Cărticica celor care vor să iasă din necaz

Grădina Edenului
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
IVĂNESCU, GABRIELA
Cărticica celor care vor să iasă din necaz /
Gabriela Ivănescu. - Iaşi : Stef, 2023
Conţine bibliografie
ISBN 978-630-324-062-6

Gabriela Ivănescu: Cărticica celor care vor să iasă din

necaz
Copyright Gabriela Ivănescu, 2023
Pentru prezenta ediţie în limba română, toate drepturile
ediţiei aparţin autorului. Reproducerea prin orice mijloace,
chiar şi parţială, a textului cuprins în acest volum, fără
acordul scris al editorului, constituie o încălcare a Legii
drepturilor de autor şi se sancţionează potrivit prevederilor
acesteia.
 Nu am de gând să descriu aici modul în care
am descoperit realitatea spirituală. Am făcut asta în
altă parte. Am de gând însă să fac o încercare și să
reușesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să descriu această
realitate cât mai clar posibil pentru aceia dintre voi
care aveți mare nevoie de a ieși dintr-un necaz în care
v-ați afundat. Am sentimentul că eu de la mine n-am
nicio putere să fac asta, pentru că asta presupune să
descriu o realitate care nu există pentru eu, dar care
este vag percepută și mai degrabă atacată de acesta,
realitatea spirituală. Singura realitate care există cu
adevărat, în timp ce realitatea materială nu e decât o
manifestare a ei, un rezultat lipsit de putere care
trezindu-se oarecum la viață prin procesul de
conștientizare de sine a crezut că sinele este un eu
separat de un alt eu care nu este al lui.
Acest moment al evoluției și al creației a fost
descris în Biblie prin momentul ispitirii de către
șarpe, când omul a mușcat din pomul cunoașterii.
Pomul cunoașterii făcea fructe din care doar
Dumnezeu putea mânca. Oare de ce atâta egoism la
un Dumnezeu care se presupune că n-ar trebui să fie
egoist? Cu siguranță că nu este egoism, ci o deplină
cunoaștere a realității. Omul era o parte din această
realitate, era Fiul lui Dumnezeu, cel care avea să
stăpânească lumea.
Omul pe atunci era un gând al lui Dumnezeu
cum era de altfel și Grădina Edenului. Grădina era o

3
pepinieră pentru toate viețuitoarele care își aveau
rostul și s-au dovedit a fi bune, iar Omul era suprema
creatură din această Grădină. Dar pentru că „la
început a fost cuvântul, și cuvântul era la Dumnezeu”,
acest cuvânt nu era un cuvânt rostit așa cum l-a
cunoscut Omul în realitatea lineară și materială. Era
un cuvânt „rostuit”, un cuvânt creator, care nu avea
nevoie să se propage prin spațiu și timp, pentru că nu
exista spațiu și timp. Toate lucrurile existau atunci în
afara timpului și a spațiului, în realitatea spirituală și
toată această realitate era condensată într-un punct
care era Mintea Lui Dumnezeu. Deci cuvântul rostuit
era un gând ca un vis al lui Dumnezeu și toată geneza
descrisă în Biblie era un gând, ca un vis iar pe măsură
ce visa Dumnezeu vedea că toate cele visate „erau
bune”, până în ziua a șaptea, care se identifică cu a
șaptea etapă a visului, când Dumnezeu s-a odihnit,
mulțumit că ceea ce el a creat în vis era ceva Bun.
Orice creație are nevoie de un moment de
odihnă, pentru a fi contemplată de creator, precum stă
aluatul la dospit odihnindu-se și crescând. Așa cum
fătul în uterul mamei este creat în primele trei luni de
sarcină, iar după aceste trei luni foetusul, deja format,
începe să crească suferind în structura sa foarte mici
transformări datorită în principal creșterii în sine. Tot
ceea ce era de creat se crease deja până la a 12 a
săptămână de sarcină adică multiplul lui 6 care
corespunde celor 6 zile lucrătoare.

