Clasa a XI-a.

Descoperirea lui
Dumnezeu
 revelaţia – este acţiunea prin care Dumnezeu descoperă oamenilor
voinţa şi planurile Sale în legătură cu lumea şi cu oamenii. (lat. Revelo,
revelatio = a descoperi, descoperire);
 prin revelaţie Dumnezeu se coboară la om, împărtăşindu-i acestuia, pe
măsura înţelegerii lui, cunoştinţe despre Sine, despre voinţa şi planurile
sale;
 scopul revelaţiei – este de a-l ajuta pe om să îndeplinească scopul
ultim al vieţii sale (dobândirea fericirii veşnice) aşa cum rezultă din textul
următor: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul şi
adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan
XVII,3).
Revelaţia naturală:
 omul descoperă adevărurile despre Dumnezeu din observarea vieţii
interioare proprii, din ceea ce vedem că se petrece în societate, în istorie şi
în lume, lucruri care ne dovedesc că toate aceste realităţi nu pot fi produsul
întâmplării, nu pot exista de la sine, nu se petrec oricum, ci se desfăşoară
după anumite legi, ce sunt opera unei fiinţe superioare omului;
Revelaţia supranaturală:
 este aceea în care Dumnezeu se face cunoscut prin mijloace mai
presus de fire şi nu poate fi primită şi înţeleasă decât prin credinţă;
 este externă când vine direct de la Dumnezeu sau prin organele Sale
(îngeri prooroci etc.) şi este însoţită de semne externe (minuni sau profeţii);
 este internă când se produce în sufletul celui căruia Dumnezeu i se
adresează luminându-i mintea şi împărtăşindu-i acestuia cunoştinţe,
sentimente şi îndemnuri pe care altfel nu le-ar fi avut.
Sfânta Scriptură (grec. βίβλίον, βίβλία = carte, cărţi)
 este o colecţie de cărţi sfinte, scrise de prooroci, apostoli şi alţi
oameni aleşi, sub inspiraţia Duhului Sfânt şi cuprinde adevăruri de
credinţă, norme de purtare şi relatări istorice, pe care Dumnezeu le-a
descoperit spre a fi scrise, păstrate şi transmise credincioşilor în scopul
mântuirii;
 are două părţi:
 Vechiul Testament – înfăţişează istoria revelaţiei de la
Adam până la Hristos şi are 39
de cărţi canonice, la care se adaugă 13 cărţi sau fragmente de
 cărţi necanonice (anaghinoscomena), dar bune de citit, fiind
ziditoare de suflet;
 Noul Testament – cuprinde descoperirea dumnezeiască
făcută de însuşi Fiul lui Dumnezeu şi transmisă de Sfinţii
Apostoli şi are 27 de cărţi canonice.

Sfânta Tradiţie:
 este cel de-al doilea izvor al revelaţiei dumnezeieşti, prin ea
înţelegându-se totalitatea adevărurilor revelate, care nu se cuprind în Sfânta
Scriptură, ci au fost predate prin viu grai de către Mântuitorul şi Sfinţii
Apostoli, fiind consemnate ulterior în scris şi păstrate de către Biserică până
în zilele noastre;
 se deosebeşte de tradiţia în sens profan, care reprezintă totalitatea
învăţăturilor, datinilor, practicilor, creaţiilor spirituale şi materiale ale unui
popor, moştenite de la o generaţie la alta;

Minunile:
- sunt fenomene neobişnuite mai presus de puterea omului şi
ordinea naturii, având drept cauză pe Dumnezeu şi ca scop adeverirea
revelaţiei;
- într-o minune legea este suspendată nu şi desfiinţată; ele
producându-se prin derogări de la legi, pentru că sensul lor este
spiritual;
- minunea falsă se deosebeşte de minunea falsă prin faptul că are
un caracter supranatural şi un scop religios-moral;

Profeţiile:
- este prezicerea sau prevederea lămurită şi precisă a unui
eveniment viitor, care nu poate fi cunoscut pe cale naturală, ci numai
din descoperirea dumnezeiască;
- nu trebuie confundată cu vechile oracole, cu prezicerile aşa
zişilor vizionari, ori cu ale ghicitorilor de meserie, pentru că acestea
sunt lipsite de claritate şi nu privesc un interes obştesc sau o conduită
morală;
- prevederile ştiinţifice, bazate pe calcule precise, cum sunt
eclipsele de soare sau lună, ivirea unei comete, etc. nu sunt profeţii,
 pentru că sunt deduse cu certitudine din cunoaşterea exactă a legilor
naturii
Dumitru Stăniloaie – Teologie dogmatică ortodoxă:
 „Revelaţia supranaturală nu e decât încorporarea celei naturale în persoane şi
acţiuni istorice.” (Sf. Maxim Mărturisitorul – Ambigua);
Sfânta Scriptură:
 este expresia scrisă a revelaţiei, împlinite în Hristos;
 prin cuvântul ei, Hristos continuă să ne vorbească şi nouă, să ne provoace la
răspuns cu fapta, să lucreze astfel şi în noi;
 în oceanul de înţelesuri ale Duhului de dincolo de literă, nu se poate vâsli decât
în chip rătăcitor, fără călăuzirea aceluiaşi Duh, Care transmite înţelegerea lor în
Biserică, de la generaţie la generaţie;
 „E nevoie de multă ştiinţă (duhovnicească) pentru ca, înlăturând mai întâi cu grijă
vălurile literelor, care acoperă cuvântul, să putem privi cu mintea dezvăluită pe Cuvântul
însuşi, stând de Sine şi arătând în Sine limpede pe Tatăl, atâta cât e cu putinţă
oamenilor.” (Sf. Maxim Mărturisitorul – Capete gnostice);
 „Sfânta Scriptură este o constelaţie veşnică, care străluceşte deasupra
noastră în ceruri, pe când noi ne mişcăm pe marea vieţii omeneşti şi contemplăm
această constelaţie, care nu se schimbă niciodată.” (S. Bulgakov);
Sfânta Tradiţie:

este permanentizarea dialogului Bisericii cu Hristos

Material bibliografic: Biblia sau Sfânta

Scriptură,  Isidor TODORAN, Ioan ZĂGREAN, Dogmatica Ortodoxă, Editura Renaşterea, Cluj-
Napoca, 2000, pp. 62-79; Ene BRANIŞTE, Ecaterina BRANIŞTE, Dicţionar enciclopedic de
cunoştinţe religioase, Editura Diecezană, Caransebeş, 2001, pp. 410-411.  

A. GENERALITĂȚI: Revelatio (lat.) = descoperire.

Revelația divină este actul liber, supranatural,prin care Dumnezeu, din propria inițiativă
și putere, Se descoperă oamenilor (arătându-le acestora voința și planurile Sale în
legătură cu lumea și cu oamenii). Revelația nu trebuie înțeleasă doar ca o cunoaștere
(intelectuală) a lui Dumnezeu, ci mai ales ca o apropiere reală, o comunicare și
împărtășire reală a lui Dumnezeu spre oameni; în acest sens, se mai numește „ieșirea lui
Dumnezeu din lumina cea neapropiată” (1 Timotei 6) spre a Se face cunoscut omului.
Revelația divină exprimă taina relației vii și personale între Dumnezeu și om,
descoperirea Persoanei și lucrării lui Hristos, Dumnezeu-Omul, prin care se manifestă
iubirea Sfintei Treimi față de lume. În această iubire, la care omul este chemat să
răspundă, inițiativa o are Dumnezeu. Semnul Revelației este dorul după Dumnezeu trăit
în relația chemare-răspuns dintre Dumnezeu și om, după cum mărturisește și Sfântul
Siluan Athonitul: „Inima mea tânjește după Domnul... Cum aș putea să nu Te caut? Tu
m-ai găsit, mai intâi. Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aș căuta așa cum Te
caut”. Necesitatea Revelației: Revelația divină este absolut necesară omului, deoarece
fără ea, omul nu ar putea cunoaște nimic despre Dumnezeu și despre voia Sa, și astfel nu
ar putea dobândi fericirea veșnică: „Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine,
singurul și adevăratul Dumnezeu, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17).
Posibilitatea Revelației:
a) prin Revelație, Dumnezeu nu încalcă libertatea omului, deoarece, El fiind Creatorul și
Proniatorul acestuia, este și Părintele său iubitor, care i se descoperă din iubire, pentru a-l
ajuta să-și împlinească scopul: „Străin sunt eu pe pământ, să nu ascunzi de la mine
poruncile Tale” (Psalm 118);
b) Revelația nu contrazice neschimbabilitatea lui Dumnezeu: „Tatăl meu până acum
lucrează, și Eu lucrez” (Ioan 5);
c) Revelația nu este ceva neconform cu firea omului, pentru că fiind creat după chipul lui
Dumnezeu, omul trebuie să ajungă la asemănarea cu El, prin desăvârșire: „Fiți
desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este” (Matei 5);
d) omul, deși mărginit, este capabil să primească uriașul conținut al Revelației divine,
pentru că este creat după chipul și asemănarea cu Dumnezeu;
e) chiar dacă Revelația depășește posibilitățile de cunoaștere și înțelegere ale rațiunii
omenești, rațiunea omului poate fi iluminată și ajutată prin credință, care ne determină să
acceptăm adevărurile descoperite de Dumnezeu: „Prin credință înțelegem că s-au
întocmit veacurile cu cuvântul lui Dumnezeu, că s-au făcut din cele nevăzute cele ce se
văd” (Evrei 11). 
B. REVELAȚIA NATURALĂ:
            În Revelația naturală, prin ordinea și frumusețea dumnezeiască a lumii create,
omul Îl cunoaște pe Dumnezeu ca fiind Creatorul și Atotțiitorul întregului univers:
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalm 18);
sfântul Apostol Pavel spune și el: „Încă de la facerea lumii, cele nevăzute ale Lui, adică
veșnica Sa putere și dumnezeire, se văd din făpturi, prin cugetare” (Romani 1). Întreaga
lume este ca o scară prin care omul urcă spre Dumnezeu, întrucât toate au fost făcute prin
Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu: „Toate prin El s-au făcut, și fără El nimic nu s-a făcut
din ce s-a făcut” (Ioan 1) 
Revelația naturală constă în sensurile divine imprimate de Dumnezeu în tot universul,
prin însuși actul creării lui. Omul se constată pe sine ca pe o ființă rațională, apoi constată
că și lumea înconjurătoare este impregnată de raționalitate. Însă omul, fiind singura ființă
din lume conștientă de sine, este într-un fel conștiința lumii, el este cel care dă sens, sau
este sensul existenței lumii văzute. Totodată, omul nefiind nici autorul raționalității
lumii, nici al conștiinței și rațiunii sale (care este conformă cu raționalitatea lumii),
devine limpede pentru om că există o Rațiune și o Conștiință superioară, supremă, care a
creat și raționalitatea lumii, și conștiința și rațiunea umană conformă cu raționalitatea
lumii.
Revelația naturală nu se referă doar la natura înconjurătoare (nu are în vedere doar
raționalitatea existențelor nepersonale), ci și la natura rațională a omului, ca persoană.
Deși e conformă cu raționalitatea lumii, totuși rațiunea umană o depășește pe aceasta,
dându-i sens, și nu poate fi concepută decât numai în raport cu o Rațiune supremă,
divină. În acest sens, Revelația naturală deplină, autentică, este de fapt persoana umană.
Și mai mult decât atât, în cel mai înalt grad, Revelația naturală în persoana umană se
trăiește prin paternitatea și filiația umană, ca imagini sau chipuri ale paternității și filiației
divine. (Capacitatea părintelui de a se înfățișa copilului ca izvor de existență, de adevăr,
de certitudine, de autoritate, ca instanță primă și absolută, nu i se datorează omului ca
părinte, ci se dovedesc un dat de care chiar el simte că este depășit; această capacitate se
datorează lui Dumnezeu aflat între ei, care primește la Sine iubirea de la unul și o reflectă
apoi celuilalt).
Revelația naturală singură nu este suficientă, deoarece nu dovedește limpede caracterul
personal al lui Dumnezeu, existând pericolul căderii în panteism sau deism. Ea trebuie
completată cu Revelația supranaturală, în care Dumnezeu, ca Persoană, i se adresează în
mod direct omului. În același timp, nu se poate face o separație netă între Revelația
naturală și cea supranaturală, existând o reciprocitate și o legătură profundă între ele.
Întrucât cosmosul și omul se arată imprimate de o Rațiune superioară, iar raționalitatea
din lume și din om nu sunt de la sine și pentru sine, ci se dovedesc un dat, și în plus
rațiunea omului se dovedește conformă cu raționalitatea lumii, putem spune că Revelația
naturală nu este pur naturală, ci este „naturală” în chip supranatural. Pe de altă parte, în
lumina Revelației supranaturale, creștinii înțeleg mai bine felul în care Dumnezeu li se
descoperă prin natura înconjurătoare. De aceea, Sfinții Părinți au subliniat legătura
organică dintre cele două forme ale Revelației divine: „Cel ce vrea să călătorească drept
și fără greșeală spre Dumnezeu, are nevoie în chip necesar de amândouă, de cunoștința
Scripturii în duh și de contemplația naturală a lucrurilor după duh...” (Sf. Maxim
Mărturisitorul) 
C. REVELAȚIA SUPRANATURALĂ:
Revelația supranaturală sau directă este revelația prin persoane, prin vorbirea lui
Dumnezeu, ca Persoană, cu persoane sfinte (cărora le-a făcut cunoscută existența Sa
atotputernică, personală și iubitoare, și le-a încredințat răspunderea de a transmite mai
departe adevărul, voia și intenția Lui pentru oameni); este descoperirea prezenței și
lucrării lui Dumnezeu în istoria omenirii, care devine astfel un cadru de întâlnire între
Dumnezeu și om.
Fără Revelația supranaturală, omul nu ar fi putut înțelege nici pe cea naturală, deoarece
numai Revelația supranaturală primordială, făcută primei perechi de oameni, Adam și
Eva, deschide calea pentru Revelația naturală de după cădere. Astfel, Revelația naturală
se precizează și se completează cu cea supranaturală.
Numele de Revelație supranaturală îl poartă deoarece ea ni se comunică în chip
supranatural și este acceptată de om prin credință. Ea se deosebește de cea naturală prin
faptul că este mai limpede, mai clară, mai precisă și mai sigură, apoi că ea cuprinde
adevăruri mult mai numeroase și mai variate, unele dintre acestea fiind mai presus de
puterea de înțelegere a minții omenesti, de aceea trebuie primite de om prin credință.
Revelația supranaturală este mult superioară celei naturale atât prin faptul că precizează
limpede existența personală a lui Dumnezeu, cât și prin faptul că precizează scopul
existenței omului și al lumii. Ea poate fi de două feluri: externă, când este făcută de
Dumnezeu unor persoane în mod vizibil, fiind însoțită de semne externe, minuni sau
profeții, și internă, când se produce în sufletul omului, fără manifestări exterioare, ci
numai printr-o iluminare interioară (în cazul în care omul este îndemnat să scrie cele
descoperite, atunci este vorba de inspirația divină). După căderea în păcat a primilor
oameni, Adam și Eva, Dumnezeu Se descoperă în istorie în mod special prin legămintele
încheiate cu patriarhii și profeții Vechiului Testament. În desfășurarea Revelației
supranaturale sunt mai multe etape: de la Adam la Noe, de la Noe la Avraam, de la
Avraam la Moise, de la Moise la Hristos. Prin descoperirile din perioada Vechiului
Testament, lumea a fost pregătită pentru primirea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca
Mântuitor al întregii lumi: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe
chipuri a grăit părinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit
nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moștenitor a toate și prin Care a făcut și veacurile” (Evrei
1). Precum rezultă din cuvintele Sfântului Apostol Pavel, „în multe rânduri și în multe
chipuri”, Revelația supranaturală s-a făcut în trepte sau etape care marchează o creștere și
dezvoltare în timp a ei; se poate vorbi astfel de un progres în Revelația supranaturală, dar
caracteristica ei rămâne unitatea, ea fiind expresia neschimbabilității și continuității
planului iconomiei divine pentru neamul omenesc. Dar punctual culminant al ei, atins „în
zilele acestea mai de pe urmă”, este Revelația în Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu
întrupat.
Ea se încheie astfel în Iisus Hristos și în Sf. Apostoli, prin care ni s-a transmis. Hristos
este originea, conținutul și sensul întregii revelații: „Eu sunt Alfa și Omega, zice Domnul
Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine, Atotțiitorul” (Apocalipsa 1). Hristos
împlinește Revelația supranaturală, dar aceasta nu înseamnă o înțelegere statică
a revelației, deoarece fiecare credincios este implicat în istoria mântuirii, fiind chemat să
împărtășească roadele biruinței lui Hristos asupra păcatului și a morții. Revelația
supranaturală s-a încheiat deci în Iisus Hristos și în Sfinții Apostoli, mai precis cu
moartea ultimului apostol; ea este deci închisă, completă și desăvârșită.
Revelația supranaturală rămâne însă activă mai departe, se află într-o perpetuă
desfășurare în Biserică, prin lucrarea lui Hristos în continuare, de extindere a vieții
dumnezeiești din trupul Său înviat în cei credincioși, și prin lucrarea Duhului Sfânt.
Aceasta înseamnă însă că, după încheierea ultimei etape istorice a Revelației
supranaturale, marcată de moartea ultimului apostol, a urmat doar un proces de explicare,
de păstrare, de transmitere și de însușire a ei, de transpunere a adevărurilor revelate în
cele mai adecvate forme pentru a putea fi însușite corect de credincioșii din toate
timpurile și locurile. Această lucrare se săvârșește sub asistența Sfântului Duh numai în
Biserică, singura păstrătoare, transmițătoare și interpret al Revelației divine
supranaturale, cuprinsă în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.

