acest motiv, Abu Talib (unchiul Profetului – Pacea și
binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) nu a crezut în Mesagerul lui Allah (Pacea și binecuvântarea
lui Allah fie asupra sa!), în ciuda faptului că el crezut în ceea ce a adus Profetul Mohammed (Pacea
și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi a mărturisit că aceasta este cea mai bună dintre toate
religiile.

Religia islamică cuprinde toate aspectele bune care au fost încorporate în religiile anterioare. Cu
toate acestea, islamul se diferenţiază de toate celelalte religii prin faptul că este potrivit pentru
toate timpurile, locurile şi pentru toţi oamenii. Allah spune, adresându-se Mesagerului Său  (Pacea
şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!):

„Iar ție, [o, Mohammed], ți-am trimis Cartea [Coranul] cu Adevărul, întărind Scriptura de dinaintea
ei și întrecând-o pe ea [...]”  [Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 5:48]

Semnificaţia afirmaţiei că islamul este o religie potrivită pentru toate timpurile, locurile şi pentru
toţi oamenii este aceea că oricine aderă la aceasta nu va fi niciodată împotriva a ceea ce este
benefic pentru el sau pentru întreaga Ummah (comunitate musulmană) din orice loc şi din orice
timp. Însă, aceasta nu înseamnă că islamul este menit să servească orice loc, timp sau oameni,
după cum au încercat să afirme unii oameni.

Religia islamică este religia adevărului, datorită căreia, oricui o adoptă în mod corespunzător, îi vor
fi garantate Ajutorul şi Victoria lui Allah, aşezându-l deasupra tuturor celorlalte religii.  Allah spune:

„El este Cel care l-a trimis pe Trimisul Său cu călăuzirea și religia Adevărului, ca să o facă pe ea
deasupra tuturor religiilor, chiar dacă politeiștii nu voiesc.” [Traducerea sensurilor Coranului cel
Sfânt, 61:9]

De asemenea, Allah spune:

„Allah le-a făgăduit acelora dintre voi care au crezut și au săvârșit fapte bune să-i facă pe ei stăpâni
pe Pământ, așa cum i-a făcut stăpâni si pe cei de dinaintea lor,  și să dea forță religiei lor, pe care
El a acceptat-o pentru ei și să le schimbe teama lor cu siguranța. «Pentru că ei Mă adoră pe Mine
și nu-Mi fac Mie ca asociați nimic!» Și aceia care vor mai fi necredincioși după aceasta, aceia sunt
nelegiuiți.” [Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 24:55]

Religia islamică este în acelaşi timp o chestiune de credință (aqīdah) şi de legislaţie (Shariʻah ) și

este perfectă  şi completă în ambele. Islamul  comandă:
1.  credinţa în Unicitatea lui Allah (Tawhid) şi interzice asocierea de parteneri lui Allah (shirk);

2. adevărul și interzice minciuna şi falsitatea;

3. dreptatea[4] și interzice nedreptatea;

4. încrederea și interzice înșelătoria;

5. îndeplinirea promisiunilor și interzice trădarea;

6. bunătatea faţă de părinți și interzice neascultarea acestora;

7. menţinerea unor relații bune cu vecinii și interzice orice formă de comportament greșit cu
aceștia.

În general, islamul prescrie orice fel de caracter nobil şi virtuos și interzice orice tip de
comportament rău și greșit și, de asemenea, porunceşte bunătatea şi evlavia și interzice orice
faptă rea. Allah Preaînaltul spune:

  „Cu adevărat, Allah poruncește dreptatea, împlinirea faptei bune și dărnicia față de rude și El
oprește de la desfrâu, faptă urâtă și nelegiuire. El vă îndeamnă pentru ca voi să vă aduceţi
aminte.” [Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt, 16:90]
8

 În numele lui Allah Cel Milostiv şi Îndurător

 Laudă lui Allah Stăpânul lumilor şi pacea şi binecuvântarea fie asupra conducătorului tuturor
trimişilor, Profetul Muhammad , şi asupra familiei şi a nobililor camarazi ai săi.
Islamul are la bază mărturisirea că: “Nu există alt dumnezeu în afară de Allah şi într-adevăr
Muhammad este trimisul lui Allah “, mărturisire cu inima , limba ( rostirea ) şi faptele . Aceasta
întruchipează credinţa în cei şase stâlpi ai imanului şi înfăptuirea celor cinci stâlpi ai Islamului.

Într-adevăr Islamul este sigiliul tuturor mesajelor divine trimise anterior de Allah , către ultimul
dintre profeţii şi mesagerii lui , Muhammad , fiul lui Abdullah ,( pacea şi binecuvântarea fie asupra
lui ) fiind adevărata religie . Oricare altă religie nefiind acceptată de către Allah.

Religia Islam are la bază monoteismul , sloganul ei este adevărul ,învârtindu-se în jurul
justiţiei,suportul ei este dreptatea, esenţa ei este pietatea , este religia măreaţă care îndrumă
credincioşii către toate lucrurile folositoare lor în religia şi lumea lor şi îi protejează de către toate
lucrurile fără folos pentru ei în religia şi viaţa lor ,este religia cu care Allah a îndreptat credinţele şi
natura , şi a îndreptat prin intermediul ei viaţa de zi cu zi şi viaţa de apoi,a unit prin intermediul ei
inimile despărţite purificându-i pe ei din întunericul falsităţii îndrumându-i către adevăr , şi i-a
călăuzit către calea cea dreaptă. Este acea religie care este solidă şi exactă , este culmea preciziei a
tot ceea ce ne aduce la cunoştinţă şi a tuturor regulilor sale.Şi nu ne informează decât cu ceea ce
este corect şi adevărat , şi nu judecă decît cu bunătate şi dreptate , prin intermediul sistemului ei
corect de credinţă şi actele sale stabile de adorare , standarde morale şi maniere cinstite.

În concluzie , ţinta Islamului este să adeverească următoarele:

-A familiariza omenirea cu Stăpânul şi Creatorul lor în posesia căruia se află cele mai frumoase
nume , cele mai nobile atribute şi acte de perfecţiune . -Chemarea servitorilor să-l venereze doar
8
https://islamhouse.com/read/ro/explicarea-principiilor-fundamentale-ale-credin%C5%A3ei-islamice-
803220#t1
pe Allah care este de sine stătător şi nu are parteneri. Venerare corespunzătoare cu ceea ce a
trimis Allah prin intermediul cărţii sale şi a Profetului(sunet) , dintre porunci şi prohibiţii care vor fii
o rectificare şi o îmbunătăţire pentru ei în viaţa aceasta şi în viaţa de apoi .

-A aduce aminte omenirii despre statutul şi destinaţia ce o vor avea după moarte , despre tragerea
lor la răspundere în morminte şi în Ziua Judecăţii de Apoi (pentru tot ceea ce au săvârşit în viaţa
lor) rezultatul final fiind intrarea lor in paradis sau in iad .

 Mărturisirea Unicității lui Allah Preaînaltul

Toți Profeții (Pacea fie asupra lor!) le-au transmis și le-au clarificat popoarelor la care au fost
trimiși faptul că Allah Preaînaltul, Înzestrătorul și Întreținătorul lumilor, este Unul. Ei  (Pacea fie
asupra lor!) au transmis, de asemenea, Atributele lui Allah Preaînaltul, Cel Care a creat acest
Univers minunat într-un mod uimitor, incredibil și sistematic. În plus, toți au precizat faptul că El,
Preaînaltul, este Singurul demn de adorare.

Trebuie să menționez aici că demonstrarea existenței lui Allah Preaînaltul nu este un subiect
important în Nobilul Coran, pentru că atât musulmanul, cât și nemusulmanul intuiesc aceasta în
mod natural. Orice lucru din acest Univers este un semn pentru ca noi să credem, în mod necesar,
în existența unui Creator Suprem. De fapt, fiecare creație din jurul nostru este o mărturisire a
existenței, măreției și perfecțiunii lui Allah Preaînaltul.

Oamenii nu au negat niciodată existența unui Dumnezeu, chiar dacă aceștia I-au dat diferite nume
și atribuții. Ei sunt de acord cu privire la existența unui Creator Suprem al Universului. Unii oameni
L-au numit „inevitabilul existent”, care a creat totul.