4
 Revenind la ideea anterioară, ar trebui să
explic cum anume cunoștea pe deplin Dumnezeu
lumea, pentru că am spus că din acest motiv El a pus
pomul cunoașterii în Grădina Edenului, dar a emis o
interdicție omului de a nu se înfrupta din el.
Dumnezeu cunoștea lumea, evident pentru că era
propria sa creație și pentru că după fiecare etapă a
gândit că toate câte le făcuse erau bune, iar în ultima
etapă și-a lăsat Mintea să dospească precum aluatul.
În această etapă lucrurile nu mai erau sub controlul
Lui, pentru că El a decis să dea lucrurilor libertate de
manifestare. Fiecare parte a creației lui avea într-o
măsură mai mare sau mai mică puterea creatoare a lui
Dumnezeu. Această a șaptea zi era ziua în care Omul,
ca ființă creată cu puterea creatoare a Tatălui avea
liberul arbitru de a crea la rândul lui gândind.
Omul avea Cuvântul Lui Dumnezeu la el și
era liber să-l folosească. Numai că modul în care avea
să-l folosească se numea liber arbitru. A fost avertizat
de faptul că pomul cunoașterii era periculos, dar
curiozitatea a fost mare. Mai mult decât atât, șarpele,
care era și el o creatură gândită de Dumnezeu, a
încercat să influenţeze prima creație a omului, să o
facă să fie potrivită nivelului de evoluție al șarpelui.
În fond, și șarpele, ca orice creație a Lui
Dumnezeu era o creaţie perfectă, dar cu o anumită
menire. Menirea șarpelui era ca el să fie o verigă din
lanțul evoluției, să contribuie la supraviețuirea

5
creației. Șarpele nu era creatorul sau creația toată, ci
o parte a ei.
Greșeala Evei este aceea că s-a crezut pe sine
inferioară șarpelui, ceea ce nu era adevărat. Dacă s-ar
fi crezut superioară, tot ar fi fost greșit, pentru că la
Dumnezeu toate sunt egale, dar Omul trebuia să
asculte de Mintea lui, care era Mintea Lui Dumnezeu
pusă în el, ori Eva a crezut mai mult în mintea
șarpelui. A luat informația de unde nu trebuia și a
dat-o mai departe. Omul fiind egal vinovat atunci cu
femeia lui, pentru că și el a primit de bunăvoie ideea
șarpelui ca fiind una bună. Ori ideea șarpelui era bună
doar pentru șarpe, cum ideea omului ar fi fost bună
pentru om, cum ideile lui Dumnezeu erau bune pentru
Dumnezeu. Aceasta a fost prima greșeală, să crezi în
altul mai mult decât în tine, să te crezi inferior altei
creații a Lui Dumnezeu. Crezând asta, devii ceea ce
crezi. Dar asta doar în aparență, în mintea ta limitată
de o credință falsă, pentru că la Dumnezeu toate sunt
egale. Iar dacă te crezi superior altei ființe tot în
falsitate ești și poți ajunge doar să te crezi superior
fără să fii în fapt. Eva s-a crezut pentru o clipă
inferioară șarpelui și a ajuns să gândească egoist și
limitat la rolul de supraviețuire pe care îl avea șarpele
pe pământ.
Pomul cunoașterii era util pentru înfruptarea
zeilor care știu deja adevărul, știu că doar binele
există, pentru că toate câte a creat Domnul erau bune.