Criteriile Revelației autentice:

1) criterii interne (care provin din însuși conținutul Revelației):
a) pozitive (ne arată ce trebuie să cuprindă Revelația: adevăruri religioase și morale
incontestabile, expuse într-o formă clară și precisă, fără să fie în contrazicere cu alte
adevăruri);
b) negative (ne arată ce nu este îngăduit să cuprindă Revelația: idei absurde, contrare
logicii și bunului simț, idei imorale, antisociale și antiumane).
2) criterii externe (care rezultă din împrejurările în care se face Revelația, precum și din
faptele care o însoțesc):
a) criterii naturale (se referă la persoana prin mijlocirea căreia se face Revelația, la
calitățile sale morale și intelectuale, precum și la modul în care se face Revelația);
b) criterii supranaturale: minunile și profețiile. Minunile presupun în mod necesar
prezența și lucrarea lui Dumnezeu – sunt fenomene ori fapte sensibile, care nu pot fi
explicate pe temeiul legilor naturii, deoarece le depășesc pe acestea, căci autorul lor este
Dumnezeu, iar scopul lor este religios-moral, și anume adeverirea Revelației. Prin
minuni, Dumnezeu nu anulează legile pe care tot El le-a dat, căci acest lucru este un
nonsens. Nici măcar nu le încalcă sau nu le suspendă temporar, deși ar avea și dreptul, și
puterea de a o face. Prin minuni, Dumnezeu depășește uneori aceste legi naturale, datorită
voinței și atotputerniciei Sale. (După cum, prin ridicarea unei haltere, nu este încălcată
sau suspendată temporar legea gravitației, ci doar este depășită forța de greutate a halterei
prin aplicarea asupra ei a unei forțe mult mai mari). Minunile sunt dovada cea mai
convingătoare despre originea divină a religiei creștine: Dacă nu Mă credeți pe Mine,
credeți lucrurilor Mele (Ioan 10); De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu
le-a făcut, păcat nu ar avea (Ioan 15); Rabi, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător; că
nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el
(Ioan 3). Profeția este o prezicere al cărui conținut este făcut cunoscut prin Descoperirea
dumnezeiască. Ultimul profet este Sf. Ioan Botezătorul. Așadar, încheindu-se Revelația
supranaturală, minunile și profețiile și-au încheiat rolul de adeverire a Revelației
supranaturale, ele însă au continuat să existe prin bunăvoința lui Dumnezeu, rolul lor
fiind zidirea sufletească și mântuirea oamenilor
2. Crearea lumii.
Crearea omului şi căderea în păcat

Crearea lumii nevăzute:

 cu toate că la actul creaţiei au participat toate cele trei persoane ale
Sfintei Treimi („Să facem om după chipul şi asemănarea noastră” Facere
I,26), însuşirea specială de creator revine Tatălui;
 prin lume nevăzută înţelegem lumea îngerilor (grec. αγγελος = sol,
crainic, vestitor);
 îngerii sunt fiinţe spirituale, personale, mărginite, dar superioare
omului, create de Dumnezeu spre a-i fi „duhuri slujitoare”.
Originea îngerilor:
 sunt creaţii ale lui Dumnezeu, din nimic, fără să fie însă emanaţii ale
divinităţii sau creaţi de acesta dintr-o materie preexistentă (cum susţineau
gnosticii);
Starea morală a îngerilor:
 ca fiinţa spirituale, înzestrate cu libertate, aveau posibilitatea să
progreseze în perfecţiune şi virtute, dar în acelaşi timp aveau şi libertatea de
a păcătui;
Îngerii cei răi sau diavolii:
  sunt fiinţe personale şi reale, ca şi îngerii buni;
 pot ispiti pe orice om, fiind însă creatură puterea lor este mărginită,
fapt pentru care el nu poate sili sau constrânge pe om la păcat;
Cinstirea îngerilor:
 Biserica a învăţat că li se cuvine un cult de venerare, asemenea
sfinţilor;
 îi cinstim deoarece sunt mijlocitori între Dumnezeu şi oameni şi în
acelaşi timp împreună rugători cu noi către Dumnezeu.
Crearea lumii văzute:
 lumea văzută este lumea care cade sub simţurile omului, ea
cuprinzând întregul univers, inclusiv omul, care nu poate fi despărţit de
natură;
 a fost creată din nimic, aşa cum aflăm din textul de la Psalmi 148,5:
„El a zis şi s-a făcut, El a poruncit şi s-a zidit”;
 are un început şi un sfârşit, asemenea omului;
 scopul creaţiei este ca întreaga făptură să ajungă la o comuniune
deplină cu Dumnezeu – „Lumea a fost făcută pentru om, iar omul pentru
Dumnezeu” (Sf. Ioan Damaschin).
1. Referatul biblic despre crearea lumii văzute în şase zile
(Hexaimeron):
1. materia (pământul) şi lumina – pământul având formă nedefinită;
2. bolta cerească (tăria) – a despărţit apele de sus de cele de jos,
începând organizarea materiei, pentru a crea condiţiile necesare vieţii;
3. a despărţit apele de uscat, apărând uscatul şi oceanele şi plantele;
4. luminătorii mari (soarele şi luna) şi luminătorii mici (stelele);
5. vieţuitoarele din apă şi păsările cerului;
6. animalele terestre şi omul.

2. Crearea omului (antropologia creştină):

 se află la întretăierea lumii materiale cu cele spirituale, constituind o
împreunare a acestora;
Originea omului:
 este la Dumnezeu, care L-a creat ca urmare a planului şi sfatului
treimic, prin lucrarea nemijlocită a lui Dumnezeu, din pământ, după „chipul
şi asemănarea lui Dumnezeu” (Facere I,26-27);
Natura omului:
 este constituit din două elemente deosebite:
 trup material, muritor;
  suflet spiritual nemuritor, creat de Dumnezeu;
 trupul a fost făcut „să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să
se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat.” (Ecclesiatul XII,7);
 învăţătura despre trup şi suflet se numeşte dihotomism sau dualism
antropologic.

Omul ca protopărinte:
 Biserica, bazându-se pe revelaţie, învaţă că omul descinde din unica
pereche a primilor oameni, Adam şi Eva;
 omenirea formează o unitate de origine şi fiinţială, Adam fiind
„părintele neamului omenesc” (Înţelepciunea lui Solomon X,1), Eva
„mama tuturor celor vii” (Facere III,20) şi din ei „a răsărit neamul
omenesc” (Tobit VIII,6);
 concepţia monogenistă este importantă, fiindcă unitatea de origine şi
fiinţială constituie condiţia de bază a mântuirii, datorându-i-se putinţa de
înţelegere a universalităţii păcatului strămoşesc şi a universalităţii mântuirii
în Iisus Hristos.
Nemurirea sufletului:
 înţelegem nedescompunerea substanţei spirituale simple (sufletul),
care nu moare, iar la despărţirea de trup continuă să-şi trăiască viaţa proprie
dincolo, într-o altă lume, păstrându-şi facultăţile sale superioare, identitatea
sa, amintindu-şi trecutul său şi sentimentul responsabilităţii sale;
Teorii cu privire la transmiterea sufletului:
 preexistenţialismul – susţinut de Origen, susţine că sufletele au fost
create toate deodată, la începutul creaţiei lumii şi păcătuind în acea stare, au
fost puse în trupuri, ca pedeapsă în vederea curăţirii prin suferinţă în trup;
 traducianismul – reprezentat de Tertulian, încearcă să explice
originea sufletelor prin asemănare cu originea trupurilor, adică susţine că
sufletele urmaşilor s-ar desprinde din sufletele părinţilor;
 creaţionismul – este susţinut de majoritatea sfinţilor părinţi şi învaţă
că sufletul este de la Dumnezeu prin creaţie nemijlocită, dat atunci când se
formează trupul şi este în stare să-l primească, devenindu-i astfel principiu
de viaţă.

Providenţa divină
  este purtarea de grijă pe care Dumnezeu o manifestă în mod
permanent faţă de întreaga creatură şi în mod special faţă de om;
 se poate împărţi în:
 generală şi specială;
 ordinară (este exercitată prin mijloace naturale rânduite la creaţie)
şi extraordinară (este exercitată prin mijloace speciale, mai presus
de legile naturii, prin minuni);
 deosebim trei acţiuni (aspecte):
1. conservarea lumii – reprezintă lucrarea dumnezeiască prin care
lucrurile şi fiinţele create sunt păstrate în forma originară;
2. cooperarea, conlucrarea sau asistenţa – este acţiunea în puterea
căreia Dumnezeu acordă întregii creaturi ajutorul Său, pentru ca aceasta
să-şi atingă scopul dat de El şi se face diferit la fiinţele neînsufleţite şi la
om;
3. guvernarea, conducerea sau cârmuirea lumii – este activitatea prin
care Dumnezeu conduce creatura în general şi fiecare creatură în special
spre înfăptuirea scopului ei;
Obiecţii aduse providenţei divine:
1. dacă Dumnezeu guvernează lumea şi în special guvernează asupra
omului, înseamnă că îi diminuează sau chiar îi nimiceşte libertatea –
în conlucrarea omului cu divinitatea acesta nu este obligat, deci nu se
nimiceşte voinţa prin pronie, deoarece Dumnezeu este libertatea
desăvârşită;
2. dacă Dumnezeu conduce lumea cum şi de ce există răul în lume? –
răul moral a intrat datorită greşelii protopărinţilor noştri, fiind în mare
parte şi cauza răului fizic; aşadar autorul răului în lume este omul prin
voinţa sa liberă;
3. disproporţia dintre merit şi răsplată.

IISUS HRISTOS - MÂNTUITORUL LUMII

 
 
 1. Pregătirea lumii pentru venirea Mântuitorului
 
Deşi Sfânta Scriptură nu-L numeşte pe Iisus persoană în mod direct, numindu-L Fiu, îi
arată totuşi calitatea de persoană, având aceeaşi natură sau fiinţă ca Dumnezeu Tatăl. El
şi-a primit natura sau fiinţa prin naştere, mai înainte de toţi vecii: “Din pântece mai
înainte de luceafăr te-am născut” (Ps. 109, 3). Ca Fiu născut din Tatăl din veşnicie, El e
nedespărţit de Tatăl, aşa cum raza soarelui nu e despărţită de soare.
           Prin  căderea în păcat, omul a pierdut comunitatea harică cu Dumnezeu şi a
intrat în moarte sufletească şi osândă veşnică.
           Posibilitatea mântuirii se întemeiază pe faptul că păcatul strămoşesc nu
constituie o cădere radicală cum a fost cea a îngerilor. Chipul lui Dumnezeu nu s-a
desfiinţat ci s-a alterat numai prin puterile proprii ale omului nefiind posibilă mântuirea
din cauza gravităţii căderii şi urmărilor ei.
           Mântuirea pentru toată lumea, înfăptuită  prin opera lui Iisus Hristos se numeşte
mântuire obiectivă sau generală.
           Însuşirea de către fiecare om a acestei mântuiri se numeşte mântuire subiectivă
sau personală.
           În centrul dogmaticii ortodoxe stă învăţătura despre Mântuirea în Iisus Hristos,
şi se numeşte soteriologie.
Motivele întrupării Mântuitorului, în gândirea Sfinţilor Părinţi sunt:
1.       S-a întrupat pentru a-şi păstra proprietatea de Fiu.
2.       Iisus fiind şi Cuvântul lui Dumnezeu, deţine adevărul absolut.
3.       Mântuirea este o refacere prin har a omului, iar Iisus Hristos este numit
Mântuitorul lumii.
4.       Deoarece Hristos este “chipul Tatălui”, avea puterea să refacă şi chipul uman
alterat prin căderea adamică.
           Pregătirea omenirii s-a făcut pe două căi: pozitivă şi negativă. Aceasta a durat
mii de ani, începând cu pedeapsa protopărinţilor noştri. El le-a dat şi vestea venirii unui
răscumpărător, numităProtoevanghelie.
Pentru poporul iudeu:
           Pregătirea sub aspect pozitiv s-a făcut prin întărirea făgăduinţelor: “Întru
sămânţa ta se vor binecuvânta toate neamurile pământului”. (Facere 22, 18; 26, 4; 28,
14).
           Sub aspect negativ poporul iudeu a fost pregătit prin întărirea conştiinţei de
păcătoşenie şi dorinţa după un izbăvitor.
Pentru popoarele păgâne, aceasta se arată prin:
           legea morală naturală din conştiinţă şi prin înclinaţia lor spre adevăr şi bine.
           experienţa religioasă şi morală, deoarece se simţeau părăsiţi de Dumnezeu .
Popoarele păgâne au păstrat totuşi unele elemente din revelaţia primordială:
1.         Perşii  credeau că la sfârşitul fiecăreia din cele trei perioade de  câte trei mii ani va
veni în lume câte un trimis al zeului cel bun spre a scăpa omenirea de sub puterea zeului
rău. Ultimul trimis Saoşiant, se va naşte dintr-o fecioară care-l va concepe scăldându-se
într-un lac.
2.         Hinduşii credeau că înţeleptul Krişna a venit în lume să zdrobească capul
şarpelui Calua duşmanul oamenilor.
3.         Mexicanii aveau statui care reprezentau un şarpe rupt în bucăţi de Teotl, zeul
soarelui.
4.         Egiptenii credeau că zeul bun Horus biruieşte pe zeul rău Tifon, care are chip de
şarpe.
5.         Grecii considerau că eroului  Prometeu i se sfâşia zilnic ficatul de către un vultur,
pentru că a readus din cer focul în folosul oamenilor. Zeul Hermes îi binevesteşte că
suferinţa va înceta  când se va întrupa un zeu.
6.         Romanii cunoşteau ideea venirii unui Mântuitor aşa cum o găsim în cărţile
sibiline, precum şi la Cicero şi Virgilius, Tacit şi Suetoniu.
Astfel se poate spune că nu numai iudeii, ci şi popoarele păgâne au fost pregătite pentru
venirea Mântuitorului, dar fiecare într-un mod diferit, unii prin revelaţie supranaturală,
alţii prin legea morală şi prin înclinaţia spre bine, adevăr şi frumos.
 
UNIREA IPOSTATICĂ
  Unirea între Fiul (Cuvântul) lui Dumnezeu şi firea omenească în Iisus Hristos, se
numeşte unire ipostatică (personală).
Iisus este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, Dumnezeu – Om, cu două firi,
dumnezeiască şi omenească, unite într-o singură persoană (ipostas).
Iisus Hristos este adevărat Mântuitor, pentru că:
1.            Dumnezeu fiind, mântuirea înfăptuită de Hristos are putere şi valoare absolută.
2.            Om fiind, şi reprezentant al omenirii, prezintă mântuirea şi ca operă a
umanităţii.
Dogma unirii ipostatice a fost formulată oficial în sinoadele ecumenice (Sinodul III, IV,
V, VI). Unirea celor două firi în persoana “Cuvântului lui Dumnezeu întrupat”, se face
prin întrepătrundere reciprocă (perihoreză).
Firea omenească este însuşită de Fiul lui Dumnezeu, care la întrupare  devine subiect al
firii omeneşti.
În Iisus Hristos sunt două firi, dumnezeiască şi omenească, cu două voinţe şi două lucrări
unite într-o singură persoană. Modul unirii celor două firi este “fără împărţire, fără
despărţire, neamestecat şi neschimbat” (Sinodul IV, Calcedon, 451).
Dogma unirii ipostatice are două caracteristici:
a)                       În Iisus Hristos întreaga fire dumnezeiască s-a unit cu cea omenească,
însă nu s-a întrupat Sfânta Treime, ci Fiul lui Dumnezeu, iar Tatăl şi Duhul Sfânt au
participat prin coînţelegere, bunăvoinţă şi acţiuni supranaturale.   
b)                       Prin întrupare nu s-a produs nici o schimbare în Sfânta Treime, doar firea
omenească a lui Iisus s-a perfecţionat prin întrupare.
Unirea ipostatică începe în momentul zămislirii Fiului ca om şi rămâne pentru veşnicie
neschimbată şi neîntreruptă.

CONSECINŢELE DOGMATICE:
Adevărul despre unirea ipostatică ni se lămureşte prin consecinţele dogmatice ale
acesteia:
1)           Comunicarea însuşirilor: firii Sale dumnezeieşti se atribuie însuşirile omeneşti,
iar firii omeneşti, însuşirile dumnezeieşti fără să se schimbe caracteristicile firilor.
2)           Îndumnezeirea firii omeneşti şi lipsa de păcat în Iisus, înseamnă ridicarea firii
omeneşti la cel mai înalt grad de perfecţiune cu putinţă, fără a-şi pierde calităţile proprii.
3)            Lui Iisus Hristos i se cuvine un singur mod de închinare: adorare. Îl adorăm atât
după natura sa dumnezeiască, cât şi după cea omenească pentru că ele se unesc într-una şi
aceeaşi persoană, Hristos.
4)           Fecioara Maria este cu adevărat născătoare de Dumnezeu. Firea umană a
pruncului ce s-a născut din Fecioara Maria este desăvârşită şi rămâne în persoana
Mântuitorului pentru veşnicie.
5)           În Iisus Hristos există două voinţe şi două lucrări. Firea dumnezeiască este cea
care lucrează şi împărtăşeşte, iar firea omenească este cea care primeşte.
Chenoza este deşertarea, golirea sau micşorarea slavei dumnezeieşti pe care a avut-o Iisus
înainte de întrupare, pentru a veni în maxima apropiere de noi şi a realiza pentru
totdeauna unirea firii dumnezeieşti cu cea omenească în ipostasul (persoana) său.   

