Sfânta Biserică

1. Întemeierea Bisericii
 Prin Întruparea, viaţa de ascultare, Răstignirea, Învierea şi Înălţarea Fiului lui
Dumnezeu ca om, s-a pus, în pârga firii noastre asumate de El, temelia mântuirii
noastre.
 Dar mântuirea noastră propriu-zis se înfăptuieşte de-abia prin sălăşluirea în noi a lui
Hristos cu trupul purtat de El, înviat şi înălţat şi deplin pnevmatizat, sau umplut de
Duhul Sfânt şi devenit prin aceasta desăvârşit transparent. Sălăşluirea aceasta produce
Biserica.
 Biserica este astfel finalizarea acţiunii mântuitoare, începută prin Întrupare.
 Biserica este actul cinci al acestei opere de mântuire, dacă Întruparea, Răstignirea,
Învierea şi Înălţarea sunt primele patru acte.
 În acest act, toţi cei ce cred primesc pe Cuvântul ca Ipostas fundamental, prin trupul
Său extins în noi. Prin aceasta se sădeşte şi în ei sfinţirea şi începutul învierii, aflate în
trupul lui Hristos, sfinţire şi început de înviere care sunt dezvoltate prin colaborarea
lor cu Hristos.
 Coborârea Sfântului Duh e cea care dă existenţă reală Bisericii, punând începutul
sălăşluirii trupului îndumnezeit al lui Hristos în celelalte fiinţe umane şi, cu aceasta,
începutul Bisericii.
 Pogorârea Sfântului Duh este astfel actul de trecere de la lucrarea mântuitoare a lui
Hristos în umanitatea Sa personală la extinderea acestei lucrări în celelalte fiinţe
umane.
 Prin Întrupare, Răstignire, Înviere şi Înălţare, Hristos pune temelia Bisericii în trupul
Său. Prin acestea Biserica ia fiinţă virtual. Dar Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om
pentru Sine, ci pentru ca din trupul Său să extindă mântuirea ca viaţă dumnezeiască în
noi.
 Această viaţă dumnezeiască, extinsă din trupul Său în credincioşi, e Biserica. Această
viaţă iradiază din trupul Său ridicat la deplina stare de pnevmatizare prin înălţarea şi
aşezarea Lui de-a dreapta Tatălui, în suprema intimitate a infinităţii vieţii şi iubirii lui
Dumnezeu îndreptată spre oameni.
 Biserica, aflată virtual în trupul lui Hristos, ia astfel fiinţă actual prin iradierea Duhului
Sfânt din trupul Său în celelalte fiinţe umane, fapt care începe la Rusalii, când Duhul
Sfânt coboară peste apostoli, făcându-i primele mădulare ale Bisericii, primii
credincioşi în care se extinde puterea trupului pnevmatizat al lui Hristos.
 Fără Biserică opera de mântuire a lui Hristos nu s-ar putea realiza.
 Prin Duhul Sfânt pătrunde în inimi Însuşi Hristos, dar aceasta întrucât trupul Lui s-a
pnevmatizat în mod culminant prin Duhul care a penetrat şi copleşit cu totul trupul lui
Hristos.
 Prezenţa Duhului în noi este atât de legată de a Fiului şi a Tatălui, că „dacă n-ar fi
Duhul, n-am putea numi pe Iisus Domn”. Dar fără Duhul „n-am putea chema nici pe
Dumnezeu, Tată”, deci n-am putea rosti rugăciunea Tatăl nostru.
 Un alt fapt care arată unirea indisolubilă între prezenţa şi lucrarea Duhului şi a Fiului
în noi este că lucrarea Duhului constă în a ne face tot mai mult după chipul Fiului,
adică fii adoptivi ai Tatălui.
 Fără îndoială, Duhul Sfânt care face prezenţa lui Hristos în noi mai eficientă prin
lucrarea Lui mai simţită iese pe primul plan pentru simţirea noastră, dar iese pe primul
