FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ BUCUREȘTI

Lucrare de seminar

Îndumnezeirea omului
după
Sfântul Maxim

Student: Ionescu Mihai-Vlăduț

Anul II, grupa 4

Anul universitar 2022-2023

1
 Introducere

Doctrina Bisericii Ortodoxe despre îndumnezeire ocupă o poziție centrală în

spiritualitatea Răsăritului creștin, constituind învățătura fundamentală care privește scopul vieții
omului și țelul la care este chemat să ajungă. Tocmai din primele pagini ale Sfintei Scripturi ni se
revelează scopul vieții omului, care este creat de Dumnezeu după chipul și după asemănarea Sa
(Facere 1, 26).
Această temă a îndumnezeirii se situează în teologia Părinților răsăriteni într-un loc
aparte, deoarece nicio altă temă nu luminează la fel de bine concepția despre om1.
Putem remarca faptul că învățătura despre îndumnezeire cunoaște o dezvoltare
remarcabilă odată cu Sfântul Irineu de Lyon, cu toate că și înainte de el avem idei și de la alți
Părinți referitoare la această temă. Acesta acordă o importanță deosebită creșterii duhovnicești a
omului, contra gnosticilor subliniind faptul că omul nu posedă nemurirea și nestricăciunea prin
fire, ci îi sunt dăruite prin har.
Un alt mare scriitor bisericesc, Origen, fundamentează îndumnezeirea omului pe
Întrupare, de la Hristos începând să se întrepătrundă firea dumnezeiască cu cea omenească,
pentru ca aceasta din urmă să se îndumnezeiască prin comuniunea cu ceea ce este divin2.
Sfântul Atanasie cel Mare este cel care dezvoltă o întreagă teologie a îndumnezeirii, el o
centrează pe Întrupare, înfățisând-o ca scop al acesteia: „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul
să se facă dumnezeu”.3
Și Părinții Capadocieni concep omul ca pe o creatură a lui Dumnezeu, menită să fie
dumnezeu, pe acest proces punând un rol important asupra ascezei, a curățirii de patimi și a
săvârșirii virtuților4.
Odată cu Sfântul Chiril al Alexandriei, învățătura despre îndumnezeire ajunge la o
deplină dezvoltare, fiind înfățișată ca finalitate a Întrupării: Cuvântul S-a făcut ceea ce suntem
noi, ca să ne facă părtași la ceea ce El Însuși este”.5

1
Jean-Claude Larchet, Îndumnezeirea omului la Sfântul Maxim, Editura Basilica, București, 2019, p. 5
2
Ibidem, pp. 15-16
3
Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri (I), Cuvânt despre întruparea Cuvântului, în coll. Părinți și Scriitori Bisericești,
vol. 15, trad. Pr. Prof. D. Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1987, p. 151
4
Sfântul Grigorie Teologul, Cuvânt la Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos, Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2009, p. 18
5
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în coll. Părinți și Scriitori Bisericești, vol.
41, trad. Pr. Prof. D. Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000,
2
 Dar cel care a inaugurat o adevărată mistică a îndumnezeirii este cu siguranță Sfântul
Dionisie Areopagitul, autor căruia îi aparține generalizarea folosirii termenului theosis (θέωσις)
pentru a desemna îndumnezeirea, pe care o definește astfel: „Îndumnezeirea este asemănarea și
unirea pe cât de poate cu Dumnezeu”.6
Astfel, pe baza învățăturilor pe care Sfinții Părinți le-au lăsat cu privire la îndumnezeire,
scopul final al omului, Sfântul Maxim a dezvoltat-o într-un mod magistral, în întreaga lui opera
propovăduindu-se acest țel final al omului și cum s-a realizat în persoana lui Hristos, Dumnezeu
și Omul.