ÎNTREITA SLUJIRE A MÂNTUITORULUI

Pentru ca natura omenească să fie restaurată, era necesară luminarea minţii prin
învăţătura cea adevărată şi deplină, prin refacerea legăturii harice cu Dumnezeu
(redobândirea harului) şi prin întărirea şi susţinerea omului în această legătură.
Datorită acestui fapt, Mântuitorul îşi îndeplineşte opera mântuitoare sub întreit aspect: ca
profet (învăţător), arhiereu şi împărat. Cele trei aspecte ale operei mântuitoare sunt
numite trei chemări, slujiri, dregătorii, misiuni sau demnităţi: “chemarea profetică”,
“slujirea arhierească” şi “demnitatea împărătească”.
a) CHEMAREA PROFETICĂ este activitatea lui de învăţător şi descoperitor al
adevărului religios absolut despre Dumnezeu. În comparaţie cu ceilalţi profeţi,
Mântuitorul este profetul profeţilor. Ceilalţi profeţi învaţă în măsura luminii şi puterii
date lor de Dumnezeu, Hristos vesteşte însă pe ale sale şi face totul cu proprie putere
dumnezeiască. Ceilalţi profeţi vestesc ceea ce ei au primit, pe când Hristos se vesteşte pe
sine.
Iisus Hristos îşi îndeplineşte chemarea profetică direct predicând El Însuşi adevărul
Evangheliei Sale, iar indirect,  în Biserică prin Apostoli şi urmaşii lor, episcopi şi preoţi,
pe care îi luminează şi îi susţine prin Duhul Sfânt, fiind astfel cu noi până la sfârşitul
veacului. (Mt. 28, 20).
b) SLUJIREA ARHIEREASCĂ a Mântuitorului se situează în centrul întreitei slujiri a
Lui, fiind lucrarea prin care a împăcat pe om cu Dumnezeu. Ea cuprinde toate suferinţele
îndurate de El, de la întrupare până la moarte, pentru noi oamenii şi pentru a noastră
mântuire.
Pentru om, dată fiind gravitatea căderii şi a urmărilor ei, mântuirea prin propriile sale
puteri, fără ajutor divin, era absolut imposibilă, Dumnezeu însă, prin înţelepciunea Sa,
împăcând dreptatea şi iubirea lui faţă de om, a hotărât mântuirea acestuia prin întruparea
şi jertfa Fiului Său. În mântuire, prin Patimile şi moartea pe cruce a Mântuitorului, se
înlătură propriu-zis vina şi pedeapsa pentru păcatul omului şi se restaurează natura lui
căzută.
Opera mântuitoare a Domnului, pe lângă scopul principal, are şi unele consecinţe
(scopuri secundare):
1.                 Adeverirea misiunii Sale dumnezeieşti şi a adevărului propovăduit de El.
2.                 Pecetluirea şi sfinţirea prin jertfă divino-umană a Legii cele noi.
3.                 Dovedirea prin faptă a nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu faţă de lume.
4.                 Înlăturarea părerii greşite a iudeilor despre un Mesia lumesc.
5.                 Arătarea unui exemplu desăvârşit de umilinţă, ascultare şi lepădare de sine.
c) DEMNITATEA ÎMPĂRĂTEASCĂ a lui Hristos se evidenţiază în măreţia şi
puterea Dumnezeului-Om, Mântuitor, împărat ceresc şi împărat duhovnicesc.
Demnitatea Sa împărătească, Mântuitorul Şi-a arătat-o în viaţa pământească prin diferite
minuni, îndeosebi prin învierile făcute de El: învierea fiicei lui Iair, a tânărului din
cetatea Nain, a prietenului Său Lazăr, şi mai ales prin propria sa înviere.
   După moarte, Hristos Şi-a manifestat demnitatea împărătească prin coborârea la iad şi
separarea celor buni (drepţilor şi sfinţilor) de cei răi (păcătoşi), prin învierea Sa, prin
înălţarea Sa la ceruri şi şederea de-a dreapta Tatălui. Demnitatea împărătească se mai
manifestă şi prin: prezenţa Sa continuă în Biserică până la sfârşitul veacului, prin judecata
universală şi reînnoirea întregii creaţii, urmată de împărăţia veşnică cu drepţii
 

Clasa a XI-a. Jertfa de pe Cruce a

Mântuitorului

     Prin aceste trei slujiri: de arhiereu, prooroc şi împărat, Iisus Hristos mântuiește
lumea prin jertfă, o învaţă să-şi însuşească mântuirea şi o conduce la mântuire.
            Iisus Hristos a fost arhiereul cel mai înalt şi a adus jertfa desăvârșita, care este
trupul Său. Prin aceasta a curățit cu adevărat pe oameni de păcate, nu numai a închipuit
aceasta curățire, ca jertfele de animale aduse de preoții din Vechiul Testament.
            Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu nu a luat asupra Lui, odată cu firea omenească,
şi păcatele ei, ci numai slăbiciunile omenești: trebuința de mâncare, de odihnă, frica de
moarte, putința de a muri şi putința de a suferi durere trupească şi sufletească. Astfel,
Iisus știa ca păcatul a intrat în firea omenească şi se menține în ea prin dorința de plăcere
şi prin fuga de durere, care vine de pe urma plăcerii. De aceea a luat asupra Lui acele
slăbiciuni şi răbdând durerea până la capăt, a întărit firea în aşa fel, că a scos din ea şi
acele slăbiciuni. Răbdând până la moarte, a învins frica de moarte şi însăși moartea, in
firea Sa omenească, şi, drept urmare, firea Lui s-a sculat din morți la viața cea fără de
moarte. «Cu moartea pe moarte a călcat». Dar Hristos a învins moartea şi din pricină
că ea a venit asupra Lui pe nedrept, căci pe dreptate moartea vine asupra oamenilor
numai ca o urmare a plăcerii. «Deci toata firea noastră era stăpânita de moarte din
pricina căderii. Iar motivul stăpânirii era plăcerea, care, luându-şi începutul într-o
neascultare, se menținea de-a lungul întregului lanț de nașteri naturale. Din pricina
acestei plăceri a fost adusă moartea, ca osânda, peste fire. Dar Domnul, făcându-Se om
şi neprimind ca obârșie a nașterii Sale, după trup, plăcerea necuvenită, – pentru care a
fost adusă peste fire osânda cuvenita a morții -, ci primind cu voie, după fire, osânda
cuvenită a morții în însușirea pătimitoare a firii, adică suferind-o, a răsturnat rostul
morții, nemaiavând aceasta în El rostul de osândă a firii, ci a păcatului. Iar când
moartea nu mai are plăcerea ca mama, care o naște şi pe care trebuie să o
pedepsească, se face in chip vădit pricină a vieții veșnice. Astfel, precum viața lui Adam
din plăcere s-a facut maică a mortii si a stricaciunii, la fel moartea Domnului pentru
Adam           

Acesta este rostul patimirii lui Iisus Hristos, El este omul durerii, omul durerii
nedrepte. Prin durere a desfiintat pacatul, care isi are pricina in cautarea placerii, si tot
prin durere a desfiintat moartea.
            Patimile, rastignirea si moartea Mantuitorului sunt jertfa de Sine pe care El
a adus-o pentru mantuirea lumii.  El a suferit toate acestea pentru ca asa era hotarat de
Dumnezeu, din veac, sa se obtina mantuirea. Astfel proorocia lui Isaia prezice
amanuntit patimile Domnului, asemanand pe Mantuitorul cu un miel dus la
injunghiere si cu o oaie, care nu-si deschide gura impotriva celui ce o tunde (Isaia
53, 4-7). Mantuitorul Insusi spune despre Sine ca n-a venit in lume ca sa I se slujeasca, ci
ca El sa slujeasca si sa-Si dea sufletul rascumparare pentru multi (Matei 20, 28).  Iar la
Cina cea de taina zice ca, trupul Sau se frange si sangele Sau se varsa pentru multi, spre
iertarea pacatelor (Matei 26, 27-28).
            Crucea a fost altarul pe care s-a adus jertfa cea adevarata, pentru oamenii
din toate timpurile. Iisus a fost, in acelasi timp, si jertfa adevarata, si preotul care a
adus-o, castigand de fapt mantuirea omului. “Iar Hristos venind Arhiereu bunatatilor
viitoare, nu prin sange de tapi si de vitei, ci cu insusi sangele Sau a intrat El o data
pentru totdeauna in Sfanta Sfintelor, si a dobandit o vesnica rascumparare. Ca de vreme
ce sangele taurilor si al tapilor si cenusa de junince, stropind pe cei spurcati, ii sfinteste
spre curatirea trupului, cu cat mai vartos sangele lui Hristos, Care prin Duhul cel vesnic
S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfa fara de prihana, va curati cugetul nostru de faptele
cele moarte ca sa slujiti Dumnezeului celui viu” (Evr. 9, 11-14).

a) Jertfa Mantuitorului a fost adusa cu voia Sa, El alegand sa fie rastignit

pecruce din mai multe motive:
- ca sa moara inaltat spre cer, dar cu privirea si cu bratele deschise spre lume,aratand ca
Se aduce jertfa Tatalui, dar cu iubire fata de lume;
- ca sa moara cu incetul si deci ca patima Lui, rabdata fara cartire, sa fie mai
indelungata, pentru a arata ca incalcarile legilor dumnezeiesti se platesc, iar
pacatele lumii se spala cu ispasiri dureroase, dupa masura greselii;
- ca sa se arate pana unde coborase ticalosia omului, incat a fost in stare sa socoteasca
pe Cel ce era bunatatea intrupata ca pe cel mai rau, incat a fost in stare sa se sminteasca
de Cel mai bun ca de cel mai nevrednic. Daca pacatul e neascultare de Dumnezeu si
lucrare impotriva Lui, rastignirea lui Iisus Hristos de catre oameni, fiind cea mai
dusmanoasa fapta impotriva lui Dumnezeu, e cea mai grozava fapta a pacatului din om.
Chiar prin aceasta decadere a omului s-a aratat totodata si dreptatea pedepsei lui
Dumnezeu asupra noastra;
- ca sa se arate, pe de o parte, cat de mare a fost smerenia lui Dumnezeu, El suferind
moartea cea mai rusinoasa, la care erau osanditi cei mai mari talhari,iar pe de alta
parte, nemarginita Sa iubire fata de om, Care a spalat pacatele noastre tocmai in clipa
cand noi ni le aratam in fapta cea mai ticaloasa.  Pe crucea Domnului de pe Golgota s-au
intalnit cea mai urata fapta a pacatului omenesc cu cea mai mare fapta a iubirii Domnului,
crucea fiind altarul pe care iubirea dumnezeiasca a ars pacatul.

b) Jertfa Mantuitorului a fost reala, adica Fiul lui Dumnezeu, fiind si om

adevarat, a simtit durerea loviturilor, a incoronarii cu spini, a pironirii pe cruce, a
impungerii cu sulita in coasta, etc. Dar numai firea Lui omeneasca a simtit durerea si a
gustat moartea, caci firea dumnezeiasca nu poate patimi, nici muri, cu toate ca a fost
nedespartita de cea omeneasca atat in timpul patimilor, cat si al mortii.
           c) Jertfa Domnului este universala, adica El s-a jertfit pentru intreaga omenire
din toate timpurile si prin patimile Sale se pot spala pacatele tuturor oamenilor.  Daca
totusi nu toti oamenii se mantuiesc, vina este a lor, caci nu vor sa faca cele ce se cer
pentru mantuire.  Adica sa creada ca Hristos este cu adevarat Fiul lui Dumnezeu si sa
implineasca ceea ce a invatat El, adeverind aceasta credinta prin primirea tainei Sfantului
Botez si prin savarsirea de fapte bune. Oamenii care au trait inainte de Iisus Hristos, s-au
mantuit numai prin credinta in venirea Lui si prin faptele bune ce au facut, pe temeiul
acestei credinte.

d) Jertfa lui Hristos este prisositoare, adica prin patimile si moartea Sa, El nu
numai ca a sters vina si a distrus urmările pacatului stramosesc, impacand pe om cu
Dumnezeu, ci a facut posibila iertarea pacatelor celor ce cer ajutorul si milostivirea Sa
prin mijlocirea Bisericii.
Chiar daca Crucea a fost la unele popoare din vechime o unealta de tortura
rusinoasa si dureroasa pentru sclavi si pentru criminali, fiindca pe ea s-a rastignit
Domnul nostru Iisus Hristos, crestinii o socotesc ca un lucru de mare cinste. -
Mantuitorul nu se rusineaza de Crucea Sa, caci ea este fapta cea mai inalta a iubirii Sale
fata de noi. Crucea este altarul pe care s-a adus cea mai inalta jertfa si orice altar
trebuie cinstit (les. 29, 37). Prin ea ne-a sters pacatele si prin faptul ca ne-o aminteste ne
castiga iubirea noastra fata de El. El mereu ne spune la Sf. Liturghie ca Si-a varsat
sangele pentru noi si ne indeamna sa ne amintim de moartea Lui, se intelege de moartea
pe cruce. “Ca de cate ori veti manca painea aceasta si veti bea paharul acesta, moartea
Domnului vestiti pana cand va veni” (I Cor. 11, 26).
- Domnul a imbratisat Crucea cu iubire, prin Cruce inaltandu-se Iisus Hristos la
marire (Filip. 2, 8, 9; Luca 24, 26; Ioan 17,1)
- Crucea arata rusinea noastra, nu a Domnului; gandul la ea ne face sa ne rusinam si sa
ne caim de pacatele noastre si sa luptam impotriva lor, imbratisand si noi Crucea cum a
imbratisat-o Domnul.
- Crucea a devenit “semnul Fiului Omului”, Ea se va arata pe cer impreuna cu El (Matei
24, 30), cand va veni sa judece lumea, ca sa rusineze pe cei ce nu s-au cait si nu au primit
iubirea Lui cat au vietuit in lume.
- Crucea inseamna, pe de o parte, dreptatea lui Dumnezeu, Care a pedepsit pacatele pe
cruce, iar pe de alta parte, iubirea fata de noi a Domnului nostru Iisus Hristos care a
omorat pacatele oamenilor.
- Mantuitorul insusi spune: “Cel ce voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si
ia crucea si sa-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Aici e vorba in primul rand de crucea din
suflet, ca lupta impotriva placerilor, a pacatelor, ca purtare a ostenelilor si
necazurilor, dar lupta si necazurile le poarta omul gandindu-se la Crucea lui Hristos, prin
care El a biruit pacatul.
- Crucea este mijlocul prin care Dumnezeu ne-a impacat cu Sine, locul pe care s-a
surpat peretele ce ne despartea de Dumnezeu, locul pe care au fost infrante duhurile rele,
focul in care a fost ars zapisul lor impotriva noastra. . Crucea e locul impacarii noastre cu
Dumnezeu si, de cate ori facem semnul crucii si ne gandim la ea cu credinta, aratam ca
primim aceasta impacare.
- Crucea e semnul care apara pe cei ce-l au in frunte (lez. 9, 4-6), sau pecetea lui
Dumnezeu, care pastreaza nevatamati pe cei ce o au intiparita pe ei (Apoc. 7, 2-3; 9, 4). 
Crucea alunga puterea diavolului, deosebeste pe crestini de necrestini si de eretici si
este forma vazuta a inchinarii noastre catre Dumnezeu.  Sf. Apostol Pavel se lauda cu
Crucea Domnului si o socoteste puterea lui Dumnezeu: “Cuvantul Crucii celor pieritori
nebunie este, iar noua, celor care ne mantuim, puterea lui Dumnezeu este” (I Cor. 1,18).
Si iarasi: ,,Iar mie sa nu-mi fie a ma lauda decat numai in Crucea Domnului nostru Iisus
Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine si eu pentru lume!” (Gal. 6, 14).  

       Termenul euharistie provine din limba greacă şi înseamnă mulţumire,

recunoştinţă. Jertfa euharistică, adică Sfânta Taină a Euharistiei, este centrul cultului
liturgic al Bisericii noastre. Ea a fost instituită de către Mântuitorul la Cina cea de
Taină, când a mulţumit lui Dumnezeu şi a împărtăşit pe ucenici: Iar pe când mâncau
ei toţi; luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi,
acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru
acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre
iertarea păcatelor (Mt. 26,26-28; Mc. 14, 22-24; Lc. 22, 17-20).

Euharistia este desăvârşirea tuturor celorlalte Taine ale Bisericii, prin care

credincioşii se unesc în mod real cu Hristos.

Jertfa euharistică este o actualizare a Jertfei de pe Cruce a Mântuitorului,care

are loc la fiecare Sfântă Liturghie, după porunca Mântuitorului: aceasta să faceţi spre
pomenirea Mea (Lc. 22, 19). Dacă în Vechiul Testament se aduceau ca jertfă animale şi
produse agricole, în Noul Testament, însuşi Hristos Se aduce drept Jertfă, căci El
este Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii (In. 1, 29). El este imaginea
mielului pascal sacrificat în Vechiul Testament (Ieş. 12, 1-14). Spre deosebire însă de
Jertfa de pe Golgota, care a fost sângeroasă, Euharistia este o jertfă nesângeroasă.

Ce legătură este însă între Sfânta Împărtăşanie şi iubirea jertfelnică?Prima este

Trupul şi Sângele lui Hristos, iar a doua îl priveşte mai mult pe om. Prima se săvârşeşte
numai în Sfântul Altar în Biserică, a doua se poate săvârşi de fiecare om în parte, în
relaţia cu semenii săi în viaţa de zi cu zi.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit pe Pământ şi a luat trup asemeni nouă
pentru a ne scoate din robia păcatului. Nimic altceva nu L-a făcut pe Dumnezeu să
realizeze aceasta decât marea şi nesfârşita Lui iubire de oameni. Şi această iubire a Lui nu
ar fi fost desăvârşită dacă ea nu s-ar fi încheiat prin însăşi Jertfa supremă de pe Cruce.
Căci chiar şi Mântuitorul spune în Evanghelie: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni
nu are, ca sufletul să şi-l pună pentru prietenii săi (In. 15, 13). Şi iarăşi: Căci Dumnezeu
aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să
nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (In. 3, 16).

Iată, aşadar, care este forma supremă a iubirii - jertfa. Deci, legătura dintrejertfa

euharistică şi iubirea jertfelnică este următoarea: să nu uităm atunci când vedem Potirul
cu Sfintele Taine în mâna preotului că, pentru a fi vrednici de ele, nu trebuie să facem
altceva decât să ne asumăm dragostea jertfelnică pe care Hristos a arătat-o faţă de noi,
creaturile Lui.
 Să nu ne imaginăm vreodată că iubirea jertfelnică are putere doar până la
producerea actului suprem, adică a morţii celui în cauză. Aici avem de-a face cu un alt
paradox propriu creştinismului: jertfa este tocmai ceea ce face ca iubirea noastră să
fie veşnică. Poate că, dacă Mântuitorul Hristos nu ar fi murit pentru noi, ceea ce ne-ar fi
propovăduit nu ar fi avut niciodată valoarea şi puterea pe care o are acum. Jertfa este
ceea ce dă viaţă. Împărtăşindu-ne de Sfintele Taine ale lui Hristos, ne împărtăşim de
Trupul şi Sângele Lui.

Jertfindu-ne din iubire creştină pentru aproapele, ne împărtăşim noi înşine de

jertfa lui Hristos, iar pe cel de lângă noi îl facem părtaş veşniciei - dacă el doreşte acest
lucru.

Iubirea jertfelnică este, poate, cea mai înaltă formă de propovăduire a lui

Hristos şi totodată cea mai eficientă.

Deci Sfânta Liturghie, jertfa adusă lui Dumnezeu, trebuie să se prelungească şi în

societate, iubind până la jertfă pe aproapele nostru, după modelul lui Hristos, Care, după
ce a instituit Euharistia, a spălat picioarele ucenicilor (In. 13, 3-5), S-a rugat, a
pătimit şi a murit pentru iertarea păcatelor tuturor. Noi nu trebuie însă să murim de
moarte sângeroasă ca Hristos pentru a ne jertfi pentru semenii noştri, ciiubirea
jertfelnică se vede în faptele noastre de renunţare la egoism şi de ajutorare a
semenilor.

Toţi suntem creaţi ca fiinţe sociale, ce trebuie să trăim în comuniune cu cei de

lângă noi. Aşa cum o pâine, un trup, suntem, căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine (1
Cor. 10, 17), aşa trebuie să ne împărtăşim iubirea unul altuia. Aşa cum II iubim pe
Dumnezeu şi-I aducem jertfă, asemenea şi pe semeni, ca unii ce sunt creaţi după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu, trebuie să-i iubim, căci nimeni nu iubeşte cu adevărat pe
Dumnezeu, dacă nu iubeşte pe cel de lângă el.

