Principiul ipostatic și plinirea lui în viața omului

1.a. Înțelesul principiului ipostatic

În teologia ortodoxă înțelesul persoane constituie o provocare pentru conștientizarea
propriului sine și pentru mărturisire. Potrivit învățăturii Starețului, în măsura în care vom
înfățișa în snea noastră și lumii înțelesul și sensul cu privire la persoană a Revelației
dumneziești, în aceeași măsură vom putea dovedi unicitate și distincția pozitivă a Tradiției
ortdoxe asupra celorlate tradiții, fie ele religioase, filosofice, sau mai noi psihologice, cu care
ne întâlnim astăzi.
Revelația Ortodoxiei ne arată că Ființarea absolută pe care o caută în general sitemele
religioase mai vechi și mai noi este prin excelență personală. Vedem acest lucru de la un
capăt la altul în Scriptură, de la Facere la Apocalipsă. În vedem pe Dumnezeu Cel Unul în
Trei Ipostasuri făurind, „gândind” și zidind lumea și pe Om, purtând de grijă făpturii Sale, dar
mai ales descoperindu-Se pe Sine și mântuindu-l pe om. Toate aceste lucrări le lucrează
Treimea, Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt.
Învățătura Ortodoxă despre Sfânta Treime deosebește trei momente ale ființării
acesteia, sau trei „perspective” 1: Ipostasul sau Persoana, Ființa sau Firea și Lucrarea sau
Actul/Energia. Menționăm dintru început că cele trei sunt descrise astfel doar prin
raționament, pe când faptul ființării nu le poate separa pe una de cealaltă. Cu alte cuvinte,
vedem cu mintea noastră aceste trei momente, însă trebuie să afirmăm, pe de o parte,
identitatea Ipostasului cu Ființa și a Ființei cu Lucrarea, iar pe de altă parte să înțelegem că
cele trei perspective al ființării sunt ireductibile una la cealaltă.
Ajungem în aceste fel, la prima dintre antinomiile dogmei treimice, anume desăvârșita
identitate și, totodată, deosebirea dintre ipostas și Ființă. Ipostasul este cel care poartă Ființa,
iar Ființa este înțeleasă ca conținut ontologic al Ipostasului, fără a exista vreo întâietate,
precumpănire sau împotrivire între ele. Împreună ele alcătuiesc în Dumnezeire o unitate.
Această realitate, a Dumnezeului celui viu și personal s-a descoperit întâia oară lui Moise pe
muntele Sinai: „Eu sunt Cel ce Sunt” 2. Descoperirea lui „Eu” arată dimensiunea personală a
lui Dumnezeu care viază veșnic. Conștiința de sine personală ce se ivește din revelarea
numelui lui Dumnezeu, ipostaziază în chip absolut plinătarea Ființei, adică face cunoscută
Ființa. Totodată cuprinde și plinătatea Lucrării, care este nedespărțită de Ființă.
Un aspect deosebit de important care diferențiază Ortodoxia de Islam sau Mozaism
este dimensiunea triipostatică a existenței dumnezeiești. În Ortodoxie Dumnezeu este Unul în
Trei Ipostase: Tatăl, Fiul, și Duhul Sfânt. Aceștia Trei fiecare sunt Dumnezeu desăvârșit și
poartă în Sine plinătatea Ființării dumnezeiești în chip absolut. Dincolo de desăvârșita
identitate și comuniune în ce privește Ființarea, cele trei Ipostasuri păstrează specificitatea și
unicitatea proprie. Aceasta este cea de-a doua antinomie a identității și deosebiri din ființarea
Sfintei Treimi. Cu alte cuvinte, fiecare dintre Ipostasurile Dumnezeiești are totul în comun cu
celelalte două Ipostasuri, mai puțin însușirile Persoanei. Tatăl Cel fără de început este
nenăscut și Îl naște pe Fiul înainte de veci, dăruindu-I întreag Ființare, și purcede pe Duhul
Sfânt. Fiul Se naște din Tatăl și viază în Tatăl și în Duhul Sfânt. Duhul Sfânt purcede din

