CURS DCI SERIA 2 - 9 APRILIE

Criteriul 2: regula prestatiei caracteristice ( par. 2 )

In ipotezele alternative ale lacunei ( situatia in care contractul nu este acoperit de enumerarile de la par. 1 - nu se regaseste in lista, respectiv in situatia cumulului, cand contractul este acoperit de doua sau mai multe criterii enuntate de par. 1 - adica se poate incadra la mai multe puncte ale listei ), contractul va fi guvernat de legea tarii in care isi are resedinta obisnuita debitorul prestatiei caracteristice. ( art 4, par 2 ) Prestatia caracteristica -> in terminologia regulamentului: prestatie data in contrapartida fata de o prestatie monetara ( a vanzatorului, locatorului ), cea din urma fiind comuna majoritatii contractelor si nefiind decat in mod exceptional calificata ca prestatie caracteristica ( contractul de imprumut ). Daca in ipoteza lacunei nu se intampla dificultati considerabile in privinta determinarii prestatiei caracteristice, nu acelasi lucru se poate spune despre ipoteza cumulului. Sub acest aspect, considerentul 19 din preambulul regulamentului indica un criteriu relativ de determinare a prestatiei caracteristice, trimitand la notiunea de centru de greutate a contractului, pe care o lasa nedefinita. Ideea care sta la baza acestui acestui criteriu consta in circumscrierea partilor determinante din contract, urmata de calificarea in functie de aceasta a prestatiei caracteristice. La origine, aceasta calificare porneste de la un rationament specific dreptului international privat, conform caruia este natural ca regulile conflictuale care guverneaza partea determinanta din contract sa guverneze intregul contract. ex. de lacuna: cazul specific al vanzarilor de drept de proprietate intelectuala ( in general, al vanzarilor de drepturi ); li se aplica criteriul prestatiei caracteristice ( nu li se aplica in niciun fel un criteriu din lista de la par. 1 ) ex. de cumul: contractul de schimb mobiliar/imobiliar; o prestatie in schimbul unei alte prestatii.

Criteriul 3: clauza de exceptie ( art. 4, par. 3 )

A fost introdusa de Consiliu, desi se renuntase la ea in negocierile prealabile. Daca rezulta din ansamblul circumstantelor cauzei ca respectivul contract prezinta legaturi in mod manifest mai stranse cu o alta tara decat cea la care fac trimitere art. 4,1 si 4,2 din regulament, atunci legea acestei tari se va aplica. Considerentul 20 din preambul indica drept criteriu exemplificativ existenta unei legaturi stranse a contractului cu unul sau mai multe alte alte contracte. In doctrina dezvoltata pe marginea aplicarii regulii de exceptie s-a apreciat ca acest mecanism trebuie aplicat in mod rezervat, deoarece risca sa compromita previzibilitatea riscului actului (?) pus in practica de regulament.

Pentru aplicarea acestei reguli de exceptie judecatorul va tine seama de punctele de legatura diverse care variaza in functie de circumstante, cum ar fi locul incheierii contractului, locul executarii contractului, domiciliul/nationalitatea partilor. Contractele care ar putea fi incluse in sfera regulii: 1. contractele care urmaresc acelasi scop ( clauza de exceptie la un contract accesoriu, rezultatul fiind ca legea aplicabila contractului principal se va aplica si contractului accesoriu -> ipoteca ) 2. contractele preparatorii ( promisiunea, pactul de preferinta, promisiunea unilaterala sau formule contractuale echivalente cu diferite denumiri in dreptul comparat pactul de optiune ) E natural ca legea aplicabila contractului proiectat sa se aplice si contractelor preparatorii. Cu toate acestea, in ipoteza in care negocierile nu au dus la incheierea unor contracte preparatorii este discutata chiar aplicarea regulamentului Roma 1, care exclude in art. 1, par. 2, obligatiile precontractuale din sfera sa de aplicare. Art. 12 din Roma 2, referitor la obligatiile extracontractuale, prevede regula aplicabilitatii legii contractului proiectat si la obligatiile precontractuale din faza negocierilor, cu conditia ca neexecutarea sa se incadreze in ceea ce este desemnat de Roma 2 ca fiind culpa in contrahendo. 3. grupul de contracte avand acelasi obiect, ca in ipoteza subcontractului. Functionarea clauzei de exceptie este o chestiune lasata la discretia judecatorului si reprezinta o problema delicata. De exemplu, nu se poate vorbi de aplicarea Roma 1 in ipoteza speciala a raspunderii vanzatorului fata de un cumparator subsecvent ( art. 5 Roma 2 ). Legea contractului de antrepriza se aplica si la subantrepriza. In situatia in care o legatura manifesta este data de formalitatile de inregistrare sau publicitate pentru vanzarea sau transferul de proprietate in situatii speciale ( vanzarea de aeronave ).

