Învățătura Sfinților Părinți Capadocieni despre hristologie

Sfântul Grigorie Teologul (329-389), Sfântul Grigorie de Nyssa (330-395) și Sfântul Vasile cel
Mare, împreună alcătuiesc triada Sfinților Părinții Capadocieni ai Sfintei noatre Biserici Ortodoxe.
Acești faimoși teologi ai secolului al IV-lea, sunt cunoscuți mai ales pentru dezvoltarea și
perfecționarea teologiei Sfintei Treimi a Sfântului Atanasie cel Mare (295-373). Prin eforturile lor
teologice comune, Sfinții Părinți Capadocieni au pus bazele teologiei creștine ortodoxe trinitare dar, așa
cum vom arăta în această lucrare, și a celei hristologice.
La Sfântul Grigorie de Nyssa, deși doctrina hristologică nu a adus în mod obiectiv niciun fel de
noutate față de hristologia Sinodului I ecumenic din 325 d. Hr, totuși, claritatea, adâncimea și adaptarea
ei la rigorile vremii, o face să fie de anumită valoare inestimabilă. După ce a stabilit mai întâi
dumnezeirea lui Hristos pornind de la izvoarele credinței, în disputa cu Apolinarie despre natura
omenească a lui Hristos, Sfântul Grigorie a opus argumentelor filosofice ale acestuia depozitul
credinței căci Sfânta Scriptură propovăduiește limpede natura umană deplină a lui Hristos. Sfântul
Grigorie de Nyssa a fost primul care a tratat în amănunțime problema unității persoanei lui Hristos,
aducând multă claritate, deși îi lipsea încă o terminologie precisă. Sfântul Grigorie arată că Întruparea
este cea mai bună formă a Răscumpărării. El a văzut desăvârșirea Întrupării abia în Învierea lui Hristos.
Hristos S-a întrupat ca un simplu om, însă acel om individual este pârga, este „al doilea Adam”, adică
este un concept principal al naturii omenești. Întruparea lui Hristos este o acțiune de natură cosmică, se
întinde asupra lumii întregi, ca un act de împăcare și de restituire, începând de la căpetenile îngerești,
până la cele mai de jos adâncuri. Astfel, Întruparea se dizolvă într-un proces cosmic necesar, devenind
un caz special în prezența universală a divinului în creație. Pentru aceasta, Sfânta Fecioară din care a
luat trup omenesc Hristos, este „Născătoare de Dumnezeu”, iar nu „născătoare de om.” Actul Întrupării
nu presupune o limitare a divinității după cum nici sufletul nu este limitat de activitatea în trup.
Sfântul Grigorie explică amănunțit alternarea atributelor celor două firi ale lui Hristos, care
rămân totuși neamestecate. Prin unirea divinității cu umanitatea, natura divină nu se preschimbă în cea
omenească și nici cea omenească în cea divină, acest lucru nefiind posibil întrucât Dumnezeu nu este
atât de schimbător precum este ființa omenească prin natura sa. Întruparea este unirea specială a Celui
omniprezent cu natura noastră, pentru a o face din nou asemenea cu Dumnezeu. Actul întrupării este o
amăgire a diavolului drept răsplată că și acesta l-a amăgit pe om prin Adam în rai. Hristos l-a mântuit
pe om oferindu-și trupul Său momeală diavolului. Întruparea nu este nedemnă de Dumnezeu, căci
numai răul înjosește sfințenia lui Dumnezeu.
Este greșit să vedem actul Întrupării Cuvântului în sensul că infinitul divinității e cuprins de
îngrădirile trupului ca într-un vas. Sfântul Grigorie ne explică că Ființa divină se unește intim cu cea
omenească, în felul în care se unește combustibilul cu flacăra, care trece dincolo de această substanță,
după cum și sufletul omenesc trece dincolo de granițele trupului și prin mișcările gândirii se
răspândește liber în toată făptura. Nașterea din Sfânta Fecioară și Moartea Dumnezeului-Om nu se
opun demnității Lui, fiind purtător al peceții supranaturalului prin Învierea Sa.
Întruparea a avut ca motiv principal iubirea lui Dumnezeu față de făpturile Sale. De aceea El S-
a dat morții pentru noi, pentru ca, prin moartea Sa, să ne readucă la viață (în sânul Tatălui ceresc).