6
Era util ca experimentare. Dumnezeu mușcând din
pomul cunoașterii care se numește pomul binelui și al
răului avea posibilitatea de a ști și ce nu este bine,
avea posibilitatea de a vedea în oglindă opusul a tot
ceea ce crease el, știind că acel opus nu există. Avea
nevoie de această cunoaștere pentru a putea avertiza
creațiile sale înzestrate cu liber arbitru să nu se ducă
într-acolo. El o face și azi prin intermediul ființelor de
lumină care apar omului în vis sau aievea și pur și
simplu împingându-l din fața trenului sau a mașinii
sau prin intermediul Sfântului Duh, care a devenit o
extensie a lui Dumnezeu pe Pământ după momentul
separării Fiului de Dumnezeu și răspândirii răului
printre creațiile Tatălui.
Mușcarea din mărul cunoașterii este
momentul separării omului de Dumnezeu. Până
atunci omul cunoștea doar binele, din acel moment a
început să cunoască și răul. Spre deosebire de
Dumnezeu care știa că răul este un fals și el înseamnă
doar absența binelui, sau absența adevărului, adică e
un gol, un nimic care nu poate fi umplut decât cu
creația lui Dumnezeu, Omul a început să creadă în
existența răului, adică în existența falsului, a
nimicului și acel nimic sau gol perceput, omul a
încercat să-l acopere cu creația sa. Creația sa poartă
numele de „eu”, sentimentul unei individualități
separate de alte individualități, o individualitate care
se cere protejată, care se identifică cu corpul pentru

7
că, desprins fiind de Dumnezeu, nu se mai poate
identifica cu Acesta și atunci trebuia să-și găsească o
identitate pentru a evita agonia morții. Cum corpul
este materie perisabilă care se transformă și la un
moment dat moare, eul are ca principală emoție
călăuzitoare, frica.
În timp ce omul, în realitate, continuă și după
separare să existe și să viețuiască, de această dată nu
numai în corp de lumină ca în creație, ci și în corp
fizic, grație manifestării liberului arbitru în om, adică
a contribuției pe care a avut-o omul la creație prin
natura sa de ființă care gândește. Energia care face ca
omul să continue să existe este extensia lui Dumnezeu
în om, care a primit magistral numele la un moment
dat în istorie, de Fiul lui Dumnezeu, apoi oamenii de
știință care au studiat psihologia ajungând la granițele
spiritualității și chiar trecând aceste granițe au numit
această energie a vieții, Sine universal și au stabilit că
Sinele universal sălășluiește în toate ființele vii
inclusiv în om, dar fiecare ființă are propria menire și
propriul nivel de evoluție totodată.
Evoluția și creația sunt unul și același lucru cu
deosebirea că evoluția este manifestarea materială a
Gândului Lui Dumnezeu, pe când Creația este
reprezentată de Gândul în sine ca un plan sau un
proiect, plus manifestarea lui în plan material. Deci
creația este mai mult decât evoluție, ea cuprinzând în
sine și aspectele miraculoase ale evoluției, așa

8
numitele întâmplări sau accidente, care nu sunt deloc
întâmplătoare, ci respectă un plan prestabilit.
Și pentru că am vorbit aici de planul lui
Dumnezeu și de destin, termeni care nu s-au împăcat
până acum cu știința, trebuie să menționez că planul
nu este detaliat, detaliile le fac oamenii prin alegerile
lor, iar alegerile lor creează potențialități din care
rezultă un viitor probabil. Orice schimbare în
gândirea unui om poate schimba destinul a mai
multor oameni de pe planetă, chiar din zone diferite
ale acesteia. Destinul unui om este un detaliu de care
răspunde omul însuși și nu Dumnezeu. Dumnezeu
alege să planifice momentul nașterii și al morții unui
individ și motivul pentru care acel individ s-a născut.
Îndeplinirea planului lui Dumnezeu poate fi însă
amânată de individ prin alegerile sale, nu poate însă
să fie niciodată anulată.
Trebuie să menționez aici o corecție.
Dumnezeu nu interzice nimic pentru că o interdicție
presupune o negare a ceva, ori negarea este un fals și
o absență și Dumnezeu este adevăr și prezență.
Perceperea greșită de după momentul separării face
ca falsul și absența să pară realități și atunci omul
având încă amintirea vagă a existenței lui Dumnezeu
a primit prin intermediul șarpelui perceperea
nimicului care a împins prezența lui Dumnezeu
departe de om pentru a se instala el.