1. Îndumnezeirea omului – Plan al lui Dumnezeu

În teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, îndumnezeirea omului a fost gândită și voită de

marele Sfat al lui Dumnezeu mai înainte de toți vecii, aceasta fiind însuși scopul creației lui:
„căci spre aceasta ne-a și făcut, ca să ne facem părtași dumnezeieștii firi (2 Petru 1,4), și ai
veșniciei Lui și să ne arătăm asemenea Lui prin îndumnezeirea cea după har, pentru care este
toată existența și durata celor ce sunt și aducerea la ființă și nașterea celor ce nu sunt7”.
Cu toate că omul nu a reușit să ajungă de la „chip” la „asemănare”, Dumnezeu nu și-a lăsat
coroana creației, omul, să se abată de la scopul pentru care a fost creat, și de aceea a schimbat
modalitatea de înfăptuire a planului: prin asumarea Logosului Dumnezeiesc a firii noastre
omenești, pe care a îndumnezeit-o: „căci încă dinainte de veacuri a fost cugetată și rânduită
unirea hotarului (definitului) și a nehotărniciei (indefinitului), a măsurii și a nemăsuratului, a
marginii și a nemărginirii, a Creatorului și a creaturii, a stabilității și a mișcării. Iar această taină
(a unirii) s-a înfăptuit în Hristos, Care S-a arătat în timpurile cele din urmă, aducând prin ea
împlinire hotărârii (preștiinței) de mai înainte a lui Dumnezeu”.8
Planul dumnezeiesc era ca omul să ajungă într-un final la îndumnezeire, adică să fie unit cu
Dumnezeu și părtaș la viața dumnezeiască. Dar această finalitate există de la începutul și până la
sfârșitul istoriei, și în orice caz, această unire și această îndumnezeire numai în Cuvântul pot fi
săvârșite. Doar că, dată fiind starea în care se află omul prin căderea în păcat, în loc să
înfăptuiască îndumnezeirea în mod direct, Cuvântul o săvârșește, în mod mediat, prin înomenirea

p. 1144-1145
6
Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, Despre ierarhia bisericească, Editura Paideia, București, 1996, p. 72
7
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri (II), Scrieri și epistole hristologice și duhovnicești, în coll. Părinți și Scriitori
Bisericești, vol. 81, trad. Pr. Prof. D. Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1990, p. 163
8
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol.III, Editura Humanitas, București, 2017,
pp. 269-270
3
Sa, așa încât unirea cu Dumnezeu în Cuvântul întrupat se arată în mod real, efectiv, ca scop al
creației.9
Căderea omului n-a condus la schimbarea acestui scop, ci a modului în care s-a săvârșit, după
cum tâlcuiește Sfântul Maxim: „Prin taina ascunsă de veacuri și de generații, iar acum
descoperită prin întruparea adevărată și desăvârșită a Fiului lui Dumnezeu, Acesta a unit cu Sine
după ipostas, în chip neîmpărțit și neamestecat, firea noastră, iar pe noi, prin sfântul Său trup, cel
din noi și al nostru (...) ne-a fixat în Sine ca printr-o pârgă și ne-a învrednicit să fim una și
aceeași cu Sine după omenitatea Lui, după cum am fost rânduiți dinainte de veacuri să fim cu El
ca mădulare ale trupului Său. (...) Prin aceasta a arătat, pe de o parte, că noi spre aceasta am fost
făcuți, iar pe de alta, că scopul preabun dinainte de veacuri al lui Dumnezeu cu privire la noi n-a
primit nicio schimbare, după rațiunea lui, dar a venit la împlinire printr-un mod (tropos) nou,
introdus ulterior.”10

