Revelația de Sine a lui Dumnezeu

Întrucât omul este finit, iar Dumnezeu este infinit, dacă omul vrea să-L cunoască pe
Dumnezeu, acest lucru trebuie să se înfăptuiască prin descoperirea de Sine a lui Dumnezeu
făcută în favoarea omului. Prin aceasta înțelegem manifestarea de Sine a lui Dumnezeu față
de om, astfel încât omul să-L poată cunoaște și să poată avea părtășie cu Dumnezeu.

Există două tipuri fundamentale de revelație:

- revelația generală, care este comunicarea Iui Dumnezeu despre Sine făcută tuturor
oamenilor, din toate vremurile și din toate locurile.
- revelația specială, pe de altă parte, implică comunicările și manifestările speciale ale
lui Dumnezeu adresate unor persoane speciale, în anumite vremuri, comunicări și
manifestări la care avem acces acum doar prin consultarea Scripturii.

Revelația generală se referă la manifestarea de Sine a lui Dumnezeu prin natură, istorie și
prin ființa lăuntrică a persoanei umane.
Ea este generală în două sensuri:
- prin caracterul ei universal disponibil (este accesibilă tuturor persoanelor din toate
timpurile)
- prin conținutul mesajului (este mai puțin specifică și amănunțită decât revelația
specială).

Revelația generală prin natură

Însăși Scriptura prezintă ideea că este posibilă o cunoaștere a lui Dumnezeu prin intermediul
ordinii fizice create. Psalmistul spune: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu" (Psalmul 19:1). Iar
Pavel spune: „în adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui,
se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de
El. Așa că nu se pot dezvinovăți" (Romani 1:20). Acestea și numeroase alte pasaje, cum sunt
„psalmii naturii", sugerează că Dumnezeu a lăsat dovezi despre Sine însuși în lumea pe care a
creat-o.
Revelația generală este văzută cel mai adesea în conexiune cu caracterul uimitor şi
impresionant al creației, care pare să arate spre o persoană foarte puternică şi înțeleaptă,
capabilă să proiecteze şi să producă diversitate sofisticată şi frumusețe. Persoana care privește
frumuseţea unui apus de soare şi studentul în biologie care disecă un organism complex sunt
confruntaţi cu semnele măreţiei lui Dumnezeu.

Revelația generală prin istorie

Cea de-a doua manifestare a revelaţiei generale este istoria. Dacă Dumnezeu este la lucru în
lume şi se îndreaptă înspre anumite scopuri, ar trebui să se poată descoperi cursul pe care îl ia
lucrarea Lui din evenimentele ce alcătuiesc istoria. Evidenţele din acest domeniu sunt mai
puţin impresionante decât cele din natură, în primul rând pentru că istoria este mai puţin
accesibilă decât natura. Trebuie consultate mărturiile istorice. Cel ce studiază istoria, fie că va
depinde de materialele de mâna a doua, de înregistrările şi relatările altora, fie că va trebui să
lucreze pe baza propriei lui experienţe din domeniul istoriei - care adeseori va reprezenta un
segment foarte limitat, probabil prea limitat pentru a-i da posibilitatea să descopere tiparul sau
orientarea generală.
Un exemplu des citat în legătură cu revelaţia lui Dumnezeu în istorie este protejarea
poporului evreu. Această mică naţiune a supravieţuit de-a lungul multor secole într-un mediu
ostil, înfruntând adesea o puternică opoziţie. Oricine care investighează documentele istorice
va găsi un tipar remarcabil. Unii au găsit că unele evenimente individuale ale istoriei au o
mare însemnătate, evenimente cum ar fi evacuarea oraşului Dunkerque şi bătălia de la
Midway în cel de-al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, evenimentele individuale sunt
supuse într-o mai mare măsură diferenţelor de interpretare, decât procesele mai ample, de o
durată mai lungă, ale istoriei, cum ar fi protejarea poporului special al lui Dumnezeu.