9
 Dacă Dumnezeu nu interzice pentru că la el nu
există nicio negație, atunci cum a putut să interzică
omului să se înfrupte din pomul cunoașterii? Simplu,
Dumnezeu nu a interzis, ci omul și-a amintit
defectuos cuvintele lui Dumnezeu după separare.
Dumnezeu atunci a spus: „Din toți pomii poți mânca
iar din pomul cunoașterii mănânci „ nu”, și atunci vei
cunoaște moartea.” Deci nu a interzis. Ce l-a făcut pe
om să aleagă să cunoască moartea? Simplu, omul nu
avea nicio urmă de frică, el avea doar ce i-a dat
Dumnezeu și Dumnezeu printre altele i-a dat
curiozitatea care să-l ajute în manifestarea liberului
arbitru și în participarea la creație ca ființă divină
născută din Dumnezeu și ca Fiu al lui Dumnezeu.
Cum să nu vrea să cunoască un copil ceva ce nu
cunoaște? Cum să bănuiască el ce este răul sau
suferința dacă nu avea habar de așa ceva, ci abia acum
auzise? Pentru o clipă, Omul a crezut că există ceva
ce nu cunoaște, există „nu”, pentru prima dată a
perceput o absență, pentru că Dumnezeu îi vorbea
despre ceva ce el nu știe, fără să înțeleagă că acel
lucru este în sine o absență și nu există.
De ce a trebuit să apeleze la șarpe atunci, dacă
nu cunoștea frica sau rușinea sau interdicția? Pentru
că așa a fost predestinat, ca omul să pornească
călătoria evoluției de la veriga cea mai puțin evoluată,
de la șarpe. Dacă muști din pomul cunoașterii va
trebui să experimentezi toate aspectele absenței lui

10
Dumnezeu. După ce faci asta, ajungi să prețuiești
prezența Lui Dumnezeu dincolo de orice altă
curiozitate și alegi să pornești pe drumul de întoarcere
la Dumnezeu, de unde niciodată de fapt n-ai plecat
pentru că ceea ce te-a depărtat de Dumnezeu este
nimicul, o absență. Cum poate o absență să facă ceva?
Ea nu poate crea nimic veșnic, pentru că ea nu este
veșnică ci există atât cât i se dă crezare, dar poate face
lucruri fără rost, care sunt destinate oricum morții și
deteriorării și face asta atâta timp cât omul îi acordă
importanță și valoare. În timp ce Dumnezeu continuă
să existe și acolo unde este negat, pentru că El este
energia vieții și orice facere a nimicului și eului uman
are nevoie de o brumă de energie măcar, iar acea
brumă de energie și-o ia tot de la Dumnezeu dar fără
să o știe.
La civilizațiile primitive de pe tot cuprinsul
planetei întâlnim patru animale totemice care
simbolizează patru nivele de evoluție spirituală.
Peste tot în lume, simbolul primului nivel al
evoluției spirituale este șarpele sau dragonul, ca
simbol al individualității și al protecției de sine în fața
vicisitudinilor naturii sau față de pericolul reprezentat
de dușmani. Șarpele simbolizează instinctul de
conservare și în calitatea lui de creație a lui
Dumnezeu era bun, dar era nivelul de jos al evoluției
spirituale.