1
Arhim. Zaharia Zaharou, Hristos calea vietii noastre. Darurile teologiei Arhimandritului Sofronie, trad. de
ierom. Evloghie Munteanu, Ed. Bunavestire, Galati, 2003, p. 24.
2
Facere....
veac din tatăl și Se odihnește în Fiul. Vedem așadar că Aceste trei Persoane sau Ipostasuri
constituie un fapt pur al Ființării reveat de însuși Dumnezeu omului pe care l-a creat 3.
Următoarea antinomie din viața sau ființarea dumnezeieștii Terimi se referă la
unitatea și deosebirea dintre Ființă și Lucrare, care se deschide într-o a patra antinomie ce
privește unirea dintre Lucrarea nezidită și firea omenească zidită, vastă temă teologică
moștenită în Tradiția Ortodoxă mai ales prin Sfântul Grigorie Palama.
Energia Dumneziească sau Lucrarea Sa este de fapt coborârea lui Dumnezeu
spre oameni, smerenia Sa, prin care El face cunoscută omului viața Sa dumneziească sau
faptul dumnezeieștii Ființări. Despre o cunoaștere directă a Ființei dumneziești nu se poate
vorbi din cauza distanței ontologice dintre Firea nezidită a lui Dumnezeu și firea zidită a
omului. Aceasă prăpastie ontologică este străbătută de această Lucrare care unește cele
despărțite, îndumnezeind făpturile cugetătoare, fără a le preface în ființe necreate.
După cum ne arată dogma de la Calcedon, unirea dintre creat și necreat s-a realizat
deplin în Ipostasul dumnezeiesc al Fiului lui Dumnezeu, Omul Iisus Hristos. Cu toate acestea,
unirea dintre cele două firi nu a adus schimbare nici în Firea dumneziească, nici firea
omenească nu a fost înghițită de cea dumnezeiască, ci Hristos a rămas Dumnezeu adevărat și
Om adevărat din toate punctele de vedere, fiind înrudit cu noi în cele omenești în toate, afară
de păcat.
Caracterul nemărginit al principiului Ipostatic în care viază Ființarea dumnezeiască
arată că el poartă în sine toate, primind în sine nemărginirea. Principiul acesta stă la temelia
întregii ființări, a tot ceea ce există 4, fiind principiul cel mai adânc al Ființării absolute, care
scapă oricărei definiții și depășește orice determinare prin caracterul dumnezeiesc și nezidit
ce îl are. Așadar, persoana nu poate fi definită prin categoriile cunoașterii științifice, ci se
descoperă existenția prin harul Duhului Sfânt.
Deosebirile ce se fac pe seama Sfintei Treimi în ce privește structura Ei, anume
Ipostasul, Ființa și Lucrarea, nu trebuie să ne facă să le privim ca pe elemente ce o alcătuiesc.
Aceste „elemente” arată numai viața lui Dumnezeu, anume că El este viu prin aceea că
Ipostasul cuprinde în sine Ființa și Lucrarea. Conținutul acestei vieți a Persoanelor Treimii
este prin excelență iubirea, în timp ce modul ipostatic al ființării este comuniunea în iubire în
modul cel mai deplin și nemărginit5. Totodată, iubirea Persoanelor divine este profund
imprimată de un caracter chenotic, jertfitor, deplin deschise și dăruite Una Alteia. Aceasta
arată unitatea ce există în sânul Sfintei Treimi, în care nu există nicio distanță, păstrând
totodată identitatea fiecărui Ipostas. Iubirea chenotică este înfățișată de teologia ortodoxă cu
termenul de „perihoreză” sau „întrepătrundere”. Pe baza acestei unități ortodoxia afirmă
credința întru un singur Dumnezeu, cum știm din Simbolul de credință.
După învățătura Starețului Sofronie, în „întrepătrunderea” Ipostaselor dumnezeiești se
întrezărește smerenia dumneziească a Lor, lucru adeverit în aceea că fiecare Ipostas viază cu
dragoste în Celelalte, în chip deplin și neîntrerupt, totodată primind mărturie despre Sine de la
Celelalte.

3
Rugăciunea experiența vieții veșnice., p. 162.
4
Mistica vederii lui Dumnezeu, p 142.
5
Hristos calea vieții noastre, p. 27.
 Potrivit dumnezeieștii desoperiri ce ni s-a dat nouă prin Fiul și Cuvântul lui
Dumnezeu Tatăl, Ființarea absolută este personală. Nu este vorba însă de o singură Persoană,
ci de trei Persoane care au o Ființă, o Împărăție, o Slavă, o Lucrare 6. Prin întruparea Sa,
Domnul Hristos ne-a încredințat de descoperirile ce fuseseră date omenirii înainte de venirea
Sa: Lui Moise i S-a descoperit ca Cel ce este cu adevărat, iar proorocilor ca atotțiitorul,
singurul viu, adevărul însuși sau Cel care mântuiește. Peste toate acestea, Hristos ne-a arătat
că Dumnezeu este iubire și că iubirea Lui este nebunie pentru logica omenească, dar care
nebunie este înțelepciunea lui Dumnezeu și puterea Lui care biruiește moartea și transcende
veacurile7. Biruința are ca sursă izbânda lui Hristos care S-a deșertat pe Sine și S-a făcut
ascultător, răbdând ceea ce numește Sfântul Apostol Pavel „ocara Crucii”, tocma ca pe om
să-l slobozească de rușinea neascultării și de osânda morții ce i se cuvenea prin călcare
poruncii.
Pentru oameni cel mai aproapiat Ipostas al Treimii este Fiul din pricina Întrupării.
Prin Persoana Acestuia ne-a venit adevărata cunoaștere a slavei lui Dumnezeu. Din exemplul
Său de pătimire am văzut și măsura adevăratului Om sau gândul din veac al lui Dumnezeu
pentru Om și totodată faptul că în El au încăput toate cele zidite, din cer și de pe pământ.
Despre această lărgime duhovnicească sau atotcuprindere a principiului ipostatic, Starețul
Sofronie arată că Ipostasul-Persoană este principiul cel dintâi și cel mai de pe urmă,
dimensiunea atotcupinzătoare în Ființarea dumnezeiască8.
Adevărul și dimensiunile principiului ipostatic au fost descoperite lumii prin
întruparea lui Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu este Ipostas, iar făptura Sa, omul, poartă în
sine principiul ipostatic. De la început el a fost zidit ca „potențialitate pură” 9 după cum spune
Strețul Sofronie. Crearea omului „după chip” era în același timp și o chemare a lui de a viețui
liber, printr-o determinare de sine pozitivă ănaințea lui Dumnezeu în așa fel încât să
dobândească pe percursul vieții sale „creșterea lui Dumnezeu” 10, adică să devină dumnezeu
după har.
Facerea omului „după chip și după asemănare” a dat omului posibilitatea de a tinde în
chip firesc spre Dumnezeu și a primi în sine plinătatea lucrărilor Sale. Despre aceasă
asemănare prin participare la Lucrarea dumnezeiască Starețul Sofronie spune că este
modalitatea prin care „creîndu-l pe on „după chipul și asemănarea Sa”, Dumnezeu Se repetă
în noi”11 și ne devine Tată, după chipul în care lucrează și se manifestă existența Sa. Astfel,
principiul ipostatic în om este întemeiat pe legătura acestuia cu Dumnezeu, dar în chip
deosebit cu Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, sau de putința omului dea se uni cu Aesta și de a
deveni la rândul lui Ipostas.
Ca ipostas, omul se face principiu ce primește în sine nemărginirea, lărgindu-și
conținutul ontologic după măsura participării la plinătatea Lucrărilor Făcătorului său. Astfel,
prin împărtășirea de Lucrările lui Dumnezeu omul își arată măreția și asemănarea cu El 12.

