LUCRARE DE SEMINAR

-Unirea ipostatică-

COORDONATOR:
Pr. Lect. Dr. Mihai Burlacu
STUDENT:
Arsene Dan Gabriel

BUCUREȘTI
2019
 Unirea ipostatică și urmările ei dogmatice

Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și om, cu două firi, una dumnezeiască și una
omenească, unite într-o singură persoană sau ipostas. Ipostasul, în creştinism, este strâns legat de
termenul de „substanţă/ousia”. În teologia trinitară patristică din sec.II, termenii de "ousia" şi
"ipostas" sunt sinonime. Sinonimia celor doi termeni era necesară pentru a păstra comun sensul
de "ousia" şi a elimina din particular orice limitare proprie individului, pentru ca ipostasul să se
întindă la ansamblul naturii comune şi nu să împartă această natură. De aceea, Părinţii Sinodului
I de la Niceea dădeau o accepţiune echivalentă termenilor ipostas şi substanţă. Sfântul Atanasie
cel Mare le foloseşte într-un sens identic, afirmând într-o epistolă scrisă după 35 ani de la
Sinodul I Ecumenic, că ipostasul este „substanţă” şi nu înseamnă alt lucru decât fiinţa însăşi. În
Epistola către Papa Damasus, Fericitul Ieronim arăta faptul că nu cunoaşte alt sens al termenului
ipostas decât cel de ousia.
Unirea între Cuvântul sau Fiul lui Dumnezeu şi firea omenească în Iisus Hristos se
numeşte unire ipostatica sau unire personală. Însemnătatea dogmatic a unirii ipostatice este
mare; numai Dumnezeu fiind mântuirea realizată în el are putere şi valoare absolută şi numai
fiind om, al doilea Adam, poate înfăţişa mântuirea că operă a omenirii. Mai departe unirea
ipostatică este modelul unirii morale a omului cu Dumnezeu. După învăţătura Bisericii, a dogmei
formate la Sinodul III şi VI ecumenic, se poate preciza că:
a) În Iisus Hristos sunt două firi: divină şi umană cu 2 voinţe unite într-o singura persoană;
b) această Persoană este Dumnezeu Cuvântul sau Fiul lui Dumnezeu care rămâne singurul
subiect neîmpărţit al celor două firi;
c) modul de unire este fără împărţire, despărţire, amestecare sau schimbarea celor două naturi.
Firile omenească şi divină se unesc prin „inhabitare reciprocă”, prin întrepătrundere,
numită de Sf. Ioan Damaschin perihoreză, ce exprimă şi dualitatea firilor şi unitatea persoanei,
respingând astfel o ştirbire die a Dumnezeirii sie a omenirii lui Hristos.
Cuvântul s-a făcut trup, fără să se schimbe Cuvântul, trupul s-a făcut Cuvânt fără să se
modifice trupul iar Dumnezeu s-a făcut om. Partea cea mai grea a dogmei unirii ipostatice este
cea a modului în care cele două firi s-au unit în persoana lui Iisus Hristos, cu păstrarea
caracterelor neştirbite ale fiecărei firi. Această greutate stă la obârşia ereziilor hristologice cu
deosebire a nestorianismului. Unirea ipostatică este un mare mister dar se lămureşte în măsură
suficientă datorită definiţiei de la Calcedon.
 Urmările unirii ipostatice