2. Fundamente antropologice ale îndumnezeirii

Potrivit planului lui Dumnezeu dinainte de veci, omul, prin natura sa, conform logosului care
o definește, are ca finalitate îndumnezeirea lui. Logosul naturii umane este definiția naturii
umane potrivit planului dumnezeiesc, așa cum a gândit-o și a voit-o Dumnezeu mai înainte de
veci în sfatul Său, și așadar cum a și săvârșit-o atunci când a creat-o11. Altfel spus, omul a fost
creat de Dumnezeu având în structura sa firească tot ce are nevoie pentru a-i permite să ajungă la
țelul îndumnezeirii.
Concepția Sfântului Maxim se fundamentează pe distincția fire-ipostas. Potrivit lui, noțiunea
de fire-physis sau natură-ousia se raportează la universal și definește ceea ce este comun tuturor
ființelor individuale cugetate ca aparținând acestor categorii. Ipostasul-hypostasis sau persoana-
prosopon se raportează la ființele individuale și desemnează ceea ce este particular și propriu,
definind o persoană prin proprietăți personale caracteristice și manifestând acel „cine” al ființei,
arătând a „cui” este ființa12.
Dar locul central Sfântul Maxim îl acordă voinței, date fiind dezbaterile monotelite din
perioada aceea, împotriva cărora a luptat până la mutilare. Pentru el, cele două puteri care îl
caracterizează în mod specific sunt rațiunea și voința, lucrările acestor puteri fiind raționamentul
și dorința. Voința este o dorință rațională, care aparține omului în calitatea lui de ființă înzestrată
9
Jean-Claude Larchet, Îndumnezeirea omului..., p. 98
10
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. Pr. D. Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2006, p. 260
11
Jean-Claude Larchet, Îndumnezeirea omului..., p. 125
12
Ibidem, p. 132-133
4
cu suflet înțelegător. Dar se distinge „a voi simplu” de „a voi într-un anume fel”. Acesta din urmă
se raportează la ipostas; a voi ceva anume este un mod de întrebuințare a voirii, aparținând numai
celui ce-l folosește și despărțindu-l de alții după așa-numita deosebire13. „A voi pur și simplu”
corespunde voinței naturale, iar a voi într-un anume fel, voinței gnomice, sau cum o definește
Sfântul Maxim, „pornire prin alegere care se abate într-o parte sau alta”, aceasta nefiind proprie
firii, ci persoanei sau ipostasului14.
În concordanță cu acestea se găsește și cuplul logos-tropos, care este foarte important în
teologia Sfântului Maxim. În viziunea lui, logosul este fix, invariabil, imuabil, inalterabil,
corespunzând într-un anume fel cu legea naturii, în timp ce troposul este supus diversificării,
variației, modificării sau înnoirii, corespunzând felului în care o ființă există, sau un principiu
este pus în aplicare sau – atunci când este vorba de om – felului în care persoana se folosește de
puterile sale naturale ori pune în lucrare energia acestora: „Toată înnoirea, vorbind în general, se
referă la modul lucrului ce se înnoiește, dar nu la rațiunea (logos) firii sale. Pentru că o rațiune
(logos) înnoită alterează firea, întrucât nu mai are rațiunea (logos) după care există neslăbită. Dar
modul înnoit cu păstrarea rațiunii (logos) celei după fire arată puterea minunii, întrucât indică o
fire suportând o lucrare ce lucrează peste rânduiala ei. Rațiunea (logos) firii omenești este ca
firea să fie suflet și trup, sau constând din suflet rațional și trup; iar modul este ordinea în care
lucrează adeseori, fără să schimbe cu sine câtuși de puțin firea”.15

3. Fundamente hristologice și pnevmatologice ale îndumnezeirii

Deși îndumnezeirea omului este lucrarea comună a Preasfintei Treimi, Cuvântul are un loc
central. El este în mod personal mijlocitorul ei. Dată fiind căderea strămoșilor Adam și Eva în
păcat, era necesară restaurarea firii. Îndumnezeirea omului, dată fiind starea sa de cădere,
presupune mântuirea lui; omul nu poate fi îndumnezeit dacă nu este mai întâi izbăvit de păcat și
de nefastele lui urmări. De aceea, potrivit Sfântului Maxim, „scopul întrupării omului a fost
mântuirea noastră”.16
El insistă asupra faptului că pentru a mântui întreaga fire, ea trebuie asumată cu toate
caracteristicile ființiale înnăscute, și de asemenea cu lucrările corespunzătoare lor, de aceea
susținând până la mucenicie că Dumnezeu Cuvântul întrupat avea nu doar o voință și o lucrare
dumnezeiască, ci încă și o voință și o lucrare omenească fără de care iconomia lui Hristos ar fi
fost părelnică și El n-ar fi putut să ne izbăvească de păcat, să ne mântuiască și să ne tămăduiască,