plan ca să ne facă mai simţită prezenţa lui Hristos.
 Duhul Sfânt iese pe primul plan al lucrării pentru sensibilizarea noastră şi întrucât în
trupul lui Hristos deplin pnevmatizat Duhul Sfânt Se află ca persoană plină de
iniţiativă iubitoare, aşa cum Se află în Hristos ca Dumnezeu din veşnicie.
 Tocmai prin aceasta ni Se poate revela acum şi Duhul ca ipostas, deci într-un mod
deosebit de accentuat şi de sensibil în înţelesul spiritual al cuvântului, aşa cum I se
potriveşte Lui; într-un mod cum nu Se putea arăta înainte de Hristos şi nici chiar
înainte de moartea, învierea şi înălţarea lui Hristos cu trupul.
 Duhul Sfânt vine ca ipostas, pentru că în plenitudinea de ipostas S-a aşezat în trupul
înălţat al Domnului.
 Duhul ca ipostas S-a putut arăta nouă numai în trupul lui Hristos devenit deplin
transparent pentru adâncimile infinite şi deplin intensive ale lui Dumnezeu în lucrarea
lor faţă de noi.
 Numai în calitate de ipostas El face simţită cu toată puterea prezenţa lucrării Sale
dumnezeieşti.
 Duhul Sfânt S-a arătat la Cincizecime, la începutul iradierii Lui ca ipostas din
omenitatea lui Hristos, într-un mod oarecum mai sensibil, pe de o parte ca să convingă
pe Apostoli şi pe cei care nu făceau parte din Biserică de acest început al iradierii Lui;
pe de alta, pentru că Hristos nu iradiase încă decât nedeplin în oameni ca ipostas
dumnezeiesc.
 Din acest punct de vedere se poate spune că prin coborârea Duhului Sfânt ia fiinţă
concretă Biserica, întrucât acum Hristos coboară pentru prima dată în inimi.
 Biserica ia fiinţă astfel şi se menţine în Hristos prin Duhul Sfânt, Care Se pogoară la
Rusalii şi rămâne în Ea, dar şi vine continuu în ea, cerut prin rugăciune şi prin ferire de
păcate, aşa cum şi Hristos care e în ea rămâne şi ea sporeşte în El, tot prin rugăciune şi
prin ferirea de păcate.
 Duhul şi Hristos, Care rămân în Biserică şi în credincioşi, nu sunt statici şi pentru
motivul că nu sunt puteri impersonale, ci persoane. Iar persoanele sunt mereu în
mişcare, mereu vor să se comunice şi mai mult.
 Persoanele dumnezeieşti vin de la început prin voia Lor şi rămân şi în acelaşi timp vin,
sau rămân ca să vină într-un mai mare grad, ca să menţină comuniunea vie şi să
sporească această comuniune.
 Chiar prima venire a Duhului, „pogorârea” Lui prin excelenţă, are loc peste Apostolii
care „stăruiau în rugăciune”
 Duhul S-a coborât dând fiinţă Bisericii şi rămâne în ea, menţinând-o, pentru că firea
noastră a fost înălţată pe tronul dumnezeiesc, sau total penetrată şi făcută transparentă
de Ipostasul Logosului. Ca atare Biserica s-a umplut de Duhul ca ipostas, în urma
 morţii suportate şi a Învierii, prin care s-a făcut şi ea însăşi deosebit de penetrantă în
fiinţa noastră.
 Dar pogorârea Duhului în chip de limbi de foc arată nu numai voinţa lui Hristos de a
cuprinde în Biserică, adică în iubirea Lui, toată lumea, unficată în această iubire, ci şi
voinţa ca în această unitate să se menţină identitatea fiecărei persoane.
 Astfel faptul că Duhul apare în chip de limbi de foc peste toţi Apostolii arată că Duhul
nu e cu adevărat decât în comuniunea Bisericii, sau unde este Biserica.

