Dumnezeu Mântuitorul

1. Dumnezeirea si umanitatea Mântuitorului Iisus Hristos

 Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu a fost în lume de la începutul ei pe de o parte prin
raţiunile lucrurilor, pe de alta, prin persoanele umane care în raţionalitatea lor vie sunt
chipurile ipostasului Lui Însuşi.
 Raţiunile divine sunt nu numai sensuri ale bogăţiei infinit de adânci a Logosului
dumnezeiesc, ci şi raze de viaţă divină şi de putere ce iradiază din oceanul de viaţă şi
de putere ipostaziat în Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, ca şi în Tatăl şi în Duhul Sfânt.
 Persoanele umane au fost chemate de Logosul divin la comuniunea cu Sine prin lumea
lucrurilor create.
 Numai ca persoană Logosul poate fi înţeles ca Unul, ca nevăzut, ca Cel ce ni Se face
cunoscut întreg prin orice raţiune creată sau prin orice cuvânt al Său şi prin toate la un
Loc.
 Raţionalitatea lucrurilor implică o persoană creatoare care le-a gândit şi continuă să le
gândească.
 Iisus Hristos a avut până azi şi are în continuare o mare influenţă în viaţa creaţiei.
 Persoana însăşi a lui Hristos Îşi deschide toate dimensiunile Ei de-abia în urma
învierii. Chiar dacă L-am fi socotit pe Hristos, în mod neîntrerupt şi neclintit,
Dumnezeu întrupat, dacă El n-ar fi înviat, adică dacă ucenicii n-ar fi avut experienţa
Învierii şi a eficienţei Lui reale după Înviere, dumnezeirea Lui ar fi rămas pentru ei o
realitate în mare parte închisă, ascunsă, neluminată.
 Numai cu ochii acestei credinţe, întemeiată pe comuniunea cu El după Înviere, au
putut înţelege ucenicii pe Hristos în toată plinătatea reală a Persoanei Lui.
 Explicarea vieţii, morţii şi Învierii lui Hristos, prin direcţia spre Dumnezeu şi om a
iubirii Lui desăvârşite, e proprie Sfinţilor Părinţi.
 Această acţiune începe cu Întruparea şi sfârşeşte cu Învierea lui Hristos. Această
acţiune face umanitatea Sa mediu al faptelor minunate ale lui Hristos ca Dumnezeu şi
părtaşă la ele. Datorită acestei acţiuni, Hristos este nu numai Dumnezeu, ci şi omul
desăvârşit, sau deplin realizat prin puterea lui Dumnezeu, cum n-a fost şi cum nu va fi
altul.
 Dar în această desăvârşire Hristos ca om rămâne totuşi om autentic sau omul realizat
în modul cel mai autentic.
 Toate însuşirile umanităţii lui Hristos se armonizează cu îndreptarea Lui prin viaţă şi
moarte spre ceilalţi şi spre Dumnezeu, dar şi cu faptul dumnezeirii Sale.
 Numai în smerenia şi puritatea desăvârşită de intenţii şi de fapte ale lui Iisus ca om se
putea arăta măreţia dumnezeirii Lui. Numai în această smerenie, puritate, blândeţe, la
care nu putuse ajunge nici unul din noi, putea El anunţa cu fermitate dumnezeirea Sa,
fără ca aceasta să apară ca o pretenţie trufaşă, sau ca închipuire a unei persoane fără
simţul realităţii.
 Dumnezeirea lui Hristos apare astfel ca o dimensiune supremă, cu neputinţă de atins
numai prin puterile noastre omeneşti, care constă în cea mai iubitoare
comunicativitate, putere de suportare si puritate. Iisus S-a arătat astfel ca Dumnezeu
minunat, întrucât S-a arătat ca fiinţa cea mai omenească. El a apărut, dintr-un punct de
vedere, deplin încadrat în condiţiile vieţii umane, dar pe de altă parte, depăşind
limitele acestei vieţi, săvârşind nu numai faptele cele mai umane, ci şi pe cele mai
presus de lume. El a flămânzit, a însetat, a avut nevoie de somn, a suferit de dureri
fizice, de neînţelegerea semenilor Săi întru umanitate. S-a smerit mai mult ca toţi,
umblând cu vameşii, cu oprimaţii şi cu batjocoriţii societăţii, dar nu S-a lăsat abătut de
la iubirea desăvârşită, nu a invidiat, nu a cârtit, deşi a mustrat pe cei nedrepţi, pe cei
prefăcuţi, pe cei vicleni, pe cei silnici, dar fără să le închidă calea mântuirii, calea