13
Ibidem, p. 137
14
Ibidem, pp. 138-139
15
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua. Către Ioan, 114, p. 291
16
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, în Filocalia, vol.II, Editura Humanitas, București, 2017, p. 21
5
trebuind ca firea omenească să fie asumată în totalitate în ipostasul Său Dumnezeiesc, idee
exprimată în mai multe rânduri prin formula: „ceea ce nu a fost asumat, nu a fost vindecat”. 17
Dar tocmai unirea aceasta care s-a produs între firea dumnezeiască și cea omenească în
ipostasul Cuvântului a produs o serie de dezbateri, contra care Sfântul Maxim a luptat cu prețul
vieții. Firea omenească își păstrează toate însușirile esențiale și cooperează liber cu firea
dumnezeiască, prin principiul perihorezei firilor, care este amplu expus de Sfântul Maxim: „S-a
făcut El (...) unire adevărată, nelucrând prin niciuna din cele două firi, al căror ipostas era, în
mod separat de cealaltă, ci mai degrabă adeverind prin fiecare pe cealaltă. Căci fiind amândouă
cu adevărat, ca Dumnezeu mișca propria Sa omenitate, iar ca om manifesta propria Sa
dumnezeire. Ca să spun așa, pătimea dumnezeiește, căci pătimea de bunăvoie, odată ce nu era
simplu om, și săvârșea minuni omenește, căci le săvârșea prin trup, odată ce nu era Dumnezeu
gol. Încât patimile lui erau minunate fiind înnoite prin puterea dumnezeiască cea după fire a
Celui ce pătimea, iar minunile Lui erau pătimite, fiind săvârșite prin puterea pătimitoare, cea
după fire, a trupului Celui ce le săvârșea”.18
În unirea ipostatică cele două firi rămân nechimbate și sunt păstrate facultățile proprii
fiecăreia. În apărarea credinței ortodoxe contra monoenergismului, Sfântul Maxim se va menține
întotdeauna pe aceeași linie și va avea întotdeauna principiul de bază, conform căruia lucrarea
este o proprietate a firii și ca atare nu poate fi despărțită de ea; deoarece în Iisus Hristos există
două firi, trebuie în mod necesar să existe și două lucrări. Există un singur subiect: lucrările
dumnezeiești și omenești ale lui Hristos își au izvorul „în unul și același Dumnezeu Cuvântul
întrupat”, dar această unicitate este de ordin ipostatic și nu poate da loc unei singure lucrări,
lucrarea ținând de fire. Ceea ce poate fi însă unic este efectul celor două lucrări, divină și
omenească, ale Cuvântului întrupat, ceea ce este lucrat sau lucrul, dar nu lucrarea.19
Dacă ipostasul cel unul al lui Hristos, ipostasul unirii, nu este un ipostas nou, ci însuși
ipostasul Cuvântului, existând din veșnicie înainte de unire, aceasta înseamnă că el este ipostasul
firii omenești a Cuvântului tot așa cum este și al firii Sale dumnezeiești, că firea omenească nu
are și nu a avut niciodată ipostas propriu în afara acestui ipostas, și, altfel spus, că ea nu a existat
înainte de Întrupare. În teologia academică, această învățătura se traduce prin sintagma „firea
omenească a lui Hristos a fost enipostaziată”.20
Această învățătură este foarte importantă deoarece, unind în Sine firea omenească și firea
dumnezeiască, Cuvântul întrupat se arată ca mijlocitor între Dumnezeu și oameni, ca singurul
prin Care și în Care oamenii pot de-acum să ajungă la îndumnezeire. În El însuși, prin
intermediul firii omenești pe care și-a asumat-o, Cuvântul mântuiește și îndumnezeiește firea
omenească în întregime și că la mântuire și îndumnezeire ajung în El toți oamenii prin această