6
Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 172.
7
I Cor. 10, 11.
8
Mistica vederii lui Dumnezeu p. 312.
9
Rugăciunea experiența vieții veșnice, p. 157.
10
Col. 2, 19.
11
Rugăciunea experiența vieții veșnice, p. 165
12
Evrei 2, 7.
 Înainte de căderea lui Adam, nemărginirea era slava cu care omul fusese încununat,
iar prin această slavă el a fost rânduit spre a deveni centrul întregii zidiri, ar fi întors întreaga
făptură cu recunoștință spre slăvirea lui Dumnezeu, mutându-o în chip firesc dintr-o plinătate
a slavei întru una și mai deplină13. Ar fi fost preotul întregii creații, jertfind rațiunile din
lucruri și transfigurându-le prin legătura ce o avea cu Creatorul, făcând-o prinos de laudă
adus Ziditorului.
Prin cădere, însă, omul a fost lipsit de slava lui Dumnezeu, inima i s-a împietrit, iar
mintea i s-a întunecat. Minunata vedere ce îl înconjura înainte s-a preschimbat într-o
înfricoșătoare vedere a morții ce cuprinde toate. Omul rămâne centru al întregii zidiri, ca
principiu ipostatic, însă nu ca purtător și iconom al întregii vieți, ci ca o uriașă rană ce
călăuzește sre pierzanie pe însuși omul și împreună cu el și întreaga creație.
În acestă stare omul nu putea să își revină în fire singur și să deslușească tainicul
conținut al Ipostasului și să biruiască propria cădere. Întunecat fiind, nu putea să vadă nici
chipul zugrăvit de Ziditor și lumina chemării sale spre devenirea întru principiul ipostatic.
Pentru aceasta a fost nevoie de desăvârșita smerenie și iubirea până la sfârșit a Fiului lui
Dumnezeu, pe care le-a arătat în Întruparea, Păstignirea și Învierea Sa. Prin toată lucrarea de
mântuire a omului, Dumnezeu i-a dat acestuia din urmă harul pocăinței și puterea nașterii din
nou, prin care se reface iarăși chipul lui Dumnezeu.
Pocăința este așadar întoarcerea omului în starea firească a liberei determinări de sine.
În primă fază aceasta curinde un aspect negativ prin lupta împotriva omului celui vechi, dar
mai apoi apare sub o lumină pozitivă, anume umbirea harului lui Dumnezeu, care îl naște și îl
ridică pe om, făcându-l părtaș „moștenirii sfinților întru lumină” 14. Văzând toate acestea
înțelegem de ce pocăința nu are sfârșit pe pământ15.
Prin lupta cu propria fire căzută și cu urmările păcatului din sine, omul lucrează la
refacearea asemănării și lucrării fireștii determinpri de sine, sporind și desăvârșind principiul
ipostatic dintru sine. Acest principiu este darul lui Dumnezeu către făptura cuvântătoare prin
care aceasta își stăpânește firea. Ca „repetare” a lui Dumnezeu, omul ascunde în sine
adâncimi de nepătruns, iar chemarea care este sădită în sine dintru început de Ziditor îl face
vrednic „să se înalțe spre plinătatea Ființei necreate”16.
Măeția omului se arată atunci când el rămîne în legătură cu Dumnezeu și, îmbrățișând
prin iubirea dumnezeiască lumea întreagă, devine miezul întregului cosmos. Însă, adevărata
măreție a omului se dovedește prin aceea că poate răbda suferințele. În pocăința pe care omul
o face pentru a-L găsi pe Dumnezeu pe Care L-a pierdut, omul se întâlnește cu suferințe și
sfâșieri de neînchipuit, iar acestea nu fac decât să-l curățească i să scoată la lumină cele
ascunse ale sale. Omul își biruiește astfel firea, luând asupră-și de bunăvoie suferințele, ieșind
din cercul vicios al fugii de durere și al goanei după plăcere, care naște la rîndul ei durere.
Pătimirile îl ridică pe om de la nivelul truesc de existență spre cel duhovnicesc, devenind
asemena lui Hristos care a pătimit în această lume, dându-ne pildă de răbdarea și mulțumire