revenirii la adevărata umanitate; S-a rugat pentru toţi şi a săvârşit şi putea săvârşi
oricând fapte de putere mai presus de ale naturii şi ale oamenilor.
 Chipul lui Iisus este un chip istoric, prin faptul că se conciliază în autenticitatea Lui
profundă cu umanitatea adevărată, dar şi prin faptul că n-ar fi putut fi construit de vreo
fantezie în această adevărată desăvârşire a Lui.
 Prin învăţătura pe care a dat-o El nu a făcut decât să tălmăcească umanitatea Sa
desăvârşită, datorită unirii ei ontologice şi spirituale cu natura dumnezeiască, şi, prin
forma ei cristalizată în porunci, în calitatea Sa de Dumnezeu, şi să ceară oamenilor să-
I urmeze, făgăduindu-le în acest scop ajutorul Său în eforturile lor: „Învăţaţi de la
Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”
 În Hristos ni s-a deschis calea spre ţinta deplinei umanizări şi El e calea spre aceasta,
căci e calea spre comuniunea cu Dumnezeu
 Dar în Iisus-Omul, aflat la capătul final al umanului, universul însuşi şi-a descoperit
întregul lui sens şi destin, ca transparent al lui Dumnezeu. Hristos e „lumina lumii”,
lumină care luminează lumea, lumina în care se luminează lumea.
 Dacă Logosul întrupat ca om arată în Sine lumea adunată şi transfigurată, o va duce la
această stare în toţi oamenii ce se vor uni cu Sine, El poate face aceasta pentru că a
avut încă înainte de întrupare o legătură specială cu lumea, legătură pusă în relief prin
oameni.
 Sinoadele ecumenice au prins într-o formulare concisă înfăţişarea evanghelică şi vie a
Persoanei divino-umane a lui Hristos:
 Primul Sinod ecumenic de la Niceea şi al II-lea de la Constantinopol, preluând
mărturisirea de credinţă de la Botez a Bisericii din Ierusalim, au stabilit textul
ei definitiv referitor la Iisus Hristos, în forma Simbolului niceo-
constantinopolitan care mărturiseşte despre El pe de o parte că e Fiul lui
Dumnezeu, Unul-Născut, de o fiinţă cu Tatăl, născut înainte de veci; pe de alta,
că S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioară şi S-a făcut om.
 Sinodul al IV-lea ecumenic dezvoltă această mărturisire despre Hristos,
declarând că Iisus Hristos este „Unul şi Acelaşi Dumnezeu cu adevărat şi om
cu adevărat, din suflet raţional şi trup, de o fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi
de o fiinţă cu noi după omenitate; întru toate asemenea nouă afară de păcat;
 înainte de veci născut din Tatăl, după dumnezeire, iar în zilele de pe urmă, din
Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu, după omenitate
 În esenţă se mărturiseşte deci că Fiul lui Dumnezeu, Cel dinainte de veci, S-a întrupat
şi S-a făcut om din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, şi prin întrupare s-a
realizat uniunea ipostatică, sau unirea într-un ipostas a firii dumnezeieşti şi omeneşti,
adică o persoană în două firi, Persoana lui Iisus Hristos.
 Fiecare om e şi ipostas, şi natură; e subiect, ca natură subzistentă, ca centru subzistent
al actelor şi reacţiilor sale, ca fond ce-şi actualizează potenţele lui; şi e natură, ca
instrument sau fond pus în valoare de aspectul ei de subiect, sau de faptul că subzistă
real ca ipostas.
 Deosebirea lui Iisus ca om, de ceilalţi oameni, stă în faptul că El ca om este nu un
centru autonom de acte şi reacţii; ci centrul omenesc al acestora este în acelaşi timp şi
centrul dumnezeiesc al lor şi al actelor Sale dumnezeieşti. Toată natura omenească a
Sa s-a centrat prin aceasta nu în afară de Dumnezeu, ci în Dumnezeu-Cuvântul.
 În Hristos voinţa şi tendinţele naturii umane nu sunt strâmtorate şi strâmbate de un
subiect autonom purtat de porniri individualiste, ci de Ipostasul divin care le dă o
actualizare favorabilă tuturor, dar şi conformă cu voia lui Dumnezeu.