2. Însusirile Bisericii

 Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan înfăţişează Biserica drept una, sfântă,

sobornicească şi apostolească.
 Aceste însuşiri decurg din constituţia teandrică a Bisericii, ca trup al lui Hristos cel
unul şi sfânt. „Aceste patru însuşiri şi dimensiuni ale Bisericii sunt strâns unite între
ele şi oarecum întrepătrunse. De aceea nici una dintre ele nu se înţelege existând fără
celelalte, ci fiecare presupune pe celelalte şi coexistă cu ele în chip nedespartit.

a. Unitatea Bisericii:
 Unitatea ţine de constituţia Bisericii, ca trup extins al Cuvântului întrupat.
 Domnul S-a întrupat, S-a răstignit şi a înviat ca om ca să adune pe toţi cei dezbinaţi în
Sine, în infinitatea iubirii Sale faţă de Tatăl şi a Tatălui faţă de El.
 Unificarea aceasta a tuturor în Sine constituie însăşi esenţa mântuirii. Căci unitatea
aceasta înseamnă unitate în Dumnezeu cel preafericit şi veşnic.
 De altfel în afară de Dumnezeu nu e cu putinţă unitatea, deci nici mântuirea.
 Hristos Se extinde cu trupul Său jertfit şi înviat în noi, ca să ne unească şi să ne facă
asemenea Lui, umplându-ne de aceeaşi iubire a Lui faţă de Dumnezeu Tatăl şi de a lui
Dumnezeu Tatăl faţă de El, care este în El. Dar aceasta e Biserica. Şi Biserica fiind
umplută de această iubire, ea înseamnă şi unitatea iubitoare între membrii ei.
 Biserica deci numai întrucât e una reprezintă locul şi efectul lucrării mântuitoare a lui
Hristos, sau rodirea efectivă a acestei lucrări.
 Unde este Hristos este unitate, căci unde este Hristos este iubirea care vrea să-i
îmbrăţişeze pe toţi în Sine şi să-i înfăţişeze Tatălui.
 Unitatea de aceea nu se poate dobândi decât prin înrădăcinarea în Hristos, Care este
Cuvântul lui Dumnezeu devenit accesibil nouă prin întrupare, ca să ne readune pe toţi
în unitatea Sa.
 Cine are pe Hristos în sine, se simte el însuşi în adâncul şi nu la suprafaţa fiinţei sale,
ci în temelia ei, dar prin aceasta în temelia ei comună cu a celorlalţi, adică în Logosul
dumnezeiesc. El se simte în Biserică întemeiat pe Hristos ca pe „piatra cea din capul
unghiului”.
  Sfinţii Părinţi văd temelia unităţii Bisericii în prezenţa aceluiaşi trup jertfit şi înviat, şi
ca atare umplut de infinitatea iubirii dumnezeieşti, în toate mădularele Bisericii.
Sfântul Atanasie spune că Biserica este una, întrucât se clădeşte pe temelia trupului lui
Hristos,
 Trupul lui Hristos, plin de Duhul Sfânt, vine continuu în Biserică şi în fiecare mădular
ca un val mereu nou de iubire, pe baza actului voluntar al acestora de a se împărtăşi de
El.
 Unitatea lor în Biserică se menţine şi se întăreşte continuu prin această împărtăşire. De
aceea Euharistia, ca împărtăşanie comună, are o însemnătate deosebit de mare pentru
menţinerea şi întărirea unităţii Bisericii.
 Biserica se menţine ca una prin împărtăşania comună de Hristos, dar întrucât Hristos
este în Biserică prin împărtăşania comună şi prin coborârea Duhului Sfânt încă de la
Apostoli, El vine pe de o parte din cer, pe de alta este în Biserică. Astfel numai unde
este Biserica este Euharistia şi numai unde este Euharistia este Biserica.
 Dar Euharistia nu e singura Taină prin care se menţine şi se întăreşte unitatea Bisericii.
Prin ea se desăvârşeşte unitatea între membrii Bisericii. Dar ei nu se pot apropia de la
început de ea. Ci trebuie să înainteze spre ea ca pe o scară prin alte Taine, prin Botez
şi prin Mirungere, iar dacă au căzut în păcate, prin taina Pocăinţei. Prin toate aceste
Taine omul se uneşte treptat cu Hristos cel aflat în Biserică.
 Biserica Ortodoxă are astfel ca temelie a ei pe Însuşi Hristos aflat cu trupul Lui jertfit
şi înviat în adâncul ei. Unitatea ei este o unitate ontologică, sau, mai bine zis, supra-
ontologică.
 Unitatea Bisericii nu e o unitate de ordin instituţional şi nici sfărâmată în indivizi cu
credinţe deosebite, sau cu interpretări deosebite ale ei, ci o unitate de viaţă,
ontologicpnevmatică în Hristos şi în Duhul Lui cel sfânt.
 Dacă dogmele Bisericii exprimă experienţa lui Hristos cel prezent şi lucrător în ea şi
dacă unitatea ei în dogme înseamnă această experiere unitară a lui Hristos, nesocotirea
dogmelor înseamnă nu numai slăbirea Bisericii, ci şi reducerea conţinutului credinţei
la o sumă de interpretări subiective a unui Hristos de care s-a auzit şi care rămâne la
distanţă, nu identificarea lor cu experierea lui Hristos trăit în lucrarea Lui, integrală,
prin Duhul Sfânt.
 unitatea Bisericii constă şi în unitatea ei în Taine şi în investirea ei cu o ierarhie
unitară săvârşitoare a tuturor Tainelor, fără diferenţieri,
 Este unitară, pentru că, având pe Hristos lucrător în ea, este cu adevărat trupul Lui
extins, adică e deplin unită cu capul şi deplin unită în ea însăşi.

b. Sfinţenia Bisericii.