17
Jean-Claude Larchet, Îndumnezeirea omului..., pp. 250-251; 267
18
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua. Către Toma, 5d, pp. 60-61
19
Jean-Claude Larchet, Îndumnezeirea omului..., pp. 329-330
20
Ibidem, p. 364
6
fire omenească mântuită și îndumnezeită21. Deci, o condiție absolut necesară pentru mântuire, și
ulterior, pentru îndumnezeire este altoirea credinciosului la Trupul lui Hristos, la Biserică; să
devină mădular al acesteia, fiindcă doar așa se poate face părtaș la firea omenească cea
îndumnezeită a ipostasului Cuvântului. Pentru că într-adevăr Biserica este cea care are în sine
puterea „tainei celei noi”.22
Intrarea în cadrul Bisericii, sau mai bine zis poarta de acces în sânul Bisericii este Botezul;
prin el este omul încorporat în trupul lui Hristos și poate primi harul mântuirii și al
îndumnezeirii, pe care El l-a dăruit în însăși persoana Sa firii omenești.23 Botezul se arată așadar
fundamental ca Taină care îi face parte celui botezat de primirea efectelor iconomiei mântuitoare,
pe care Cuvântul întrupat, în propriul Său ipostas, le-a dobândit pe seama omenității pe care Și-a
asumat-o.
Acest Botez, care semnifică dezbrăcarea de omul cel vechi și îmbrăcarea în cel nou (Efeseni
4, 24), are câteva efecte, care sunt surprinse de Sfântul Maxim. Primul este curățirea, Botezul
ștergând stăpânirea păcatului24 sau cugetul trupesc25, noul membru devenind un vas ales al lui
Hristos. Al doilea efect este luminarea, cel nou botezat, curățit de patimi, fiind repus în posesia
virtuților; prin lucrarea Duhului Sfânt în apa Botezului dumnezeieștile întipăriri ale virtuții
strălucesc în cel botezat. Al treilea efect este înfierea: Hristos le-a dat celor ce credem în numele
Lui să ne facem fii ai lui Dumnezeu în loc de fii ai trupului și ai sângelui26.
Consecința acestor efecte o reprezintă datoria omului nu doar de a păstra intact harul de la
Botez, ci să-l și facă roditor, „sporind prin împlinirea sârguincioasă a poruncilor frumusețea
dăruită prin har”.27 La această temă a sinergiei, Sfântul Maxim insistă foarte mult, neezitând să
recurgă la distincția aristotelică dintre potență și act: prin Botez, harul este întreg în noi, dar
potențial28; prin alegerea sa liberă, cel botezat îl face să devină în sine întreg prezent în
act.29Sfântul Maxim este fidel asocierii distincției între potență și act cu distincția biblică între
chip și asemănare. Prin Botez, Dumnezeu restaurează în om chipul Său, în care este cuprinsă în
mod potențial asemănarea, după cum sămânța are în sine fructul; cel botezat este așadar dator să
facă roditor harul primit și ține de liberul arbitru a se armoniza sau nu cu harul.30

21
Ibidem, pp. 399-400
22
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol.III, pp. 296
23
Jean-Claude Larchet, Îndumnezeirea omului..., p. 450
24
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, în Filocalia, vol.II, p. 44
25
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol.III, p. 339
26
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua. Către Ioan, 116, pp. 296
27
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru, în Filocalia, vol. II, p. 212
28
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol.III, p. 46
29
Ibidem, p. 46
30
Jean-Claude Larchet, Îndumnezeirea omului..., p. 465
7
 4. Fundamentele ascetice și contemplative ale îndumnezeirii

În toate scrierile sale, Sfântul Maxim accentuează importanța covârșitoare a harului în