Această iubire nu trebuie să fie una teoretică, ci arătată prin fapte. Biserica

vorbeşte despre fapte ale milei trupeşti şi fapte ale milei sufleteşti. Astfel, faptele
milosteniei trupeşti sunt: hrănirea celui flămând, adăparea celui însetat, îmbrăcarea celui
gol, cercetarea celui aflat în necazuri şi nevoi, cercetarea celui bolnav, găzduirea
călătorilor, îngroparea celor pe care nu are cine să-i îngroape etc. Faptele milosteniei
sufleteşti sunt: întoarcerea celor rătăciţi la adevăr şi a celor păcătoşi la virtute, învăţarea
celor neştiutori şi nepricepuţi, sfatuirea celor ce au nevoie de sfat, rugăciunea către
Dumnezeu pentru aproapele nostru, mângâierea celor întristaţi, răsplătirea răului cu bine,
nerăzbunarea pentru răul făcut de alţii, iertarea celor ce ne greşesc etc.

Numai procedând astfel, noi continuăm Liturghia Euharistică din biserică

cu liturghia slujirii aproapelui, ce ne deschide uşa împărăţiei lui Dumnezeu: Atunci va
zice împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi
împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat
să mănânc; însetat am fost şi Mimaţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am
fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la
Mine(Mt. 25, 34-36).
 Material bibliografic: Biblia sau Sfânta
Scriptură,  Isidor TODORAN, Ioan ZĂGREAN, Dogmatica Ortodoxă, Editura Renaşterea,
Cluj-Napoca, 2000, pp. 222-224;  Ioan ZEGREAN, Morala creştină, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006, pp. 189-194;

Clasa a XI-a. Adeverirea Morții și

Învierii Mântuitorului

     Actele mântuitoare ale lui Hristos sunt: Întruparea, Patimile, Moartea şi

Învierea.

         Azi vom vorbi despre ultimele două dintre acestea, dat fiind faptul că există o
serie de teorii care neagă realitatea acestora.

       

Mântuitorul a săvârşit multe minuni, însă cea mai importantă este cea a propriei
Sale învieri din morţi, sensul, temelia pe care s-a construit creştinismul: dacă Hristos n-a
înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa
voastră... (1 Cor. 15, 14).

Învierea este un eveniment istoric dovedit de martorii care au asistat la arătările

Lui după înviere: Maria Magdalena (Mc. 16, 9);Maria lui Iacob şi Salomeea (Mc. 16,
1); Sfântul Apostol Petru (Lc. 14, 34; 1 Cor. 15, 7); ucenicii Luca şi Cleopa, cărora Iisus
li S-a arătat în drum spre Emaus (Lc. 24, 13-35); apostolii adunaţi la un loc, fără Toma
(In. 20, 19-24), cărora, spre a le dovedi că nu este o nălucă, le-a oferit mâinile şi
picioarele spre a le pipăi; apoi cu Toma(In. 20, 26-29), la marea Tiberiadei (In. 21, 6).
Iisus i S-a arătat şiSfântului Apostol Pavel pe drumul Damascului, când acesta s-a
convertit (1 Cor. 15,

Cu toate acestea, realitatea morţii sau învierii Mântuitorului a fost contestată în

decursul timpului, apărând tot felul de teorii, care încearcă să o explice în mod logic,
raţional.
 Una dintre acestea se numeşte

IPOTEZA MORŢII APARENTE.

Potrivit acesteia, Iisus nu ar fi murit, ci ar fi căzut într-o stare de leşin din care mai

târziu S-a trezit, a răsturnat piatra de pe mormânt şi S-a arătat femeilor mironosiţe şi
Apostolilor.

        Dar această teorie nu poate sta în picioare, fiind cu totul eronată. Faptul
că Hristos a murit este demonstrat de faptul că  nu au mai zdrobit fluierele
picoarelor Sale, aşa cum au făcut cu ceilalţi doi, văzând că e deja mort. „Deci
auvenit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale celuilalt, care era răstignit
împreună cu el. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au
zdrobit fluierele. (In. 19, 32-33). Ba mai mult, spre a se asigura de moartea
Sa, unul din ostaşi cu sulifa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi
apă. (In. 19, 34), semn clinic al morţii unei persoane.

        De asemenea, permisiunea de a lua trupul Său şi a-L îngropa nu ar fi

fost posibilă, dacă Pilat nu ar fi fost sigur de moartea lui Hristos.

        Mai mult decât atât, paza mormântului a fost întărită de către soldaţi

romani, care nu puteau să adoarmă, aşa cum au fost mituiţi de iudei să spună, căci
romanii, care cuceriseră prin forţele armate atâtea teritorii, aveau soldaţifoarte bine
pregătiţi. La aceasta se adaugă şi faptul că dacă ar fi adormit, riscau să fie aspru
pedepsiţi.

        Nu în ultimul rând, chiar dacă Hristos nu ar fi murit, i-ar fi fost

foarte greu, chiar imposibil să iasă din mormânt, căci loviturile şi rănile
primite, sângele pierdut, bandajele strânse pe corp, lipsa de aer din mormânt,
i-ar fi adus moartea. Şi chiar dacă ar fi reuşit să trăiască şi să dea la o parte blocul
de piatră de pe mormânt şi să se înfăţişeze astfel Apostolilor, vederea Sa nu ar fi
reuşit decât să stârnească milă.

O altă teorie este 

TEORIA ÎNŞELĂCIUNII,

potrivit căreia învierea a fost un truc la care ar fi recursApostolii, care ar fi

furat trupul lui Iisus de la mormânt.

           În primul rând, Apostolii erau speriaţi şi ascunşi de frica iudeilor, şi

nicidecum nu se po admite că în starea în care se aflau ar fi îndrăznit să fure trupul
lui Iisus.
            Şi chiar dacă ar fi fost aşa, propovăduirea veştii învierii nu ar mai fi
avut nici un rost, trupul mort al învăţătorului lor zdruncinându-le şi înăbuşindu-le
credinţa şi entuziasmul. Iar străjerii de la mormânt, despre care am vorbit mai sus, nu se
poate să fi permis aşa ceva.

Alţii au emis o

TEORIE A HALUCINAŢIILOR

considerând că arătările Mântuitorului după înviere au fost

simple halucinaţii, viziuni ale minţilor bolnave al ucenicilor.

        Dar este greu de crezut că şi soldaţii au avut aceleaşi viziuni, căci

după înviere, înspăimântaţi, au vestit mai-maril preoţilor cele văzute.

        Apoi, hotărârea iudeilor de a-i mitui pe aceştia dovedeşte clar că ei

şi-au dat seama de învierea 1ui Hristos, dar au încercat să ascundă în
continuare acest adevăr.

        De asemenea, nu există nici un indiciu în Sfânta Scriptură ca să arate

că ucenicii ar fi fost bolnavi,

        iar faptul că arătările Mântuitorului s-au petrecut în locuri, intervale

de timp şi în faţa unor persoane diferite, infirmă această teorie. Mai
mult,Hristos a mâncat cu Sfinţii Apostoli peşte şi miere, lucru care este
imposibil pentru o nălucă.

O ultimă teorie este

TEORIA MITURILOR,

 întemeiată pe analogiile dintre moartea şi învierea lui Iisus şi moartea şi

învierea zeilor din mitologiile păgâne.

        Însă dacă în mitologie totul este poveste fantastică, legendă,

Evanghelia este o istorie ce n cuprinde nimic fabulos, ci evenimente localizate
în spaţiu şi timp, adeverite de martori oculari. Însufleţiţi de convingerea
învierii, Sfinţii Apostoli devin propovăduitori neînfricaţi ai lui Iisus Celui
înviat, îndurând bătăi, prigoniri, închisoare şi chiar moarte martirică.

        Cea mai importantă dovadă a învierii Domnului este însăşi existenţa

Bisericii Creştine. Această mare şi unică minune pe care se întemeiază întreaga
învăţătură despre răscumpărare, poate fi acceptată parţial prin raţiune, dar nu
şifară credinţă statornică.
         Ca o reconfirmare a învierii Domnului, în fiecare an, la Biserica
Sfântului Mormânt de la Ierusalim, se petrece altă minune: coborârea Sfintei
Lumini, argument puternic al prezenţei permanente a lui Dumnezeu în lume.

Material bibliografic: Biblia sau Sfânta

Scriptură,  Isidor TODORAN, Ioan ZĂGREAN, Dogmatica Ortodoxă, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2000, pp. 229-234;
Ene BRANIŞTE, Ecaterina BRANIŞTE, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe
religioase, Editura Diecezană, Caransebeş, 2001, pp. 353-354.  

Clasa a XI-a. Lucrarea Sfântului Duh

în lume.

PERSOANA DUHULUI SFÂNT, DUMNEZEU ADEVĂRAT, PERSOANĂ DEOFIINŢĂ CU

TATĂL ŞI CU FIUL

Sfântul Duh este Cea de a treia Persoană a Sfintei Treimi. El este Dumnezeu
adevărat, deofiinţă şi egal cu Tatăl şi cu Fiul. Acest adevăr îl mărturisim de
fiecare dată când rostim Crezul: „Cred... şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă
făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat
şi slăvit, Care a grăit prin prooroci”.

Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt într-o relaţie de întrepătrundere
reciprocă, numită în termeni teologici PERIHOREZĂ, având împreună o singură
Fiinţă dumnezeiească. Datorită perihorezei, Sfântul Duh este legătura de iubire
dintre Tatăl şi Fiul, Tatăl comunicând iubirea Sa Fiului prin Sfântul Duh, iar Fiul
întorcându-o la Tatăl tot prin Duhul.

În această întrepătrundere reciprocă, Persoanele nu se identifică Una cu Alta, ci

fiecare îşi păstrează alteritatea, însuşirile personale, care se numesc proprietăţi.
Astfel, fiecare Persoană dumnezeiească păstrează în întregime Fiinţa divină, Tatăl
fiind nenăscut şi necreat din veci, Fiul fiind născut din Tatăl mai înainte de veci,
în timp ce Sfântul Duh purcede din Tatăl din veşnicie.
 PURCEDEREA SFÂNTULUI DUH

Cuvântul purcede înseamnă provine sau îşi are obârşia. Sfântul Duh, deci, îşi are
obârşia în fiinţa Tatălui, provine din El mai înainte de veci, adică dintotdeauna, la
fel cum Fiul este născut din Tatăl din veşnicie. Aceste adevăr este precizat de
Mântuitorul: Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu II voi trimite vouă de la
Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre
Mine (In. 15, 26).

Totuşi, în ceea ce priveşte modul purcederii, pentru noi, oamenii, rămâne

o taină.

LUCRAREA SFÂNTULUI DUH ÎN LUME

Chiar dacă îl numim pe Tatăl, Creatorul, pe Fiul, Mântuitorul şi pe Sfântul Duh,

Sflnţitorul, Persoanele Sfintei Treimi nu lucrează în lume separate Una de
Cealaltă, ci Ele conlucrează. Pentru a arăta această conlucrare, Biserica foloseşte
sintagma: TATĂL LUCREAZĂ PRIN FIUL ÎN DUHUL SFÂNT.

LUCRAREA DUHULUI SFÂNT începe de la crearea lumii: întuneric era

deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor (Fac. 1,
2). După învăţătura Bisericii, El este Cel care a dat viaţa materiei create: Duhul
este cel ce dă viaţă (In. 6, 63).

De asemenea,

         Duhul Sfânt a vestit pe Hristos proorocilor: „După ce

Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit
părinţilor noştri prin prooroci...” (Evr.l, 1);

         S-a coborât asupra Sfintei Fecioare Maria: ...Duhul Sfânt Se

va pogorî peste tine... (Lc. 1, 35);

         S-a arătat Mântuitorului la Botez: Şi îndată, ieşind din apă, a

văzut cerurile deschise şi Duhul ca un porumbel coborându-Se peste
El. (Mc. 1, 10);

         a apărut sub chipul unui nor de lumină la Schimbarea la

Faţă: ...un nor luminos i-a umbrit pe ei... (Mt. 17, 5).

         La Cincizecime, Duhul Sfânt a fost trimis de Dumnezeu-Fiul

pentru a desăvârşi lucrarea de mântuire, întemeind în felul
acesta Biserica (Fapte, cap.2).
 EFECTELE PREZENŢEI DUHULUI SFÂNT ÎN VIAŢA CREŞTINILOR

Duhul Sfânt ni se transmite nouă prin Sfintele Taine şi Ierurgiile

Bisericii.

ROADELE PREZENŢEI DUHULUI SFÂNT sunt: DRAGOSTEA,

BUCURIA, PACEA, ÎNDELUNGĂ-RĂBDAREA, BUNĂTATEA, FACEREA DE BINE,
CREDINŢA, BLÂNDEŢEA, ÎNFRĂNAREA, CURĂŢIA (Gal. 5, 22-23).

Tot roade ale Duhului Sfânt sunt: pacea sufletească, întrucât este
numit Mângâietorul (In. 14, 26); instaurare dreptăţii. Duhul Adevărului
(rugăciunea „Împărate Ceresc"); consolidarea unităţii şi a solidarităţii dintre
oameni: Ca toţi fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine,
aşa şi aceştia în Noi să fie una...(In. 17, 21); bunătatea: Vistierul bunătăţii
(rugăciunea „Împărate Ceresc"); curăţirea sufletului de patimi: Vino şi te
sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea (rugăciunea
„Împărate Ceresc"). Sfântul Duh este Cel Care ne deschide inima şi ne
luminează mintea prin harul divin, pentru ca noi să ne putem întâlni cu
Hristos. Cea mai mare roadă a Duhului Sfânt este DOBÂNDIREA
SFINŢENIEI: “Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele
Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru. (I Cor. 6, 11).

Duhul Sfânt e cea de a treia Persoană dumnezeiască, izvorul tuturor

harurilor şi darurilor cu care suntem înzestraţi. De aceea, se cuvine să-L
cinstim, fie prin rugăciuni, fie prin conlucrarea noastră cu El. Dar cum se
revarsă peste noi Duhul Sfânt? Prin harul divin.

HARUL. RAPORTUL DINTRE HAR ŞI LIBERTATE. PREDESTINAŢIA

Scopul sau menirea fiinţei umane este unirea în veşnicie cu Dumnezeu Tatăl,
adică mântuirea: Iisus Hristos, prin jertfa Sa de pe cruce, a deschis porţile
Raiului întregii omeniri (mai precis, ne-a izbăvit de sub povara păcatului
strămoşesc), iar prin învierea cea de-a treia zi ne-a dăruit din nou nemurirea
cea pe care Adam a pierdut-o în momentul căderii.

Dar, cu toate acestea, mântuirea fiecăruia dintre noi nu este numai rodul
jertfei lui Hristos ci este şi rezultatul străduinţelor şi al pocăinţei fiecăruia.
„Lucraţi cu frică şi cu cutremur la mântuirea voastră (Flp. 2, 12) ne spune Sfântul
Apostol Pavel. Uşa Raiului este Fiul lui Dumnezeu, cheia care deschide uşa este
Duhul Sfânt, iar pe Duhul Sfânt, a treia Persoană a Sfintei Treimi, sfinţiţorul şi
desăvârşitorul tuturor lucrărilor dumnezeieşti ale mântuirii, îl găsim în Biserică, în
Sfintele Taine.
 HARUL DIVIN ESTE ENERGIA NECREATĂ CARE IZVORĂŞTE DIN FIINŢA DIVINĂ A
CELOR TREI IPOSTASURI ŞI CARE SE REVARSĂ PRIN DUHUL SFÂNT ASUPRA OAMENILOR
ÎN SCOPUL MÂNTUIRII ŞI SFINŢIRII LOR.

Fără harul lui Dumnezeu, nimeni nu se poate mântui.

„În har sunteţi mântuiţi, prin credinţă” (Efes. 2, 8-9), ne spune Sfântul
Apostol Pavel, deoarece firea noastră cea slabă întinată de păcat şi biruită de
puterea potrivnicului, nu poate face singură nici o faptă bună spre mântuire. „Fără
de Mine nu puteţi face nimic” (In. 15, 5), ne spune Mântuitorul, şi oricât de multe
fapte bune am face, tot slugi netrebnice (Lc. 17, 10) am rămâne înaintea lui
Dumnezeu, Care este izvorul milostivirii.

CARACTERISTICILE HARULUI

De aceea, pentru a face primii paşi spre Dumnezeu, are nevoie de harul primit la
Botez: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va intra în împărăţia
Cerurilor” (In. 3, 5).

Harul dumnezeiesc nu ni se dă ca urmare a unor merite personale.

Dumnezeu, din marea Lui bunătate şi iubire, ni-l oferă GRATUIT. Căci se spune în
Sfânta Scriptură: „în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi:
este darul lui Dumnezeu” (Efes. 2, 8).

UNIVERSALITATEA HARULUI. Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se

mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4). De aceea, harul divin
se dă tuturor oamenilor spre mântuire, căci Iisus Hristos „S-a dat pe Sine preţ de
răscumpărare pentru toţi” (I Tim. 2, 6).

De aceea, Sfinţii Părinţi ne vorbesc despre CONLUCRAREA DINTRE OM ŞI

HARUL DIVIN în iconomia mântuirii. Această conlucrare are la bază libertatea
omului, darul prin care Dumnezeu i-a dat şansa să aleagă între bine şi rău, între
păcat şi virtute, între sfinţenie şi decădere: Dacă el alege calea desăvârşirii,
Dumnezeu îi aprinde înainte făclia harului. Omul îi dăruieşte Părintelui său, cu
smerenie şi Cu căinţă, puţinul pe care e în stare să-l facă pentru mântuirea
sufletului său. Iar Acesta, ca un Tată bun şi îndurat, îi trimite în ajutor harul Său,
cel care desăvârşeşte încercarea omenească şi care întăreşte neputinţa omenească
cu putere de sus (Ceea ce e cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu).