11
 Al doilea nivel era simbolizat de lup sau tigru
iar în America de sud de jaguar și el reprezintă
dragostea maternă, protecția față de grup și
identificarea cu grupul sau familia care trebuie păzită
de pericolele care vin de la alte specii, percepute ca
dușmani.
Aceste două animale, șarpele și lupul, se află
pe stindardul dacic fiind singurele animale ca și
simbol cu care dacii porneau la luptă. Ele fiind un
simbol al protecției în fața unui pericol individual și
colectiv. Tigrul este în India simbolul puterii politice
de asemenea, iar în America jaguarul avea o conotație
asemănătoare de protecție a triburilor în fața
dușmanilor.
Al treilea animal totemic simbolizează
sufletul decorporalizat care are o putere nebănuită,
pare nemuritor și este reprezentat în Europa de urs, în
Asia și Africa de leu și în America de sud mai este
reprezentat la unele triburi de pasărea colibri. Așa
cum ursul intră toamna în bârlog pentru a ieși viu și
nevătămat primăvara tot astfel sufletul omului
renaște, dar aici nu este vorba despre înviere cum
adesea se face o confuzie, ci de capacitatea sufletului
de a-și părăsi corpul, capacitate ce depășește
posibilitățile realității materiale. Acest animal nu a
fost folosit niciodată în lupte ca simbol. Pentru suflet,
materia nefiind suficient de valoroasă încât să
necesite luptă. Cum sufletul trăiește dincolo de

12
materie, războaiele sunt un non-sens pentru el.
Pasărea colibri este simbol pentru sufletul uman
deoarece este o pasăre mică și fragilă care în perioada
de migrație călătorește mii de kilometri, din sudul
Americii de sud, până în America de nord și înapoi
dovedind o putere incredibilă.
Al patrulea animal totemic este reprezentat pe
tot cuprinsul planetei de vultur și simbolizează
sufletul mântuit, detașat de materie care privește
lumea de sus și are o perspectivă ideală asupra a tot
ce mișună pe Pământ nescăpându-i niciun detaliu.
Este cel care trăiește pe crestele munților și păzește
sanctuarele de rugăciune situare pe platourile
montane special amenajate în scop ritualic, de
comunicare cu divinitatea. În România Ceahlău și
Rarău sunt denumiri vechi pentru vulturul bărbos,
pasăre aflată pe cale de dispariție și care își avea
sălașul pe crestele munților care au ajuns să-i poarte
numele.
Mușcând din mărul cunoașterii la îndemnul
șarpelui, omul a avut prilejul de a cunoaște absența lui
Dumnezeu așa cum o vedea șarpele, a cărui menire
era să se protejeze pe sine și să nu-i pese nici măcar
de specia sa mai mult decât era necesar prin procesul
de reproducere programat de Dumnezeu. Neavând un
rol foarte important în creație, șarpele era mulțumit cu
rolul minuscul pe care-l avea de a conserva instinctele
primare. În fapt, un șarpe nu avea nicio nevoie de a

13
vedea mai mult, dar putea avea nevoie de adepți și de
apreciere, apreciere pe care Eva i-a oferit-o într-un
moment nepotrivit, valorizând șarpele mai mult decât
acesta merita.
Văzând lumea de la nivelul instinctelor
primare, ca și cum nu ar mai fi fost nimic altceva
decât acele instincte de bază și acel sine mărunt care
trebuia protejat, omul nu s-a mulțumit cu atât, pentru
că el era menit să dețină o conştiinţă mult mai vastă.
Brusc, acolo unde era conștiința divină pusă de
Dumnezeu în om, s-a instalat un gol și o uitare. Acest
eveniment a produs prima dată șoc și surpriză în om.
Sentimentul goliciunii și micimii era imens pentru că
nu pentru asta se născuse și nu experimentase
niciodată o asemenea micime. Pentru a umple golul a
fost nevoit să se adune în cete și apoi să se organizeze
în triburi, sate, orașe și țări.
A devenit o ființă socială fără să fie una cu
grupul său, rămânând în continuare o individualitate
care trebuie să se protejeze pe sine și care urmărește
să primescă protecție de la aproapele pentru că n-a
fost creat cu adevărat de Dumnezeu să fie un individ
izolat și autosuficient în izolarea sa precum șarpele.
De la acest nivel războaiele s-au ținut și se țin lanț, iar
frica de abandon dăinuie în fiecare individ uman,
pentru că fiecare individ uman are o urmă de
Dumnezeu în el, un firicel de viață care întrucumva
știe ca prin vis că a fost cândva la Domnul și a fost