Nici măcar ateii și liber-cugetătorii nu neagă existența unei puteri supreme care a creat acest
Univers într-un mod atât de perfect. Cu toate acestea, ei neagă numele pe care biserica I l-au dat
acesteia (Dumnezeu) și îl înlocuiesc cu un nume neclar și inventat - „Legea Naturii”.

Cuvântul „Natură” nu indică ceva specific, pentru că o persoană nu va înțelege din aceasta că
primul om, care este parte a naturii, s-a creat pe sine însuși și nici că mările și oceanele s-au creat
singure acum mult timp. De asemenea, o persoană nu va înțelege din cuvântul „Natură” că
păsările și animalele s-au inventat și s-au creat singure sau că acestea au creat primele specii
animale. Chiar și o creație simplă, precum bacteria, nu poate apărea din nimic, fără intervenția
unui Creator.

Nimeni nu contrazice faptul că acest Univers este creația unui Creator Prea Măreț, Preaînțelept și
Drept, care este Domnul nostru:

„Slăveşte Numele Domnului tău, Al-’Aʻlā (Cel Preaînalt), ~ Care a creat (totul) şi a potrivit (totul,

într-o formă perfectă) ~ Şi Care a măsurat (totul şi a orânduit totul dinainte) şi apoi (El) a
călăuzit (fiecare creatură pentru ceea ce i se potrivește, l-a călăuzit pe om să discearnă binele de
rău, a călăuzit animalele la păşunat etc.).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  87:1-3]

Susținătorii expresiei „Legea Naturii” ar fi corecți și drepți dacă ar numi acea putere „Creatorul
Naturii”:

9
https://islamhouse.com/read/ro/scurt%C4%83-introducere-%C3%AEn-islam-411#t11
„Oare au fost ei creați de nimeni sau ei sunt creatorii? ~ Sau au creat ei Cerurile și Pământul? Nu,
ei nu cred cu convingere! ~ Sau sunt ei comorile Domnului tău? Sau sunt ei stăpâni?”  [Traducerea
sensurilor Nobilului Coran,  52:35-37] 

Atunci când companionul Profetului Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!),
Jubair ibn Mut’im (Allah să fie mulțumit de el!) a auzit acest verset, el a spus:

„(...) Am simțit că inima mea este pe punctul de a-și lua zborul.” (Al-Bukhari)

Ateismul sau negarea existenței Creatorului este o deviere inacceptabilă și respinsă de către
mintea și instinctul uman. Dacă omul, care se distinge de celelalte creații prin rațiune, voință și
abilitatea de a explora, este incapabil să se creeze singur sau să-i creeze pe alții, atunci ce șanse au
restul creațiilor?

Așadar, nu poate fi negată existența unui Dumnezeu Prea Măreț, pentru că în fiecare parte a
Universului există un semn care indică existența Sa și mărturisește Măreția și Perfecțiunea Sa.

Cel mai important aspect, cu privire la care toți Profeții (Pacea fie asupra lor!) au fost de acord,
este acela de a mărturisi Unicitatea lui Allah Preaînaltul și de a-L adora numai pe El.  Aceasta a fost
esența mesajelor lor:

„Și Noi nu am trimis înaintea ta niciun Profet fără să nu-i revelăm lui: «Nu există altă divinitate în
afară de Mine, deci adorați-Mă pe Mine!» [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  21:25] 

Nobilul Coran redă mesajul transmis de toți Profeții, citându-i pe Noe, Hud, Saleh, Șuayb  (Pacea fie
asupra lor!) și alții:

„ (…) O, neam al meu! Adorați-L pe Allah! Voi nu aveți altă divinitate în afara Lui (…)” [Traducerea
sensurilor Nobilului Coran,  7:85] 

În plus, Profeții (Pacea fie asupra lor!) au avertizat popoarele la care au fost trimiși cu privire la
adorarea altora în afară de Allah Preaînaltul, indiferent de cine sau ce anume erau celelalte
divinități, oameni, pietre, animale sau îngeri:

„Vi s-a revelat ție și acelora de dinaintea ta: «De vei face asociați lui Allah, vor fi în zadar faptele
tale și vei fi tu printre aceia care pierd. ~ Deci, adoră-L tu pe Allah și fii dintre cei care aduc
mulțumire!»” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  39:65-66] 

Isus (Pacea fie asupra sa!) a fost unul dintre acești Profeți, iar el i-a avertizat pe oameni să nu
adore pe altcineva în afară de Allah Preaînaltul:

„(…) Doar a zis Mesia: «O, fii ai lui Israel, adorați-L pe Allah, Domnul meu și Domnul vostru!» Pe cel
care așază lângă Allah pe altcineva, Allah îl va opri de la Rai, iar adăpostul lui va fi Focul și cei
nelegiuiți nu vor afla ajutor (asocierea altor zeități la Allah este considerată cea mai mare
nelegiuire și cel mai mare păcat în islam).»” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  5:72] 

Mințile umane nu pot concepe Numele și Atributele lui Allah Preaînaltul, iar, din acest motiv, El, cu
Voia Sa, ne-a învățat Numele Sale prin intermediul Profeților Săi (Pacea fie asupra lor!) și prin
revelarea Cărților Sale, aceasta fiind una dintre cele mai importante chestiuni pe care
Profeții (Pacea fie asupra lor!) le-au transmis omenirii.
Allah Preaînaltul spune în Ultima Sa Carte, Nobilul Coran, că El Preaînaltul are cele mai
frumoase, mărețe și perfecte Nume:

„Allah! Nu există altă divinitate în afară de El! Ale Lui sunt Numele cele mai frumoase  (cele
nouăzeci și nouă de Nume și Atribute)!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  20:8] 

Unele dintre Numele frumoase ale lui Allah Preaînaltul se regăsesc în următoarele versete:

„El este Allah, afară de care nu este alt Dumnezeu, Știutorul celor nevăzute şi al celor văzute. El
este Ar-Rahman (Preamilostivul), Ar-Rahīm (Prea Îndurătorul). ~ El este Allah, afară de care nu este
alt Dumnezeu, Al-Malik (Suveranul, Regele tuturor), Al-Quddūs (Cel Sfânt, Cel Preaînalt), As-
Salām (Cel care este liber de orice imperfecțiune), Al-Mu’mīn (Cel care îi încearcă pe Profeți cu
miracole și semne, Dătătorul de siguranță), Al-Muhaymin (Cel care veghează asupra creaţiei Sale),
Al-‘Azīz (Invincibilul, Cel Atotputernic), Al-Jabbār (Cel a Cărui Voință va domina întotdeauna şi în
Faţa Căruia toate creaturile se supun), Al-Mutakabbir (Cel care este Mândru de Măreția Sa). Slăvit
și Suprem este Allah, mai presus de ceea ce ei Îi asociază ca parteneri Lui. ~ El este Allah: Al-
Khāliq (Creatorul), Al-Bāri’ (Cel care îi oferă creaţiei Sale forma cea mai potrivită, în concordanță cu
misiunea pe care fiecare creatură o va primi), Al-Musawwir (Dătătorul de forme). Lui Îi aparţin Al-
Asma’Al-Husna (cele mai frumoase Nume). Toate Cele care sunt în Ceruri şi pe Pământ Îl slăvesc pe
El (ele slăvesc Numele lui Allah prin cuvinte care neagă orice fel de imperfecţiune). El este
Al-‘Azīz (Invincibilul, Cel Atotputernic), Al-Hakīm (Preaînțeleptul).” [Traducerea sensurilor Nobilului
Coran,  59:22-24] 

Aceste Nume Divine indică și afirmă perfecțiunea Atributelor lui Allah Preaînaltul și faptul că El
este Prea Măreț. El, Preaînaltul, este Regele și Domnul tuturor regilor, Cel Preaînțelept și Prea
Măreț, și nimeni nu se compară cu El:

„(…) Nu este nimic asemenea cu El (Nu are nimeni calitățile Sale). El este As-Samīʻ (Cel care Aude
Totul) și Al-Basīr (Cel care Vede Totul).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  42:11]

„Spune (o, Mohammed): El este Allah, (Al) Ahad (Unul și Unicul, Cel care nu are partener și în afară
de care nu există altă divinitate, Unicul în Sinele Său Divin, în Atributele și Acțiunile Sale. El este
Indivizibil şi nu trei în unul, așa cum spun creștinii). ~ Allah As-Samad (Cel care Îşi este Sieși de
ajuns, Cel care este Perfect în Slava şi Onoarea Sa, în Atributele Sale, în Cunoaşterea Sa, în Puterea
Sa, Care nu are nevoie de nimic de la creațiile Sale, dar de Care întreaga creaţie are nevoie, iar El
nici nu mănâncă, nici nu bea şi nici nu moare)! ~ El nu dă naștere și nu este născut ~ Și nu este
nimeni egal sau comparabil cu El.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  112:1-4]

„Nu-I faceți, așadar, semeni lui Allah, căci Allah știe, în vreme ce voi nu știți!” [Traducerea
sensurilor Nobilului Coran,  16:74]

Credința în Allah Preaînaltul, Care are aceste caracteristici perfecte, va conduce o persoană către
un comportament bun, dacă aceasta va conștientiza faptul că El, Preaînaltul, știe tot ceea ce face.
Credinciosul va ști că Allah Preaînaltul îl veghează tot timpul și că El este Omniscient,  
Atoateștiutor și Atotputernic, simțindu-se rușinat atunci când comite un păcat.