Pentru a fi folositoare în vederea mântuirii, faptele bune ale omului trebuie

însoţite de SMERENIE. Prin smerenie Sfânta Fecioara Măria a zdrobit capul
şarpelui, născând pe Izbăvitorul omenirii. Şi tot prin smerenie Dumnezeu a dăruit
omului puterea de a birui orice ispită a vrăjmaşului. SMERENIA este, aşadar, cheia
prin care se deschide uşa Raiului şi virtutea care oglindeşte cel mai bine
 lucrarea harului Sfânt asupra Omului. Dacă omul nu s-ar goli de sine înaintea
dumnezeirii, n-ar putea ajunge la conlucrarea cu Dumnezeu şi; n-ar putea atinge
niciodată desăvârşirea... Când spune că SCOPUL VIEŢII CREŞTINE ESTE
DOBÂNDIREA DUHULUI SFÂNT, Sfântul Serafim de Sarov nu face decât să ne
aducă aminte că nimeni dintre noi nu se poate mântui fară a-L chema în adâncul
său pe Mângâietorul, Duhul adevărului, Care pretutindeni este şi pe toate le
împlineşte spre izbăvirea tuturor fiinţelor omeneşti din robia păcatelor şi a
întunericului.

Totuşi, observăm că nu toţi oamenii se mântuiesc, căci mulţi sunt chemaţi,

dar puţini aleşi (Mt. 20, 16). De ce se întâmplă aşa? Pentru că, DEŞI HARUL SE
OFERĂ TUTUROR, EL NU FORŢEAZĂ LIBERTATEA OMULUI, nu sileşte pe nimeni
să-L primească. Căci a spus Mântuitorul: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi
cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu
Mine...” Omul este înzestrat cu libertate, se mişcă liber în tot ceea ce face.
Dumnezeu nu-l coordonează ca pe o marionetă, ci omul este liber să conlucreze
sau nu cu acest har. El este tot timpul chemat să răspundă la colaborarea cu harul,
dar numai el poate hotărî dacă o va face sau nu.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea, în acest sens: „Dumnezeu nu constrânge

pe nimeni, dar dacă Dumnezeu voieşte şi noi nu voim, mântuirea noastră este cu
neputinţă, pentru că El nu voieşte să silească pe nimeni.

Material bibliografic: Biblia sau Sfânta Scriptură,  Isidor TODORAN, Ioan

ZĂGREAN, Dogmatica Ortodoxă, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2000, pp. 235-
243; Ene BRANIŞTE, Ecaterina BRANIŞTE, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe
religioase, Editura Diecezană, Caransebeş, 2001, p. 186; Valer BEL, Dogmă şi
propovăduire, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pp. 102-106.  

Clasa a XI-a " Forme de denaturare a persoanei

umane:minciuna, coruptia, inselatoria"

Intr-o lume supusa secularizarii preceptele morale promovate in

Evanghelia Mantuitorului par desuete iar uneori sunt subiectul unor
dezbateri sterile pe marginea interpretarii lor in spiritul "noilor valori".
Omul -chipul Creatorului in decursul mileniilor a evoluat pe plan
material, de la stadiul epocii pietrei pana la stadiul actual al erei
informatiei, tehnologiei si tehnicii de varf. Dar oare aceasta evolutie s-
a rasfrant si asupra planului afectiv-spiritual?
Din pacate nu. Pacatul originar, comis de primii oameni a lasat rani
adanci in fiinta umanitatii. Chiar mantuita obiectiv prin jertfa lui Hristos
omenirea a continuat sa se afunde intr-o lume a haosului, dezordinii si
a valorilor rasturnate, o lume in care " cei saraci cu duhul adica cei
modesti, cei blanzi, cei ce isi plang pacatele, cei curati cu inima, cei
flamanzi si insetati de dreptate, facatorii de pace" fericiti de
Mantuitorul in cele 9 Fericiri sunt priviti cu compasiune ironica de
majoritatea lumii supusa pacatului si viciului generalizat si ridicat la
rangul de virtute.
Din pacate insa Hristos nu se mai rastigneste inca odata pentru noi ci
la sfarsitul veacurilor va veni ca Drept JUdecator sa judece "viii si
mortii".
Atunci fiecare va fi evaluat in functie de faptele Sale si va fi numit fie
"sluga buna si credincioasa" care a valorificat bine talantii daruiti atat
de generos de Dumnezeu, dupa cum ne arata Pilda Talantilor, fie
"sluga vicleana si lenesa", care a ingropat talantul in terenul arid al
unei vieti banale si supusa total pacatului si viciului.
Deoarece la tot pasul astazi auzim de coruptie sau inselatorie si
combaterea lor, de catre institutii spacializate in acest domeniu
incepem demersul nostru printr-o definitie generica a minciunii,
coruptiei si inselatoriei.
1.Minciuna este conform definitiei din DEX:"afirmare prin care se
denatureaza in mod deliberat adevarul; neadevar. Deprindere de a
minti. Plasmuire a imaginatiei; fictiune, amagire.
Minciuna isi are izvorul la diavol, care este "tatal minciunii"(Ioan
VIII,44), cel care a comis prima minciuna din istoria umanitatii aceea
de a prezenta un rau ca pe un bine aratatand primilor oameni ca e
bine sa incalce porunca Creatorului de a manca din Pomul cunostintei
binelui si raului.
Minciuna este prezenta permanent in istoria umanitatii, desi istoria nu
consemneaza decat minciunile unor indivizi ramasi in ochii posteritatii
si pentru anumite merite. Ea persista ca o antiteza a adevarului, care
este apanajul Divinitatii, care se adreseaza omului de pretutindeni si
de totdeauna prin cuvintele Psalmistului:" pierde-voi pe toti cei ce
graiesc minciuna..."(Psalmul V,6).
Minciuna nu este justificata in nicio situatie deoarece "scopul nu scuza
mijloacele" -acesta este adevaratul sens al frazei denaturata voit in
decursul secolelor de dominatie a minciunii. O alta maxima
spune:"minciuna are picioare scurte". Adevarat, caci o minciuna, chiar
spusa fara intentia sa denatureze adevarul are un final nedorit.
Adevarul o invinge intotdeauna si de aceea denaturarea unui adevar ar
trebui sa ingrijoreze pe orice crestin, care stie ca Hristos a fost
marturisit de toti ca fiind Adevarul in persoana, el promovand si prin
invatatura Sa numai adevarul.
2. Inselaciunea e conform DEX: "inducerea in eroare, escrocherie,
frauda, infractiune constand in inducerea in eroare si pagubirea unei
persoane prin prezentarea drept adevarate, a unor fapte mincinoase
sau invers, in scopul de a obtine pentru sine sau pentru altcineva un
anumit folos material. Derivata din minciuna ea insasi o minciuna
inselatoria este condamnata de porunca IX a Decalogului : " sa nu
marturisesti stramb". Scopul este evident-inselatoria urmareste
nedreptatirea aproapelui prin fraude, infractiuni sau hotii la nivel
institutional...
Fara a polemiza in plan politic ceea ce se intampla in Romania in
ultimele zile, metodele de fraudare a alegerilor prezidentiale ne
demostreaza la ce scara este coruptia la nivel macro-institutional.
Peste tot in lume, din nefericire, este la fel. Inselatoria este metoda ce
mai eficienta pin care diavolul ii prezinta omului un rau ca fiind un bine
aparent. Pe cei care nu comit acte de nedreptate Dumnezeu ii
fericeste, prin gura psalmistului: " fericit barbatul, caruia nu-i va socoti
DOmnul pacatul, nici nu este in gura lui viclesug"(Psalmul XXXI, 2).
3. Coruptia-este conform DEX: " stare de abatere de la moralitate, de
la datorie; depravare; desfrau; venalitate".
Definitia de mai sus acopera toata plaja semantica a termenului. Din
minciuna se ajunge la inselatorie si la coruptie si din pacate intreaga
omenire este astazi supusa coruptiei. Ea este un fapt imoral dar si
ilegal. Contravine deci atat legii divine cat si celei umane. Coruptia
este o stare de fapt a unei lumi supusa secularizarii adica pierderii lui
Dumnezeu. Divinitatea inceteaza astfel sa fie centrul preocuparii
umane, ca omul secularizat este un om egoist nu altruist, insetat de
bogatie, dar nu spirituala, supus coruptiei nu dreptatii. Coruptia se
refera si la proliferarea viciului de natura sexuala-de exemplu coruptia
de minori(pedofilie, incest, prostitutie).
Concluzii: Cele 3 forme de denaturare a persoanei umane: minciuna,
inselatoria, coruptia sunt o cangrena pe fata umanitatii contemporane.
Doar reintorcandu-ne la preceptele perene( ba chiar eterne) ale
Evangheliei Mantuitorului putem sa stopam proliferarea lor, taind raul
de la radacina, caci o lume de mincinosi, inselatori si corupti este
"iadul pe pamant" avant la letrre adica o prefata sau un preambul al
imparatiei intunericului, de aceea Hristos ne cheama si astazi la 2000
de ani de la rastignirea sa mantuitoare sa ne asemanam semintei
cazuta in sol fertil, fecioarelor intelepte, graului , vamesului modest si
smerit si altor modele evanghelice veritabile, parasind cu totul aceste
vicii ale sufletului , care il otravesc si il intuneca, indepartandu-l de
izvorul iubirii si luminii-Dumnezeu.
Clasa a XI-a. Familia creștină azi

Familia crestina si provocarile societatii contemporane

A. Familia creștină în învățătura Vechiului și a Noului Nestament:

Familia – inseparabilă de căsătorie, mai precis de căsătoria ca taină, este cel

dintâi laborator al elaborării personalităţii umane, loc în care se naşte pentru prima dată
ideea de aproapele. Transformarea unui individ în persoană este „cea dintâi operă a
familiei”. Bărbatul şi femeia exprimă două modalităţi de existenţă ale omului. Omul a
fost creat „ca dualitate pentru a exista în relaţie, luat individual el nu se simte complet, îl
caută pe celălalt pentru împlinire şi creaţie”.
Aşadar, căsătoria răspunde impulsului natural, înclinaţiei spontane care se află în
om. Ea îl eliberează pe individ din starea de solitudine, izolare şi separare egocentrică, îl
predispune la a-şi depăşi propriile limite, abandonându-se pe sine pentru a-şi putea
deplasa centru de greutate spre celălalt, pentru a i se putea dărui.

a) În Vechiul Testament: Căsătoria a luat fiinţă odată cu crearea primilor

oameni. Astfel, după crearea lui Adam, Dumnezeu, văzând că este singur, i-a făcut
„ajutor” potrivit pentru el şi a zis: Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor
potrivit pentru el..., din coasta luată din Adam a făcut Dumnezeu femeie şi a dus-o lui
Adam (Facere 2). La vederea Evei, Adam a zis: Iată, aceasta-i os din oasele mele şi
carnea din carnea mea, ea se va numi femeie pentru că e luată din bărbatul său. De aceea
va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup
(Facere 2). Prima familie a fost întemeiată în Rai având ca preot şi martor pe Însuşi
Dumnezeu: Creșteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul (Facere 1). Dacă până la căderea
în păcat, soţii trăiau într-o armonie deplină, după aceea situaţia se schimbă: Atrasă vei fi
de bărbatul tău şi el te va stăpâni (Facere 3). Din aceste cuvinte ale lui Dumnezeu rezultă
că femeia este pusă deja într-o stare de oarecare dependenţă de bărbat, situaţie de care el
va abuza.

b) În Noul Testament: Mântuitorul restaurează caracterul religios al căsătoriei

prin harul Duhului Sfânt, purifică, înnobilează iubirea conjugală. El îşi inaugurează
activitatea cinstind căsătoria cu prezenţa Sa la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 2-11),
săvârşind acolo cea dintâi minune. Mântuitorul Hristos afirmă necesitatea revenirii la
ordinea iniţială a familiei întemeiată prin căsătorie, pronunţându-se împotriva poligamiei
pe care o denunţă ca fiind o cădere de la rânduiala căsătoriei monogame: N-aţi citit că Cel
ce i-a făcut de la început, i-a făcut bărbat şi femeie? (Matei 19). Bărbatului nu-i este
îngăduit să-şi lase femeia sa, şi nici femeii bărbatul ei, chiar dacă Moise a făcut unele
compromisuri în această privinţă: pentru învârtoşarea inimii voastre, v-a dat voie Moise
să lăsaţi pe femeile voastre, dar la început nu a fost aşa (Matei 19). Familia a fost rânduită
de Dumnezeu: pentru aceea va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa
şi vor fi amândoi un trup (Matei 19).
În ce priveşte desfacerea căsătoriei, învăţătura Mântuitorului este clară: Ceea ce
Dumnenezeu a împreunat omul să nu despartă (Matei 19). Ruperea unităţii familiale este
permisă numai pentru motive de desfrânare. Mântuitorul spune: Iar eu zic vouă că oricine
va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, săvârşeşte adulter, şi cine s-a
însurat cu cea lăsată, săvârşeşte adulter (Matei 19). Dar, cu toate că prin păcat legătura
sufletească dintre soţ şi soţie e destrămată, legătura căsătoriei nu s-a desfiinţat între cel ce
şi-a lăsat soţia prin faptul că a părăsit-o. Soţii îşi aparţin unii altora, lucrarea divină a
unirii lor neputând fi desfiinţată printr-un act omenesc. Astfel, prin cuvintele: Oricine va
lăsa pe femeia sa şi îşi va lua alta, săvârşeşte adulter cu ea, iar femeia, de-şi va lăsa
bărbatul şi se mărită cu altul săvârşeşte adulter (Marcu 10), Mântuitorul afirma nu numai
indisolubilitatea căsătoriei ci şi egalitatea deplină a celor doi soţi.
Dintre Sfinţii Apostoli, Sfântul Apostol Pavel insistă cel mai mult şi face referiri
la instituţia familiei, la membrii şi la raporturile dintre ei, dând o serie de norme şi
îndemnuri pentru reglementarea vieţii sociale în primele comunităţi creştine. Spre
deosebire de lumea păgână, în care bărbatul era despotul familiei, având puteri absolute
asupra soţiei şi copiilor, în familia creştină soţii devin egali înaintea lui Dumnezeu: nu
mai este parte bărbătească, nici femeiască, pentru că voi sunteţi una în Hristos Iisus
(Galateni 3).
Căsătoria este un dar al lui Dumnezeu, la fel ca şi fecioria (1 Corinteni 7), Sfântul
Apostol Pavel îndemnând la viaţa în feciorie: Bine este pentru om să nu se atingă de
femeie, dar pentru prevenirea desfrâului admite căsătoria: dar din cauza desfrânării,
fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său... fiindcă mai bine
este să se căsătorească decât să ardă (1 Corinteni 7).
Legătura fizică dintre bărbat şi femeie este legitimă şi voită de Dumnezeu: Să nu
vă lipsiţi unul de altul, decât cu buna învoială pentru un timp...şi iarăşi să fiţi împreună ca
să nu vă ispitească Satana din pricina neînfrânării voastre (1 Corinteni 7), aceasta pentru
combaterea concupiscenţei, cât şi pentru realizarea comuniunii totale în iubire,
întrajutorare reciprocă şi naştere de prunci.
Numai iubirea reciprocă a soţilor face posibilă înţelegerea locului şi rolului
fiecaruia în unitatea familiei, fiecare având drepturi şi responsabilităţi proprii, care se
intersectează cu ale celuilalt: dreptul la iubire (1 Corinteni 7, Efeseni 5) dreptul şi
stăpânirea asupra trupului celuilalt (1 Corinteni 7), obligaţia soţului de a purta de grija
soţiei sale ca de însuşi trupul lui, jertfindu-se după modelul jertfei lui Hristos pentru
Biserica (Efeseni 5).
Prin căsătorie, soţii se împărtăşesc unul din puterile celuilalt, de darurile şi
virtuţile celuilalt, astfel: Bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi
femeie necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios (1 Corinteni 7). De mai multe
ori, Sfântul Apostol Pavel înşiră păcatele care trebuie să lipsească din viata creştină.

Desfrâul era unul dintre cele mai răspândite păcate în lumea păgână, fiind
întâlnit uneori şi în unele practici cultice, el prezenta un real pericol pentru viata creştină.
Astfel e amintit cazul incestuosului din Corint: nici între neamuri nu s-a pomenit cineva
ca să aibă pe femeia tatălui său (1 Corinteni 5).
Satisfacerea poftelor trupeşti în afara căsătoriei este considerat un păcat grav, prin
desfrânare întinându-se trupul tainic al lui Hristos (1 Corinteni 6), trupul omului fiind
considerat templu al Duhului Sfânt (1 Corinteni 6).

În ceea ce priveşte problema divorţului, Sfântul Apostol Pavel este categoric:

Femeia să nu se despartă de bărbat... tot aşa, bărbatul să nu-şi lase femeia (1 Corinteni 7).
Cei care s-au despărţit au două posibilităţi, ori să rămână aşa, ori să se împace. Legătura
căsătoriei dintre cei doi soţi rămâne validă pe tot parcursul vieţii celor despărţiţi, numai
moartea dezlegând această legătură: Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăieste
bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se căsătorească cu cine vrea, numai
întru Domnul (1 Corinteni 7).
Naşterea de prunci este socotită în Vechiul Testament ca o binecuvântare divină,
iar în Noul Testament este considerată ca fiind mijloc de mântuire: femeia se va mântui
prin naştere de prunci, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie
(1 Timotei 2). Cu toate acestea, naşterea de prunci nu e singura modalitate de dobândire a
mântuirii; dacă unele familii nu pot avea copii, asta nu înseamnă că pentru ele nu există
mântuire. După afirmaţia Sfântului Apostol Pavel, chiar şi cei care au copii sunt în
situaţia de a-şi pierde mântuirea dacă nu-i cresc în credinţă, în iubire şi în sfinţenie.
Naşterea de prunci presupune şi responsabilitatea creşterii lor întru înţelepciune şi
învăţarea poruncilor lui Dumnezeu (Efeseni 6).