Întreita slujire a Mântuitorului Iisus Hristos:

 Lucrarea mântuitoare a lui Hristos se îndreaptă spre firea Sa omenească, pe care o

umple de Dumnezeirea Lui şi o eliberează de afectele, pătimirile şi moartea, de pe
urma păcatului strămoşesc.
 Iisus Hristos a fost considerat de la începutul Bisericii ca Arhiereu, ca Învăţător-Profet
şi ca Stăpânitor, sau Domn, sau Împărat
 Aceste trei calităţi sunt atât slujiri,cât şi demnităţi ale Lui. Iar ele sunt de asemenea
nedespărţite. El învaţă slujind, Se jertfeşte biruind urmările păcatului, stăpâneşte ca un
Miel înjunghiat (Apoc. cap. 5).
 Ele nu pot fi despărţite în mod real, căci în fiecare sunt implicate şi celelalte două.
Totuşi în fiecare din cele trei feluri de activităţi iese în relief mai mult una sau alta din
cele trei slujiri, celelalte două fiind mai mult implicate în ea.
 În toată lucrarea Sa Hristos manifestă întreita Sa relaţie cu natura Sa omenească, cu
Tatăl şi cu oamenii şi prin toată lucrarea manifestă întreita Sa slujire de Învăţător
Prooroc, de Arhiereu şi de Împărat.
 Cele trei direcţii ale lucrării mântuitoare şi cele trei forme de slujire pentru efectuarea
ei decurg în chip firesc din Persoana Fiului lui Dumnezeu care S-a întrupat, asumând
rolul de Mântuitor al lumii.

1. Iisus Hristos ca Învăţător-Proroc:

 Iisus Hristos este Învăţătorul şi Proorocul suprem prin Însăşi Persoana Sa. Iisus
Hristos nu e un învăţător ca oricare alt om, ba nici chiar ca oricare alt întemeietor de
 religie. În acelaşi timp El depăşeşte orice proroc dinainte de El, Înscriindu-Se pe un alt
plan. Întrucât El este unic, învăţătura Lui este şi ea unică. Unică nu din acelaşi plan cu
alte învăţături unice. El este identificat cu învăţătura Sa. Şi învăţătura Lui nu poate
izvorî decât din El. El e Profet într-un sens unic şi suprem.
 Calitatea Sa de prooroc ţine de Persoana Sa, spre deosebire de sensul de prooroc din
Vechiul Testament, unde această calitate e legată accidental de o persoană sau de alta.
Iisus Hristos e Învăţătorul şi Proorocul prin Sine, nu printr-un dar venit din altă parte.
Este Învăţătorul prin excelenţă (In. 13, 13) şi Proorocul prin excelenţă. El Însuşi a spus
despre Sine: „Eu sunt lumina lumii” (In. 8, 12), sau: „Eu sunt adevărul” (In. 14, 6).
 El e Învăţătorul în sensul suprem prin Însăşi Persoana Sa, pentru că din Însăşi
Persoana Sa decurge învăţătura Sa, care arată drumul adevărat al omului spre
eternitatea desăvârşită a existenţei. El e ca atare „Învăţătorul” şi „învăţătura” în
persoană, dacă este „lumina” în persoană. El e Cel ce propovăduieşte şi „Cel ce Se
propovăduieşte” pe Sine. În El Se identifică Subiectul învăţăturii cu „obiectul” ei.
 În învăţătura pe care o dă El Se tălmăceşte pe Sine Însuşi, ca ţinta finală şi desăvârşită
a omenirii. El e „Învăţătorul” şi „Proorocul” culminant prin Însăşi Persoana Lui,
pentru că nu e numai om, ci şi Dumnezeu şi ca atare are în El şi iradiază din El nu
numai învăţătura adevărată despre Dumnezeu, ci şi despre omul adevărat, aşa cum este
el realizat în Hristos şi cum trebuie să ajungă şi ceilalţi.
 Invăţătura Lui este revelaţia culminantă despre Dumnezeu şi despre om, întrucât El
Însuşi este ca persoană această revelaţie. În El se încheie toată revelaţia şi proorocia.
El e suprema proorocie împlinită.
 Cuvintele lui Iisus, exprimându-L pe El însuşi, sunt o iradiere directă a Persoanei Sale
ca sursă a lor şi o autotălmâcire a Ei înseşi. Aceasta înseamnă că El însuşi ca persoană
este Cuvântul ca ipostas dumnezeiesc, devenit şi ipostas omenesc.