13
Hristos calea vieții noastre, p. 30
14
Ps. 8, 6-7.
15
Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Cuvântul LV, Filoc. rom. voi. 10, EIBM al B.O.R. 1981, pp. 275-
279; Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, Cuvântul V, Filoc. rom. voi. 9, Edit. Humanitas 2002,
pp. 136-154.
16
Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 232.
în suferințe pe nedrept. Asemănându-se Lui rin răbdare, omul scapă de păerea de sine și se
face înrudit Domnului, unindu-se prin credință și dragoste cu Cel „mai întâi născut decât
toată făptura”, Fiul lui Dumnezeu. Pogorându-se în acest chip asupra omului puterea ce
izvorăște din învierea lui Hristos, răsare în inima omului „lumina cunoașterii slavei lui
Dumnezeu”17 și omul se face un duh cu Hristos, se îmbracă în „chipul celui ceresc”, se naște
din nou în duhul Sfânt devenind potrivit pentru împărăția lui Dumnezeu18.
Prin pocăință omul primește în în inima sa cunoştinţa şi luminarea chipului lui
Hristos, iar apoi lărgimea Duhului Sfânt, Care dă chip lui Hristos în inima omului. Astfel,
prin Duhul lui Dumnezeu se face descoperit chipul Omului, aşa cum a fost el zămislit de
Dumnezeu mai înainte de veac19. Văzându-și prin luminarea Duhului propria cădere și
nimicnicie în oglindă cu slava harului dăruită lui, omul este sfâșiat de aceste două realități
contrastante, iar suferința ce i-o aduce aveastă vedere îl întoarce cu avânt spre Dumnezeu,
eliberându-se de legea păcatului.
Această întoarcere îl duce pe om spre o rugăciune fierbinte lipsită de închipuiri,
numită în literatura filocalică rugăciunea curată. Prin durerea pocăinţei, el se goleşte mai întâi
pe sine de toate cele ce sunt potrivnice harului lui Dumnezeu şi devine un smerit, mai apoi,
datorită acestei zvâcniri de bună voie către Dumnezeu, primeşte revărsări de har ce-1
călăuzesc spre alte hotare ale fiinţării, spre un alt fel de cunoaştere. Slobozit de legea
păcatului şi de împotrivirea firii căzute, prin rugăciunea cea mai presus de fire, faţă către faţă,
omul pătrunde în dimensiunea ipostatică a fiinţării. Prin întâlnirea, în Lumina cea vie, cu
Dumnezeul Cel Ipostatic, omul primeşte darul Acestuia şi astfel devine lucrător înlăutrul său
tocmai ceea ce exista ma început numai ca potență: ipostasul, persoana20.
Acest Duh bun pe care Hristos îl dă aleşilor Lui, atunci când ei se fac părtaşi
universalităţii Sale, vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi pentru aceasta insuflă celui ce-L
poartă rugăciunea pentru întreaga lume. Aşa precum Omul Iisus Hristos este singurul
Mijlocitor între Dumnezeu şi om, tot astfel şi cei ce sunt părtaşi ai lărgimii acestui Duh devin
„mijlocitori", „judecători” – între oameni şi Dumnezeu - pentru starea întregii lumi21.
Prin pocăinţă deplină, omul iese din temniţa strâmtă şi întunecoasă a
individualismului egocentric şi devine părtaş dumnezeieştii universalităţi a lui Hristos. Prin
pătimirile cele de bună voie, el împlineşte cea dintâi şi mare poruncă a iubirii de Dumnezeu;
fiind făcut apoi părtaş darului singurei adevărate universalităţi, cea a lui Hristos, este călăuzit
de Duhul Sfânt spre împlinirea celei de-a doua mari porunci - a iubirii pentru aproapele. Prin
Duhul Sfânt, inima omului se lărgeşte atât de mult încât acesta poartă în rugăciunea sa
întreaga lume ca pe un singur om, mijlocind pentru ea înaintea lui Dumnezeu.
Rugăciunea pentru întreaga lume dă omului putinţa de a-şi dovedi iubirea pentru
întreg neamul omenesc, izbutind astfel să facă din Adam conţinutul ontologic al ipostasului
său. Precum în viaţa Sfintei Treimi fiecare Ipostas poartă plinătatea dumnezeieştii Fiinţări, tot
astfel şi în viaţa omenească fiecare ipostas-persoană poartă întru sine plinătatea firii omeneşti
ca pe un singur om. În lumina acestui adevăr se poate înţelege cuvântul lui Hristos: sufletul

17
I Cor 15, 45.
18
Arhim. Zaharia Zaharou, Hristos cale avieții noastre..., p. 33.
19
Ibidem, p. 34.
20
Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 145.
21
Arhim. Zaharia Zaharou, Hristos calea vieții noastre..., p. 38.
omului - ca persoană - este mai de preţ decât întreaga lume, căci el se are înlăuntru atât pe
sine, cât şi lumea întreagă.
Mai mult, omul-persoană nu cunoaşte singurătatea22. Acest lucru poate fi înţeles în
două chipuri: el trăieşte neîncetat prezenţa Dumnezeului Celui viu, şi se roagă pentru întreaga
lume. Apoi, rugându-se pentru întreaga lume, omul ajunge să fie preoţie împărătească,
urmând modelului Domnului. Acesta este semnul care dă mărturie că s-a statornicit iarăşi în
om acel chip după care a fost zidit la început, şi că s-a plinit în el principiul său ipostatic.
Privind încă o dată cele despre înţelesul principiului ipostatic în fiinţarea omului,
vedem că atunci când omul se pocăieşte, nu o face numai pentru sine însuşi, ci pentru
întreaga zidire. Naşterea sa din nou se face în lumea de sus, cea a împărăţiei cerurilor,
arătându-l biruitor asupra tuturor puterilor acestei lumi, asemenea Stăpânului Hristos. Omul
înalţă împreună cu el întreaga creaţie, ca fiu adevărat şi moştenitor al lui Dumnezeu,
asemenea trupului slavei Fiului Său. Precum a fost iubit „până în sfârşit” de către Mântuitorul
Hristos, tot astfel şi el iubeşte până la ura de sine pe binefăcătorul Dumnezeu.
Cu aceeaşi dragoste se roagă pentru lumea toată, facându-se părtaş „cu strigăt şi cu
lacrimi” rugăciunii din Ghetsimani a lui Hristos pentru Adam. Pe acest tărâm se plineşte
principiul ipostatic în om. Unit cu Hristos, prin puterea iubirii Sale, el îmbrăţişează totul: şi
cerul, şi pământul, şi adâncurile iadului. Acest om îl urmează pe Hristos oriunde se va duce23.

