Întruparea Mântuitorului din Sfânta Fecioară Maria

Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, Dumnezeu-Om, având

două firi, dumnezeiască şi omenească, într-o singură persoană sau ipostas,
Persoana Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu1. Acest adevăr este mărturisit succint
şi clar de Sfânta Scriptură astfel: „La început era Cuvântul …Şi Cuvântul S-a făcut
trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din
Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan I, 1, 14) şi „…Dumnezeu fiind în chip, n-a
socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob
luând, făcându-se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-se ca om” (Filipeni
II, 6-7). Iar Biserica învaţă: „Credem că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a luat
asupra Lui, în propriul Lui ipostas, trup omenesc (fire omenească) conceput din
Duhul Sfânt în Pururea-Fecioara Maria şi S-a făcut om” (Mărturisirea lui Dositei,
decr. 7). Unirea între Cuvântul sau Fiul lui Dumnezeu şi firea omenească în Iisus
Hristos sau, mai precis, unirea între firea dumnezeiască şi firea omenească în Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, se numeşte unire ipostatică sau unire
personală. „În Hristos, unirea celor două firi este ipostatică: firile se întâlnesc într-
o singură persoană şi într-un singur ipostas”2.
Prin această unire, Iisus Hristos este, din prima clipă a zămislirii Sale
minunate, Dumnezeu-Om sau persoană divină în două firi, cea dumnezeiască şi cea
omenească. Şi numai datorită unirii ipostatice a celor două firi în Persoana

1
Pr. prof. Dumitru Radu, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii în Îndrumări Misionare, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1986, pg. 312
2
John Meyendorff, Teologia Bizantină. Tendinţe istorice şi teme doctrinare, Traducere din
limba engleză de Preot conf. dr. Alexandru I. Stan, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996, pg. 206
Logosului, adică a Fiului, Iisus Hristos este Mântuitorul lumii, căci numai fiind
Dumnezeu mântuirea realizată de El are putere şi valoare absolută şi numai fiind
om, şi anume al doilea Adam (I Corinteni XV, 45), reprezentând şi cuprinzând în
Sine tainic omenirea, poate înfăţişa mântuirea ca aparţinând omenirii întregi. „Deci
în Hristos toţi oamenii au fost răscumpăraţi obiectiv din robia păcatului şi a morţii,
şi împăcaţi cu Dumnezeu, ca făpturi noi ale Învierii Sale”3.
Unirea ipostatică a realizat apropierea şi comuniunea maximă a omului cu
Dumnezeu în Hristos, fiind, după aceea, modelul şi puterea unirii morale a omului
cu Dumnezeu. Omul are misiunea ca, prin har, să-şi unească voinţa sa cu voinţa lui
Dumnezeu, „după chipul Fiului Său”, rămânând totdeauna în unire şi comuniune
cu Dumnezeu, precum Hristos, prin unirea ipostatică, a unit în mod desăvârşit
voinţa omenească cu voinţa dumnezeiască.
Întruparea, căci cu aceasta are loc unirea ipostatică, n-a adus nici o
schimbare în Dumnezeu şi nu contrazice neschimbabilitatea lui Dumnezeu.
Întrupându-Se şi născându-Se om, de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, Fiul lui
Dumnezeu rămâne mai departe Dumnezeu şi Se face ceea ce nu era , adică om
(Filipeni II, 6-7). Firea dumnezeiască a Cuvântului, unindu-se, prin intermediul
Persoanei Cuvântului, cu firea omenească, rămâne neschimbată, cum neschimbată
în esenţa ei rămâne şi firea omenească asumată căci, precum Dumnezeu creând
lumea în timp nu S-a schimbat întru nimic, tot astfel nici Cuvântul şi Fiul lui
Dumnezeu, primind în ipostasul Său, în timp, firea omenească, n-a suferit nici o
schimbare, micşorându-Se sau perfecţionându-Se. Firea omenească însă s-a înnoit,
desăvârşit şi îndumnezeit prin unirea ipostatică cu cea dumnezeiască în acelaşi
ipostas unic cu al Logosului. „Pentru întreaga tradiţie patristică, asumarea însăşi a