 Sfinţenia Bisericii stă în strânsă legătură cu unitatea ei. Căci cu cât este mai unită
Biserica cu Hristos şi deci în ea însăşi, deci cu cât e unită mai intim cu Capul ei cel
sfânt, cu atât e şi mai sfântă în calitate de trup al Lui. Păcatul, sau contrariul sfinţeniei,
este în fond un păcat împotriva unităţii.
  Sfinţenia Bisericii şi a membrilor ei decurge din unirea cu trupul sfinţit prin ascultare
şi jertfă a Domnului.
 Sfinţenia Bisericii şi a membrilor ei e forma în care se arată strânsa lor unire cu
Hristos, Care S-a sfinţit prin jertfa Lui pentru noi, fiind fără de păcat deja în baza
uniunii ipostatice.
 Aceasta înseamnă că sfinţenia Bisericii, ca şi unitatea ei, îşi are izvorul ei în Hristos
cel sfânt, prezent în ea.
 Unde există relaţia nemijlocită şi intimă cu Hristos şi în El cu ceilalţi credincioşi,
există şi sfinţenia.
 Sfinţenia Bisericii, ca şi unitatea ei provenind din strânsa unire cu Hristos, sunt însuşiri
în care se manifestă puterea mântuitoare a lui Hristos prin Biserică.
 Biserica este sfanta pentru ca insusi Creatorul este Sfant
 Hristos este sfânt mai întâi pentru că este Dumnezeu. Sfinţenia este o însuşire a lui
Dumnezeu. Creatura nu are sfinţenia decât prin participare.
 Sfinţenia, devenită prin participare însuşirea Bisericii şi a membrilor ei, constă în
primul rând în curăţirea de păcate şi în puterea menţinerii în ea şi a înaintării într-o
viaţă de virtuţi, care nu e decât expresia pozitivă şi progresivă a curăţiei şi iubirii.
 Biserica este locul în care Duhul lui Hristos ne face sfinţi, sau chipuri tot mai depline
ale lui Hristos, în Care e concentrată ca într-o persoană sfinţenia şi iubirea Sfintei
Treimi.
 E de făcut o deosebire între Biserică şi membrii ei, deşi pe de altă parte ea îi cuprinde
pe ei: ea se constituie din cei ce transcend şi din ceea ce se atinge prin transcendere
continuă.
 Biserica are, în acest caz, sensul a ceea ce se atinge prin transcendere. Ea e în fiinţa ei
adâncă izvorul sfânt pentru membrii ei, având imprimată în ea pe Hristos cel sfânt. Ea
e lacul Vitezda, care tămăduieşte pe bolnavi, dar nu se molipseşte de microbii lor, ci-i
dizolvă.

c. Sobornicitatea generală a Bisericii.

 Prin sobornicitate se exprimă modul sinodal de păstrare a învăţăturii Bisericii la nivel

episcopal, dar şi modul general comunitar al practicării învăţăturii. Toată Biserica este
un Sinod permanent, o comuniune, o convergenţă şi o conlucrare permanentă a tuturor
membrilor ei, căci numai în această stare se păstrează şi se valorifică bunurile ei
spirituale.
 În timpul nostru această sinodalitate generală e redată prin ideea de comuniune, care
implică pe aceea de complementaritate.
 Dacă prin însuşirea unităţii se afirmă simplu că Biserica este una, prin însuşirea
sobornicităţii se arată de ce natură este această unitate. Ea e o unitate realizată şi
menţinută prin convergenţa, comuniunea, complementaritatea unanimă a membrilor
ei, nu printr-o simplă alăturare sau printr-o contopire a tuturor într-un tot uniform.
  Deci sinodalitatea sau sobornicitatea implică sensul Bisericii ca întreg organic-
spiritual şi prin aceasta se apropie de înţelesul adevărat al termenului „catolică”, fără
să-1 exprime direct.
 Adică sinodalitatea sau sobornicitatea exprimă poziţia şi lucrarea complementară a
membrilor Bisericii, ca într-un corp adevărat, nu cauza ei.
 Conform acestui înţeles, Biserica are pe Hristos întreg cu toate darurile Lui
mântuitoare şi îndumnezeitoare şi fiecare Biserică locală şi chiar fiecare credincios îl
are întreg, dar numai întrucât rămâne în „întregul” corpului.
 Duhul Sfânt, Care însufleţeşte rugăciunea Bisericii, Se roagă în mine şi odată cu
aceasta se roagă însăşi Biserica cu mine şi în mine şi e în Biserică.
 Întregimea Bisericii astfel înţeleasă are ca temelie şi ca izvor pe Dumnezeu, sau pe
Hristos sălăşluit în ea şi lucrător în ea prin Duhul Sfânt, ca şi însuşirea unităţii şi a
sfinţeniei.
 Ea stă în strânsă legătură cu însuşirea unităţii, nefiind decât precizarea modului
unităţii. Dar şi cu însuşirea sfinţeniei.
 Dar întregimea sau plenitudinea lui Hristos în Biserică prin Duhul Sfânt are şi ea un
caracter dinamic şi diferenţiat, ca şi sfinţenia şi unitatea.
 Biserica este întregimea, este totul, este plenitudinea pentru că are pe Hristos care e
totul în toate.