B. Problema familiei astăzi:

a) Criza familiei în Europa:

Statisticile demografice arată că în Europa scade numărul căsătoriilor (în Uniunea
Europeană: 5 căsătorii la 1000 persoane) și crește numărul divorțurilor, mai ales în
Europa Occidentală. Copii mai puțini, bătrâni mai mulți: un continent care îmbătrânește –
aceasta este imaginea actuală a Europei.
Cauzele sunt multiple: mutații de ordin cultural, tehnic, etc., accelerează
fenomenul de secularizare ca pierdere a dimensiunii sacre a vieții și intensifică în mod
alarmant mentalitatea individualistă exacerbată, mercantilă, narcisistă și nihilistă.
Absența idealului pe termen lung și a valorilor creează adesea în om sentimentul vidului,
al singurătății și al abandonului, deteminând mulți oameni să se refugieze în practica
drogului, violenței, în sectarism și suicid.
La criza aceasta de ordin spiritual din Europa Occidentală se mai adaugă în
Europa Centrală și Orientală, în fostele țări cu regim comunist, și alți factori negativi care
lovesc în familie: sărăcia, șomajul, sectele prozelitiste, violența, nesiguranța zilei de
mâine, emigrația spre țări mai bogate.
În România, criza familiei se manifestă și în abandonul copiilor și în abandonul
părinților, în numărul mare de avorturi și în creșterea numărului divorțurilor, creșterea
violenței în familie și creșterea delicvenței juvenile. Cauzele, pe lângă cele economice,
specifice perioadei de tranziție se datorează și secularizării impuse de regimul comunist
prin faptul că educația copiilor și tinerilor, adulții de azi, a fost un monopol al Statului, iar
părinții n-au avut posibilitatea să educe suficient copiii și tinerii în credința creștină,
ateismul fiind ideologia oficiala în toate instituțiile de învățământ.

b) Efortul Bisericii de a apăra familia:

Binecuvântarea familiei de către Domnul nostru Iisus Hristos la nunta de la Cana,

când a transformat apa în vin la solicitarea Maicii Domnului (icoana Bisericii rugătoare)
de a ajuta o familie nouă în nevoie, constituie pentru noi o puternică bază a speranței
creștine. Hristos, care a schimbat apa în vin, poate schimba criza într-o speranță nouă,
poate aduce bucurie acolo unde amenință lipsurile și tristețea. Noi însă trebuie să-L
rugăm, să-i spunem Lui ce lipsește cu adevărat familiei astazi, și să spunem familiei
creștine în criză că de fapt criza ei cea mai profundă este insuficienta ei deschidere spre
ajutorul lui Hristos și al Maicii Domnului în organizarea însăși a vieții conjugale.
Cu alte cuvinte, este vorba despre insuficienta cultivare a sfințeniei sau
sacramentalității familiei. Reintroducerea religiei în școală, integrarea învățământului
teologic, liceal și universitar, în rețeaua de stat, specializarea în teologie - asistență
socială, prezența preoților de caritate în diferite instituții ale Statului, armată, spitale,
penitenciare, reprezintă un potențial important pentru o cooperare fructuoasă în
rezolvarea multor probleme de ordin spiritual, moral, pastoral și social cu care se
confruntă familia azi.
 c) Probleme de bioetică:

Avortul:
Biserica susţine că dreptul la viaţă al fiului nenăscut este egal cu al mamei. Mama
n-ar avea, în acest caz, un dublu drept la viaţă aşa cum susţin proavortiştii. Situaţia este,
din punct de vedere creştin, tocmai inversă: dreptul la viaţă al celui ce urmează să se
nască este mai important decât dreptul la sănătate al mamei. Mai mult, dreptul la viaţă al
copilului care urmează să se nască este sigur, în timp ce pericolul pentru viaţa şi sănătatea
mamei nu este aşa de sigur (cel puţin în majoritatea cazurilor). Biserica, cu întreaga ei
învăţătură dogmatică, morală şi canonică întemeiată pe Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie, a fost în toate timpurile şi locurile împotriva avortului ca teorie şi practică,
calificându-l drept crimă împotriva vieţii umane, în rândul păcatelor strigătoare la cer.
În rânduiala Sfintei Taine a Cununiei se cuprind rugăciuni pentru rodnicia
căsătoriei, iar în epitimiile de la spovedanie sunt condamnate toate abaterile de la porunca
dată primilor oameni „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul” (Facere 1, 28). Sfinţii
Părinţi hotărăsc pedepse bisericeşti pentru cei ce predică înfrânarea de la procreare şi
socotesc virtute numai fecioria.
Astăzi, concluziile medicinii, ale antropologiei, ale biochimiei şi ale biologiei
contemporane sunt de acord cu învăţătura Bisericii. Ele ne spun că avortul, din moment
ce întrerupe o viaţă cu identitate separată, este crimă; că embrionul este viaţă cu existenţă
şi identitate de sine, individ cu toate drepturile din momentul conceperii.
Consecinţele acestui principiu fundamental pe care îl accentuează cu multă
claritate Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre, sunt următoarele: - "Cea care leapădă fătul cu
voie este supusă judecăţii pentru ucidere" (Sf. Vasile cel Mare, can.2); - "Cei care dau
medicamente abortive sunt ucigaşi, şi ei şi cei care primesc otrăvuri ucigătoare de
embrioni" (Sf. Vasile cel Mare, can.8); - Complicitatea la avort este complicitate la
ucidere.
Sf. Ioan Gură de Aur considera împreună vinovat de păcatul uciderii şi pe
bărbatul femeii care purcede la avort: "De ce semeni acolo unde ogorul are de gând să
strice rodul? Acolo unde se săvârşeşte ucidere înainte de naştere? Căci nici pe desfrânată
nu o laşi să rămână desfrânată, ci o faci ucigaşă de om!" (Sf. Ioan Gură de Aur,
Comentariu la Epistola către romani).
Sfântul Vasile cel Mare în Canonul 52 consideră tot atât de vinovate pe femeile
care suprimă fătul ca şi pe cele care-şi părăsesc copiii, nu-i hrănesc şi-i expun milei
publice.
Canonul 36 al Sfântul Ioan Postitorul prevede ca „femeii” care nu se îngrijeşte
de fătul său şi din cauza neglijenţei avortează, i se dă pedeapsa pentru ucidere
premeditată.
Sf. Iustin Martirul şi Sf. Clement Alexandrinul afirmă că omului nu-i este îngăduit
să se căsătorească decât în vederea continuării speciei umane şi ca o piedică în calea
desfrânării.
Datoria de a naşte copii reiese indirect şi din canoanele ce opresc desfrânarea şi
păcatele împotriva firii pe care Sfântul Grigorie de Nyssa, în Canonul 4, le asimilează
adulterului.
Pentru Biserica lui Hristos, avortul sau întreruperea sarcinii nu este un oarecare
act nepermis moral, ci este, fără nici un fel de nuanţări, ucidere. Este ucidere cu
premeditare. Este ucidere mai vinovată, mai păcătoasă şi mai urâtă de Dumnezeu decât
oricare ucidere, pentru că ia dreptul la viaţă unei fiinţe omeneşti înainte de a o gusta şi
mai ales înainte de a se învrednici de Sfântul Botez.
Biserica este datoare:
  să lumineze cât mai larg poporul credincios în legătură cu semnificaţia
spirituală a avortului, propovăduind cu toată tăria cuvenită că avortul este
ucidere;
 să atragă atenţia duhovnicilor să nu se arate indulgenţi vizavi de cei ce
săvârşesc avortul şi să le prescrie canoane foarte aspre;
 să accentueze că metoda avortivă, oricare ar fi ea, echivalează cu o crimă
evidentă, din moment ce rezultatul este totdeauna acelaşi: luarea vieţii unei fiinţe
umane; să facă apel la medici, la personalul medical să refuze astfel de acţiuni
păcătoase.

Contracepția:
Una dintre responsabilităţile familiei creştine este cea a procreării responsabile,
în conformitate cu porunca divină: “creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul”, o
familie fără copii fiind cel mai adesea asemănată unui pom neroditor. Sustragerea voită
de la această responsabilitate prin mijloace care contravin eticii, dar şi moralei creştine,
reprezintă o încălcare frauduloasă a principiilor instituţiei căsătoriei. Din păcate, azi, mai
mult ca oricând, urmare evoluţiei tehnicii medicale, dar şi secularizării societăţii
moderne, cuplurile creştine sau necreştine se sustrag de la responsabilitatea procreării,
utilizând mijloace de prevenire sau întrerupere a sarcinii, care contravin total eticii,
deontologiei medicale hipocratice, dar mai ales moralei creştine care apără viaţa şi
principiile ei, chiar din momentul zămislirii.
Biserica nu acceptă planning-ul familial şi metodele sau mijloacele
contraceptive, care sunt practici îndreptate împotriva vieţii (Pr. Prof. Dr. Nicolae
Necula).
Contracepţia e calificată de Biserică drept un act lipsit de responsabilitate morală,
iar în forma în care este practicată azi, drept un act extrem de grav, egoist şi criminal, din
cauza insensibilităţii faţă de viaţa înzestrată cu suflet din pântecele matern.

Fecundarea in Vitro:
Această metodă nu este etică nici dacă donatorul este soţul. Problema procreării
asistate devine și mai delicată atunci când intervine o a treia persoană donator. În acest
caz consimţământul cuplului trebuie să fie dat în mod expres. Cea de a treia persoană,
donatoare, nu poate avea nici un drept în familie şi nici asupra noului copil. Donatorul
rămâne anonim pentru primitor, dar şi primitorul pentru donator. Anonimatul donatorului
poate avea însă consecinţe morale dezastruoase, conducând la incest, în situaţia când, la
un moment dat, o femeie poate primi sperma tatălui său sau a fratelui. Ca procedeu
tehnic, embrionii concepuţi prin fecundaţia in vitro se donează unui cuplu steril. În
această situaţie, mama legală nu este mama biologică, iar tatăl legal nu este tatăl genetic.
Femeia care acceptă să poarte sarcină în locul altei femei şi să aibă copil pentru aceasta,
se numeşte „mamă surogat”, iar jurnalistica îi spune: „închiriere de uter”.

d)Adoptiile:

58% din copiii români se nasc în afara căsătoriei. Jumătate din copiii născuți în
țara noastră au un singur părinte trecut în certificatul de naștere și sunt crescuți în familii
monoparentale sau în cupluri "consensuale".
Valorile tradiționale ale familiei se destramă în confruntare cu modelele vestice și
datorită unei sărăcii generalizate. Pe fondul acestor probleme s-a dezvoltat în ultimii ani o
adevărată industrie a adopțiilor internaționale, față de care statul român, deși supus unor
presiuni externe deosebite, dorește să adopte o poziție fermă la care s-a aliniat și Biserica
Ortodoxă Română.
Prin comunicatul de presă din februarie 2004, Sfântul Sinod a hotărât să nu se
încurajeze principiul și practica adopțiilor internaționale, „socotind că România nu este
atât de săracă încât să nu-și poată hrăni și crește copiii. Continuându-și experiența de
până acum, aceea de adopție a copiilor în familii de credincioși și preoți din România,
Biserica Ortodoxă Română binecuvântează și sprijină orice inițiativă și faptă de acest
fel”.

e) Implicații pastorale ale căsătoriilor mixte:

Căsătoriile mixte au fost o realitate cu care Biserica s-a confruntat chiar din
epoca apostolică, căci unii dintre membrii ei, recrutați dintre iudei și păgâni, încheiau
căsătorii legale din punct de vedere al legislației civile, cu necreștini. În același timp
exista și situația în care unul dintre soții păgâni se convertea la creștinism, ceea ce aducea
dupa sine întrebarea firească dacă ei trebuie să mai rămână în legătura conjugală deja
existentă.
Care a fost atitudinea Bisericii față de aceste două situații? La această întrebare
răspunde foarte precis Sf. Apostol Pavel care arată că, privitor la căsătoriile dintre
creștini și păgâni, acestea sunt interzise de-a dreptul: Nu vă înjugați la jug străin cu cei
necredincioși, căci ce însoțire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtășire are lumina
cu întunericul? Și ce învoire este între Hristos și Veliar, sau ce parte are un credincios cu
un necredincios? (2 Corinteni 6).
Referitor la cel de-al doilea aspect, Sf. Apostol Pavel arată că, în cazul
căsătoriilor mixte care se creează prin convertirea unuia dintre soții necreștini la religia
creștina, acestea sunt admise. Când însă, în viața Bisericii și-au facut apariția învățăturile
greșite, ereziile și schismele, și orice fel de abatere sau rătăcire de la rânduiala și viețuirea
creștină adevărată, Biserica a devenit mai prudentă, prin respect față de credință, și a
interzis comuniunea în cadrul familiei cu cei care nu viețuiau după buna rânduială. Așa se
face că atât legea bisericească nescrisă, cunoscută sub denumirea de obicei sau cutumă,
ca și legea scrisă, adică sfintele canoane, au interzis căsătoriile creștinilor ortodocși cu
necreștinii și cu ereticii de tot felul, ca și cu schismaticii. Mai mult, ea a obligat atât pe
necreștini, cât și pe eretici și schismatici ca, înainte de a încheia căsătoria cu creștinii
ortodocși, să treacă la dreapta credință, primii prin Botez și Mirungere, ceilalți numai prin
Mirungere, în urma mărturisirii dreptei credințe, dacă au avut Botezul săvârșit valid, în
numele Sfintei Treimi. Astfel, Biserica a impus și obligativitatea botezării și educării
copiilor rezultați din asemenea căsătorii în dreapta credință.

f) rolul familiei în educația copiilor și a tinerilor:

În România ultimilor ani demografia a suferit schimbări majore. Odată cu

deschiderea granițelor și integrarea în U.E., din cauza sărăciei și a neajunsurilor, mulți
oameni și-au căutat un trai mai bun în alte zone ale Europei sau chiar ale lumii. Problema
mutațiilor demografice (din interior în exteriorul țării, din mediul rural în cel urban),
coroborată cu neajunsurile, are implicații social-religioase grave: tineretul român trece
printr-o mare criză de educaţie, familia, şcoala, armata şi chiar Biserica nu mai au rol
formativ pentru tineret, au slăbit foarte mult în rostul lor; familia, dacă mai naşte copii, nu
mai are cu ce să-i crească, tinerii nu-şi doresc copii, nu cunosc rostul familiei şi nici nu
sunt ajutaţi să-l înţeleagă; este o lipsă de preocupare a părinţilor pentru copii, poate şi din
cauza vieţii pe care o duc. Iată de ce, fără o creştere adecvată, fără supravegherea
părinţilor, nu mai putem vorbi de cei "şapte ani de acasă". Şcoala (care trebuie să formeze
omul cult, studios, respectuos, deştept, interesat de cultură) a devenit un loc în care se
simte o atmosferă de decădere morală, de delăsare; în şcoală au pătruns droguri, iar
profesorii nu mai au autoritate asupra elevilor.
Educaţia prin intermediul televizorului este o mare capcană. Timpul petrecut
în faţa televizorului e timp mort. Mintea pierde putere lăuntrică; se concentează la
lucruri fără importanţă, nu acumulează cunoştinţe care să-i fie de folos pe parcurs.
De aceea, un mediu familial lipsit de căldură sufletească sau, şi mai grav, viciat,
este foarte nociv pentru creşterea şi formarea copilului. Defectele părinţilor se vor regăsi
în comportamentul copilului devenit adult. Părinţii lacomi transmit, vrând-nevrând,
această trăsătură de caracter negativ şi copiilor, îi împing pe calea avariţiei, a obţinerii de
cât mai mulţi bani şi bunuri materiale. Copiii crescuţi într-un climat violent pot deveni, la
rândul lor, la vârsta adultă, ei înşişi violenţi.
Juvenal făcea următoarea remarcă: «Părinţii răi au fiii şi mai răi. Dacă aceştia
sunt crescuţi în lăcomie şi celelalte vicii, în cele din urmă ei se răzvrătesc împotriva
părinţilor şi asta se întâmplă după dreapta judecată a lui Dumnezeu».
Din acest motiv, duioşia şi tandreţea sunt înţelese ca cele mai naturale, mai fireşti
manifestări ale vieţii. Ele asigură cu certitudine căldura şi confortul sufletesc al întregii
familii.
În ajutorarea familiei în vederea educării copiilor, un rol important îl are
Biserica, prin activitatea ei social-filantropică, ce urmărește, printre altele:
 prevenirea instituționalizării copilului a cărui familie înregistrează dificultăți în
asigurarea unei îngrijiri și educații corespunzătoare;
 prevenirea abandonului copilului;
 prevenirea delincvenței juvenile și a abandonului școlar;
 diminuarea fenomenului de violență domestică;
 prevenirea disoluției familiilor care prezintă disfuncționalități.

g) problema eutanasiei în concepția Bisericii:

Prin eutanasie, care înseamnă „moarte frumoasă” sau uşoară, se subînţelege

ajutorul medicului în curmarea vieţii bolnavului ce suferă de o boală incurabilă. Oricât de
strictă ar fi legea eutanasiei, în privinţa „apărării” drepturilor bolnavilor, viaţa, fiind un
dar de la Dumnezeu, trebuie apărată şi nu distrusă. În locul dreptului de a-şi decide
propria moarte, ar trebui să i se dea bolnavului dreptul de a apela la mila lui Dumnezeu,
fiindcă orice suferinţă pentru om este o posibilitate de a-şi ispăşi păcatele prin pocăinţă.
Potrivit învăţăturii creştine, omul are trei mari datorii: faţă de Dumnezeu, pe
care trebuie să-L iubească cu toată inima lui și cu tot sufletul lui; faţă de el însuşi şi faţă
de aproapele, pe care trebuie să-l iubească ca pe sine însuşi. Dragostea de sine trebuie să
cuprindă întreaga persoană umană, trup şi suflet, având grijă în primul rând de suflet,
fiindcă, ce-i va folosi omului dacă ar câştiga lumea întreagă, iar sufletul îl va pierde?
(Matei 16), dar având grijă şi de sănătatea trupului, pentru a-l putea folosi în slujba lui
Dumnezeu şi a aproapelui, atât timp cât este rânduit de Creator. În caz de boală, ne putem
îndepărta de Dumnezeu, sau ne putem uni mai strâns cu El.
În primul rând, trebuie să cerem ajutor de la Domnul nostru Iisus Hristos, care
este „Doctor al sufletului şi al trupului”, pentru că El a venit să vindece şi să mântuiască
omul întreg, trup şi suflet. De aceea, în faţa oricărei suferinţe, trebuie să dăm dovadă de
răbdare şi să ne rugăm lui Dumnezeu să ne trimită ajutorul de care avem nevoie, aşa cum
ne-a făgăduit Mântuitorul: Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi
(Matei 21).
E necesar să apelăm şi la ajutorul medicului, pe care trebuie să-l cinstim cu
cinstea cuvenită, căci şi pe el l-a făcut Domnul să nu se depărteze de la tine, căci şi de el
ai trebuinţă (Sirah 38). Medicul trebuie să fie pregătit din punct de vedere profesional şi
totodată moral. Datoria lui este de a lupta pentru sănătatea pacientului, iar celor în stadiul
de pe urmă să le aline suferinţele, şi nu este în drept să grăbească în mod intenţionat
procesul natural al morţii.

h) inițiative pastorale privind protecția persoanelor în vârstă:

Atenţia şi angajarea Bisericii în favoarea celor în vârstă nu datează de astăzi.