vederea îndumnezeirii omului, scopul său final. Dar, deoarece Dumnezeu nu dorește să calce
peste libertatea omului, care este un aspect al chipului sădit de Dumnezeu în acesta, se așteaptă și
o participare din partea omului. Această participare trebuie precedată de o pregătire intensă, de o
încercare riguroasă din partea omului de a se curăța de patimi pentru a putea primi harul Duhului
Sfânt: „Nu este îngăduit să zicem că numai harul de sine lucrează în sfinți cunoștințele tainelor,
fără puterile care primesc prin fire cunoștința. (...) Harul Duhului Sfânt nu lucrează înțelepciunea
în sfinți fără mintea (nous) care s-o primească; nici cunoștința fără rațiune capabilă de ea; nici
credința, fără convingerea minții (nous) și a rațiunii despre cele viitoare și deocamdată nearătate;
nici darurile vindecărilor fără iubirea de oameni cea după fire; nici vreun altul dintre celelalte
daruri, fără deprinderea și puterea capabilă de fiecare (dintre acestea)”31
Sfântul Maxim insistă deseori asupra necesității efortului și a lucrării personale a omului
pentru ca harul ce i s-a dat să poată lucra în el, și pentru ca să poată primi de fapt, în mod real,
mântuirea, înfierea și îndumnezeirea ce i s-au acordat în mod potențial. El crede chiar că lucrarea
harului este pe măsura credinței celui ce-l primește și a efortului personal prin care își arată în
mod concret credința, concepție afirmată prin minunata formulă: „Așa încât fiecare își este
propriul distribuitor al harului”.32
În acest parcurs al omului către scopul primordial, cel al îndumnezeirii, Sfântul Maxim
prezintă trei etape pe care creștinul le parcurge: curățirea de patimi (praxis sau filosofia practică,
cum o numește adesea), iluminarea (sau theoria) și desăvârșirea (sau theologia). Prima treaptă se
identifică cu împlinirea poruncilor sau încă și cu asceza, care nu constă doar în acte de
mortificare trupească, ci în întreaga lucrare prin care, pe de o parte, se combat patimile și se
curățește mintea (nous), sufletul și trupul, iar pe de altă parte, se practică virtuțile. A doua treaptă,
cea a iluminării, are de asemenea un rol important în îndumnezeire, ca una dintre bazele ei, ea
fiind concepută de Sfântul Maxim ca una din treptele prin care omul este înălțat până la
Dumnezeu și este schimbat din slavă în slavă până la a fi îndumnezeit. În contemplație, misticul
sesizează prin mintea (nous) oglindirile dumnezeiești, altfel spus însușirile sau energiile
dumnezeiești prezente în creație, în rațiunile făpturilor.33 Ultima treaptă, cea a desăvârșirii,
reprezintă îndumnezeirea însăși, scopul final al omului, unirea sa cu Dumnezeu prin har, sau,
cum obișnuia să spună Sfântul Maxim, noi suntem prin har ceea ce Dumnezeu este după ființă.

31
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol.III, p. 257
32
Ibidem, p. 204
33
Jean-Claude Larchet, Îndumnezeirea omului..., p. 544
8
Această ultimă etapă, ca de altfel întregul urcuș duhovnicesc, nu reprezintă răsplata efortului
personal al fiecăruia, ci este exclusiv darul lui Dumnezeu pentru om.

Încheiere

În concluzie, parcurgând învățătura Sfântului Maxim Mărturisitorul cu privire la

îndumnezeirea omului desprinsă din operele sale, constatăm mai multe aspecte:
1) Omul a fost creat de la început spre a fi îndumnezeit, fiind zidit dup chipul lui Dumnezeu
și trebuind să ajungă la asemănare, adică la îndumnezeire. Din veci Dumnezeu a rânduit
să îl creeze pe om spre a fi părtaș al slavei Sale celei necreate, spre a fi prin participare
ceea ce Dumnezeu este prin ființa Sa;
2) Chiar dacă omul și-a pătat chipul primit la creație și nu a reușit să ajungă la îndumnezeire
prin propriile puteri, datorită căderii în păcat, acest fapt s-a realizat până la urmă prin
asumarea firii omenești de către Cuvântul sau Logosul în ipostasul său, prin aceasta
neafectând logosul niciuneia dintre firi, astfel că ambele firi își păstrează însușirile și
proprietățile, dar și lucrările și voințele proprii fiecăreia;
3) Pentru a ne face părtași la îndumnezeire, trebuie să ne altoim la trupul lui Hristos, la
Biserică, deoarece doar prin integrarea în firea omenească a lui Hristos cea îndumnezeită
prin unirea cu firea dumnezeiască, acest proces este posibil în fiecare dintre noi;
4) Pentru a putea primi îndumnezeirea, care este totuși un dar din partea lui Dumnezeu și
care este rânduit de Dumnezeu, trebuie totuși să ne facem vrednici, să ne curățim de
patimi, și să avansăm treaptă cu treaptă până când Dumnezeu va hotărî că suntem
vrednici.

Bibliografie

9
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura
IBMBOR, București, 2019
2. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, volumul II, Editura Humanitas, București,
2017
3. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, volumul III, Editura Humanitas, București,
2017
4. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Editura IBMBOR, București, 2006
5. Jean-Claude Larchet, Îndumnezeirea omului la Sfântul Maxim, Editura Basilica,
București, 2019

10