Revelația generală prin ființa lăuntrică a omului

Cea de-a treia manifestare a revelaţiei generale este omul însuşi, cea mai însemnată dintre
creaţiile pământeşti ale lui Dumnezeu. Uneori revelaţia generală a lui Dumnezeu este
identificată în structura fizică şi în capacităţile mentale ale omului. Totuşi, caracterul lui
Dumnezeu poate fi recunoscut cel mai bine în calităţile morale şi spirituale ale omului.
Oamenii emit judecăţi morale, adică, ei judecă ceea ce este bine sau rău. Aceasta
implică ceva mai mult decât ceea ce ne place sau nu ne place, şi de asemenea ceva mai mult
decât considerentele de ordin pragmatic. Simţim adesea că suntem datori să facem un anumit
lucru, indiferent dacă este în avantajul sau în dezavantajul nostru şi că alţii au dreptul să facă
ceva ce nouă personal s-ar putea să nu ne fie pe plac.
Revelaţia generală se găseşte de asemenea şi în natura religioasă a omului. în toate
culturile, în toate timpurile şi locurile, oamenii au crezut în existenţa unei realităţi superioare
lor, şi chiar întregii rase umane. Deşi natura exactă a crezului şi a practicii de închinare diferă
considerabil de la o religie la alta, mulţi văd în această tendinţă universală înspre închinarea în
faţa sacrului manifestarea unei cunoaşteri din trecut a lui Dumnezeu, a unui simţ lăuntric al
divinităţii, care, deşi poate fi deteriorat sau denaturat, este cu toate acestea încă prezent şi
operant în experienţa umană.

Revelația specială înseamnă manifestarea de Sine a lui Dumnezeu faţă de anumite persoane
în vremuri şi locuri precise, dând posibilitatea acelor persoane să intre într-o relaţie
răscumpărătoare cu El.

De ce a fost necesară revelaţia specială? Răspunsul constă în faptul că omul a pierdut

relaţia privilegiată pe care o avusese cu Dumnezeu înainte de cădere. Era necesar ca omul să
ajungă să îl cunoască pe Dumnezeu într-un mod mai deplin, pentru a fi îndeplinite încă o
dată condiţiile părtăşiei. Această cunoaştere trebuia să treacă dincolo de revelaţia iniţială sau
generală care era în continuare la dispoziţia omului, fiindcă acum, pe lângă limitarea naturală
impusă de condiţia umană, exista şi limitarea morală adusă de păcătoşenia omului. Acum era
insuficient doar să se ştie că Dumnezeu există şi să se cunoască câte ceva despre cum este El.
în starea lui iniţială de inocenţă omul a fost înclinat în mod pozitiv (sau, cel puţin, neutru)
înspre Dumnezeu şi putea să-I răspundă într-o manieră directă. însă după cădere el s-a întors
de la Dumnezeu şi s-a răzvrătit împotriva Lui; înţelegerea lui în domeniul spiritual a fost
întunecată. Relaţia omului cu Dumnezeu nu numai că era inactivă, ci chiar pierdută şi trebuia
reclădită.

Revelația specială în Biblie

Scriptura ni-L prezintă pe Dumnezeu și caracterul Său.

Revelația specială prin lucrările lui Dumnezeu de-a lungul istoriei

Purtarea de grijă.

Revelația specială prin vorbire divină

Vorbirea divină poate lua câteva forme. Ea poate fi o vorbire audibilă. Poate fi o percepţie
lăuntrică a mesajului lui Dumnezeu, asemănător modului în care rostesc cuvintele cei ce
citesc fără voce (ei „aud" în capul lor cuvintele pe care le citesc).
Revelația specială prin întruparea lui Hristos
Modalitatea cea mai completă de revelaţie este întruparea lui Hristos. Disputa aici este dusă
pe marginea afirmaţiei că viaţa şi mesajul lui Isus au fost o revelaţie specială a lui Dumnezeu.
Am putea să fim din nou înclinaţi să credem că acestea nu constituie nicidecum o modalitate,
că de fapt Dumnezeu a fost prezent în mod direct într-o formă nemijlocită. Dar de vreme ce
Dumnezeu nu are o formă umană, umanitatea lui Cristos reprezintă în mod necesar o mediere
a revelaţiei divine. Acest lucru nu vrea să însemne că umanitatea Lui a ascuns sau a înceţoşat
revelaţia. Mai degrabă ea a fost mijlocul prin care a fost exprimată revelarea divinităţii.
Scriptura afirmă răspicat că Dumnezeu a vorbit prin sau în Fiul Său. Evrei 1:1-2 pune în
contrast acest lucru cu formele mai timpurii ale revelaţiei, şi indică faptul că încarnarea este
superioară.
- Mesajul lui Hristos a fost mesajul nemijlocit al lui Dumnezeu
- Caracterul lui Hristos a fost perfect

Scopul revelației divine

- Ni-L descoperă pe Dumnezeu, care există.
- Ne arată dorința lui Dumnezeu de a se implica în existența oamenilor.
- Ne conduce spre relația cu Dumnezeu.
- Ne oferă mântuirea lui Dumnezeu prin Isus Hristos.