Bătrânii nu trebuie să se simtă la marginea vieţii Bisericii, elemente pasive ale unei lumi
în exces de mişcare, ci subiecţi activi ai unei perioade fecunde din punct de vedere uman
şi spiritual a existenţei umane. Timpurile actuale prezintă problematici diferite din punct
de vedere pastoral:
Marginalizarea:
Dintre problemele pe care nu rareori le trăiesc bătrânii de astăzi, una - poate mai
mult decât celelalte - atentează la demnitatea persoanei: marginalizarea. Dezvoltarea
acestui fenomen, relativ recent, a găsit teren propice într-o societate care, tinzând numai
spre eficienţă şi spre imaginea rafinată a unui om veşnic tânăr, îi exclude din propriile
"circuite relaţionale" pe cei care nu mai întrunesc aceste cerinţe.
Dimensiunea cea mai dramatică a acestei marginalizări este lipsa raporturilor
umane, care fac persoana în vârstă să sufere nu numai din cauza separării, dar şi a
abandonării, a solitudinii, a izolării. În plus, împreună cu contactele interpersonale şi
sociale care scad, încep să lipsească şi stimulentele, informaţiile, instrumentele culturale.
Cei în vârstă, experimentând neputinţa de a-şi schimba situaţia proprie, pentru că li se
face imposibilă participarea la procesele decizionale care-i privesc atât ca persoane cât şi
ca cetăţeni, sfârşesc prin a pierde sensul de apartenenţă la comunitatea ai căror membri
sunt şi ei.

Asistența:
Şi astăzi, pentru a îngriji şi asista bătrânii bolnavi, pe cei care nu se descurcă
singuri, fără familie sau cu mijloace economice precare, se recurge - şi încă din ce în ce
mai mult - la sistemul asistenţei instituţionalizate. Dar institutul de binefacere se poate
transforma într-un fel de separare a persoanei de contextul civil. Anumite alegeri socio-
asistenţiale şi instituţiile care au izvorât de aici, lesne de înţeles într-un trecut cu context
social şi cultural diferit, sunt acum depăşite şi în contrast cu o nouă sensibilitate umană.
O societate conştientă de propriile datorii faţă de generaţiile mai în vârstă, care au
contribuit la construirea prezentului său, trebuie să ştie să creeze instituţii şi servicii
adecvate. Acolo unde este posibil, trebuie să se garanteze persoanelor în vârstă
posibilitatea de a rămâne în mediul lor graţie intervenţiilor de ajutor, cum ar fi asistenţa la
domiciliu, pe care Biserica o poate administra prin activitatea socială a ei.
Participarea vârstnicilor la activitățile Bisericii:
Este necesară intregrarea persoanelor în vârstă la comuniunea harică, prin
administrarea Sfintelor Taine, participarea la rânduielile Bisericii, slujbe și activități
sociale.

i) pastorația familiilor defavorizate:

Conform învăţăturii Mântuitorului, mai ales în parabola bunului samarinean

(Luca 10), starea de nevoie face ca săracul, făcând abstracţie de orice considerare
referitoare la cultură şi la religie, să fie aproape de fiecare dintre noi, iar fiecare dintre noi
să fie aproape de cel sărac, transformându-l pe acesta în Hristos însuşi. Slujirea în
favoarea săracilor ridică, în epoca noastră, probleme complexe, legate de raporturile
modificate dintre Biserică şi comunitatea civilă.
Aşadar, în fiecare creştin trebuie să fie cultivată conştiinţa implicării
fundamentale la edificarea unei comunităţi de iubire fraternă şi de traducere în fapte a
iubirii pentru cei săraci.
Grija Bisericii faţă de omul aflat în nevoie trebuie să fie manifestată, înainte de
toate, la nivel de parohie, ca formă de comunitate creştină mai uşor accesibilă fiecărei
persoane.
Parohia oferă, prin natura sa, oportunităţi specifice de cunoaştere a situaţiilor
indivizilor aflaţi în nevoie, de stabilire a unor raporturi personale cu aceştia, de integrare
a persoanei defavorizate - bolnav, în vârstă, minor cu probleme de adaptare şi aşa mai
departe - în cadrul contextului social în care aceasta trăieşte. Fiecare parohie să acţioneze
în colaborare cu celelalte parohii, prin intermediul coordonării ecleziale venite de la forul
eclezial superior, pentru a reuşi să ţină legătura cu instituţiile civile şi, în general, cu toate
iniţiativele prezente în sectorul asistenţei sociale din teritoriu.
Membrii comunităţii parohiale au datoria să se îngrijească de propriii săraci şi
nevoiaşi, străduindu-se să găsească resurse locale pentru a veni în ajutorul celor
neajutoraţi; în îndeplinirea acestei îndatoriri, Biserica nu trebuie să lase nicidecum
impresia unei instituţii de distribuire a bunurilor materiale.

Nunta din Cana Galileii

Potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă, familia este aşezământul divin creat de

Dumnezeu în rai, prima societate naturală, o legătură indisolubilă dintre bărbat şi
femeie (Fac. 2, 18, 21-24). Familia este cea dintâi instituţie, izvor a tuturor
celorlalte, unitatea primordială a întregii societăţi. Legătura care se realizează
între un bărbat şi o femeie devine mai puternică decât orice legătură de sânge,
căci a spus Dumnezeu: va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu
femeia sa şi vor fi amândoi un trup (Fac. 2, 24).

Dacă în Vechiul Testament familia era o legătură naturală, firească, dintre

un bărbat şi o femeie, odată cu naşterea creştinismului, ea este ridicată de Hristos
la rang de Taină. Căsătoria, prin care se întemeiază familia, devine taină mare
(Ef. 5, 32), prin care cei doi soţi primesc binecuvântarea şi harul Duhului Sfânt,
care îi ajută în îndeplinirea scopului ei şi în împlinirea şi desăvârşirea dragostei
dintre soţi. Legătura dintre bărbat şi femeie este văzută ca model al legăturii dintre
Hristos şi Biserică.

Motivul căsătoriei este iubirea dintre soţi, iar scopul acesteia este întreit: în
primul  rând, ajutorul reciproc (Fac. 2, 18), apoi naşterea de copii (Fac. 1, 28),
şi nu în ultimul rând, ferirea de desfrânare (1 Cor. 7,| 2).

Soţii sunt datori să se iubească şi să se cinstească (1 Cor. 7, 3), să fie fideli unul
altuia, să-şi iubească copiii, asigurându-le bunăstare materială, dar şi o bună
educaţie. Copiii, la rândul lor, trebuie să-şi cinstească părinţii, să-i asculte, să-
ajute şi să se roage pentru ei, atât cât sunt în viaţă, cât şi după moarte.

Biserica îndeamnă pe membrii familiei să petreacă viaţa într-o atmosferă de

rugăciune, avându-L în felul acesta mereu pe Dumnezeu în mijlocul ei, fiind
conştienţi că tot ceea ce fac trebuie să fie spre mântuire.

Rolul şi rostul familiei este foarte important dacă avem în vedere că ea

menţine continuitatea biologică a societăţii prin copii, dar şi pe cea culturală, din
tată în fiu, prin educaţie.

Cu toate acestea, familia creştină, ca şi toate celelalte instituţii cu rol

formativ-educativ, luate ca valori tradiţionale,:
confruntă cu o reală
criză.                                                                                                          

Dintre plăgile care afectează grav familia, prima ar fi adulterul, adică

legătura intimă nelegitimă a unei persoane căsătorite, cu o altă persoană decât
soţul/soţia sa legitimă. Ea rupe legătura de iubire binecuvântată dintre soţi, fiind o
trădare, o încălcare a jurământului conjugal. Urmările adulterului sunt stingerea
dragostei binecuvântată de Dumnezeu, distrugerea familiei.

Individualismul, egoismul, care determină pe atâţia să vadă în relaţia dintre

soţ şi soţie numai goana după plăcerea erotică şi fuga de obligaţiile care decurg
dintr-o legătură de familie, au ca urmare atitudinea de neacceptat, de dezinteres
faţă de unul din scopurile căsătoriei şi al familiei, adică naşterea de prunci, urmată
de creşterea şi educarea lor. Aşa apare fenomenu abandonării copiilor sau avortul.
Avortul este o crimă groaznică asupra unei fiinţe care nu se poate apăra, un păcat
împotriva unui dar al lui Dumnezeu, copilul.

Divorţul este o practică destul de folosită astăzi în România, sursele statistice

arătând că una din trei familii apelează la el. El este o urmare firească a dispariţiei
iubirii şi respectului dintre soţi. Dacă înainte principalul motiv al divorţului,
îngăduit şi de Biserică, era adulterul, cu vremea, motivele s-au înmulţit şi s-au
diversificat, contribuind tot mai mult la slăbirea şi distrugerea familiei.

Dar familia creştină se confruntă astăzi şi cu un atac ideologic. O întreagă

propagandă în mass-media încearcă să ne inoculeze ideea că familia este o
instituţie depăşită, iar bunul familist este anacronic. Se insinuează tot mai des
imagine a cuplului liber, de orice orientare sexuală, ca substitut al familiei
tradiţionale.

Astfel, concubinajul sau convieţuirea fară căsătoria religioasă, este foarte

practicat. în realitate, el nu urmăreşte decâ satisfacerea plăcerii trupeşti,
reprezentând un pericol pentru adevărata viaţă de familie. Constituirea legală a
cuplurilor de persoane ce aparţin minorităţilor sexuale şi adoptarea copiilor de
 către asemenea cupluri precum şi producerea de către persoane necăsătorite, pe
cale artificială, a copiilor, lovesc puternic taina familiei

Familia îşi va putea reveni din această criză doar atunci când oamenii nu se
vor mai privi ca obiecte, ci ca subiecţi chemaţi să se mântuiască unul pe celălalt.

Locul în care ia naştere familia creştină nu poate fi altul decât Biserica, prin
lucrarea Duhului Sfânt în Taina Sfintei Cununii, când cei doi soţi devin un
singur trup.

Pentru că Biserica este „locul de naştere", dar şi mediul normal în care ar

trebui să se manifeste familia creştină, preoţii ei au marea datorie de a o ocroti, de
a o revigora, prin diverse activităţi de catehizare, atât a celor căsătoriţi, dar mai
ales a celor ce vor să întemeieze o familie.

•         Binecuvântat eşti Doamne, Dumnezeul nostru, Sfinţitorul nunţii celei

tainice şi preacurate şi legiuitorul nunţii celei trupeşti, păzitorul nestricăciunii şi
chivernisitorul cel bun al celor de trebuinţă vieţii. (Rugăciune din slujba de
Cununie)

•         Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce ne-ni învăţat ca

întotdeauna să ne rugăm unul pentru altul, căci aşa vom împlini legea Ta şi ne
vom arăta vrednici de mila Ta, caută cu îndurare şi păzeşte de vrăjmaşii văzuţi şi
nevăzuţi pe soţul meu (soţia mea), pe care mi l-ai dăruit (mi-ai dăruit-o) a petrece
împreună până la moarte. Dăruieşte-i sănătate şi deplină înţelepciune, ca să-şi
poate împlini datoriile după voia şi poruncile Tale. Fereşte-l(o) de ispitele pe
care ri-ar fi în stare să le poarte. Intăreşte-l(o) în dreapta credinţă şi în dragoste
desăvârşită, ca să lucrăm împreună faptele bune şi ne întocmim viaţa după
sfintele Tale aşezări şi porunci. Ca a Ta este stăpânirea şi puterea în veci.
(Rugăciunea soţilor unul pentru altul)

Material bibliografic: Biblia sau Sfânta Scriptură,  Dumitru POPESCU, Hristos,

Biserică, Societate, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1998, p.21; John MEYENDORFF, Căsătoria-perspectiva
ortodoxă, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2007, p. 19; Petre ŢUŢEA, Omul- tratat
de antropologie creştină, Editura Timpul, Iaşi, 2008, p. 211.

,,Căsătoria este instituită pentru acele două temeiuri: dragostea şi naşterea de copii”
(Astenie al Amasei)
Obiective:
• Definiţia familiei

• Originea familiei

• Motivul, scopul familiei

• Caracteristicile familiei creştine

• Condiţiile întemeierii unei familii creştine

• Datoriile membrilor familiei creştine

• Funcţiile familie

• Temeiuri scripturistice

• Rănile familiei

Definiţia:
,,Familia este biserica de acasă” (Sf. Ioan Gură de Aur)
Familia este prima şi cea mai mică celulă a organismului social.
Locul în care ia naştere familia creştină nu poate fi altul decât Biserica, prin lucrarea
Duhului Sfânt în Taina Sfintei Cununii, când cei doi soţi devin un singur trup.
Originea familiei:
Cea dintâi familie a fost întemeiată de Dumnezeu în Rai (Facere 2, 22-24)
De aceea legătura care se crează între bărbat şi femeie este mai puternică decât orice
altă legătură de sânge.
În Noul Testament Mântuitorul ridică căsătoria la rangul de Sf. Taină, legătura dintre
bărbat şi femeie închipuind legătura dintre Hristos şi Biserică (Efeseni 5, 32).
• Motivul întemeierii unei familii:

Din punct de vedere creştinesc motivul căsătoriei trebuie să fie dragostea

dintre cei doi soţi şi nu alte interese.
• Scopul căsătoriei este întreit:

- ajutorul reciproc (Facere 2, 18)

- naşterea de copii (Facere 1, 28)
- ferirea de desfrânare (ICorinteni 7,2)
• Caracteristicile familiei creştine:

- unitatea şi indisolubilitatea
- trăinicia
- sfinţenia
- curăţia
- egalitatea dintre soţi
• Condiţiile întemeierii unei familii binecuvântate de Biserica Ortodoxă sunt:
 - soţii trebuie să aibă vârsta majoratului şi să nu fie între ei o diferenţă mai mare
de 7 ani;
- soţii să nu se afle într-un grad de rudenie apropiat;
- să fie de aceeaşi religie;
- să se iubească, dragostea fiind fundamentul căsătoriei.
• Datoriile membrilor familiei creştine:

a) Datoriile reciproce ale soţilor:

- să se iubească şi să se stimeze reciproc (ICorinteni 7,3);
- să fie fideli unul altuia.
b) Datoriile părinţilor faţă de copii:
- să-i iubească,
- să se îngrijească de bunăstarea lor materială şi de educaţie.
c) Datoriile copiilor faţă de părinţi:
- să-şi iubească părinţii iubindu-i, ascultându-i, ajutându-i în caz de nevoi, iar
după moarte să se roage pentru sufletul lor (Isaia 20, 12; Matei 15, 4).
- copiii cimentează legăturile dintre soţi;
- copiii sunt dascălii noştri cei mai buni.
• Funcţiile familiei:

- Funcţia principală este de a asigura înmulţirea, perpetuarea şi creşterea omenirii;

- funcţia educativă – familia este o pepinieră de virtuţi şi o nesecată sursă de
întărire morală
• Rănile familiei:

- adulter- încălcarea fielităţii conjugale

gr. maitreia – preacurvie
lat. adulterium – soţ care a încălcat fidelitatea conjugală
- divorţul –flagel al societăţii moderne
gr. apostasios –carte de despărţire
lat. divortium – desfacerea căsătoriei
- avortul – crimă cu premeditare
fr. avorton – întreruperea sarcina
• Rănile familieie:

- mariajul deschis;
- maternitatea independentă;
- concubinajul;
- familia homosexuală
• Temeiuri Scripturistice:

- (Facerea 2, 22-24): ,,Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu
femeie şi a adus-o la Adam. Şi a zis Adam ,,Iată aceasta-i os din oasele mele şi
carne din carnea mea; Ea se va numi femeie pentru că este luată din bărbatul său.
De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi vor fi amândoi un trup”.
- (Facerea 1,28): ,,Şi Dumnezeu i-a binecuvântat zicând ,,Creşteţi şi vă înmulţiţi şi
umpleţi pământul şi-l supuneţi...”.

- (Facerea 2, 18): Şi azis Domnul Dumnezeu: ,,Nu este bine să fie omul singur; să-i
facem ajutor potrivit pentru el”.

- (Efeseni 5, 32): ,,Taina asta mare este; ... În Hristos şi în Biserică”.

• Temeiuri Scripturistice:

- (I Corinteni 7, 2-3): ,,Dar din cauza desfrânării bărbatul să-şi aibă femeia sa şi
fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată
asemenea şi femeia bărbatului”

- (Matei 19,6): ,,Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat
Dumnezeu omul să nu despartă”.

- (Ioan 2, 1-2): ,,Şi a treia zi s-a făcut nuntă în Cana galileii şi era şi mama lui Iisus
acolo. Şi a fost chemat şi Iisus şi ucenicii săi la nuntă”.

- (Efeseni, 6, 4): ,,Şi voi părinţilor nu întărâtaţi la mânie pe copii voştri ci creşteţi-i
în învăţătura şi certarea Domnului”.

- (Ieşire 20, 12): ,,Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti
ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie”.

Clasa a XI-a. Rolul creştinilor în

promovarea valorilor religioase

"Credinţa fără fapte moartă este!", spune Sfântul Apostol Iacov.

      Pentru a fi demonstrată, credinţa are nevoie de fapte. Din păcate, din ce în ce
mai mulţi oameni sunt convinşi că este destul să fie creştini (crezând că numai
acest nume este destul pentru a-i mântui) - fără vreo lucrare exterioară. Uită să se
întrebe: dacă pomii nu ar da fructe, ne-ar plăcea oare? Şi din nou uită sau nu
cunosc un lucru esenţial: Mântuitorul, în Sfânta Evanghelie, a spus foarte clar:
"Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele
voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din Ceruri".   

(Mt. 5, 16)
 Cea mai concretă formă de promovare a valorilor creştine este dovedirea
credinţei pe care o avem prin lucrarea faptelor creştineşti. De bună seamă că
această promovare a valorilor creştine - la care suntem chemaţi fiecare din noi să
participăm -poate fi realizată şi prin cuvânt, nu numai faptă. Dar, aşa cum ne
învaţă Sfinţii Părinţi, mai recomandată este fapta decât vorba, deoarece aceasta de
pe urmă, dacă nu este verificată prin faptă, nu numai că nu are aproape nici o
valoare, dar chiar poate şi sminti. Şi despre cel prin care vine sminteala,
Mântuitorul ne spune că ar fi mai bine să-şi lege o piatră de gât şi să se arunce în
mare, deci: taci tu, să vorbească faptele tale.

Datorită faptului că noi trăim într-o comunitate, valorile pe care le

promovăm sunt observate şi analizate de cei din jur. Dacă pe timpul
prigoanelor păgâne mărturisirea faptului că eşti creştin atrăgea după sine -
aproape de fiecare dată - moartea prin chinuri, acum, din păcate, foarte mulţi se
feresc să se arate pe sine creştini din cauza ruşinii pe care o încearcă atunci când
sunt puşi în faţa acestui fapt.