Întoarcerea la Biserică a Sterețului s-a datorat cuvântului biblic al revelaţiei de pe

Sinai: «Eu sunt Cel ce sunt». Ajutat de harul lui Dumnezeu, a înţeles că Absolutul, Fiinţarea
cea fără de început, nu este alta decât Dumnezeul Personal, Cel care S-a descoperit mai întâi
lui Moise, iar „în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” Său, Iisus Hristos.
Din acea clipă a întâlnirii personale cu Cel ce este cu adevărat, n-a încetat a cerceta stăruitor
taina Dumnezeului Celui ce S-a descoperit pe Sine, adâncindu-se în dimensiunile nesfârşite
ale Ipostasului lui Hristos, după al Cărui chip a fost zidit omul. Zeci de ani a plâns cu lacrimi
fierbinţi pentru rătăcirea sa, în care se închinase Absolutului oriental, impersonal şi ireal,
socotindu-şi această cădere ca fiind asemenea cu cea a lui Adam, adică o adevărată sinucidere
în plan metafizic. În lucrarea şi, totodată, autobiografia sa duhovnicească „Îl vom vedea pe
Dumnezeu precum este”, Stareţul înfăţişează el însuşi chipul în care şi-a trăit pocăinţa. 24
Pentru însuși starețul Sofronie, întrebarea cu privire la dimensiunea personală a omului este
cea care l-a întors din căutarea Absolutului impersonal, în care își cheltuise opt ani din
tinerețe. Plecând de la falsa impresie că ortodoxia propune o cale a iubirii psihologice,
sentimentale, mai prejos de înlălțimile absolute ale religiilor extrem orientale, tânărul
Simeon Saharov, a părăsit credința părintească, dar mai ales rugăciunea, pe care o rostea în
sinea sa din copilărie, și și-a dedicat următorii ani întoarcerii către ceea ce credea a fi

22
Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 304
23
Arhim. Zaharia Zaharou, Hristos calea vieții noastre..., p. 39
24
Arhim. Zaharia Zaharou, Hristos calea vietii noastre. Darurile teologiei Arhimandritului Sofronie, trad. de
ierom. Evloghie Munteanu, Ed. Bunavestire, Galati, 2003, p. 12.
absolutul pur, lipsit de orice curgere și schimbare, deci autentic, originar. Mai târziu, nu
numai că și-a dat seama că se afla într-o cădere, dar a și înțeles că ceea ce atât de seducător
părea a fi reîntoarcerea la originea omului, era de fapt o distrugere a însuși chipului omului,
zugrăvit de Dumnezeu în înrudire cu El. Astfel, dimensiunea personală a început să i se
descopere din ce în ce mai limpede ca fiind centrul de viață al lui Dumnezeu și, pe cale de
consecință, și al omului.
În exprimările pe care Sfinții și teologii de-a lungul timpului le-au avut cu privire la
atributele lui Dumnezeu observăm că ele mai mult se referă la lucrări ale lui Dumnezeu față
de om și lume în general. Numim pe Dumnezeu Necuprins, Nemuritor, Atotpternic dar
aceasta nu-L arată cine este El. Vedem însă, în Scriptură, că atunci când Moise L-a întrebat
care este numele Lui, ca să poată spune poporului cine este El, Dumnezeu a răspuns cu un
nume care nu arată energia sau lucrarea Sa, ci indică ființa Sa cu dimensiune profund
personală: Eu sunt Cel ce sunt. În interpretarea Sf Sofronie, explorând puțin sensurile
textului grec, (εγω ειμι ο ων), inversând puțin textul rămânem cu formula „ființa sunt Eu”.
Această din urmă interpretare arată căutările adânci ale Sfântului precum și sensurile ce i s-
au descoperit prin adânca și zdrobita nevoință ce a dus-o întreaga viață în căutarea, de
acum plină de sens, a dimensiunii personle, pe care o neglijase în anii de rătăcirii în mistica
transcedentală.
Originalitatea teologiei Stareţului stă în felul cum acesta dezvoltă anumite aspecte ale
revelaţiei creştine abordate în discuţiile teologice ale vremii sale. Temelia teologiei lui este
adâncirea întru înţelesul principiului ipostatic în Fiinţarea lui Dumnezeu şi în existenţa
omului, precum şi înfăţişarea anumitor manifestări ale omului care determină, pe cât este cu
putinţă, punerea în lucrare a acestui principiu în hotarele fiinţării pământeşti. Această teologie
se arată, deci, a fi istorisirea întâlnirii personale a omului cu Dumnezeul Cel viu, ca trăire
simţită a Luminii Lui25.
Înţelesul principiului ipostatic în Fiinţarea lui Dumnezeu din perspectiva teologiei
Starețului Sofronie, - principiu care primeşte întru sine nemărginirea - a fost descoperit în
lume prin iubirea cea până în sfârşit a lui Hristos, Cel ce a pătimit. Fiind persoană după
chipul lui Hristos, omul îşi lărgeşte prin pocăinţă hotarele sale în Duhul Sfânt, devenind o
„repetare” a lui Dumnezeu întru plinătate dumnezeiesc-omenească26.
În pilda iubirii Sale celei până în sfârşit vedem, de asemenea, măsura adevăratului Om
întru care binevoieşte Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu este «chipul lui Dumnezeu Celui
nevăzut». În Ipostasul Său au încăput Dumnezeirea cea nevăzută şi omenirea întreagă, cele
din ceruri şi cele de pe pământ. Potrivit cuvântului teologic izvorât din experienţa Stareţului
Sofronie, Ipostasul-Persoană este principiul cel dintâi şi cel de pe urmă, dimensiunea
atotcuprinzătoare în Fiinţarea dumnezeiască27.
Omul a fost zidit la început prin dumnezeiasca Lucrare ca o potenţialitate pură sau,
precum spune iarăşi Stareţul, ca o «tabula rasa». Facerea «după chip» a omului, săvârşită de
Lucrările lui Dumnezeu, era în acelaşi timp şi o chemare către om spre a vieţui liber, printr-o