d. Apostolicitatea Bisericii.

 Aşa precum prin toate celelalte trei însuşiri se vede Hristos ca ultima temelie şi izvor
al Bisericii, aşa se vede şi prin apostolicitate.
 Apostolii au fost prima grupă de oameni care au crezut în Hristos, şi au dat mărturie
despre Învierea şi deci despre dumnezeirea Lui. Dar tot ei au fost şi acea grupă prin
care Hristos S-a făcut cunoscut tuturor generaţiilor ce au urmat şi vor urma, aşa cum a
fost, ca Dumnezeu întrupat, răstignit şi înviat pentru mântuirea şi îndumnezeirea
noastră.
 Apostolii nu au mărturisit şi nu au vorbit despre ei, ci despre Hristos. Ei nu şi-au luat
de la ei slujba aceasta, ci de la Hristos.
 Pe credinţa lor, pe mărturia lor, pe vorbirea lor despre Hristos, pe totala închinare a
fiinţei lor lucrării de a face cunoscut şi de-a comunica pe Hristos, s-a întemeiat şi se
prelungeşte Biserica.
 De aceea în Noul Testament Apostolii sunt împreună numiţi „temelia” Bisericii
(Efes.2, 20), dar o temelie în funcţie de temelia ultimă, care este Hristos
 Să luăm cele trei componente ale apostolicităţii pe rând.
a) Apostolii sunt primul grup de oameni care au crezut în dumnezeirea lui Hristos,
credinţă întărită decisiv în ei de faptul că L-au văzut personal pe Hristos cel înviat.
Credinţa lor, mărturia lor despre Învierea Lui, e prima temelie pe care a început să se
clădească şi pe care continuă să dureze şi să se clădească Biserica. Dacă n-ar fi fost
 credinţa şi mărturia apostolilor despre învierea Domnului, n-ar fi putut lua fiinţă şi n-
ar fi putut dura şi creşte Biserica.
b) Prin apostoli cunoaştem pe Hristos aşa cum a fost, cunoaştem învăţătura Lui, prin
care El Însuşi S-a tălmăcit pe Sine şi a indicat calea mântuirii şi desăvârşirii omului.
Această învăţătură nu e separată de credinţa lor, ci ea e conţinutul sau baza credinţei
lor. Pe de altă parte, credinţa lor, care şi-a primit ultima întărire prin Înviere, le-a dat
ochi să înţeleagă Persoana şi opera lui Hristos şi tot conţinutul învăţăturii Lui.
 Biserica este apostolică în toate timpurile, pentru că are aceeaşi credinţă ca apostolii şi
stă pe temeiul conţinutului şi formei înfăţişării date de ei lui Hristos. Totuşi generaţiile
succesive de credincioşi ai Bisericii n-au moştenit şi calitatea de apostoli, pentru că n-
au moştenit şi poziţia lor de primii în credinţa în Hristos şi de primii tălmăcitori ai
învăţăturii şi faptelor Lui.
 Înfăţişarea apostolică a Persoanei şi a operei lui Hristos, adică formularea apostolică a
învăţăturii Lui şi a învăţăturii despre El, rămâne baza permanentă şi neschimbată a
credinţei şi învăţăturii Bisericii,
 Biserica este astfel apostolică prin moştenirea credinţei, învăţăturii şi harului de la
Apostoli, ca cei dintâi care le-au primit de la Hristos prin Duhul Sfânt. Apostolicitatea
Bisericii uneşte istoria cu prezentul
 Apostolicitatea înseamnă legarea generaţiilor în tradiţia întreagă ce vine de la
Apostoli, pentru că ea este Revelaţia întreagă, dar şi în harul şi spiritualitatea ce vin
în mod neîntrerupt de la Duhul lui Hristos prin ei.