HRISTOCENTRIM SI FINALITATEA HRISTOLOGICĂ

A EXISTENŢEI UMANE

Hristocentrismul se referă şi la unul din motivele fundamentale ale întrupării

Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost acesta, de a restaura cunoaşterea
adevăratului Dumnezeu, afirmă Sfântul Părinte bisericesc, Atanasie cel Mare, în cuvântarea
sa ,,Despre Întruparea Cuvântului”1.
Oamenii îndepărtaţi de la adorarea lui Dumnezeu şi cu privirile îndreptate în jos, că
şi cum s-ar află în adâncimea unei peşteri, căutau pe Dumnezeu, în creatură, în lucruri
văzute, făcându-şi zei din oameni muritori şi din demoni. Atunci bunul şi obştescul nostru
Mântuitor, Cuvântul lui Dumnezeu, îşi ia pentru Sine un corp şi trăieşte că om printre
oameni, atrăgând toate privirile celor ce gândesc că Dumnezeu este în lucruri trupeşti, către
El, că învăţăturile şi faptele Sale, spre a recunoaşte Adevărul Divin şi prin El sa se ridice cu
cugetarea către Tatăl Sau. Oameni cu cugetări omeneşti, în care-şi îndreptau privirile, se
puţeau vedea acum atraşi peste tot şi primeau învăţătura Adevărului Divin. În ceea ce
priveşte creaţiunea, puteau să recunoască pe Hristos, iar în ceea ce priveşte zeii dintre
oameni, prin comparaţie cu faptele Mântuitorului, le apăra Mântuitorul, fiindcă aceia nu
puteau săvârşi opere asemenea lui Dumnezeu-Cuvântul.
Ca să înţelegem hristocentrismul, trebuie să mergem acolo unde cugetarea
oamenilor decăzuse în lucrurile simţurilor, şi astfel Cuvântul s-a coborât către noi, până a
se arată trupeşte, spre a ne duce către El, că Om, oamenii, să-şi încline simţurile către
persoană Sa şi de acum înainte ei să se convingă că-L vedeau Om, datorită faptelor Sale, că
El nu era numai Om, ci încă Dumnezeu şi Cuvânt şi Înţelepciunea adevăratului Dumnezeu.
Subliniind cuvintele Sfântului Apostol asupra cunoaşterii creştine prin Domnul
Hristos (Efeseni III, 17-19), Sfântul Atanasie cel Mare precizează: ,,Cuvântul s-a desfăşurat
pretutindenea: în sus, în jos, în adâncime şi lărgime; în sus prin creaţiune, în jos prin
întrupare, în adâncime până la iad, în lărgime pentru toată lumea; totul este plin de
cunoaşterea lui Dumnezeu... Îndoită a fost arătarea bunătăţii Mântuitorului prin Întruparea
Sa; El îndepărta de la noi moartea şi ne reînnoia şi nevăzut, El se arată prin faptele Sale şi
făcea sa se cunoască, că El era Cuvântul, conducătorul şi regele universului” 2. Prin urmare,
prin Domnul Iisus Hristos cunoaşterea creştină îşi primea desăvârşirea, prin învăţătura
dumnezeiască însoţită de exemple desăvârşite. S-a petrecut astfel, prin providenţă
pedagogiei divine, o adevărată restaurare şi o deplină cunoaştere a lui Dumnezeu şi a
voinţei Sale pentru om3.
Aşezat de Dumnezeu în fruntea tuturor creaturilor văzute, omul era destinat să
realizeze în el însuşi unitatea şi armonia întregului,unind întregul cu Dumnezeu, făcând din
univers un organism omogen în care Dumnezeu ar fi fost „totul în toate”, conform scopului
final al creaţiei, transfigurarea.
În ordinea căderii,omul pierde acest sens iniţial pentru care a fost adus la existenţă.
Întorcându-se de la Dumnezeu, la Iisus Hristos ca PANTOCRATOR, omul provoacă
1
Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvintarea despre Intruparea Cuvintului, în Sfintii Parinti despre Nasterea si
Intruparea Cuvantului, Editura Sophia, 2001, p. 88
2
Sfântul Ioan Damaschin, Capitolele filozofice, trad. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2010
3
Pr. Prof. Mihail Bulacu, Cunoaşterea lui Dumnezeu prin Ortodoxie, "Glasul Bisericii", nr.9-10/1973, p.
1054.
propria sa dezagregare, antrenând inevitabil dezagregarea cosmică şi tragedia întregii
creaţii. Lumea în întregul ei şi în fiecare element în parte a fost supusă dezordinii, luptei,
morţii şi stricăciunii. Această lume a încetat să mai reflecte fidel frumuseţea divină fiindcă
icoana, imaginea divină, omul–centrul acestui univers s-a întunecat. Astfel, în loc să
reveleze prin raţiunea sa proprie, lăuntrică şi prin întregul existenţei sale, planul
dumnezeisc al creaţiei, şi prin aceasta pe Sfântul Duh însuşi, firea umană a devenit
domeniul şi instrumentul răului personificat, Satan. Scopul iniţial al existenţei umane,
dobândirea Sfântul Duh va redeveni scop existenţial doar în ordinea creştină introdusă de
evenimentele Întrupării, Răstignirii, Învierii şi Înălţării Dumnezeului Iisus Hristos.
Dar până atunci, şi chiar după aceea în faptul căderii creştine, şi mai ales în această
contemporaneitate care refuză subtil Învierea şi Cincizecimea ignorând perspectiva
Parusiei, prin voinţa omului răul creşte şi devine putere care viciază creaţia într-un ritm
înspăimântător. Relaţia omului cu natura materială a lumii nu mai poate fi o relaţie
personală, relaţie cu logosul iubirii lui Dumnezeu care e constitutiv lumii. Devenită obiect
neutru, lumea se opune eforturilor omului de a o supune, se opune nevoii şi dorinţei sale de
supravieţuire individuală.
Refuzând cumuniunea cu Dumnezeu omul a restrâns cunoaşterea sa la cunoaşterea
lumii ca obiect. Pe măsura trecerii timpului omul a slăbit tot mai mult în cunoaşterea
subiectului divin, superior lumii (de aceea o problemă despre care vorbesc toate religiile
salvării indiferent de momentul istoric este cea a schimbării subiectului, a regăsirii prin
cunoaştere a subiectului divin), deoarece cunoaşterea subiectului divin se realizează numai
împreună cu Acesta şi nu-i dă omului niciodată posibilitatea de a fi suveran asupra Lui.