Dacă este conștientă că Allah Preaînaltul este Atotputernic, având autoritate și fiind Capabil de a
pedepsi, persoana Îl va adora și va face fapte bune, pentru a câștiga răsplata și Paradisul
Primitorului căinței, Preamilostivului, Celui plin de compasiune.

Așadar, credinciosul își va îmbunătăți comportamentul, având teamă de Pedeapsa lui Allah
Preaînaltul și dorind răsplata Lui. Allah Preaînaltul spune despre acești credincioși:
„(…) Ei se întreceau în bine și Ne chemau cu dorință și cu teamă și erau evlavioși față de
Noi.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  21:90]

Atunci când musulmanul crede în Allah Preaînaltul, Creatorul și Întreținătorul, se va întoarce la El

atât în momentele fericite, cât și în cele triste, pentru că el este sigur de faptul că El este
Omniscient.

Mai mult decât atât, musulmanii cred că Allah Preaînaltul este aproape de oamenii credincioși, că
El, Preaînaltul, le cunoaște toate secretele și faptele și că El este Stăpânul tuturor lucrurilor:

„Și dacă voiește El un lucru, Porunca Lui este numai să zică «Fii» și el este. ~ Laudă Celui în mâna
căruia se află stăpânirea tuturor lucrurilor! Și la El veți fi aduși înapoi (după moarte, pentru a vă
răsplăti după faptele voastre)!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  36:82-83]

„Ale Lui sunt cheile (comorilor) Cerurilor și ale Pământului; El dăruiește cu prisosință cele spre
viețuire, cui voiește El, sau le dăruiește cu măsură, (cui voiește El); El este Al-
ʻAlīm (Atoatecunoscătorul, Omniscientul).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  42:12]

Dacă o persoană se gândește la nenumăratele binecuvântări pe care Allah Preaînaltul le-a revărsat
asupra sa, inima i se va umple de dragoste față de El:

 „(…) Dar cei care cred sunt mai stăruitori în iubirea pentru Allah (…)” [Traducerea sensurilor
Nobilului Coran,  2:165]

Cum ar putea o persoană să nu Îl iubească pe Allah Preaînaltul, dacă El îi iubește pe robii Săi
dreptcredincioși?

Allah Preaînaltul spune:

„(…) căci Allah îi iubește pe binefăcători!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  2:195]

„(…) căci Allah îi iubește pe cei care se căiesc și îi iubește pe cei care se curăţesc.”  [Traducerea
sensurilor Nobilului Coran,  2:222]

„(…) Și Allah îi iubește pe cei statornici!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  3:146]

„Şi El este Al-Ghafūr (Atoateiertător faţă de cei care se căiesc),  Al-Wadūd (Cel plin de dragoste şi
de grijă faţă de robii Săi cei evlavioși).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  85:14]

Această dragoste față de Allah Preaînaltul îl face pe musulman să Îl adore și să își dorească să Îl
mulțumească, având scopul de a obține viața eternă în Paradis, pe care Allah Preaînaltul a
pregătit-o pentru robii Săi dreptcredincioși:

„Dar niciun suflet nu știe ce-i este ascuns (ce le este pregătit acelora ale căror fapte au fost
enumerate) ca bucurie (din motivele bucuriei), drept răsplată pentru ceea ce au săvârșit (faptele
bune pe care le săvârșiți în această lume).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  32:17]

Iubirea musulmanului față de Domnul său îl va împiedica să facă lucruri care Îi vor aduce
neplăcere. Astfel, el va urî lucrurile pe care Domnul lui le urăște, iar Allah Preaînaltul urăște
cuvintele rele, faptele rele și imoralitatea:

„(…) Allah nu-l iubește pe cel care este hain și păcătos.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 
4:107]
„(…) Allah nu-i iubește pe cei care seamănă stricăciune.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 
5:64]

„(…) nu călcați (Poruncile), căci Allah nu-i iubește pe cei ce încalcă (Poruncile)!” [Traducerea

sensurilor Nobilului Coran,  5:87]

Mărturisirea și acceptarea faptului că Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra

sa!) este Mesagerul lui Allah Preaînaltul

Pentru ca omenirea să nu aibă nicio scuză că nu-I cunoaște Poruncile și Legile, Allah Preaînaltul a
trimis Mesageri (Pacea fie asupra lor!), încheind cu Profetul final trimis întregii omeniri,
Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!):

„Și Noi nu te-am trimis decât ca vestitor și prevenitor pentru toată lumea, însă cei mai mulți dintre
oameni nu știu.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  34:28]

Fiind un Mesager trimis întregii omeniri, Profetul Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie
asupra sa!) se află deasupra celorlalți Profeți (Pacea fie asupra lor!), după cum a spus chiar
el (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!):

„(...) Fiecare Profet a fost trimis doar pentru poporul lui, însă eu am fost trimis întregii
omeniri (...)” (Al-Bukhari)

Numele Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) este Mohammed, fiul lui ʻAbd
Allah, fiul lui ‘Abd al-Muttalib, din tribul Quraiș. A fost un orfan născut în Mecca, în anul 571 e.n., și
a crescut în același oraș. Atunci când a împlinit vârsta de 40 de ani, Allah Preaînaltul i-a dăruit
Profeția. În timp ce el (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) se afla în peștera Hirā’, din
estul orașul Mecca, îngerul Gabriel (Jibrīl - Pacea fie asupra sa!) i-a adus Revelația. El (Pacea și
binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a transmis Mesajul și și-a invitat poporul să accepte
islamul, însă puțini au acceptat, iar liderii tribului său l-au respins.

Acei lideri, care au refuzat islamul din teama de a pierde conducerea și puterea, l-au acuzat de
minciuni și i-au făcut rău, torturându-i și omorându-i pe câțiva dintre companionii săi  (Allah să fie
mulțumit de ei!).

În consecință, Profetul Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a emigrat la
Yathrib (Medina de astăzi) împreună cu credincioșii, unde a pus bazele societății islamice, urmând
călăuzirea lui Allah Preaînaltul.

Primul lucru pe care Profetul Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) l-a
făcut a fost să-și construiască moscheea, apoi le-a cerut musulmanilor să se accepte unul pe
celălalt, numindu-i frați în credință, chiar dacă erau din grupuri și rase diferite. Mai mult decât
atât, el (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a încheiat un tratat cu evreii, pentru a trăi
în pace și pentru a proteja orașul.

În timp ce se afla în Medina, i-a invitat pe arabi și pe alții să creadă în el (Pacea și binecuvântarea
lui Allah fie asupra sa!) și le-a trimis scrisori regilor și conducătorilor din acel timp, explicându-le
principiile religiei. Puțini dintre ei au crezut, iar alții i-au refuzat invitația, arătând dușmănie, și au
trimis armatele să se lupte cu el (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). Profetul (Pacea
și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a luptat împotriva lor, până când Allah Preaînaltul i-a
dăruit victoria, iar islamul s-a răspândit în toată Peninsula Arabă înainte de moartea sa, în anul 633
e.n.
Allah Preaînaltul l-a sprijinit pe Profetul Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra
sa!) cu semne care să îi demonstreze Profeția, așa cum le-a dat și celorlalți Profeți și
Mesageri (Pacea fie asupra lor!), însă semnele pe care Allah Preaînaltul i le-a dat lui
Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) au fost diferite de semnele celorlalți
Profeți. Acest lucru arată că puterea sa glorioasă nu va pieri de-a lungul timpului, ci va dăinui atât
timp cât va exista islamul.