2. Iisus Hristos, Arhiereul şi Jertfa supremă:

 Dacă în slujirea de Învăţător si Proroc, Iisus Hristos e îndreptat în mod direct spre noi,
si implică în ea voinţa de a ne lega de Tatăl întrucât prin împlinirea acestei învăţături
noi împlinim voia Tatălui, deci cuprinde în ea şi o direcţie îndreptată spre Dumnezeu,
slujirea de Arhiereu prin care Se aduce ca jertfă pe Sine Însuşi e îndreptată în mod
direct spre Tatăl. Totuşi implică în ea şi o direcţie îndreptată spre oameni, întrucât vrea
să încadreze şi pe oameni în ea, deci cuprinde în ea şi o direcţie îndreptată spre aceştia.
Iar întrucât în acest scop Hristos aduce ca jertfă firea umană asumată de El, slujirea
aceasta are şi o direcţie şi un efect îndreptat spre aceasta. Aceste trei direcţii sunt atât
de implicate una în cealaltă, încât e cu neputinţă să fie separate; ba chiar nici măcar nu
se poate cugeta una fără alta. În Sfânta Scriptură şi în gândirea Sfinţilor Părinţi sunt
afirmate toate aceste trei direcţii, în slujirea arhierească a lui Hristos. În Epistola către
Evrei se spune: „Într-adevăr, orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru
oameni, spre cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfă pentru păcate”
(Evr. 5, 1).
 Orice înlăturare a vreuneia din aceste direcţii în slujirea Lui arhierească, sărăceşte
înţelesul şi eficacitatea lucrării mântuitoare a lui Hristos.
  Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi văd prezente în slujirea arhierească şi în jertfa lui
Hristos toate cele trei direcţii, în intercondiţionarea reciprocă ce le dă sensul amintit.
 Sfinţii Părinţi au accentuat atât de mult efectul jertfei îndreptat spre restaurarea,
sfinţirea şi îndumnezeirea firii omeneşti în Hristos şi prin ea în toţi cei ce cred în El.
 Inţelegerea cea mai cuprinzătoare a jertfei lui Hristos este aceea care vede atât direcţia
ei îndreptată spre Dumnezeu, cât şi direcţia ei îndreptată spre firea omenească asumată
de Hristos şi, prin ea, spre ceilalţi oameni. Această concepţie cuprinzătoare este
proprie Sfinţilor Părinţi, fiind în acord şi cu cea a Sfintei Scripturi.
 Toate cele trei direcţii ale jertfei lui Hristos şi prin aceasta eficienţa ei ca sfinţire şi
eliberare a firii noastre de păcat şi de moarte, ni le înfăţişează Sfântul Chiril din
Alexandria spunând: „Deci când S-a făcut Hristos Arhiereu şi prin El am fost aduşi în
chip spiritual întru miros de bună mireasmă lui Dumnezeu şi Tatăl, atunci ne-am
învrednicit în chip bogat de bunăvoinţa Lui şi am dobândit şi făgăduinţa sigură că
moartea nu mai are putere asupra noastră. S-au destrămat şi cele ale mâniei şi au fost
desfiinţate urmările blestemului vechi. Căci am fost binecuvântaţi în Hristos.”135
 Hristos învinge în Sine moartea, pentru că în El comuniunea omului cu Dumnezeu
este realizată în mod culminant prin moarte, iar aceasta înseamnă că şi sfinţirea
Aceasta o putem vedea pornind de la concepţia Sfântului Grigorie de Nyssa despre
moarte şi despre înviere.

3. Iisus Hristos ca Împărat:

 Iisus Hristos n-a exercitat şi nu exercită numai slujirea de Învăţător-Prooroc şi de

Arhiereu-Jertfă, ci şi pe cea de Împărat.
 El nu a învăţat şi nu a proorocit numai Împărăţia cerurilor, ca fiind comuniunea unei
uniri desăvârşite cu Dumnezeu, prin însăşi Persoana Lui, şi nu a adus jertfă lui
Dumnezeu-Tatăl numai trupul Său sfinţit, iniţiind această comuniune în Persoana Sa şi
atrăgând în ea şi pe ceilalţi oameni care cred, prin participarea lor la jertfa Sa,
conducându-i cu putere spre participarea desăvârşită la acea Împărăţie.
 Demnitatea aceasta nu e numai cea pe care o are El ca Dumnezeu de la crearea lumii şi
pe care a exercitat-o şi în timpul vieţii Sale în trup, ci e demnitatea împărătească pe
care a primit-o şi ca om. Domnul Însuşi recunoaşte în faţa lui Pilat că e împărat.
 Puterea Lui se manifestă deci şi prin actele de Învăţător şi de Arhiereu. Chiar moartea,
deşi este un act al Arhieriei Sale, prin modul cum a suportat-o şi a învins-o ţine şi de
puterea Lui împărătească.
 Puterea Lui s-a manifestat înainte de Înviere nu numai ca o putere simţită în suflete de
cei ce s-au apropiat de El şi în poruncile ce le dădea referitor la întemeirea Bisericii şi
la viaţa ce trebuie să o ducă cei ce vor crede în El, ci şi ca o putere asupra naturii prin
fapte de vindecare a unor bolnavi şi de înviere a unor morţi.
 În orice caz puterea exercitată asupra sufletelor nu era numai o putere a măririi Sale
dumnezeieşti, ci şi o putere a iubirii care se concilia cu chenoza Lui.
 La puterea împărătească deplină e ridicat Hristos prin învierea Lui, ca ea să se
manifeste şi în înălţarea, în şederea de-a dreapta Tatălui, în conducerea operei de
mântuire, în venirea întru slavă şi la judecata de obşte