14
Una cu El și Una cu Universul și atunci nu exista nicio
frică.
Amintirea Împărăției Cerurilor îl bântuie pe
om și nu știe nici el ce este acest vis și această tânjire
după ceva ce nu-și mai amintește. De la separare se
chinuie să se întoarcă și învață, dar în același timp
frica îl trage înapoi și-i spune că nu există Dumnezeu.
Și el știe că este o minciună, dar nu-și mai amintește
adevărul. Chiar și atunci când îl aude spus, cuvântul
nu mai este pentru el un cuvânt rostuit care creează,
ci un simplu cuvânt rostit. Eul pe care și l-a dezvoltat
pentru a supraviețui după separare pe locul rămas gol
când l-a uitat pe Dumnezeu, îi ține loc de dumnezeu
acum și-i povestește prin nenumărate gânduri de frică
și pericol cum ar putea să se apere de acele pericole
pe care tot eul le-a inventat și le-a prezentat omului ca
fiind realități. Toate aceste gânduri și conflicte inutile
îl țin pe om ocupat, ca să nu se poată ocupa cu drumul
spre Dumnezeu.
Drumul spre Dumnezeu se află în clipa
prezentă, pentru că toată creația a avut loc în prezent
și pentru că în realitatea lui Dumnezeu nu există alt
timp decât timpul prezent. Ori eul, fiind o iluzie creată
pe un loc perceput ca fiind gol, el se plictisește de
moarte în prezent, fiind un fals se simte bine în
falsitate. Și ce loc mai fals poate fi pentru eu decât
trecutul sau viitorul? Sunt noțiuni existente doar în
realitatea lineară, ori la Dumnezeu nu există o astfel

15
de demarcație. Planul lui Dumnezeu este pentru
veșnicie și toate creațiile lui sunt create în veșnicie
sau într-un prezent continuu. Iată de ce gândurile
inutile care obosesc omul sunt din trecut sau din
viitor.
Trecutul este mai degrabă producător de
sentimente nostalgice, de regret sau frustrare, după
care omul, pentru a rezolva problema și a nu se mai
simți frustrat și lipsit de vlagă, apelează la furie
agitându-se, pentru că furia dă sentimentul de mai
multă energie pe când regretul, nostalgia și părerea de
rău slăbesc curajul și vitalitatea omului.
Iată cum, orbește, omul încearcă de fapt să
ajungă la energie vieții prin mijloace neortodoxe,
adică prin sine însuși, înfuriindu-se, în loc să ajungă
la energia vieții așa cum trebuie, prin Dumnezeu,
iubind creația Lui Dumnezeu în totalitatea ei, de la
sine până la aproapele lui și până la ultimul șarpe care
se strecoară pe peretele din spatele casei unde bate
puțin soarele, în încercarea de a se încălzi.
Viitorul produce sentimente de frică și
anxietate. Acolo, în viitor, este o absență, un
necunoscut pe care eul îl percepe periculos pentru că
nu este sub controlul și autonomia sa. Viitorul este
sub controlul și autonomia lui Dumnezeu dar eul nu
știe de existența lui Dumnezeu, în schimb intuiește
vag că ar fi Ceva, mai mare decât el care are puteri
reale. Ca să scape de frica paralizantă care îl