Semnul și miracolul etern al Profetului Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra
sa!) este Nobilul Coran, Cartea miraculoasă care uimește omenirea. Nimeni nu a putut scrie o
carte sau un capitol asemănător celor din el și nimeni nu va putea face aceasta vreodată:

„Spune (o, Mohammed): «De s-ar aduna (dacă s-ar pune de acord) oamenii și djinnii ca să

facă (ceva) ca acest Coran, ei nu vor fi în stare să facă (ceva) asemenea lui, chiar dacă își vor fi unul
altuia ajutor!»” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  17:88]

Profetul Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus:

„Fiecărui Profet i-au fost date minuni pentru ca poporul lui să creadă în el, însă mie mi-a fost dată
o Inspirație Divină pe care Allah Preaînaltul mi-a revelat-o. Așadar, sper ca în Ziua Judecății
numărul adepților mei să îl depășească pe cel al celorlalți Profeți.” (Al-Bukhari)

Nobilul Coran conține multe date științifice care îi surprind pe cercetători. Motivul acestui lucru
este faptul că aceasta este o Revelație de la Allah Preaînaltul, Omniscientul:

„Allah va fi Martor pentru ceea ce ţi-a trimis, căci l-a trimis (Coranul) în deplină
cunoștință (mărturia lui Allah este Coranul). Și îngerii vor face mărturie. Însă Allah este îndeajuns
ca Martor (Shahīd).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  4:166]

Nobilul Coran precedă știința modernă în descrierea apariției Universului, atunci când
menționează ceea ce cercetătorii numesc „Teoria Big Bang”. Allah Preaînaltul spune:

„Apoi s-a întors către Cer - care era un fum (adică nu era compact, ci semăna cu fumul, datorită
stării sale gazoase) - și i-a zis lui și Pământului: «Veniți amândouă, de voie sau fără de voie!» Și au
răspuns ele: «Venim, supunându-ne de bunăvoie!»” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 
41:11]

„Oare nu văd cei care nu cred că Cerurile și Pământul au fost împreună și că Noi le-am despărțit și
din apă am făcut tot ce este lucru viu (adică animale și plante. Acest verset este confirmat de
teoria științei moderne cu privire la apariția Pământului și a vieții pe el.)? Și oare tot nu cred
ei? [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  21:30]

Nobilul Coran menționează expansiunea Universului. Allah Preaînaltul spune:

„Iar Cerul l-am înălțat cu Puterea Noastră și Noi îl lărgim.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 
51:47]

De asemenea, menționează rotația Soarelui, a Lunii și a Pământului. Allah Preaînaltul spune:

„Iar Soarele aleargă către un sălaș al lui. Aceasta este rânduiala Celui Al-ʻAzīz  (Invincibilul, Cel
Atotputernic), Al-ʻAlīm (Atoatecunoscătorul, Omniscientul)! ~ Iar pentru Lună am orânduit Noi
faze, până ce ea devine ca un ciorchine bătrân de palmier (cornul Lunii este comparat cu un
ciorchine galben și îmbătrânit, care se arcuiește). ~ Nici Soarele nu se cuvine să ajungă Luna, nici
noaptea nu poate să o ia înaintea zilei (să vină înainte de timpul care i-a fost hotărât) și toate
plutesc pe orbite (proprii).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  36:38-40]

Aceste lucruri și multe altele i-au rămas necunoscute științei până la mijlocul secolului trecut.

Un alt fapt științific minunat menționat de Nobilul Coran este dezvoltarea embrionului în
uter. Allah Preaînaltul spune:

 „O, voi oameni! Dacă sunteți în îndoială cu privire la Înviere, Noi doară v-am creat din
țărână (primul strămoș al vostru l-am creat din țărână), apoi dintr-o picătură (de spermă), apoi
dintr-un cheag de sânge (ca o lipitoare), apoi dintr-o bucată de carne, cu formă, după ce a fost fără
formă (plăsmuită și neplăsmuită), pentru ca să vă arătăm (Puterea Noastră). Și Noi lăsăm să
sălășluiască în pântece ceea ce voim Noi până la un timp hotărât (termenul nașterii); apoi vă
scoatem ca prunci, pentru ca apoi să ajungeți la vârsta bărbăției. Și unii dintre voi mor  (tineri), iar
alții sunt lăsați (să trăiască) până la cea mai neputincioasă vârstă (vârsta decrepitudinii, senilizării),
pentru ca să nu mai știe nimic după ce au știut. Tu vezi pământul fără viață, iar dacă Noi pogorâm
apa (sub formă de ploaie) asupra lui, el se mișcă, se umflă și lasă să răsară (plante) din fiecare soi
minunat.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  22:5]

Această descriere minunată l-a uimit pe profesorul Marshall Johnson, președintele și managerul
Departamentului de Anatomie din cadrul Universității Thomas Jefferson, din Statele Unite ale
Americii. El a spus:

„Ca om de știință, nu mă pot ocupa decât de lucrurile pe care le văd. Eu înțeleg embriologia şi
dezvoltarea biologică şi pot înțelege cuvintele care îmi sunt traduse din Coran  (...) dacă m-aș
întoarce în timp până în acea epocă, știind ceea ce știu în ziua de astăzi, nu aș fi în stare să descriu
ceea ce este descris în Coran. Nu văd nicio dovadă care să dezmintă conceptul că acest individ,  
Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), ar fi primit aceste informații din altă
parte. Deci nu văd nimic aici care să intre în conflict cu ideea că intervenția divină a avut legătură
cu ceea ce el a fost capabil să scrie.”

În cartea sa faimoasă, „Dezvoltarea omului”, care este o referință autorizată în școlile de medicină
din lume, Profesorul Keith L. Moore a spus:

„Îmi este clar că acestea i-au fost revelate lui Mohammed de către Dumnezeu sau Allah, pentru că
aproape toate aceste cunoştinţe nu au fost descoperite decât multe secole mai târziu. Acest lucru
îmi dovedește că Mohammed trebuie să fi fost un Mesager al lui Dumnezeu sau Allah.”

„Spune (o, Mohammed): «L-a pogorât Acela care știe taina (lucrurile ascunse din Cer și de pe
Pământ) din Ceruri și de pe Pământ. El este Ghafūr (Atoateiertător), Rahīm (Prea
Îndurător).»” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  25:6]

Așadar, această informație științifică și multe altele sunt dovada uimitoare de la Allah Preaînaltul a
Profeției lui Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). Astfel de informații era
imposibil să fi fost cunoscute în timpul acelor zile, în special de către un om neștiutor de carte,
care a trăit într-un mediu ignorant:

„Și cei cărora li s-a dat știința văd (știu) că ceea ce ţi s-a trimis de către Domnul tău este Adevărul
care călăuzește către calea Celui Atotputernic (Al-‘Azīz), Demn de Laudă (Al-Hamīd) (religia și
Legea lui Allah).” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  34:6]
Chestiunile care demonstrează Profeția lui (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) sunt
bunul comportament, principiile morale și caracterului său deosebit. Descriind caracterul
Profetului Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), Allah Preaînaltul spune:

„Și cu adevărat tu (o, Mohammed) ai un înalt caracter moral!” [Traducerea sensurilor Nobilului

Coran,  68:4]

Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) era cunoscut drept „Cel cinstit, Cel
Onest” printre oamenii din Mecca.

Împăratul Roman, Heraclius i-a spus lui Abu Sufian, care era dușmanul Profetului în acel moment:

„(...) Mi-am dat seama că, dacă el (Profetul Mohammed - Pacea și binecuvântarea lui Allah fie
asupra sa!) nu și-ar permite să spună o minciună despre oameni, cu  atât mai puțin ar spune o
minciună despre Allah Preaînaltul (…) Mi-ați spus că el v-a poruncit să Îl adorați pe Allah
Preaînaltul și să nu Îi atribuiți parteneri, v-a interzis adorarea idolilor și v-a poruncit să vă rugați, să
fiți sinceri și să vă păstrați castitatea. Dacă este adevărat ceea ce îmi spuneți, el va ocupa în curând
locul de sub picioarele mele (îmi va lua locul). Am știut (din Scripturi) că urma să apară, dar nu am
știut că va fi dintre voi. Dacă l-aș apuca, aș merge la el imediat, și dacă aș fi cu el, i-aș spăla
picioarele cu siguranță (...)” (Al-Bukhari)

Cei care susțin în mod fals că sunt profeți o fac de dragul câștigului material, al averii pe care să o
poată transmite familiei lor, al reputației, al faimei și al puterii, pentru ca oamenii să-i laude. A fost
Profetul Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) unul dintre ei?

