Sobornicitatea deschisă

Astăzi, în epoca globalizării, fiecare creștin are datoria de a-și cunoaște propria
identitate. Sunt mulți români care au fost nevoiți să plece peste hotare, implicit să trăiască în
contexte culturale, confesionale și religioase diferite. De multe ori s-a dat dovadă de
bunăvoință și li s-au pus la dispoziție românilor locașuri de cult pentru slujire. Acesta este
unul din motivele pentru care un viitor preot slujitor trebuie să aibă încă din timpul studiului
teologic o orientare ecumenică dreaptă, așa cum au avut-o Sfinții Părinți, fiecare în contextul
său. Misiunea creștină ține de însăși natura Bisericii, care nu poate ține lumina sub obroc.
După entuziasmul primelor decenii de la întemeierea Consiliului ecumenic al Bisericilor, la
începutul anilor 90 și-au făcut apariția și unele rezerve.

Participarea ortodocșilor la mișcarea ecumenică s-a bazat pe faptul că Biserica cea una
sobornicească și apostolească are datoria de a participa la restaurarea unității. Acesta este
obiectivul pe care Biserica l-a avut în vedere, dar din păcate există și obstacole, ceea ce
împiedică refacerea unității mult dorită. O mare parte din nemulțumirile Bisericilor Ortodoxe
s-au rezolvat prin comisia specială instituită la a opta Adunare Generală a Consiliului
Ecumenic al Bisericilor, cum ar fi prozelitismul, dar cu toate astea rămân unele impedimente,
atât morale cât și dogmatice.

Biserica ortodoxă nu exclede colaborarea în misiune, ba chiar s-a reușit realizarea

vederii unei perspective biblice a misiunii. Astfel s-a trecut de la misiologia autonomă la
misiologia teocentrică; misiunea este privită ca pe un act a lui Dumnezeu însuși săvârșit prin
oameni. Missio Dei vede originea misiunii în misiunea divină, Îl pune pe Dumnezeu în centru
și folosește ca puncte principale, trimiterea Fiului în lume de către Tatăl, trimiterea Duhului
Sfânt de Fiul și trimiterea Bisericii în lume de Dumnezeu cel Unul în Treime. Missio Dei este
temelia misiunii Bisericii. Ea este o condiție indispensabilă pentru viața în Hristos și își așe
rădăcina în iubirea dumnezeiască. Este de datoria fiecărui creștin a mărturisi plenitudinea
iubirii adusă de Hristos în lume.

Deși rațiunea mișcării este una bună, au apărut totuși și unele extreme ale acestui
concept: unii privesc misiunea ca pe lucrarea lui Dumnezeu manifestată prin Biserică, în timp
ce cealaltă tabără vede misiunea ca pe o lucrare dumnezeiască ce depășește chiar Biserica.

Participarea Bisericii Ortodoxe la mișcarea ecumenică a născut multe controverse în

rândul credincioșilor. Atât în rândul ortodocșilor cât și a ne-ortodocșilor se vehiculează ideea
că această mișcare și-ar avea originea în cercurile lumii protestante, care caută soluții pentru
rezolvarea unor probleme de ordin interior.

Prima Adunare Generala (Amsterdam 1948) este privită din perspectiva ortodoxă ca o
împlinire a propunerii făcută de Constantinopol, întrucât unele proiecte de atunci au devenit
modelele actualei mișcări. La adunarea inaugurată, din râdul Bisericii ortodoxe au participat
doar delegați ai Patriarhiei Ecumenice din Cipru, Grecia și ai Episcopiei Române din Statele
Unite. În acea perioda Biserica Ortodoxă Rusă se confrunta cu marile necazuri cauzate de
revoluția bolșevică. Între anii 1961-1965 toate Bisericile Ortodoxe au devenit membre ale
Consiliului Ecumenic. Ortodoxia a avut un rol important în această mișcare. Printre realizările
ortodocșilor, este de subliniat faptul că au reușit să arate valoarea cultului și a Euharistiei în
viața Bisericii, respectiv a misticii și asceticii. Și Ortodoxia a avut unele foaloase, atât
teologice, cât și altruiste.

Biserica Ortodoxă este cunoscută ca Biserica Tradiției, deoarece a păstrat cu fidelitate

conținutul kerygmei apostolice și practica sacramentală. Problemele apar atunci când
diversele confesiuni arogă această fidelitate. Părintele Dumitru Stăniloae spune cu privire la
acest aspect că teologia protestantă și anglicană reduce diversitatea tradițiilor actuale la
diversitatea tradițiilor consemnate în Sfânta Scriptură. Tot părintele Stăniloae subliniază că
deosebirile actuale dintre biserici se datorează faptului că s-au adoptat unilatral unele sau
altele dintre afirmațiile Sfintei Scripturi. Tendința spre unilateralitate a fost un fenomen care
s-a manifestat încă de la începutul creștinismului. Așa au luat naștere erezille. Părintele
Stăniloae spera într-o apropiere doctrinară, ceea ce ar putea duce și la comuniunea
Euharistică, căci probleme privind Koinonia nu există.

Din perspectivă Ortodoxă celelate biserici sunt nedepline, unele mai apropiate de
plenitidine, iar altele mai îndepărtare. Biserica ortodoxă nu împărtășește viziunea
mitropolitului Platon care spunea că toate confesiunile sunt despărțăminte egale ale aceleiași
Biserici, deoarece nu toate se împărtășesc din lumina soarelui Hristos.

O altă distincție care se face este între cei născuți în familii ne-ortodoxe și cei care s-au
născut ortodocși și au părăsit Biserica Ortodoxă, această ignoranță fiind considerată un mare
păcat. Părintele Stăniloae vede sobornicitatea ca pe opusul singurătății, vorbind în acest sens
despre necesitatea unei legături dialogice cu fiecare persoană.