25
Ibidem, p. 19.
26
Ibidem, p. 19-20.
27
Ibidem, p. 29.
determinare de sine pozitivă în faţa lui Dumnezeu, astfel încât să dobândească în călătoria
vieţii sale «creşterea lui Dumnezeu»28.
Principiul ipostatic în om este întemeiat de legătura acestuia cu Dumnezeu, şi în chip
deosebit cu Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, de putinţa omului de a se uni cu Acesta şi de a
deveni, astfel, ipostas. Ca ipostas, omul se face principiu ce primeşte întru sine nemărginirea,
îşi lărgeşte conţinutul ontologic după măsura părtăşiei lui la plinătatea Lucrărilor Făcătorului
său. Prin această împărtăşire a sa de Lucrările lui Dumnezeu - care sunt însăşi existenţa Sa -
omul îşi vădeşte măreţia şi asemănarea cu El29.
Înainte de cădere, «nemărginirea» era slava cu care omul fusese încununat. Prin
această slavă, el ar fi ajuns nestricăcios şi ar fi fost rânduit ca centru al întregii zidiri - care în
chip minunat spune slava lui Dumnezeu; ar fi întors întreaga făptură cu recunoştinţă spre
Dumnezeu şi, în chip vrednic, s-ar fi mutat dintr-o plinătate a slavei într-o şi mai mare slavă 30.
Ca principiu ipostatic, el rămâne centru al întregii zidiri, dar nu ca un purtător şi iconom al
plinătăţii vieţii, ci într-un chip negativ - ca o uriaşă rană ce călăuzeşte spre adâncul pierzaniei
pe omul însuşi şi întreaga creaţie31.
Omului căzut i-ar fi fost cu neputinţă să vadă în lumina chemării lui Dumnezeu celei dinainte
de veac măreţia propriului său principiu ipostatic. Însă, prin desăvârşita smerenie şi prin
iubirea cea «până în sfârşit» pe care le-a arătat pentru om Fiul lui Dumnezeu prin Răstignirea
şi învierea Sa, i-a fost dat omului harul pocăinţei şi puterea naşterii din nou, prin care se
reface iarăşi în om chipul lui Dumnezeu”32.
Prin lupta pentru refacerea «asemănării» şi întoarcerea la lucrarea firească a determinării de
sine, sporeşte şi se desăvârşeşte principiul ipostatic în om. Acest principiu este darul lui
Dumnezeu către făptura cuvântătoare, prin care aceasta îşi stăpâneşte firea. […] Omul îşi
poate dovedi cu adevărat măreţia în legătura sa cu Dumnezeu şi cu aproapele33.
…nestrămutata chemare care izvorăşte din însuşi faptul zidirii sale îl face vrednic «să se
înalţe spre plinătatea Fiinţei necreate»34.
Omul este cu adevărat mare atunci când rămâne în marele Dumnezeu, iar prin puterea iubirii
dumnezeieşti îmbrăţişează lumea toată, devenind miezul întregului cosmos. Măreţia omului
se vădeşte, însă, în aceea că poate răbda suferinţele. Încă de la începutul întoarcerii sale către
Dumnezeu, prin neînchipuita lucrare a pomenirii morţii celei ce spânzură deasupra lumii gata
să înghită şi să stingă orice pâlpâire de viaţă, omul pătimeşte atât de adânc încât îşi simte
propria moarte ca pe o nimicnicire a întregului cosmos, şi chiar a lui Dumnezeu însuşi35.
Prin pocăinţă, omul primeşte în inima sa cunoştinţa şi luminarea chipului lui Hristos, iar apoi
lărgimea Duhului Sfânt, Care dă chip lui Hristos în inima omului. Astfel, prin Duhul lui
Dumnezeu se face descoperit chipul Omului, aşa cum a fost el zămislit de Dumnezeu mai

28
Ibidem, p. 29-30.
29
Ibidem, p. 30.
30
Ibidem, p. 30.
31
Ibidem, p. 31.
32
Ibidem, p. 31.
33
Ibidem, p. 32.
34
Ibidem, p. 32.
35
Ibidem, p. 32.
înainte de veac. Atunci omul întreg pătimeşte, sfâşiat între vederea acestui chip şi priveliştea
jalnică a căderii sale. Prin aceste suferinţe în tărâmul duhului, omul se întoarce şi se avântă
spre Dumnezeu, slobozindu-se de «legea păcatului» ce trăieşte înlăuntrul său36.
Slobozit de «legea păcatului» şi de împotrivirea firii căzute, prin rugăciunea cea mai presus
de fire, «faţă către faţă», omul pătrunde în dimensiunea ipostatică a fiinţării. Prin întâlnirea,
în Lumina cea vie, cu Dumnezeul Cel Ipostatic, omul primeşte darul Acestuia şi astfel devine
lucrător înlăuntrul său tocmai ceea ce exista la început numai ca potenţă: ipostasul,
persoana37.
Naşterea din nou şi punerea în lucrare a principiului ipostatic în om se săvârşeşte prin
umbrirea Luminii nezidite ce purcede din Persoana Dumnezeului Celui fară de început. Omul
devine în stare a primi întru sine puterea ontologică a Aceluia şi a moşteni bogăţia vieţii
dumnezeieşti. Această Lumină înştiinţează în chip de negrăit sufletul că omul, zidit «după
chipul» lui Dumnezeu, primeşte în desăvârşirea sa ultimă plinătatea vieţii dumnezeiesc-
omeneşti, «după asemănarea» cu Dumnezeu-Omul Hristos. Vederea acestei Lumini îl aduce
pe om la starea harismatică a persoanei ipostas, îl uneşte cu Hristos - Cel ce este singurul
centru al întregii zidiri, îl face părtaş universalităţii dumnezeieşti a marelui Dumnezeu-Om şi
devine mare el însuşi. Prin puterea iubirii dumnezeieşti, el îmbrăţişează lumea întreagă. Ceea
ce Dumnezeu are prin fire, omul dobândeşte prin har38.
Rugăciunea pentru întreaga lume dă omului putinţa de a-şi dovedi iubirea pentru întreg
neamul omenesc, izbutind astfel să facă din Adam conţinutul ontologic al ipostasului său.
Precum în viaţa Sfintei Treimi fiecare Ipostas poartă plinătatea dumnezeieştii Fiinţări, tot
astfel şi în viaţa omenească fiecare ipostas-persoană poartă întru sine plinătatea firii omeneşti
ca pe un singur om. Când omul ajunge la chipul ipostatic al fiinţării atunci el se face «de
mare preţ înaintea lui Dumnezeu»39.
Apoi, rugându-se pentru întreaga lume, omul ajunge să fie «preoţie împărătească», urmând
«pilda» Domnului. Acesta este semnul care dă mărturie că s-a statornicit iarăşi în om acel
«chip» după care a fost zidit la început, şi că s-a plinit în el principiul său ipostatic 40.
Cu aceeaşi dragoste se roagă pentru lumea toată, facându-se părtaş «cu strigăt şi cu lacrimi»
rugăciunii din Ghetsimani a lui Hristos pentru Adam. Pe acest tărâm se plineşte principiul
ipostatic în om. Unit cu Hristos, prin puterea iubirii Sale, el îmbrăţişează totul: şi cerul, şi
pământul, şi adâncurile iadului. Acest om îl urmează pe Hristos «oriunde se va duce»41.