O privire asupra biografiei sale va arăta atitudinea umilă, ascetismul, comportamentul lui nobil și
bunele maniere, care sunt dovezi ale Profeției sale.

Un exemplu al ascetismului său este acela că:

„La moartea sa, Mesagerul lui Allah (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) nu a lăsat
niciun dirham sau dinar, sclav sau sclavă, sau nimic altceva în afară de catârul său alb, arma sa şi o
bucată de pământ pe care a oferit-o drept caritate.” (Al-Bukhari) 

Acea bucată de pământ este aceeași pe care Abu Bakr[1] (Allah să fie mulțumit de el!) le-a negat-o
moștenitorilor Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). El (Allah să fie mulțumit
de el!) a relatat că Profetul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus:

„«Proprietățile noastre (ale Profeților) nu vor fi moștenite. Orice lăsăm va fi dat drept

caritate.» (...) Abu Bakr (Allah să fie mulţumit de el!) a adăugat: «Voi face tot ceea ce obișnuia să
facă Mesagerul lui Allah (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), pentru că mi-e teamă că,
dacă voi abandona ceva din Tradiția lui, atunci mă voi rătăci (de la Calea cea Dreaptă).»” (Al-
Bukhari)  

Moștenirea Profetului Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) nu consta în
averi sau proprietăți care i-ar fi putut aduce bunăstare familiei sale; ci din religia pe care au
practicat-o după plecarea lui (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). Atunci când
el (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a murit, scutul său se afla amanetat la un evreu
pentru 30 de măsuri de ovăz[2].

El (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a avut mare grijă să plece din această lume fără
a lăsa ceva în urmă. Profetul Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) nu și-a
dorit faimă și putere, așa cum nu și-a dorit nici bani. Un om s-a dus la el (Pacea și binecuvântarea
lui Allah fie asupra sa!) și i-a spus:

„«O! Domnul nostru și fiul domnului nostru, o, cel mai bun (dintre toți oamenii) și fiul celui mai
bun.» Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: «O, oameni, nu îl lăsați pe
Satana să vă păcălească. Eu sunt Mohammed, fiul lui ʻAbd Allah și robul și Mesagerul lui Allah. Nu
îmi place să îmi acordați o importanță mai mare decât cea pe care mi-a dat-o Allah
Preaînaltul.»” (Ahmad)

Profetul Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a urât orice formă de
aroganță. El (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) ura chiar și ca prietenii și
companionii săi să se ridice (în semn de respect) atunci când li se alătura. Companionul său, Anas
ibn Malik (Allah să fie mulțumit de el!), a spus cu privire la aceasta:

„Îl iubeau pe Mesagerul lui Allah mai mult decât orice, dar atunci când îl vedeau, nu se ridicau în
picioare, pentru că știau că nu îi place aceasta.” (At-Tirmidhi)

El (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a fost un Mesager cu principii morale perfecte.
Profetul lui Allah, Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), a spus:

„Cu adevărat, am fost trimis pentru a  perfecționa bunul caracter.” (Al-Bukhari)

Soția Profetului, ʻAishah (Allah să fie mulțumit de ea!), a vorbit despre comportamentul lui,
arătând că el (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) nu era modest doar în fața
oamenilor, ci și în casa lui și că aceasta era o caracteristică a sa. Atunci când a fost întrebată ce
făcea Profetul (‫ )ﷺ‬când era acasă, ʻAishah (Allah să fie mulţumit de ea!) a răspuns:

„El obişnuia să îşi facă de lucru ajutându-i pe membrii familiei sale şi, atunci când venea timpul
rugăciunii, mergea să se roage.” (Al-Bukhari)

Conform altei relatări, ea (Allah să fie mulțumit de ea!) a spus:

„El era un om asemeni tuturor oamenilor: îşi curăţa hainele, îşi mulgea oaia şi se servea
singur.” (Ahmad)

Companionul Profetului Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), Ibn
Mas’ud (Allah să fie mulțumit de el!), a relatat că el (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra
sa!) împreună cu doi dintre companionii săi (Allah să fie mulțumit de ei!) călăreau o cămilă pe
rând, în drum spre Badr. Cei doi companioni și-ar fi dorit ca ei să meargă pe jos, iar Profetul  (Pacea
și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) să meargă călare tot drumul, dar el (Pacea și
binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) le-a spus: „Voi nu sunteți mai puternici decât mine, iar eu
am nevoie de răsplata lui Allah așa cum aveți și voi.” (Ahmad)

Mă întreb ce fel de răsplată lumească a câștigat Profetul Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui

Allah fie asupra sa!) de pe urma Profeției. Au fost modul lui de viață și comportamentul său
similare cu cele ale unei persoane prefăcute?

Alte dovezi ale Profeției sale (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) sunt cele peste o mie
de semne pe care Allah Preaînaltul i le-a dat, atunci când a schimbat legile naturii.

Unul dintre aceste semne este acela că Allah Preaînaltul a hrănit 1.000 de oameni cu un singur
animal și cu un singur sac de ovăz care nu cântărea mai mult de 3 kg[3]. Un alt semn s-a petrecut
atunci când apa a izvorât dintre degetele Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra
sa!) și un grup mare de companioni a băut din ea[4].

În plus, Profetul Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a vindecat mulți
oameni cu Voia lui Allah Preaînaltul. Mohammed ibn al-Hateb a fost unul dintre ei, deoarece într-o
zi, un vas de apă fierbinte s-a vărsat peste mâna sa, rănind-o. Profetul (Pacea și binecuvântarea lui
Allah fie asupra sa!) i-a atins mâna, badijonând-o cu saliva sa, iar în acel moment mâna s-a
vindecat[5].

Un alt om, ʻAbd Allah ibn Otaik al-Ansari, care avea un picior rupt, a venit la Profetul
Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), care i-a atins piciorul și l-a vindecat
imediat[6].

O altă dovadă a statutului său de Profet sunt prezicerile cu privire la el din Cărțile Sfinte
anterioare. Aceste Cărți, în ciuda modificărilor suferite, conțin încă mărturii adevărate care
prevestesc venirea lui Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!).

Printre acestea se numără prezicerile celor doi Profeți, Moise și Habacuc (Pacea fie asupra lor!),
care au profețit că un Profet pur urma să apară în ținutul lui Paran. În Cartea Deuteronomul, care îi
este atribuită lui Moise (Pacea fie asupra sa!), el le-a spus israeliților, înainte de a muri:

„Domnul a venit din Sinai și a răsărit peste ei din Sair, a strălucit din muntele
Paran (…)” [Deuteronom, 33:2] 

El (Pacea fie asupra sa!) le-a spus că, așa cum Allah Preaînaltul i-a dat mesajul pe Muntele Tor din
Sinai, un alt mesaj urma să fie dat pe muntele Sair, fiind vorba despre cel al Profetului
Isā (Isus) (Pacea fie asupra sa!), după care un alt Profet măreț (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie
asupra sa!) urma să primească un mesaj pe muntele Paran.

Cartea lui Habacuc menționează, de asemenea, că un Profet urma să apară pe Muntele Paran:

„Cel Sfânt vine din muntele Paran (…) - Măreția Lui acoperă Cerurile și slava Lui umple
Pământul.” [Habacuc, 3:3]   

Cine este robul sfânt care a venit de la Paran și a cărui măreție a umplut Pământul, și unde este
Paran, de unde a venit Profeția?

Tora folosește numele Paran atunci când vorbește despre orașul sfânt Mecca. Cartea Genezei
menționează că Ismail (Pacea fie asupra sa!) a crescut în sălbăticia lui Paran:

„Dumnezeu a fost cu copilul, care a crescut (...) ~ A locuit în pustiul Paran (...)” [Geneza, 21:20-21] 

 Paran este ținutul lui Hijaz, iar istoricii sunt de acord asupra faptului că acela era locul unde a
crescut Ismail (Pacea fie asupra sa!).