16
secătuiește de vlagă pe individ, omul apelează cu
ajutorul eului la vigilență și la dorințe care pot deveni
chiar obsesii și dependențe. Face asta pentru a se
energiza, iar dacă dorința nu-i este îndeplinită
apelează la furie. Furia îl ajută să rămână energic și
capabil de luptă, dar fiind o emoție epuizantă ea duce
repede la oboseală și cădere în boală și suferință.
Sigur, câștigarea unor bătălii și extinderea
eului la mai mult decât corpul fizic, aici incluzând
mașina personală, copiii, soția, casa, funcții și poziții
sociale privilegiate, toate percepute într-un mod
egoist ca și proprietăți personale, pot determina
individul să nu mai aibă nevoie de a fi furios și să
manifeste mândrie. Problema e că extinderea eului la
obiectele și persoanele din afara corpului îl fac
vulnerabil la pierdere, iar o pierdere a soției care era
percepută ca o posesie și o extindere a sinelui, poate
fi devastatoare pentru eu pentru că nu este o pierdere
a ceva, ci o pierdere a sinelui. Individul simte că nu
mai poate trăi fără acea ființă, fără a o avea, deși poate
până nu demult nu o prețuia prea mult fiind în
căutarea altor achiziții materiale pentru sine. La fel,
suferința este nefirească în urma plecării copiilor de
acasă sau dacă s-a stricat mașina ori a fost furată.
Toate posesiile sunt în eu și sunt de mare preț pentru
individ, necesitând vigilența maximă pentru a nu fi
pierdute.

17
 Există însă și posibilitatea relaxării și a trăirii
în prezent. Posibilitatea luării în calcul a existenței lui
Dumnezeu ca fiind un Dumnezeu protector care nu-și
ucide Fiii, ci îi protejează dacă ei nu se agită prea mult
și se lasă protejați. De aici, de la Dumnezeu, vin, prin
relaxare și trăire într-un prezent care este bun și lipsit
de pericole, emoțiile pozitive, cum sunt curajul,
încrederea, bunăvoința și acceptarea lucrurilor așa
cum sunt.
Cum ar fi fost lumea dacă omul, aflând de la
Dumnezeu că există ceva ce nu cunoaște, nimicul și
moartea, n-ar fi decis cu atâta hotărâre și îndrăzneală
să asculte de sfatul șarpelui făcând pentru o clipă,
dintr-o eroare, din șarpe un Dumnezeu?
Ar fi făcut, probabil, o altă alegere pentru că
atunci când Dumnezeu și-a încheiat planul său și a
pus pe Om în grădina Edenului, ultimul pas al
Planului era evoluția. Nimic nu moare, totul se
transformă din acest punct, deci Omul avea de făcut
alegeri care îl făceau părtaș la creație. Și omul alege
în fiecare secundă a vieții sale creând dacă alege cu
Sinele universal lucruri plăcute lui Dumnezeu, sau
făcând lucruri perisabile dacă alege cu eul. Pentru că
Dumnezeu nu s-a dat deoparte niciodată din om, ci a
permis manifestarea eului pentru că asta a fost
alegerea nesăbuită a Fiului.
Dacă n-ar fi ales de la sine putere, ci în alianță
cu lupul, un mamifer fioros dar care-și protejează

18
haita și are sentimentul familiei și al grupului din care
provine, probabil omul n-ar mai fi dus atâtea războaie
cu semenii săi și nu s-ar mai fi simțit separat de ei.
Sentimentul separării n-ar fi fost atât de acut, dar nici
dorul de Dumnezeu și de acasă atât de intens.
Omenirea ar fi avut mai mari șanse de a se
autodistruge decât are în prezent pentru că orice altă
specie ar fi fost percepută dușman sau ființă inferioară
și echilibrul natural al planetei ar fi fost repede stricat
prin extirparea altor specii și probabil intrarea în
conflict cu civilizații străine, altele decât civilizația
umană. Ar fi fost poate mai bine sau poate nu. Am fi
fost ca un stup bine organizat, dar nu știu în ce măsură
am fi conştientizat existența energiei vieții ca venind
de la Dumnezeu și nu de la un eu colectiv mai mare
și mai grandoman decât un eu personal.
Dacă omul ar fi ales să muște din pomul
cunoașterii la îndemnul ursului ca simbol al sufletului
călător prin spațiul astral, civilizația umană ar fi fost
capabilă de călătorii pe distanțe uriașe, ar fi cunoscut
alte planete și n-ar fi fost prea interesat de dezvoltarea
tehnologiei, alegând mai degrabă să schimbe corpul
cu un alt corp, decât să-și transporte corpul
pământean pe planeta X. Efortul fiind considerat prea
mare și inutil, oricum materia este perisabilă. Ar fi
construit cu ușurință mijloace de trai confortabile
pentru corp datorită relaxării și intuițiilor, dar totul cu
scopul de a observa cum se manifestă viața sub formă