3
Pr. prof. Dumitru Radu, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii în Îndrumări Misionare, pg. 312
firii umane în persoana Fiului lui Dumnezeu are o valoare soteriologică, deoarece
El a îndumnezeit ceea ce a primit”4.
Unirea ipostatică a avut loc la plinirea vremii (Galateni IV, 4), adică în timp,
dar rămâne în veac. „Căci firea omenească, primită în momentul conceperii în
ipostasul Său, de către Fiul lui Dumnezeu, rămâne unită în veci cu cea
dumnezeiască; şi precum Hristos a înviat şi S-a înălţat la ceruri cu Trupul Său,
ducând firea fiecăruia dintre noi în Treime, tot cu trupul va veni să judece viii şi
morţii (Matei XXV, 31)”5. Sfânta Scriptură vorbeşte despre această dogmă când
vorbeşte despre preoţia netrecătoare a Dumnezeu-Omului Iisus Hristos (Evrei VII,
24, 25), despre coborârea Lui la iad, ca împărat (I Petru III, 19), despre învierea
Lui ca un împărat biruitor al morţii (Matei XXVIII, 6; Marcu XVI, 6; Luca XXIV,
2-7, 25-26, 31; Ioan XX, 14-17), cum şi despre înălţarea Sa la ceruri întru slavă,
de-a dreapta Tatălui (Marcu XV, 19; Luca XIV, 50-51; Faptele Apostolilor I, 2-9)
şi despre mijlocirea Lui în ceruri şi despre împărăţia Lui fără de sfârşit (Luca I, 32-
33; Ioan XII, 34).

1. Unirea ipostatică şi consecinţele ei dogmatice

Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, Domnezeu-Om, cu

două firi, unite într-o singură persoană sau ipostas, persoana lui Dumnezeu-
Cuvântul. Această unire între Fiul sau Cuvântul lui Dumnezeu şi firea omenească
în Iisus Hristos se numeşte, aşa cum am văzut mai sus, unire ipostatică sau
personală.