Rămânând însă cu cunoaşterea strict raţională a lumii, a naturii, omul a despărţit
cunoaşterea de înţelegerea creaţiei ca dar a lui Dumnezeu şi de iubirea lui Dumnezeu ca
dăruitor continuu al ei. Lumea devine în acest caz opacă, pierzându-şi transparenţa şi
închizându-se în sine, nemaipermiţând energiilor necreate să o străbată, susţinând-o. Însă
transparenţa lumii rămâne potenţialitate chiar dacă oamenii au căzut de la această
cunoaştere a ei. Ispitirea îl împinge pe om să-şi mute atenţia de la Dumnezeu la pomul
vieţii, adică de la persoană la obiect şi să se fixeze pe acesta.
Astfel, existenţa umană nu-şi mai are ca interlocutor principiul agapic absolut,
hrana primită de la Dumnezeu din iubire, iubirea lui Dumnezeu ca hrană, ci o realitate
obiectuală. Sensul existenţei umane de a ajunge la Dumnezeu ca subiect în relaţie şi
mediatoare a creaţiei se denaturează, aceasta lăsându-se asimilată de natură şi atribuind
acesteia rolul pe care-l avea Dumnezeu, de principiu şi izvor al vieţii. Existenţa umană
devine din teonomă, autonomă, iar în această deturnare omul angajează întreaga lume. În
afara Raiului, în urma izgonirii, omenirea se denaturează începând cu modificarea relaţiilor
interumane, continuitatea neamului omenesc începând să fie asigurată prin relaţiile sexuale,
pe când în Raiul Edenic Adam şi Eva duceau o viaţă îngerească,fără unire trupească (viaţă
ce va fi şi in Raiul eshatologic). Modificările de conştiinţă sunt evidente în Cain, care nu
mai înţelege să dea lui Dumnezeu din ce are mai bun, ci gândul jertfei se estompează,
devenind datorie formală. Faptul că împlinirea formală a jertfei, indiferent de natura
acesteia, nu are nici o valoare în faţa lui Dumnezeu este demonstrat de refuzul ofrandei lui
Cain. Însă neînţelegerea acestei realităţi a dus la primul fratricid, izvorât din mânie, invidie
şi mândrie, fratricid care a condus la separarea omenirii în două linii de descendenţă,
paralele, după criteriul religios-moral: cea după chipurile adevăraţilor următori ai lui
Dumnezeu, şi cei ce s-au lepădat de El, urmaşii lui Cain (sau Cetatea lui Dumnezeu şi
cetatea oamenilor în descrierea Fericitului Augustin).4
Cartea Facerii(4, 17-22) ne oferă o viziune asupra începutului civilizaţiei aşa cum o
înţelegem astăzi: meserii, arte, cetăţi, comunităţi. Tot aici însă (Facere 4,25-26) ni se oferă
imaginea foarte clară că de la descendenţa principală a lui Adam, şi anume Set, coordonata
fundamentală a existenţei era religios-morală şi teonomă: „Atunci au început oamenii a
chema numele Domnului Dumnezeu”. Cele două linii paralele de descendenţă sunt numite
de Sfânta Scriptură: fiii lui Dumnezeu şi fiii oamenilor. Sfinţii Părinţi explică în
unanimitate această numire în sensul că fiii lui Dumnezeu erau urmaşii lui Set, popor ales,
destinat a se păstra pe sine în virtute.Acest sens e sugerat şi de „locul înalt”,”de-a lungul
hotarelor Raiului”, în care trăiau. Aceştia trebuiau să se păstreze în virtute, orientaţi spre
Dumnezeu, ca să poată ajunge născătorii Mântuitorului. Fiii oamenilor sau fiicele
oamenilor erau urmaşele lui Cain, poporul oprit de a se amesteca cu urmaşii lui Set.5
Însă ispita frumuseţii carnale şi a plăcerii, atunci ca şi astăzi şi ca întotdeauna, a
fost mai puternică decât amintirea Raiului, astfel că desfrânarea a cuprins şi neamul ales,
mai întâi bărbaţii (conform Scripturii) şi apoi şi pe femei (conform Sfântului Efrem Sirul).6
Stricăciunea firii omeneşti, pierderea axei morale îşi află astfel finalitatea, cel mai
de jos nivel, în desfrânarea ajunsă la rang de normalitate (ceea ce se întâmplă şi azi). De-a
lungul istoriei omenirii, desfrânarea ajunsă normalitate a fost pedepsită de Dumnezeu în
mai multe rânduri şi moduri, tocmai pentru a readuce omul la condiţia sa morală şi fizică
iniţială, iar cea dintâi pedepsire de proporţii a fost potopul.
Creat „după chipul” lui Dumnezeu Cel infinit, omul e chemat să-şi depăşească
propriile limite ca şi cele mărginite ale creaţiei şi să să se facă infinit. În chip este implicată
esenţial tensiunea omului spre Îndumnezeire. În aceasta constă măreţia omului, în tensiunea
– poruncă de a se îndumnezei, şi nu în frumuseţea existenţei biologice supreme, de animal
raţional. Măreţia omului rezidă astfel în destinul lui, cel al îndumnezeirii pe care îl arată
chipul lui Dumnezeu care „presupune prezenţa indestructibilă a harului naturii umane,
implicat în însuşi actul credinţei”.7
Această menire e exprimată în Scriptură prin atributul Asemănării. Prin asemănare
Sfinţii Părinţi înţeleg unirea maximă cu Dumnezeu, ajungerea la Modelul sau Arhetipul
absolut, Hristos Chipul Tatălui, fără confundarea cu Acesta. Sfântul Ioan Damaschinul
defineşte creaţia omului „după chip” ca însumând mintea şi libertatea omului, şi „după
asemănare”, „ca însumând desăvârşirea în virtute pe cât e cu putinţă.”8
Această asemănare vizează atât finalitatea cât şi drumul spre aceasta. Pe scurt,
finalitatea existenţei umane este îndumnezeirea, iar existenţa umană în sine se rezumă la
parcurgerea acestui drum de la Chip la Asemănare. Însă aşa cum originea omului este
hristologică (după chipul Tatălui - Hristos) şi finalitatea este hristologică, dar şi drumul spre
4
Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, Editura Sophia, Bucureşti
2001, p.147
5
Ibidem, p.152-153
6
Sfântul Efrem Sirul, Tâlcuire la Facere, apud ieromonah Serafim Rose, op.cit. p.153