Criteriul 4: regula legaturilor celor mai stranse ( principiul proximitatii )

Atunci cand legea aplicabila nu poate fi determinata conform regulii puncte de legatura prioritare si nici conform regulii prestatiei caracteristice ( !!! nu se pune in discutie aplicabilitatea clauzei de exceptie, care reprezinta o metoda care poate functiona numai in ipoteza in care exista si unul din primele doua criterii -> daca nu exista aceste doua criterii, nu exista nici clauza de exceptie ), atunci legea va fi determinata de principiul proximitatii. Conform acestuia, legea aplicabila va fi determinata in functie de gruparea si aprecierea a diferite puncte de legatura care pot fi considerate relevante si care ar trebui sa duca la cea mai apropiata lege, fiind suficienta o usoara inclinare spre o anumita lege pentru ca aceasta sa se aplice. Principiul proximitatii artrebui aplicat in mod rezervat pentru ca majoritatea contractelor este acoperita de criteriile de la par. 1 si 2. Totusi, exista cateva situatii in care se dovedeste aplicabil si acest principiu -> contracte care, fara a fi gratuite, nu genereaza obligatii monetare specifice, dar si contracte industriale complexe prin care se ofera servicii in schimbul unui bun si

care nu pot fi supuse regulii prestatiei caracteristice, precum si contracte de drept international privat de ex, turn key contracts ). Pe langa regulile generale incluse in art. 4, Roma 1 cunoaste si o serie de reguli speciale, menite determinarii legii unor anumite categorii de contracte. Aceste reguli au un caracter special si deroga de la regulile art. 4 din regulament. In raport cu legea aplicabila in functie de alegerea partilor, aceste reguli au o nota mai mult sau mai putin permisiva, in functie de contractul in discutie. Contractele speciale carora le sunt dedicate normele speciale: contracte de consum contracte de asigurare contracte individuale de munca contracte de transport Legea aplicabila contractelor de transport -> dupa regulile art. 5 din regulament, care face referire la doua categorii de transport: In privinta transportului de marfuri, in lipsa unei alegeri a partilor, se aplica legea tarii de resedinta a transportatorului, cu conditia ca incarcarea si livrarea sa aiba loc in aceasta tara sau cu conditia ca expeditorul sa aiba resedinta in aceasta tara. In privinta transportului de persoane, in lipsa unei alegeri a partilor ( art. 3- alegere libera, cu anumite exceptii de la art.7, al. 2 ), se va aplica un sistem in cascada de determinare a legii aplicabile care tine seama de legea tarii de resedinta a pasagerului, cu conditia ca locul de plecare si de destinatie sa coincida cu resedinta pasagerului. Daca nu, se va aplica legea resedintei transportatorului. Legea aplicabila fondului si formei contractului In cazul fondului, care ar cuprinde capacitatea, consimtamantul, obiectul si cauza (in unele sisteme de drept), se aplica art. 10, par. 1 din regulament, conform caruia existenta si validitatea contractului sau a unei clauze a acestuia sunt supuse legii vare ar fi aplicabile in virtutea regulamentului daca acel contract sau acea clauza ar fi fost valabile. Prin exceptie, una din parti, pentru a demonstra ca nu a consimtit la incheierea contractului, va putea invoca legea tarii in care are resedinta obisnuita, daca rezulta din circumstante ca nu ar fi rezonabil sa fie determinate efectele comportamentului acestei parti conform regulii generale de la art. 10, par. 1. in cazul formei contractului, se aplica regula art. 11, cu prevederi alternative, distingand intre urmatoarele ipoteze : atunci cand contractantii se afla in aceeasi tara, forma trebuie sa indeplineasca exigentele legii fondului ( art. 10 ) sau legii locului unde a fost incheiat contractul. Daca partile se afla in tari diferite, forma trebuie sa satisfaca exigentele legii fondului, legea tarii in care se afla una din parti sau reprezentantii acestora in momentul incheierii contractului sau legea tarii in care isi are resedinta obisnuita una dintre parti. Dintre exceptiile de la cele doua ipoteze trebuie retinuta cea pe care o implica art. 4, par. 1, lit. c) in materie imobiliara -> legea tarii in care este situat imobilul seva aplica formei indiferent de locul unde se afla partile sau de locul unde s-a incheiat contractul.

Concluzii: Filosofia regulamentului Roma 1 este simpla si practica se bazeaza pe un deziderat de previzibilitate a legii aplicabile. Principiul pe care este construit este acela conform caruia previzibilitatea trebuie sa prevaleze asupra flexibilitatii. Dincolo de flexibilitatea semnificativa in cadrul autonomiei de vointa, regulamentul se dovedeste lipsit de permisivitate, pe care o sacrifica in beneficiul previzibilitatii in celelalte cazuri. Fata de reglementarile anterioare, regulamentul aduce ca element de noutate ideea unui drept international privat comunitar si pe aceea a existentei unui contract comunitar, idei subliniate de maniera in care sunt protejate normele imperative si legile de politie comunitare. Din punct de vedere metodologic, regulamentul se bazeaza pe o tehnica piramidala a calificarilor contractuale, a carei prima regula este principiul autonomiei de vointa (art. 3), urmatde o serie de norme aplicabile mecanismului conflictual in lipsa exercitarii dreptului de optiune (art. 4) si apoi de cateva reguli speciale aplicabile unor contracte determinate.