4
Preot Ştefan Buchiu, Întrupare şi unitate. Restaurarea cosmosului în Iisus Hristos, Prefaţa de
Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Editura Libra, Bucureşti 1997, pg. 126
5
Pr. prof. Dumitru Radu, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii în Îndrumări Misionare, pg. 313
 Însemnătatea dogmatică a unirii ipostatice este considerabilă, pentru că prin
ea Iisus Hristos este adevărat Mântuitor. În primul rând, deoarece Dumnezeu fiind,
mântuirea înfăptuită de Hristos are putere şi valoare absolută; iar om fiind şi
reprezentând omenirea, poate înfăţişa mântuirea şi ca operă a omenirii. În al doilea
rând, unirea ipostatică este modelul unirii spirituale a omului cu Dumnezeu, căci
după cum prin unirea ipostatică Hristos şi-a pus voinţa omenească în perfectă unire
cu voinţa dumnezeiască, aşa, prin har, omul are menirea să-şi unească voinţa sa cu
voinţa lui Dumnezeu, ca „să fie după chipul Fiului Său” (Romani VIII, 29)6.
Dogma unirii ipostatice constituie o permanenţă în învăţătura Bisericii şi a
fost formulată oficial în Sinoadele ecumenice după împrejurări şi trebuinţe (în
Sinoadele ecumenice al treilea, al patrulea, al cincilea, al şaselea), combătându-se
şi condamnându-se totodată ereziile hristologice, îndeosebi nestorianismul,
monofizitismul şi monotelismul.
Unirea celor două firi în persoana Cuvântului lui Dumnezeu întrupat se face
prin întrepătrundere reciprocă, numită perihoreză – numire întâlnită şi în expunerea
dogmei Sfintei Treimi – care exprimă şi unitatea persoanei şi dualitatea firilor în
Hristos, respingându-se totodată orice ştirbire a dumnezeirii sau a omenităţii în
Hristos. Firea omenească luată de Hristos nu constituie în sine o persoană proprie,
ci ea este însuşită sau împropriată de persoana Fiului lui Dumnezeu, Care la
întrupare devine şi subiect al firii omeneşti. Fiul sau Cuvântul lui Dumnezeu a luat
în persoana Sa întreaga fire sau natură omenească, cu toate însuşirile ei fiinţiale,
dar nu în înţelesul că ar fi cuprins în şi de toate persoanele omeneşti, ci în sensul că
a luat firea lor omenească întreagă, deplină, curată, din Fecioara Maria. Aceasta
înseamnă că firea omenească a lui Hristos n-a avut şi nu are persoană proprie nici
înainte de întrupare, nici după întrupare, pentru veşnicie, care să fie deosebită de
persoana lui Hristos, ci numai că ea, după întrupare, a devenit pentru veşnicie
6
Ibidem, pg. 222
constitutivă persoanei Mântuitorului. „Deosebirea lui Iisus ca om, de ceilalţi
oameni, stă în faptul că El ca om este nu un centru autonom de acte şi reacţii; ci
centrul omenesc al acestora este în acelaşi timp şi centrul dumnezeiesc al lor şi al
actelor Sale dumnezeieşti. Toată natura omenească a Sa s-a centrat prin aceasta nu
în afară de Dumnezeu, ci în Dumnezeu-Cuvântul”7.
Desigur, unirea ipostatică este o mare taină, căci din punct de vedere raţional
este de nepătruns modul în care cele două firi s-au unit în persoana Cuvântului
întrupat, păstrându-şi totodată neştirbite caracterele fiecărei firi.
Rezumând cele spuse mai înainte, în Iisus Hristos sunt două firi sau naturi,
dumnezeiască şi omenească, cu două voinţe şi lucrări corespunzătoare, unite într-o
singură persoană sau ipostas. Această persoană este cea a lui Dumnezeu-Cuvântul,
Fiul lui Dumnezeu întrupat, singur subiect neîmpărţit al celor două firi. Modul
unirii celor două firi este fără împărţire, fără despărţire, fără amestecare şi fără
schimbare, aşa cum a definit dogma Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon (451),
ceea ce însă constituie o mare taină.
Izvoarele Revelaţiei vorbesc în multe locuri despre unirea ipostatică. În
Sfânta Scriptură, unirea ipostatică este afirmată în textele despre întrupare: „Şi
Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi” (Ioan I, 14; comp. Filipeni II, 7;
Galateni IV, 4; Romani I, 3, 9, 5); despre însuşiri divine şi umane , fiind
Dumnezeu şi om adevărat; „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan X, 30; comp. Matei
XXVI, 63; Ioan X, 15; II, 19; III, 13; VI, 32; VIII, 27-28; Matei XVI, 13-16);
„Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, iar Fiul Omului n-are unde să-şi
plece capul” (Matei VIII, 20; comp. Matei XXVII, 24; Ioan IV, 29); despre
însuşirile divine ale omului Iisus Hristos şi însuşirile umane ale lui Dumnezeu Iisus
Hristos: „Iar când a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Său Cel