Așadar, cu această dovadă, Allah Preaînaltul convinge omenirea cu privire la statutul de Profet al
lui Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!).

Musulmanul trebuie să mărturisească Profeția Profetului Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui

Allah fie asupra sa!) în mod intrinsec și extrinsec și, de asemenea, că el (Pacea și binecuvântarea
lui Allah fie asupra sa!) este Robul și Mesagerul lui Allah Preaînaltul pentru toată omenirea.
Musulmanul trebuie să creadă orice a spus Profetul Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah
fie asupra sa!), să respecte tot ce a poruncit, să evite orice a interzis și să Îl adore pe Allah
Preaînaltul după cum el (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a legiferat.

Allah Preaînaltul spune:

„(...) Noi te-am trimis ca Vestitor (Trimis, Profet) pentru oameni. Iar Allah este de ajuns ca martor!
~ Cel ce se supune Trimisului se supune, neîndoielnic, și lui Allah. Cât despre cei care întorc
spatele, Noi nu te-am trimis să fii peste ei păzitor!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  4:79-
80] 

El, Preaînaltul, spune, de asemenea:

„O, voi cei care credeți! Fiți cu supunere față de Allah și fiți cu supunere  (ascultare) față de Trimisul
Său și față de diriguitorii voștri! Apoi, dacă aveți neînțelegeri într-o chestiune, aduceți-o  (întru
judecare) la Allah și la Trimis, dacă voi credeți în Allah și în Ziua de Apoi! Aceasta este mai bine și
cu mai bune urmări.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  4:59] 

De asemenea, musulmanul trebuie să urmeze calea, comportamentul și principiile morale ale

Profetului Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!):

„Ați avut voi în Trimisul lui Allah o pildă frumoasă, pentru cel care nădăjduiește în Allah și în Ziua
de Apoi și Îl pomenește pe Allah mereu.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  33:21] 

 Al doilea stâlp: efectuarea rugăciunii (as-salāh)

Rugăciunea este cel de-al doilea stâlp al islamului, iar Allah Preaînaltul a făcut-o obligatorie pentru
musulmani. Există două tipuri de rugăciune în islam: în primul rând, sunt cele 5 rugăciuni zilnice
obligatorii, iar, în al doilea rând, cele voluntare, pe care musulmanii le fac pentru a câștiga iubirea
lui Allah Preaînaltul și pentru a-I mulțumi pentru nenumăratele Sale binecuvântări.

Rugăciunea are un efect măreț asupra purității inimii, modificând comportamentul și întărind
credința, iar Allah Preaînaltul a făcut-o obligatorie, de asemenea, pentru Profeții  (Pacea fie asupra
lor!) și națiunile anterioare.

Nu a existat nicio Lege divină care să nu poruncească rugăciunea. Ibrāhīm (Avraam – Pacea fie
asupra sa!), părintele Profeților, s-a rugat lui Allah ca urmașii lui să fie dintre cei care se roagă:

„Domnul meu, fă ca eu să împlinesc rugăciunea (as-salāh) cu sârguință (statornic în adorarea Ta),

ca și o parte din urmașii mei! (…)” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  14:40] 

Allah Preaînaltul i-a răspuns rugăciunii și a făcut ca fiul său, Ismail (Pacea fie asupra sa!), să fie
dintre cei care se roagă:

„El a poruncit neamului său rugăciunea (as-salāh și caritatea anuală obligatorie (az-zakāh) și a fost
pentru Domnul său un rob plăcut.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  19:55]

După acești Profeți (Pacea fie asupra lor!), Allah Preaînaltul i-a vorbit lui Moise (Pacea fie asupra
sa!), spunându-i:

„Eu sunt Allah și nu există altă divinitate în afară de Mine! Așadar, venerează-Mă  (numai pe
Mine) și împlinește rugăciunea (as-salāh), pentru pomenirea Mea (pentru a Mă pomeni pe Mine cu
inima, cu limba și cu toată ființa ta)!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  20:14]
Allah Preaînaltul i-a poruncit Mariei (Pacea fie asupra sa!) să se roage, spunând:

„O, Maria! Fii cu ascultare față de Stăpânul tău, prosternează-te și pleacă-te, rugându-te împreună
cu cei ce se pleacă!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  3:43]

În timp ce se afla încă în leagăn, Isus (Pacea fie asupra sa!) a spus că Allah Preaînaltul i-a poruncit
să efectueze rugăciunea:

 „Dar el (pruncul) a zis: «Eu sunt Robul lui Allah! El mi-a dăruit Scriptura (Evanghelia) și m-a făcut
Profet! ~ Și El m-a binecuvântat, oriunde aș fi (mi-a hărăzit mie să fac bine, oriunde mă voi afla și
să transmit revelația pentru mântuirea sufletelor și înfrângerea poftelor), și mi-a poruncit
rugăciunea (as-salāh) și caritatea anuală obligatorie (az-zakāh) (rugăciunea este asociată
întotdeauna cu milostenia și acest lucru a fost propovăduit și de Profeții de dinaintea islamului) ,
cât voi trăi.»” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  19:30-31]

De asemenea, Allah Preaînaltul a făcut un legământ cu fiii lui Israel, pentru ca aceștia să efectueze
rugăciunea:

„Și luați aminte (când) Noi am făcut legământ cu fiii lui Israel: «Să nu-L adorați decât pe Allah și cu
părinţii voștri să vă purtaţi bine, ca și cu rudele, cu orfanii și cu sărmanii! Și să spuneţi oamenilor
vorbe bune, să îndepliniți rugăciunea (as-salāh) și caritatea anuală obligatorie (az-zakāh)!» Apoi v-
ați lepădat, afară de puțini dintre voi, și v-ați abătut.” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 
2:83]

După ei, Profetul nostru Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) le-a
transmis oamenilor același Mesaj pe care l-au transmis toți Profeții de dinaintea lui  (Pacea fie
asupra lor!), și anume să Îl slăvească și să Îl adore doar pe Allah Preaînaltul, rugându-I-se doar Lui.
Allah Preaînaltul i-a poruncit Profetului Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra
sa!) să se roage spunând:

„Și porunceşte neamului tău rugăciunea (as-salāh) și fii statornic în ea! Noi nu-ţi cerem câștig,
fiindcă Noi îţi dăm câștig ție, iar urmarea bună este cea a evlaviei.” [Traducerea sensurilor
Nobilului Coran,  20:132]

În Revelația Lui către Profetul Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), Allah
Preaînaltul îi descrie într-un mod frumos pe cei care îndeplinesc rugăciunea spunând:

„Care îndeplinesc rugăciunea (as-salāh), achită caritatea anuală obligatorie (az-zakāh) și cred în

Viaţa de Apoi. ~ Aceştia au bună călăuzire de la Domnul lor și aceştia vor fi cei care vor izbândi  (vor
avea parte de fericire în această lume și în Lumea de Apoi).” [Traducerea sensurilor Nobilului
Coran,  31:4-5]

Allah Preaînaltul le-a promis Paradisul drept răsplată celor care îndeplinesc rugăciunea:

„Și cei care veghează la rugăciunea lor (îndeplinind toate rugăciunile la vremea lor, fără a neglija
nimic din ele) ~ Aceia (cei care întrunesc toate atributele menţionate) sunt moştenitorii (cei care
merită), ~ Cei care vor moșteni Firdaws-ul, și ei în el vor sălășlui.” [Traducerea sensurilor Nobilului
Coran,  23:9-11]

Profetul Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) le-a amintit tot timpul și le-a
cerut musulmanilor să se roage. Servitorul și companionul său, Anas (Allah să fie mulțumit de
el!), a spus:
„Ultimul sfat al Mesagerului lui Allah (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a fost:
«Rugăciunea, rugăciunea (...)”  (Abu Dawud)

Atunci când Allah Preaînaltul a poruncit rugăciunea și alte acte de adorare, nu a făcut-o pentru a
spori ceva din ceea ce Îi aparține sau pentru a-I da mai multă putere, pentru că ascultarea celui
ascultător nu va Îi va aduce niciun beneficiu, și nici respingerea necredinciosului nu Îl va afecta.
Allah Preaînaltul a poruncit rugăciunea pentru binele robilor Săi, pentru puritatea sufletelor lor,
direcționarea conștiinței lor, corectarea comportamentului lor și o existență bună atât în această
viață, cât și în Viața de Apoi.