19
de materie, el știind că viața continuă și dincolo de ea.
Mare parte din procesul învățării s-ar fi făcut în stare
de decorporalizare, stare în care se pot realiza
călătorii incredibile și comunicări telepatice.
Dacă omul ar fi ales ca și partener în călătoria
cunoașterii binelui și al răului un vultur, atunci ar fi
avut soarta zeilor din Olimp. Detașat de materie, dar
stăpân responsabil al lumii materiale, omul ar fi fost
nemuritor, neavând nevoie să-și schimbe corpul când
acesta devine prea bătrân pentru că și corpul ar fi
dăinuit fiind sub directa sa subordonare, atât cât ar fi
ales să fie într-un corp. Omul ar putea alege să nu
trăiască în corp și să se unească cu Dumnezeu, venind
pe Pământ doar ca să îngrijească de grădina care i-a
fost încredințată de Tatăl său. În toate cele trei cazuri
ipotetice omul ar fi părăsit grădina Edenului care nu
era decât o machetă a perfecțiunii unde ar fi trebuit să
ajungă omul prin evoluție. Asociat cu vulturul, care
este simbol al spiritului iluminat și lipsit de eu, Omul
avea sarcina să aducă Pământul la înfățișarea
perfecțiunii din grădina Edenului, abia atunci avea cu
adevărat dreptul de a se întoarce la Tatăl. Și toate
astea din pricina unei singure greșeli, și anume,
greșeala de a nu îndrăzni să-și asume el singur să
muște din pomul cunoașterii, cunoscând binele ca
adevăr încă o dată așa cum îl cunoștea Dumnezeu și
răul ca falsitate inexistentă și imposibilă și ca umbră
a fiecărei creații a lui Dumnezeu. Cine este atât de

20
nebun să încerce să prindă umbra sa sau umbra
oricărui alt obiect din jurul lui. Asta face omul când
dă crezare ideilor de frică, pericol și moarte, în
condițiile în care moartea nu există, ea nefiind pentru
omenire decât un vis al vieții eterne.
Nu pot să închei fără să menționez fenomenul
Iisus, ca un prag important în evoluția spirituală a
omenirii. Dacă ar fi să fac o comparație, Iisus a reușit
să se apropie de Tatăl la nivelul la care greșeala lui ar
fi aceea de a se asocia cu Vulturul. De ce nu s-a putut
duce cu totul Iisus la Tatăl? Pentru că a rămas
responsabilitatea sa față de Fiime, față de restul
omenirii aflată la diferite nivele de conștiință și de
evoluție spirituală. El este fratele nostru mai înțelept
care a învățat lecția cunoașterii dar are sarcina de a fi
învățător pentru noi și ghid spiritual pentru fiecare
ființă umană care își asumă sarcina de a învăța lecția
mântuirii. Cu adevărat, odihna Lui nu se va înfăptui
decât când noi toți ne vom mântui și vom merge la
Tatăl. Până atunci vine pe Pământ la chemarea și
suferința oamenilor ce caută să iasă din necaz și
falsitate și simt că nu pot să o facă singuri. El a fost
ca noi și știe cât de greu este pentru un om să iasă din
iluzie și nu ne va lăsa niciodată să pierim. Nu este
moartea planul lui Dumnezeu.

21
22
 1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura
Institutului Biblic și de misiune ortodoxă, București,
2008.
2. Curs de miracole, Fundația pentru pace
interioară, traducere Simona Făgărășanu, 2007.
3. Descoperirea prezenței lui Dumnezeu,
David R. Hawkins, Editura Cartea Daath, București,
2009.
4. Cele patru introspecții, Alberto Villoldo,
Editura For You.

23
24