Trebuie avut în vedere faptul că a ne face cruce când trecem prin faţa
unei biserici înseamnă a-L mărturisi pe Hristos şi valorile Sale.

A mărturisi că ţinem post atunci când suntem întrebaţi de aceasta -

chiar şi în batjocoră -înseamnă, iarăşi, a-L mărturisi pe Hristos.

A avea un comportament exemplar, respectând poruncile lui Dumnezeu

în orice timp şi situaţie, înseamnă a fi un promotor al valorilor creştine. Şi oare
puţin lucru este acesta? Mântuitorul le promite celor care îl mărturisesc - nu doar
prin cuvinte goale, ci printr-o credinţă lucrătoare - să mărturisească despre ei - la
rândul Lui înaintea Tatălui ceresc.

Aşadar, să stăm bine, să stăm cu frică, deoarece răspunderea pe care o avem

ca şi creştini este foarte mare, dar să nu uităm că dacă vom trăi după cum ne este
numele, mare va fi plata noastră în ceruri.

Ne putem pune întrebarea: Ce rost mai are a promova valorile creştine astăzi?
Apostolii le-au propovăduit într-o lume păgână, închinătoare la idoli, la zei. Dar
azi, când nu există om care să nu fi auzit deHristos, când - cu darul lui Dumnezeu
-trăim într-o ţară ai cărei locuitori sunt aproape toţi creştini, ce rost mai are acest
apostolat? Cui îi vorbim noi de Hristos dacă toţi se numesc creştini? Poate că
aceste nedumeriri ar fi îndreptăţite dacă nu am avea ochi să ne uităm la creştinii
care ne înconjoară. Să ne uităm la creştinii care ucid, să-i auzim pe creştinii care
înjură de cele mai sfiunte lucruri, ne uităm la creştinii care comercializează
droguri, materiale pornografice, arme etc. Toate acestea ne arată faptul că cei care
vor reuşi să recreştineze pe cei din jurul lor prin valorile promovate de ei,
vor fi mai mari decât cei dintâi mărturisitori, datorită faptului că, dacă aceia
sufereau de la nişte păgâni închinători la idoli, cei de astăzi suferă de la cei de o
credinţă cu ei, de la cei care se mărturisesc a fi creştini. Şi ce poate fi mai trist
decât acest lucru? Toţi au auzit de valori creştine dar foarte puţini sunt cei care
vor să le şi urmeze. Aici se vede marea înţelepciune a adevăratului creştin - să-i
ajute pe cei din jurul lor să le şi practice. Şi aceasta vor reuşi numai prin exemplul
lor. Şi de se va întoarce un singur om la credinţa lucrătoare, doar un om, datorită
lui, să nu uite că mare se va chema în împărăţia lui Dumnezeu.

Dintre toate valorile unanim recunoscute, cele creştine sunt pe cea mai înaltă
treaptă, deoarece sunt date de Dumnezeu, iar scopurile lor sunt transcendente,
urmărind atingerea desăvârşirii: Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel
ceresc, desăvârşit este (Mt. 5, 48). Iată câteva dintre ele:

Credinţa este adeziunea totală şi liberă a spiritului omenesc la Dumnezeu, la

tot ce a descoperit El Bisericii Sale. Pentru adevăratul creştin, credinţa este cea
care îl ancorează în Dumnezeu şi în Revelaţia Sa, el neavând nevoie de nici un fel
de dovadă materială, raţională a celor propovăduite de creştinism: Credinţa este
încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. (Evr. 11, 1)

Speranţa (nădejdea) e încrederea că vom ajunge la fericirea veşnică şi nu

vom fi lipsiţi de mijloacele necesare mântuirii, pe baza făgăduinţei divine care se
consolidează cu ajutorul harului. De aceea, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să
ţinem nădejdea ca o ancoră. (Evr. 6, 12)

Iubirea, prin care se realizează cea mai profundă legătură cu Dumnezeu şi cu

întreaga creaţie, este cea mai mare poruncă a lui Dumnezeu. Iubirea creştină iese
din sfera sentimentelor şi intră în cea a voinţei. Ea scoate de sub imperiul fricii pe
omul care crede şi are nădejdea mântuirii. De asemenea, ea este şi cel mai mare
atribut al lui Dumnezeu: Dumnezeu este iubire. (I In. 4,8)

Dreptatea este cea care reglementează raporturile creştinilor cu Dumnezeu,

cu semenii şi ale omului cu sine însuşi. Ea cere ca fiecare să-şi  îndeplinească
datoriile faţă de ceilalţi.

Libertatea este aderarea voluntară la poruncile lui Dumnezeu sau la

respingerea lor. Ea este sădită de Dumnezeu în firea omului, fiind o dovadă a
iubirii Sale nemărginite.

Omul cu adevărat liber este cel ce împlineşte poruncile divine. Libertatea se

pierde atunci când omul devine „rob" păcatului.

Pacea e împăcarea omului cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine însuşi.

Problemele lumii în care trăim se acutizează mereu, se încheie mereu tratate care
să medieze o aşa zisă pace temporară, însă adevărata pace se poate instaura doar
acolo unde interesele egoiste încetează: Trăiţi în bună pace cu toţi oamenii... dacă
 vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea... (Rom.
12,18; 20)

Sfinţenia în sfârşit, sfinţenia este starea de curăţie spre care ar trebui să tindă
tot creştinul. Ea este „împlinirea umanului", este semnul coexistenţei în persoana
umană a tuturor acestor valori. Sfinţenia este realizarea chemării lui Dumnezeu:
Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dummezeul vostru, sfânt sunt. (Lev. 11,
44)

Rolul tineretului în promovarea valorilor creştine

Societatea umană este formată din mai multe categorii de vârstă, fiecare
aducându-şi aportul ei în dezvoltarea acesteia. Insă dintre toate vârstele, tinerii
sunt baza societăţii, având rolul cel mai important în societate, pentru că ei au
energia şi timpul necesar de a acumula tot bagajul de cunoştinţe necesar întregii
vieţi, tot acum fiind şi cel mai uşor de modelat.

În această societate, lovită de false valori, ca desfrânarea, drogurile,

minciuna, în această junglă, în care adevăratele valori sunt considerate depăşite,
tinerii au marea responsabilitate de a le promova pe cele creştine, singurele care,
departe de a suscita interese materiale sau politice, îmbogăţesc spiritual. Prin ele îl
fac viu pe Hristos în ei.

Bineînţeles, fiind valori ce ajută la desăvârşirea morală, acestea trebuie

promovate prin exemplul propriu. Este foarte important ca societatea să fie plină
de tineri care trăiesc conform preceptelor morale cerute de Mântuitorul, căci
numai astfel de societate are şanse de a supravieţui şi de a ajuta omul în drumul
spre desăvârşire.

Material bibliografic: Biblia sau Sfânta Scriptură, Dumitru POPESCU, Hristos,

Biserică, Societate, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1998, p.21; John MEYENDORFF, Căsătoria-perspectiva
ortodoxă, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2007, p. 19; Petre ŢUŢEA, Omul- tratat
de antropologie creştină, Editura Timpul, Iaşi, 2008, p. 211.

Clasa a XI-a. Jertfa euharistică şi iubirea jertfelnică

a)      Vom trece astăzi la un nou capitol intitulat Spiritualitate şi viaţă creştină.
b)      Astăzi vom vorbi despre Jertfa euharistică şi iubirea jertfelnică
c.

       Termenul euharistie provine din limba greacă şi înseamnă mulţumire,

recunoştinţă. Jertfa euharistică, adică Sfânta Taină a Euharistiei, este centrul cultului
liturgic al Bisericii noastre. Ea a fost instituită de către Mântuitorul la Cina cea de
Taină, când a mulţumit lui Dumnezeu şi a împărtăşit pe ucenici: Iar pe când mâncau
ei toţi; luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi,
acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru
acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă
spre iertarea păcatelor (Mt. 26,26-28; Mc. 14, 22-24; Lc. 22, 17-20).
Euharistia este desăvârşirea tuturor celorlalte Taine ale Bisericii, prin care
credincioşii se unesc în mod real cu Hristos.
Jertfa euharistică este o actualizare a Jertfei de pe Cruce a
Mântuitorului, care are loc la fiecare Sfântă Liturghie, după porunca
Mântuitorului: aceasta să faceţi spre pomenirea Mea (Lc. 22, 19). Dacă în Vechiul
Testament se aduceau ca jertfă animale şi produse agricole, în Noul Testament,însuşi
Hristos se aduce drept Jertfă, căci El este Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul
lumii (In. 1, 29). El este imaginea mielului pascal sacrificat în Vechiul Testament (leş. 12,
1-14). Spre deosebire însă de Jertfa de pe Golgota, care a fost sângeroasă, Euharistia
este o jertfă nesângeroasă.
Ce legătură este însă între Sfânta împărtăşanie şi iubirea jertfelnică?Prima
este Trupul şi Sângele lui Hristos, iar a doua îl priveşte mai mult pe om. Prima se
săvârşeşte numai în Sfântul Altar în Biserică, a doua se poate săvârşi de fiecare om în
parte, în relaţia cu semenii săi în viaţa de zi cu zi.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit pe Pământ şi a luat trup asemeni nouă
pentru a ne scoate din robia păcatului. Nimic altceva nu L-a făcut pe Dumnezeu să
realizeze aceasta decât marea şi nesfârşita Lui iubire de oameni. Şi această iubire a Lui
nu ar fi fost desăvârşită dacă ea nu s-ar fi încheiat prin însăşi Jertfa supremă de pe
Cruce. Căci chiar şi Mântuitorul spune în Evanghelie: Mai mare dragoste decât aceasta
nimeni nu are, ca sufletul să şi-l pună pentru prietenii săi (In. 15, 13). Şi iarăşi: Căci
Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul Născut L-a dat ca oricine
crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (In. 3, 16).
Iată, aşadar, care este forma supremă a iubirii - jertfa. Deci, legătura dintre jertfa
euharistică şi iubirea jertfelnică este următoarea: să nu uităm atunci când vedem Potirul
cu Sfintele Taine în mâna preotului că, pentru a fi vrednici de ele, nu trebuie să facem
altceva decât să ne asumăm dragostea jertfelnică pe care Hristos a arătat-o faţă de noi,
creaturile Lui.
Să nu ne imaginăm vreodată că iubirea jertfelnică are putere doar până la
producerea actului suprem, adică a morţii celui în cauză. Aici avem de-a face cuun alt
paradox propriu creştinismului: jertfa este tocmai ceea ce face ca iubirea noastră
să fie veşnică. Poate că, dacă Mântuitorul Hristos nu ar fi murit pentru noi, ceea ce ne-
ar fi propovăduit nu ar fi avut niciodată valoarea şi puterea pe care o are acum.
Jertfa este ceea ce dă viaţă. împărtăşindu-ne de Sfintele Taine ale lui Hristos, ne
împărtăşim de Trupul şi Sângele Lui.
Jertfindu-ne din iubire creştină pentru aproapele, ne împărtăşim noi înşine de
jertfa lui Hristos, iar pe cel de lângă noi îl facem părtaş veşniciei - dacă el doreşte
acest lucru.
Iubirea jertfelnică este, poate, cea mai înaltă formă de propovăduire a lui
Hristos şi totodată cea mai eficientă.
 Deci Sfânta Liturghie, jertfa adusă lui Dumnezeu, trebuie să se prelungească şi în
societate, iubind până la jertfă pe aproapele nostru, după modelul lui Hristos, Care, după
ce a instituit Euharistia, a spălat picioarele ucenicilor (In. 13, 3-5), S-a rugat, a
pătimit şi a murit pentru iertarea păcatelor tuturor. Noi nu trebuie însă să murim de
moarte sângeroasă ca Hristos pentru a ne jertfi pentru semenii noştri, ciiubirea
jertfelnică se vede în faptele noastre de renunţare la egoism şi de ajutorare a semenilor.
Toţi suntem creaţi ca fiinţe sociale, ce trebuie să trăim în comuniune cu cei
de lângă noi. Aşa cum o pâine, un trup, suntem, căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine (1
Cor. 10, 17), aşa trebuie să ne împărtăşim iubirea unul altuia.Aşa cum II iubim pe
Dumnezeu şi-I aducem jertfă, asemenea şi pe semeni, ca unii ce sunt creaţi după chipul
şi asemănarea lui Dumnezeu, trebuie să-i iubim, căci nimeni nu iubeşte cu adevărat pe
Dumnezeu, dacă nu iubeşte pe cel de lângă el.
Această iubire nu trebuie să fie una teoretică, ci arătată prin fapte. Biserica
vorbeşte despre fapte ale milei trupeşti şi fapte ale milei sufleteşti. Astfel, faptele
milosteniei trupeşti sunt: hrănirea celui flămând, adăparea celui însetat, îmbrăcarea celui
gol, cercetarea celui aflat în necazuri şi nevoi, cercetarea celui bolnav, găzduirea
călătorilor, îngroparea celor pe care nu are cine să-i îngroape etc.Faptele milosteniei
sufleteşti sunt: întoarcerea celor rătăciţi la adevăr şi a celor păcătoşi la virtute, învăţarea
celor neştiutori şi nepricepuţi, sfatuirea celor ce au nevoie de sfat, rugăciunea către
Dumnezeu pentru aproapele nostru, mângâierea celor întristaţi, răsplătirea răului cu
bine, nerăzbunarea pentru răul făcut de alţii, iertarea celor ce ne greşesc etc.
Numai procedând astfel, noi continuăm Liturghia Euharistică din biserică cu liturghia slujirii
aproapelui, ce ne deschide uşa împărăţiei lui Dumnezeu: Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta Lui:
Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci
flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mimaţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit;
gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine (Mt. 25,
34-36)
"Jertfa euharistica si iubirea jertfelnica"
Denumirea de "euharistie" provine din limba greaca si inseamna; "multumire,
recunostinta"l. Jertfa euharistica sau Taina Impartasaniei este centrul cultului liturgic al
Bisericii ortodoxe, fiind instituita de Mantuitorul la Cina cea de Taina, cand a multumit
lui Dumnezeusi a impartasit pe Apostoli.

Euharistia este desavarsirea tuturor celorlalte taine ale Bisericii, prin care credinciosii se
unesc iin mod real cu Hristos. Jertfa euharistica este o actualizare a jertfei de pe cruce a
Mantuitorului, care are loc la fiecare Sfanta Liturghie, dupa porunca Mantuitorului:
"aceasta sa ofaceti intru pomenirea mea"(Lc XXII,19). Daca in V.T. se aduceau jeertfe
animale si produse agricole, in N.T. insusi Hristos se aduce Jertfa caci el este "mielul lui
Dumnezeu cel ce ridica pacatul lumii"(Ev. Ioan I,29). El este imagina mielului pascal
sacrificat in V.T.(Exod XII, 1-14).

Spre deosebire de jertfa de pe Golgota, care a fost sangeroasa euharistia este o jertfa
nesqangeroasa.

Ce legatura este insa intre Sfanta Impartasanie si iubirea jertfelnica? Priam este trupul si
sangele lui Hristos, iar a doua ail priveste mai amult pe om, prima se savarseste mai mult
in cea mai sacra parte a bisericii-altarul, a doua se paote savarsi de fiecare om in parte, in
relatia cu semenii sai in viata de zi cu zi.

Hristos s-a intrupat pentru a mantui omenirea cazuta in robia pacatului, din iubire
nesfarsita, care a culminat cu cel mai insemnat rod al iubirii-jertfa, care e data si ca model
de iubire pentru semeni: "mai mare iubire de ca aceasta nimeni nu are , ca sufletul sa si-l
puna pentru prietenii sai"(In.XV, 13).

Sa nu ne imaginam insa ca iubirea jertfelnica are putre doar pana laproducerea actului
suprem, adica a mortii celui in cauza. Aici avem de-a face cu un paradox propriu
crestinismului: jertfa este tocmai ceea ce face ca iubirea noastra sa fie vesnica. Poate ca,
daca Hristos nu ar fi murit pentru noi, ceea ce ne-ar fi predicat nu ar fi avut niciodata
valoarea si puterea pe care o are acum. Jertfa e ceea ce da viata. Impartasindu-ne de
Sfintele Taine ale lui Hristos, ne impartasim cu Trupul si Sangele lui Hristos. Jertfindu-ne
din iubire pentru aproapele ne impartasim si noi din iubirea lui Hristos, iar pe cel de langa
noi il facem partas vesniciei. Iubirea jertfelnica este edci cea mai inalta forma de
propovaduire a lui Hristos si totodata cea mai eficienta.

Deci Sfanta Liturghie, jertfa adusa lui Dumnezeu trebuie sa se preleungeasca si in

societate, iubind pana la jertfa pe aproapele nostru, dupa modelul lui Hristos, care, dupa
ce a insituit Euharistia a spalat picioarele ucenicilor(Ioan XIII,3-5). S-a rugat a patimit si
a murit pentru iertarea pacatelor tuturor.

Noi nu trebuie insa sa murim de moarte sangeroasaca Hristos pentru a ne jertfi pentru
semenii nostri, ci iubirea jrtfelnica se vede in faptele noastre de renuntare la egoism si de
ajutorarea tuturor semenilor. Toti suntem creati ca fiinte sociale, ce treebuie sa traim in
continuare in comuniune cu cei de langa noi, impartqsind iubirea noastra tuturor,
iubindu-ne semenii ca pe Dumenzeu si propria noastra persoana. Iubirea nu trebuie sa fie
una teoretic ci aratata prin fapte caci "iubirea fara fapte moarta este" Faptele milei fata
de trup: franirea celui flamand, adaparea celui insetat, imbracarea celui gol, cercetarea
celui aflat in necazui si nevoi, cercetarea celui bolnav, gazduirea calatorilor, ingroparea
celor pe are nu are cine sa ii ingroape sau faptele milei fata de suflet: intoarcerea celor
rataciti la calea credintei si la adevarsi a pacatosilor la virtute, invatarea celor nestiutori si
neinvatati, sfatuirea celor ce anu nevoie de sfat, rugaciuni catre Dumnezeu pentru
aproapele, mangaierea celor intristati, rasplatirea raului cu bine, nerazbunarea pentrul
raul facut de alti, iertarea celor ce ne gresesc sunt cele care inobileaza fiinta umana si o
indreapta spre desavarsire.
Numai indeplinind acest norme ale Bisericii continuam Liturghia Euharistica din Biserica
cu Liturghia slujirii aproapelui, ce ne deschide usa Impaatiei lui Dumnezeu, pentru ca la
dreapta judecata sa stam de-a dreapta Stapanului cand va cere tuturor rodul fapteleor si a
iubirii lor, fata de aproapele(Ev. MAtei XXV,34-36).