7
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ediţia a doua, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1997, pg. 29
născut din femeie” (Galateni IV, 4; comp. I Corinteni II; 8; Faptele Apostolilor III,
5; XX, 28; Romani VIII, 32; Luca V, 24; XXI, 27); despre unicitatea persoanei lui
Iisus Hristos, ca şi a Tatălui: „Nu avem decât un singur Dumnezeu, Tatăl… şi un
singur Domn, Iisus Hristos” (I Corinteni VIII, 6; comp. Efeseni IV, 5-6)8.
Din conţinutul dogmei unirii ipostatice, privit în raport cu dogma Sfintei
Treimi, trebuie subliniate în mod deosebit trei aspecte:
a) În Iisus Hristos, întreaga fire dumnezeiască s-a unit cu firea omenească şi
totuşi nu s-a întrupat întreaga Sfântă Treime, ci numai Fiul lui Dumnezeu,
persoana a doua a Sfintei Treimi. Căci firea dumnezeiască, una şi
nedespărţită, fiind în întregime aceeaşi în persoanele Sfintei Treimi, întreagă
în fiecare dintre ele, deodată, iar nu succesiv, persoanele Sfintei Treimi sunt
deosebite şi nu se confundă între ele, astfel că întrupându-se una dintre ele,
Fiul, nu se întrupează şi Tatăl şi Duhul sfânt deodată şi împreună cu El. Firea
dumnezeiască se uneşte cu firea omenească, întrupându-se ca fiind a
persoanei Fiului, iar nu ca neipostatică sau nepersonală. Nu dumnezeirea s-a
făcut om, ci Dumnezeu Cuvântul S-a făcut om. Dar în întrupare, ca şi la toate
acţiunile mântuirii Tatăl şi Duhul Sfânt au participat prin coînţelegere,
bunăvoinţă şi acţiuni supranaturale9.
b) Prin întrupare nu s-a produs nici o schimbare în Sfânta Treime. Întruparea nu
atinge neschimbabilitatea lui Dumnezeu. Firea dumnezeiască a Fiului nu se
schimbă prin unirea ei cu firea omenească a lui Iisus Hristos; căci Fiul lui
Dumnezeu rămâne şi după întrupare acelaşi Fiul al lui Dumnezeu ca şi
înainte de întrupare. Numai firea omenească a lui Iisus Hristos se ridică, se
perfecţionează prin întrupare. Acelaşi Iisus Hristos este Fiu propriu al Lui

8
Pr. prof. dr. Isidor Todoran, Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, Manual pentru
seminariile teologice, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti 1991, pg. 224
9
Ibidem, pg. 224
 Dumnezeu şi al omului, întrucât în Iisus Hristos nu există altă persoană decât
cea a Fiului lui Dumnezeu. Deci, o singură persoană a lui Dumnezeu
Cuvântul şi a trupului Lui, Treimea rămânând Treime neschimbată şi după
întruparea Fiului10.
c) Unirea ipostatică începe în momentul zămislirii Fiului ca om şi rămâne
pentru veşnicie fără nici o schimbare, fără nici o întrerupere. Mântuitorul a
pătimit şi a murit, a înviat şi s-a înălţat la cer cu trupul şi tot aşa va veni să
judece lumea. Şi în timpul dintre moarte şi înviere, deşi sufletul era despărţit
de trup, unirea ipostatică nu s-a desfăcut, întrucât şi sufletul şi trupul Celui
trecut în moarte erau în aceeaşi unire cu unicul ipostas al Cuvântului lui
Dumnezeu. Acest adevăr îl mărturiseşte Biserica în Liturghiile sale: „În
mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi
pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-le,
Cel ce eşti necuprins”. Tot aşa şi după înviere şi după înălţarea la cer, unirea
ipostatică rămâne aceeaşi pentru veşnicie, căci Cel înviat Se arată cu trupul
(Ioan XX, 26-27), Se înalţă cu trupul la cer (Ioan VI, 62; Ioan XXIV, 51) şi
astfel înălţat mijloceşte din cer pentru noi, ca preot în veac (Evrei VII, 25) şi
tot cu trupul va apărea la a doua Sa venire (Matei XXV, 31), păstrându-Şi
Împărăţia fără de sfârşit (Luca I, 33)11.
Pe lângă acestea, adevărul despre unirea ipostatică ni se lămureşte şi prin
urmările sau consecinţele dogmatice ale ei, care sunt: comunicarea însuşirilor,
îndumnezeirea firii omeneşti şi lipsa de păcat, o singură închinare a lui Iisus
Hristos după ambele naturi, Fecioara Maria e Născătoare de Dumnezeu şi în Iisus
Hristos sunt două voinţe şi două lucrări, corespunzătoare celor două firi.

10
Ibidem, pg. 225
11
Ibidem, pg. 225