7
Paul Evdokimov, Ortodoxia, Editura Insitutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti 1996, p.80
8
Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, Editura Scripta, Bucureşti 1993, p.70
aceasta, drum care se bazează pe împreună lucrarea celor două voinţe, dumnezeiască şi
omenească. Această menire a omului rămâne şi după actul căderii. Primul pas al împreună
lucrării a fost realizat de Adam prin acţiunea punerii numelor, însă în asumarea vieţii ca
relaţie între sine şi Dumnezeu de la care vine belşugul de viaţă, Adam a eşuat prin actul
mâncării în afara lui Dumnezeu. Acest al doilea pas al mâncării ca relaţie cu Dumnezeu a
fost restabilit şi făcut posibil şi accesibil nouă de Adam cel Nou.9
Hristocentrismul, finalitatea hristologică a existenţei este lămurită deplin în Sf.
Liturghie. Mai mult, ea este actualizată în mod concret în fiecare credincios în Sfânta Taină
a Euharistiei. Aici înţelegem şi actualizăm, fiecare în parte, menirea noastră hristologică,
asumându-ne smeriţi gestul recunoaşterii lui Dumnezeu ca unică sursă a vieţii. Depăşind
condiţionările de toate felurile, mai ales în această ultimă perioadă a umanităţii, Biserica lui
Hristos depăşeşte înşelarea existenţei prin mâncarea lumii, şi, oferindu-i lui Dumnezeu
pâinea şi vinul ca alimente esenţiale (Psalmul 103,15–179) primeşte înapoi „adevărata
mâncare şi adevărata băutură”, trupul şi sângele lui Hristos. Astfel, în Sfânta Liturghie,
Biserica indică în mod clar, fără echivoc, finalitatea hristologică a existenţei umane, arătând
că nu lumea, ci „însuşi Dumnezeu este moştenirea celor vrednici”.10

9
Christos Yannaras
10
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capitole theologice şi oiconomice,I,68, apud pr.prof.dr.Dumitru Popescu,
op.cit., p.153