1.b. Slava cu care a fost zidit omul – arvună a vieții dumnezeiești

Dumnezeu l-a făcut pe om «după chipul şi după asemănarea» Sa. Datorită acestei lucrări
personale şi nemijlocite a lui Dumnezeu, omul are răsădit lăuntric gândul Ziditorului. Duhul

36
Ibidem, p. 34.
37
Ibidem, p. 34-35.
38
Ibidem, p. 35.
39
Ibidem, p. 37-38.
40
Ibidem, p. 38.
41
Ibidem, p. 39.
său este în stare a se purta cu putere către asemănarea cu Dumnezeu şi a-L „recunoaşte” pe
Acesta, tocmai pentru că este «rudenie a Sa»42.
zidirea omului «după chipul şi după asemănarea» lui Dumnezeu - este temelia de neapărată
trebuinţă pentru înţelegerea teologică a dimensiunilor ontologice ale principiului ipostatic 43.
Mulţi dintre aceştia au deosebit limpede între «chip» şi «asemănare»: în «chip» au văzut
aşezarea cea dintru început şi darul harului lui Dumnezeu, în vreme ce «asemănarea» au
socotit-o a fi creşterea şi desăvârşirea «chipului», adică îndumnezeirea omului. Această
îndumnezeire se plineşte prin împreună-lucrarea voirii omului cu voia lui Dumnezeu cea mai
înainte de veci44.
Chipul este „înfăţişat fie ca însuşire a minţii omului, fie a raţiunii lui, fie a stăpânirii de sine
ori a vredniciei sale de stăpânitor peste zidire”45.
Asemenea Sfântului Grigorie Palama, Stareţul Sofronie află «chipul» mai întâi în mintea
omului, stăruind asupra înzestrării pe care o are mintea zidită de a se înălţa la contemplarea
Luminii nezidite şi de a deveni asemenea cu Lumina46.
Stareţul Sofronie învaţă în chip hristocentric că raţionalitatea omului se vădeşte atunci când
cuvântul evanghelic se uneşte cu firea omului, şi atunci acesta se apropie de asemănarea cu
Hristos47.
Omul se arată creator, după chipul Creatorului, „mai ales prin aceea că poate fi «împreună
lucrător cu Dumnezeu» la înnoirea şi îndumnezeirea firii sale, astfel încât pătrunde ca un
ipostas nou şi nemuritor întru împărăţia cerurilor48.
Puterea de a stăpâni Sf. Sofronie o vede, diferit de concepția Sf Ioan Hrisostom, care vedea în
puterea de a stăpâni a omului întâiul semn al chipului, în biruinţa şi stăpânirea duhovnicească
asupra tuturor celor ce ţin de lumea cea văzută şi de cea nevăzută, înţelegătoare. Aceasta se
face, fireşte, prin credinţa în Hristos49.
Stăpânirea de sine şi libertatea au fost înfăţişate ca însuşiri ale «chipului» îndeosebi de către
teologii capadocieni. Şi Stareţul Sofronie socoteşte libertatea ca fiind cel mai mare privilegiu
al omului50.
Mai mult, Stareţul spune că principiul ipostatic «este sădit în noi prin actul creaţiei „după
chipul şi după asemănarea” lui Dumnezeu». Omul, plăsmuit după chipul Dumnezeului Celui
Ipostatic, devine el însuşi ipostas. Asemănat lui Hristos prin rugăciunea pentru lume, el se
arată ca fiind o recapitulare a întregii fiinţări zidite şi purtător al acesteia, dar şi al
dumnezeieştii Fiinţări - după Lucrare51.