Din unirea celor două naturi decurg unele consecinţe dogmatice. Aceste consecinţe sunt:
1. Comunicarea însuşirilor
în virtutea căreia firii dumnezeieşti i se atribuie însuşiri omeneşti şi firii omeneşti însuşiri
dumnezeieşti. Însuşirile proprii unei firi se comunică celeilalte prin intermediul persoanei, dar
fără ca o fire să se schimbe în cealaltă. Persoana lui Iisus Hristos poate fi numită după fire
dumnezeiască şi atribuindu-i-se însuşiri şi acte omeneşti sau după fire omenească şi atribuindu-i-
se cele dumnezeieşti. “Când este vorba de ipostas, fie că-L numim după cele două firi, fie că-L
numim după una din părţi, îi atribuim însuşirile celor două firi. Când este numit însă după una
din părţi, primeşte însuşirile firii cu care s-a unit, adică ale trupului” (Sf. Ioan Damaschin). După
Andrutos, baza oricărei comunicări a însuşirilor o formează propoziţia: “Dumnezeu este omul şi
omul este Dumnezeu, nu însă Dumnezeirea este omenirea sau om, ori omenirea este Dumnezeire
sau Dumnezeu”. Aceasta înseamnă că nu se petrece o comunicare directă de la firea
dumnezeiască la cea omenească şi invers, ci întrucât sunt în aceiaşi persoană comunicarea
însuşirilor are loc numai când firile sunt considerate în unirea lor ipostatică. Prin comunicarea
însuşirilor nu se petrece nici o modificare a firilor, acestea rămân neamestecate şi neschimbate,
păstrându-şi fiecare caracterele esenţiale.În baza comunicării însuşirilor lucrările lui Hristos sunt
teandrice, între ele există o armonie desăvârşită. Modul comunicării însuşirilor întrece puterea de
înţelegere omenească.
2. Îndumnezeirea firii omeneşti
e altă consecinţă a unirii ipostatice ce înseamnă ridicarea acesteia la cel mai înalt grad de
perfecţiune posibilă dar fără să îşi piardă calităţile proprii. Dogma aceasta e cuprinsă în definiţia
dogmatic a Sinodului VI Ecumenic, precizata de Sf. Părinţi. (comparare cu înroşirea fierului prin
foc).
3. Lipsa de păcat
Voinţa omenească primeşte datorită unirii ipostatice diferite daruri printre care şi trecerea
firească la lipsa de păcat a lui Hristos. Având de purtător persoana Cuvântului, voinţa omenească
este povăţuita sau călăuzită de Dumnezeu, este îmbogăţită cu tot harul şi împodobită cu toată
virtutea, încât devine absolute inaccesibilă păcatului, pentru că voinţa umană este unită cu voinţa
lui Dumnezeu întrupat. Sf Scriptura mărturiseşte lipsa de păcat a lui Iisus Hristos numindu-L
sfânt încă înainte de naşterea Sa ceea ce înseamnă că nu are păcatul strămoşesc. Dogmatiştii
întemeiază lipsa de păcat unii mai mult pe conceperea supranaturală, alţii, pe unirea ipostatică
întrucât subiectul care voieşte în Iisus Hristos este Dumnezeu Cuvântul. Lipsa de păcat a lui
Hristos nu este numai o nepăcătoșenie relative, adică putând păcătui şi nedorind asta ci
nepăcătoșenie perfectă sau absolută, neputând voi răul. Dumnezeirea lui Iisus Hristos implică
impecabilitatea Lui absolută. Iubirea de sine care este în opoziţie cu iubirea faţă de Dumnezeu; în
Hristos iubirea faţă de Sine este identică cu iubirea faţă de Dumnezeu, El fiind Dumnezeu şi om.
Lipsa păcatului şi chiar şi posibilităţii existenţei lui în Hristos este implicate şi în misiunea de
Mântuitor.
4. O singură închinare lui Hristos
ce rezultă direct din unirea ipostatică, o adorare atât după Divinitate cât şi după omenitatea Sa.
Acest lucru este evident datorită unităţii de persoana a Dumnezeului-Om. Natura omenească
primită fiind în unitatea ipostasului divin devine proprie Cuvântului întrupat şi demnă de adorare.
Hristos e unul. Tot ce I se cuvine Lui că persoană, I se cuvine în întregimea persoanei Sale, deci
ambelor sale naturi.
5. Maria este adevărata Născătoare de Dumnezeu
acest adevăr rezultă din unirea ipostatică. Din chiar momentul zămislirii Sale minunate în sânul
Fecioarei, a luat în unitatea Persoanei Sale firea omenească. Sensul dogmei nu este că Fecioara
Maria a născut firea divină lucru imposibil, ci că ea a născut pe Dumnezeu-Omul. Fecioara
Maria este Născătoare de Dumnezeu, condamnând rătăcirile eretice şi definind această dogmă în
Sinodul III; V; Vii Ecumenic la fel şi la Sf. Părinţi precum Sf. Chiril al Alexandriei, Sf. Ioan
Damaschin etc. Dacă şi-ar fi adus trupul din cer şi nu şi-ar fi luat firea noastră la ce îi mai
foloseşte omenirea?
 BIBLIOGRAFIE

STĂNILOAE Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și
de Misiune Ortodoxă, 2010
ZĂGREAN Arhid. Prof. Dr. Ioan, Dogmatică Ortodoxă, Editura Renașterea, 2009

https://ro.orthodoxwiki.org/Hristologie