Primul efect al rugăciunii asupra credinciosului este faptul că viața îi este mai ușoară,   datorită
faptului că Îl slăvește și Îl adoră pe Allah Preaînaltul. Profetul Mohammed (Pacea și binecuvântarea
lui Allah fie asupra sa!) a descris rugăciunea ca pe o lumină. El (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie
asupra sa!) a spus:

„(...) Rugăciunea este o lumină (...)” (Muslim)     

Semnificația cuvintelor Profetului Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra

sa!) este aceea că rugăciunea îl va împiedica pe om să comită păcate, îl va îndepărta de faptele
rele și îl va călăuzi pe Calea cea Dreaptă, precum o lumină.

Motivul pentru aceasta este acela că rugăciunea îi reamintește musulmanului că Allah Preaînaltul îl
veghează tot timpul, iar el va face orice pentru a evita păcatele. Allah Preaînaltul spune:

„Recită ceea ce ţi s-a revelat din Carte și împlinește rugăciunea (as-salāh)! Rugăciunea (as-

salāh) împiedică de la ceea ce este ruşinos și de la ceea ce este oprit (oprit de legi și de mintea
sănătoasă; cum ar fi uciderea, pervertirea etc). Iar pomenirile lui Allah sunt lucru și mai mare, iar
Allah știe ce faceți voi!” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran,  29:45]

Un om l-a informat pe Profetul Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) cu
privire la un altul care se ruga noaptea și fura dimineața, iar el (Pacea și binecuvântarea lui Allah
fie asupra sa!) a spus:

„Ceea ce spune îl va corecta.” (Ahmad), însemnând că efectuarea rugăciunilor îl va călăuzi într-o zi

și îi va corecta comportamentul.

În plus, rugăciunea este un mijloc de obținere a iertării lui Allah Preaînaltul pentru păcatele minore
pe care oamenii le comit în mod intenționat sau neintenționat. Prin rugăciune, omul se apropie de
Allah Preaînaltul, pentru că aceasta reprezintă o conexiune între el și Domnul său. Profetul
Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus:

„Cele cinci rugăciuni zilnice și rugăciunea de vineri până la următoarea rugăciune de vineri șterg
toate păcatele minore care au fost comise între ele, atât timp cât sunt evitate păcatele
majore.” (Muslim și At-Tirmidhi)

Într-o zi, Profetul Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) i-a întrebat pe
companionii săi (Allah să fie mulțumit de ei!):

„«Ați mai observa vreo urmă de murdărie pe corpul vreunuia dintre voi, dacă el ar avea un râu în
fața casei sale în care s-ar spăla de cinci ori pe zi?» Ei (Allah să fie mulțumit de el!) au
răspuns: «Nu, nu ar rămâne nicio murdărie». El (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a
adăugat: «Acesta este exemplul celor cinci rugăciuni, cu care Allah șterge faptele rele.» ” (Al-
Bukhari și Muslim) 
Rugăciunea este o ocazie pentru ca musulmanii să se odihnească și să ia o pauză de la problemele
vieții. Atunci când musulmanul își efectuează rugăciunea, el simte liniște în inima sa:

„Pe cei ce cred (în Allah, în Trimisul Său și în Cartea Lui) și ale căror inimi sunt liniștite (și devin
smerite) întru pomenirea lui Allah, căci prin pomenirea lui Allah se liniștesc inimile.”  [Traducerea
sensurilor Nobilului Coran,  13:28]

Profetul Mohammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) obișnuia să-i spună lui
Bilal (Allah să fie mulțumit de el!), companionul care făcea chemarea la rugăciune:

„Cheamă (oamenii) la rugăciune, Bilal, și lasă-ne să fim mângâiați de aceasta!” (Abu Dawud)

În plus, Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) făcea rugăciunea ori de câte ori
se simțea stresat sau trist. El (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus:

„(...) mi-am găsit liniștea în rugăciune.” (An-Nasa’i)

În cele din urmă, datorită importanței acestui act de adorare, Profetul Mohammed  (Pacea și
binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) l-a numit „stâlpul islamului” și a spus că este primul lucru
cu privire la care musulmanii vor fi întrebați de către Allah Preaînaltul în Ziua Judecății. El  (Pacea și
binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus:

„Primul lucru despre care robul lui Allah va fi întrebat în Ziua Judecății va fi rugăciunea. Dacă ea va
fi acceptată, toate faptele lui vor fi acceptate, dar dacă nu va fi  acceptată, atunci niciuna dintre
faptele sale nu va fi acceptată.” (At-Tirmidhi, An-Nasa’i, Abu Dawud şi Ibn Majah) 10

 Cine este Allah Preaînaltul?

„Allah” este Numele corect folosit pentru Adevăratul Dumnezeu, iar acesta include toate Numele
Sale Divine Excelente și Atributele Sale Perfecte. Allah Preaînaltul este Unul Singur și Unic. El nu
are fiu, partener sau egal. El este Unicul Creator și Susținător al Universului. Fiecare creatură
mărturisește Unicitatea, Divinitatea și Stăpânirea (Ar-Rubūbiyyah)[2] Sa, precum și unicitatea
Atributelor și Numelor Sale. Esența Lui nu se aseamănă cu nicio altă esență. Nu există nimeni
asemeni Lui. El este Singurul, Unicul şi Indivizibilul. El este Domnul, fără de Care nu se poate realiza
nimic și Cel Care deține Stăpânirea finală. El nu zămislește și nici nu este zămislit. El nu este
înnăscut în nimic și nimic nu este înnăscut în El. Toate creaturile au nevoie de El, în timp ce El nu
are nevoie de nimeni.

Allah Preaînaltul este Omnipotent și Omniscient, Cel a Cărui știință cuprinde toate lucrurile,
ascunse sau manifestate, în cea mai bună manieră. El este deasupra a tot ceea ce poate fi înțeles
prin intermediul cunoaşterii creaturilor Sale. Allah Preaînaltul, Supremul, este Domnul tuturor și
are voință liberă în ceea ce priveşte rezolvarea tuturor chestiunilor. El este Milostiv; Mila lui este
fără limite și cuprinde orice. El este complet departe de nedreptate și tiranie. Dreptatea Sa asigură
ordinea în Univers, unde nu există nimic altceva în afara ordinii. Nu există nimeni care să-i
împărtășească Stăpânirea și nici nu are vreun ajutor printre creaturile Sale. El este Domnul lumilor.
El se află deasupra celor șapte Ceruri, deasupra Tronului Său, într-un mod corespunzător Grandorii
și Măreției Sale.11

10
https://islamhouse.com/read/ro/face%C8%9Bi-cuno%C8%99tin%C8%9B%C4%83-cu-islamul-2811661#t7
11
https://islamhouse.com/read/ro/o-scurt%C4%83-privire-asupra-islamului-2780188#t4
 Cea mai concisă definiţie a lui Dumnezeu în islam este oferită de cele patru versete din Surat Al-
Ikhlāṣ, capitolul 112 din Nobilul Coran: 

 „Spune [o, Mohammed]: El este Allah, [Al] Ahad [Cel care este Unul, Cel care nu are partener sau
ceva similar. Nu este niciun alt Dumnezeu în afară de El. Nimeni nu împarte cu El Atributele Sale
Divine, nimeni nu poate face vreunul din Actele Sale Divine şi nimeni nu este asemeni Sinelui Său
Divin. El este Indivizibil şi nu trei în unul aşa cum spun creştinii. El nu a avut vreodată soţie sau
copii şi El este Singurul care ne poate ierta păcatele şi care ne va judeca în Ziua Judecăţii] . ~ Allah
As-Samad [Cel care Îşi este de ajuns Sieşi, Cel care este Perfect în Slava şi Onoarea Sa, în Atributele
Sale, în Cunoaşterea Sa, în Puterea Sa, Care nu are nevoie de nimic de la creaţiile Sale, dar de Care
întreaga creaţie are nevoie, iar El nici nu mănâncă, nici nu bea şi nici nu moare] ! ~ El nu dă naştere
şi nici nu este născut ~ Şi nu este nimeni egal sau comparabil cu El.” [Traducerea sensurilor
Nobilului Coran, 112:1-4]

         Cuvântul „As-Samad” este dificil de tradus. Înseamnă „existență absolută”, care poate fi
atribuită numai lui Allah, toate celelalte existențe fiind temporare și condiționale. Înseamnă, de
asemenea, că Allah nu este dependent de nimeni, în timp ce întreaga creație este dependentă de
El.12

             Dumnezeu nu devine fiinţă umană

            Unii oameni se întreabă: dacă Dumnezeu poate face orice, atunci de ce nu se poate
transforma în fiinţă umană? Dacă Dumnezeu dorește, El poate deveni un om. Dar atunci nu ar mai
fi Dumnezeu deoarece însușirile lui Dumnezeu și cele ale omului sunt complet incompatibile în
multe aspecte. Următoarele paragrafe ne vor arăta absurditatea ideii ca Dumnezeu să devină fiinţă
umană.