Întruparea este o dovadă a puterii iubirii Sale pentru noi oamenii, decât dacă ar fi rămas în starea Lui de
măreție divină. Roadele Întrupării și ale Răscumpărării sunt viața, îndumnezeirea și izbăvirea de moarte
și din tirania diavolului. Răscumpărarea are valoare universală, deoarece Dumnezeu i-a chemat pe toți
oamenii la credință.
În legătură cu hristologia Sfântul Vasile cel Mare, putem spune că asest Sfânt Părinte a fost unul
dintre principalii apărători ai formulei hristologice niceene împotriva arienilor. În lucrările sale
(„Despre Duhul Sfânt”, în epistole, colecțiile de rugăciuni, etc.), Sfântul Vasile articulează o doctrină
socială a Sfintei Treimi în cadrul conceptului celor trei ipostase ale Dumnezeirii, în care existența lui
Dumnezeu este concepută ontologic în trei „personalități” particulare care se împărtășesc de aceeași
esență. Practic, unitatea lui Dumnezeu constă în asemănarea substanței lor și în koinonia firilor lor.
Sfântul Vasile a văzut poziția exaltată a lui Hristos la „dreapta Tatălui” ca indicativ al „unei relații de
egalitate.” Această exaltare subliniază măreția demnității de Fiu a lui Dumnezeu-Tatăl. Hristos este
puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu, chipul nevăzut a lui Dumnezeu și strălucirea
slavei Sale.
Pentru Sfântul Vasile, dumnezeirea Fiului este punctul culminant de care depinde mântuirea
oamenilor și este cheia relației divino-umane. În centrul Răscumpărării se află conceptul de theosis sau
de îndumnezeire, prin care iconomia mântuirii este definită de axioma „Dumnezeu S-a făcut om pentru
ca oamenii să devină dumnezei.” De asemenea, întruparea lui Hristos nu creează o ruptură în
Dumnezeire, dar este unirea dumnezeiescului cu umanul într-o singură ipostasă și anume, în persoana
lui Iisus Hristos, care, la rândul său, deschide calea omenirii către dumnezeire.
Mântuirea umanității căzute datorită amăgirii diavolului s-a realizat prin Întruparea din Sfânta
Fecioară și Moartea pe cruce a lui Hristos. Actul Întrupării și al morții este o răscumpărare plătită, care,
în esență este o capcană pusă pentru diavol. Asumarea umanității de către Hristos a operat ca o înșelare
a diavolului care a fost învins tocmai datorită dumnezeirii Sale, în sensul că El ca și victimă a crucii, a
biruit crucea prin moartea Lui pe ea, transformându-o din instrument al morții și al torturii, în
instrument al bucuriei și Învierii. Înfrângerea păcatului, a morții și a diavolului a avut loc prin Moartea
și Învierea Dumnezeului-om întrupat.
Tot în legătură cu învățătura sa hristologică, Sfântul Vasile afirmă importanța Sfintei Fecioare
Maria în naşterea după trup a Fiului lui Dumnezeu. Când Sfântul Vasile vorbeşte despre Maica
Domnului, el face legătura dintre naşterea Mântuitorului şi opera Sa de răscumpărare înfăptuită de
Domnul pentru noi. Într-o scrisoare a sa el spune: „Dacă venirea Mântuitorului n-ar fi avut loc în trup,
atunci Mântuitorul n-ar fi plătit morţii preţul răscumpărării noastre şi n-ar fi nimicit puterea morţii”.
Împotriva celor ce susţineau că Mântuitorul a avu doar un trup aparent şi că tot ceea ce s-a întâmplat cu
privire la istoria mântuirii a fost doar aparenţă, Sfântul Vasile spune: „Ce nevoie mai era de Sfânta
Fecioară dacă trupul purtător de Hristos n-ar fi trebuit să fie luat din lutul lui Adam?” (Epist. 261, II).
Preacinstirea Maicii Domnului se întemeiază atât pe contribuţia ei la întruparea Fiului, cât şi la
mijlocirea şi ajutorul ei de Maică a Bisericii, nedespărţită de Fiul. Ea este „mai cinstită decât heruvimii
şi mai mărită, fără de asemănare, decât serafimii”.
Hristologia Sfântului Vasile este încorporată în interpretarea închinării eclesiale și prezentate în
drama liturgică a Cuvântului și a Sfintelor Taine. În aceasta, Dumnezeiasca Liturghie și Sfintele Taine
sunt reprezentări întruchipate ale lui Hristos în Biserică. Prezența reală a lui Hristos se află în Biserică:
în slujbele cultului liturgic și în participarea la Sfintele Taine.