42
Ibidem, p. 40.
43
Ibidem, p. 41.
44
Ibidem p. 41.
45
Ibidem, p. 41.
46
Ibidem, p. 42.
47
Ibidem, p. 42.
48
Ibidem, p. 42.
49
Ibidem, p. 43.
50
Ibidem, p. 43.
51
Ibidem, p. 43.
Înțelesul cel mai însemnat în învăţătura Stareţului cu privire la chip, este acela în care vede în
darul făcut omului la începutul fiinţării sale putinţa pe care acesta o are, în Hristos, de a primi
plinătatea vieţii dumnezeiesc omeneşti52.
Căderea lui Adam a constat, din perspectiva chipului dumnezeiesc sădit în el, în cunoașterea
întunecării, stricăciunii și a morții, în schimbul slavei Dumnezeului celui nestricăcios.„S-a
închis în sine însuşi, «ca spre un centru», şi s-a îndreptat spre golul nefiinţei «din care a fost
chemat de Creator» la viaţă. «Chipul» şi-a pierdut strălucirea şi a rămas nelucrător 53”.
În chipul lui Hristos, Care este icoana Părintelui Celui fără de început, omul L-a cunoscut pe
adevăratul Dumnezeu, dar şi pe Omul adevărat. Hristos a înviat şi a dăruit viaţă chipului lui
Dumnezeu în om. Prin iubirea Sa cea «până în sfârşit», ni se descoperă «chipul cel mai
înainte de veci al Omului în Mintea creatoare a lui Dumnezeu». În Lumina feţei Sale se
descoperă, «în parte», starea desăvârşirii eshatologice a omului, începe să se vădească planul
cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu pentru om54.
Prin experienţa harului Sfântului Duh, Care a venit în lume după proslăvirea Domnului Iisus
Hristos, strădania omului către plinirea acestui «chip» a devenit avânt nestăvilit, rugăciune
înflăcărată, ură de sine, sete de nestins spre dobândirea Dumnezeului iubirii, Cel ce S-a
descoperit ca Lumină întru care «nu este nici un întuneric». Cu cât se curăţeşte şi se
luminează mai mult chipul Omului celui mai înainte de veci, cu atât mai mare şi mai aprinsă
se face pocăinţa55.
Harul Sfântului Duh îi dăruieşte inimii o subţirime care îi îngăduie să desluşească măreţia
negrăită a chipului Omului celui întâi zidit56.
Simțirea propriei netrebnicii în contrast cu simțirea bunătății și luminii harului ce vine din
experierea relației cu Hristos prin pocăință, „înflăcărează din nou iubirea chenotică,
jertfelnică, iubire care, ca şi cunoaştere şi contemplare, este singura în stare a da putere firii
omeneşti slăbănogite, a o tămădui şi a o face să poarte harul asemănării cu Hristos. Atunci
omul se face părtaş universalităţii dumnezeiesc-omeneşti a lui Hristos”57.
După adânca înţelegere a Stareţului Sofronie, «chipul» se arată a fi darul cel dintâi şi
temeluitor lăsat de către Ziditor, este chemarea lui Dumnezeu către om, ca acesta să se facă
fiu al Lui. Cunoaşterea măreţiei acestei chemări şi cinstiri este un dar duhovnicesc care are
putere să-l sprijine pe om pe calea mântuirii58.
După cuvântul Stareţului, în facerea omului «după chip şi după asemănare», Dumnezeu Se
repetă pe Sine însuşi ca Părinte, însă «după conţinutul» vieţii şi nu după Fiinţarea în Sine cea
fără de început59.
1.c. Rătăcirea în absolutul imaginar

52
Ibidem, p. 43.
53
Ibidem, p. 44.
54
Ibidem, p. 45.
55
Ibidem, p. 45.
56
Ibidem, p. 46.
57
Ibidem, p. 46.
58
Ibidem, p. 46.
59
Ibidem, p. 46.
Cea dintâi descoperire despre Fiinţarea Sa i s-a dat omului în rai, când a fost plăsmuit «după
chipul şi după asemănarea» Lui. Atunci a fost aşezat în firea omului principiul ipostatic, iar
prin aceasta omul a dobândit putinţa de a primi pe viitor o mai mare cunoaştere şi descoperire
despre El60.
Omul, ca făptură a adevăratului Dumnezeu, poartă sădit în el dorul de a-L căuta. Acest dor
nu-i este însă de ajuns spre a putea cunoaşte adevărul: este nevoie ca Dumnezeu însuşi să-i
dăruiască iubirea Sa. Cunoaşterea Adevărului este o împreună făptuire: a Celui care dă şi a
celui care primeşte. Legătura şi părtăşia celor doi sunt mereu personale, iar cunoaşterea lui
Dumnezeu este întotdeauna rodul unei uniri existenţiale61.
Rămânerea în duhul poruncilor lui Hristos, până la măsura în care acestea devin singura lege
a fiinţei sale, pecetluieşte unirea existenţială - întemeiată pe iubirea reciprocă - dintre cele
două persoane: a lui Dumnezeu şi a omului. Atunci omul dobândeşte înţelepciune şi
«pricepere, pentru a cunoaşte pe Dumnezeul Cel adevărat». Omului i se împărtăşeşte
«chipul» dumnezeieştii Fiinţări ca «stare»62.
Duhul omului plăsmuit «după chipul şi după asemănarea» lui Dumnezeu are o înclinare
firească spre Absolut. Nu trebuie însă preţuită cu prea mare măsură «răsfrângerea» în om a
«Fiinţei absolute». Darul zidit al acestei înclinări spre Absolut şi mândria sunt cele care
stăvilesc calea spre dobândirea harismelor celor mai presus de fire şi a îndumnezeirii celei
după voia Tatălui ceresc63.
pocăinţa aduce iarăşi la viaţă legătura Dumnezeului Celui viu şi personal cu zidirea Sa cea
«după chip». Prin darul rugăciunii de pocăinţă, pornirea firească spre Dumnezeu Cel ce este
cu adevărat, devine tânjire înflăcărată64.
Această viaţă nu este o plăsmuire a gândirii „psihicului”· omenesc, nici rod al imaginaţiei
omului, ci este darul lui Dumnezeu şi pregustare a împărăţiei Sale celei fară de sfârşit.
Această lucrare a lui Dumnezeu covârşeşte cugetul, şi chiar imaginaţia omului 65.
Luarea asupră-şi a «nebuniei Crucii», prin deplina pocăinţă însoţită de simţirea propriei
păcătoşenii, întăreşte mintea omului nu doar spre slobozirea de orice alipire de lucrurile
materiale şi trecătoare ale lumii şi de orice înţeles pătimaş sau închipuire mentală a existenţei
create, ci chiar spre contemplarea neziditei slave a Ziditorului. Omul nu numai că se dezbracă
de patimi, ci se înveşmântează «cu locuinţa cea din cer» şi «poartă chipul celui ceresc» 66.

60
Ibidem, p. 47.
61
Ibidem, p. 47.
62
Ibidem, p. 48.
63
Ibidem, p. 52.
64
Ibidem, p. 53.
65
Ibidem, p. 54.
66
Ibidem, p. 54.