            ▪ Dumnezeu este Nemuritor, iar fiinţele umane sunt muritoare. Nu puteţi avea un „om-
dumnezeu”, adică o fiinţă imortală în acelaşi timp și în aceeași entitate. Acest lucru nu are sens!

            ▪ Dumnezeu nu are un început, în timp ce fiinţele umane au un început, astfel nu poate
exista un „om-dumnezeu” care în acelaşi timp să aibă şi să nu aibă un început... De asemenea,
fiinţele umane au un sfârşit, iar o fiinţă care are şi, în acelaşi timp, nu are sfârşit nu poate exista.
Acest lucru nu are sens!

            ▪ Dumnezeu Cel Atotputernic nu are nevoie de hrană, în timp ce fiinţele umane au nevoie
de hrană pentru a supraviețui:

           „[...] El este Cel care îi hrăneşte [pe toţi] şi căruia nu I se dă hrană.” [Traducerea sensurilor
Coranului cel  Sfânt, 6:14]

            Dumnezeu nu are nevoie de odihnă sau somn, în timp ce fiinţele umane nu pot rezista o
perioadă foarte lungă de timp fără acestea:

           „Allah! Nu există divinitate afară de El,  Al-Qayyūm [Cel care subzistă, Cel care susţine totul]!
Nici aţipirea, nici somnul nu-L cuprind! Ale Lui sunt cele din Ceruri şi de pe
Pământ! [...]”[Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 2:255]

 Monoteismul

12
https://islamhouse.com/read/ro/conceptul-de-dumnezeu-%C3%AEn-marile-religii-734572#t26
            Unii politeişti susţin că existenţa mai multor divinităţi nu este ceva ilogic. Haideţi să le
atragem atenţia acestora că, dacă ar exista mai multe divinităţi, fiecare ar vrea să-şi impună voinţa
asupra voinţei celorlalte divinităţi. Acest lucru îl putem găsi în mitologia religiilor politeiste şi
panteiste. Dacă una dintre divinităţi este învinsă sau în imposibilitatea de a le învinge pe celelalte
divinităţi, cu siguranţă nu este vorba despre un Dumnezeu adevărat.

            De asemenea, o idee populară printre religiile politeiste este aceea că există mai mulţi
dumnezei, fiecare având diferite responsabilităţi. Unul este responsabil de existenţa omului, altul
de Soare şi altul de ploaie, etc. Acest lucru arată că un „Dumnezeu” este incompetent în anumite
„domenii” şi, de asemenea, ignorant faţă de sarcinile şi responsabilităţile celorlalţi „dumnezei”.

            Nu poate exista un Dumnezeu ignorant şi neputincios. Dacă ar exista mai mult de un Singur
Dumnezeu, acest lucru ar conduce, cu siguranţă, la confuzie, dezordine, haos şi distrugere în
Univers. Însă, Universul este în deplină armonie!

            Allah spune:

          „Dacă s-ar afla în ele[5] alţi dumnezei afară de Allah, amândouă ar fi stricate.[6] Mărire lui
Allah, Stăpânul Tronului, care este mai presus decât ceea ce spun ei[7].” [Traducerea sensurilor
Nobilului Coran, 21:22]

            Dacă ar fi existat mai multe divinităţi, fiecare ar fi luat ceea ce a creat. Allah spune:

           „Allah nu Şi-a luat nici un copil şi nu este nicio divinitate alături de El.  [Dacă ar fi fost mai
multe divinităţi], fiecare divinitate ar fi luat ceea ce a creat şi unele dintre ele ar fi încercat să fie
deasupra celorlalte. Mărire lui Allah care este mai presus de tot ceea ce vorbesc ei.
[8]” [Traducerea sensurilor Nobilului Coran, 23:91]

            Astfel, Existenţa unui Singur, Adevărat, Suprem şi Atotputernic Dumnezeu este singurul
concept logic despre Dumnezeu.

            Există câteva religii, aşa cum sunt budismul şi confucianismul, care sunt religii agnostice şi
care nu confirmă, dar nici nu neagă Existenţa lui Dumnezeu.

 În cele din urmă, toate religiile

 sunt monoteiste

            Toate religiile majore care cred în Existența lui Dumnezeu cred, în cele din urmă, la un nivel
mai înalt, într-un Dumnezeu Suprem. De fapt, toate Scripturile religioase vorbesc despre
monoteism, deci credința într-un Singur Dumnezeu adevărat.         

Prin structura fiinţei sale, omul încearcă să înţeleagă şi să definească tot ceea ce îl înconjoară.
Definiţia înseamnă, la ultimă analiză, circumscriere, încadrare în noţiuni a ceea ce reprezintă, de fapt,
realitatea sau fragmente ale acesteia. Însă realitatea, având un dublu caracter, văzut-nevăzut,
perceperea ei se realizează sub acelaşi dublu aspect: prin mijloacele materiale supuse raţiunii şi prin
percepere suprasenzorială. Realitatea pe care fiinţa umană o caută cu adevărat se reduce la o
singură noţiune: adevărul.

În abordarea ei spirituală, tensiunea omului spre Absolut, neliniştită în nesfârşirea ei, înseamnă că
numai Absolutul este sfârşitul şi împlinirea călătoriei mundane a omului; numai comuniunea poate fi
acceptată ca punct terminus.
n cazul creştinismului, cea mai simplă definiţie a Adevărului, în starea de maximă inspiraţie a minţii
umane se găseşte în Noul Testament: "Dumnezeu este iubire" (I Ioan IV,8). În nici una dintre celelalte
religii sau experienţele religioase ale omenirii Realitatea supremă nu a fost mai exhaustiv, mai deplin
şi în acelaşi timp mai concis exprimată. Această definire nu are valabilitate temporară, până la
apariţia unei noi definiţii, cum se întâmplă cu axiomele ştiinţifice sau filosofice, ci are valoare
definitivă chiar dincolo de timp şi spaţiu. În înţeles creştin, Dumnezeu se oferă pe Sine în bunătate şi
iubire spre comuniune, aşa încât El devine sensul existenţei omului şi singurul adevăr cu valoare
absolută al vieţii lui. El îndumnezeieşte pe om, îl susţine în a ajunge la "asemănare" prin har şi prin
prezenţă personală. Aceasta în deplină libertate prin cuvânt, în har, astfel încât să dea omului
posibilitatea de a răspunde, tot prin cuvânt, în har. Acesta este tărâmul credinţei. De aceea,
"vederea lui Dumnezeu" în comuniune, în sens autentic, nu poate avea loc decât în contextul
credinţei şi, implicit, al harului. Dragostea fără limite a lui Dumnezeu a determinat ca, deopotrivă,
creştini, evrei şi musulmani să încerce să răspundă şi să-şi îndrepte sufletul spre Iubitorul care, odată
găsit, devine sensul existenţei perene şi eterne.

Raţiunea nu poate răspunde; teologia nici nu încearcă un răspuns discursiv. De-a lungul istoriei
omenirii mulţi filosofi au dat frâu liber imaginaţiei şi au vorbit despre contemplarea şi posesia
imediată a Absolutului, despre o fiinţă umană pentru care totul este posibil, fizic sau metafizic,
despre sufletul uman ca o emanaţie din fiinţa lui Dumnezeu şi altele. Variatele răspunsuri au rămas
sub imperiul timpului căci, având caracter relativ, au intrat curând în desuetudine. Dincolo de
exerciţiile filosofice se află însă cunoaşterea lui Dumnezeu ca experienţă tainică.