Cea mai însemnată contribuție în formularea doctrinei hristologice la Sfinții Părinți
Capadocieni, o are însă Sfântului Grigorie Teologul. Învăţăturile eretice pe care el le-a combătut ţin de
erezia lui Arie şi se împart în două: unele care contestă dumnezeirea Fiului Omului şi altele care
combat umanitatea Fiului lui Dumnezeu. Hristologia Sfântului Grigorie Teologul arată raportul dintre
Persoana Fiului, fiinţa dumnezeirii şi celelalte Persoane, ca şi raportul dintre cele două firi şi Persoana
Fiului, sau raportul dintre Hristos şi umanitate.
Sfântul Grigorie Teologul a căutat să găsească însuşirile specifice ale ipostaselor divine. Pentru
el, deosebirea ipostaselor în firea unică a dumnezeirii nu înseamnă inegalitatea personală. Sfântul
Grigorie învață că: „Atunci când vorbesc despre Dumnezeu ar trebui să vă simţiţi scăldaţi într-o lumină
şi în trei lumini, spun una în privinţa fiinţei, adică a Dumnezeirii. Căci aici este împărţire neîmpărţită.”
Sfântul Grigorie, vorbind despre raportul dintre Persoane, spune: „Dumnezeu este dumnezeirea unică
după fiinţă şi întreită după însuşiri sau ipostase. Dumnezeirea se desparte în chip nedespărţit în trei
Persoane, iar Persoanele se unesc, rămânând deosebite într-o singură fiinţă.”
Contra ereticilor ce contestau unitatea ființială a Persoanelor Sfintei Treimi, Sfântul Grigorie
Teologul subliniază identitatea lor de fiinţă. În legătură cu problema naşterii supranaturale a Fiului,
eunomienii ridicau diverse întrebări. Naşterea este un act al iconomiei voinţei Tatălui, dar şi un atribut
al Fiului. Sfântul Părinte atrage atenţia că hristologia ereticilor concepe un Hristos fără Dumnezeu,
după întrupare. De aceea spune: „Ceea ce era, a rămas mai departe, iar ceea ce nu era, a luat asupra-Şi”.
Căci naşterea după Trup a Fiului nu însemna nici renunţarea la firea dumnezeiască, nici prefacerea firii
omeneşti în fire dumnezeiască.
De asemenea, Întruparea nu este o simplă relaţie cu omul şi nici o amestecare incompletă sau
aparentă cu firea omenească. Sfântul Părinte a accentuat realismul întrupării Fiului, combăt 穗 d pe
ereticii ce puneau la 絜 doială integritatea firii omeneşti purtate de El. ﾎ n 絜 trupare, Dumnezeu face
un pogorăm 穗 t, se smereşte, 絜 dumnezeirea omului se face prin chenoza Fiului. Dumnezeu a luat fire
omenească, pentru ca omul să se 絜 dumnezeiască. Astfel, Hristos s-a golit de ceea ce era şi a luat ceea
ce nu era; dar El n-a devenit doi, ci a ţinut să fie unul 絜 doi.
În concluzie, hristologia Sfântului Grigorie Teologul este una profundă, presupunând o trăire
hristocentrică, fiindcă dogma hristologică este legată de viaţa creştină. În hristologia sa, „persoana” nu
poate fi izolată de „fiinţă” iar Persoana Fiului trebuie privită doar în unitatea şi comuniunea cu celelalte
Persoane. Cele două firi ale lui Hristos, divină şi umană, sunt unite nu după har, aşa cum susţineau cei
ce interpretau greşit adevărul Întrupării Domnului, ci după esenţă. Fiul este identic după fiinţă cu Tatăl,
având o naştere supranaturală, din veşnicie şi o Îtrupare în timp, din Fecioara Maria. De aceea, Fecioara
Maria este Născătoare de Dumnezeu.
 Surse bibliorgafice
Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Patrologie. Vol. II, Ed. Basilica a Patriarhiei Rom 穗 e,
București, 2009;
Michael Gibson, The God Who Has Citizenship Among Us: Toward a Retrieval of the
Christology of Saint Basil of Casaerea, accesibil la
[https://www.academia.edu/1400583/
The_God_Who_Has_Citizenship_Among_Us_Toward_a_Retrieval_of_the_Christology_of_Saint_Basi
l_of_Casaerea].