Ionescu Mihai-Vlăduț

Anul II, grupa 4

Teologie Pastorală

Omilia 13 a Sfântului Ioan Gură de Aur

(Numai omul virtuții trăiește, cel păcătos este deja mort)

Sfântul Ioan Gură de Aur, în debutul omiliei, reliefează marile daune pe care păcatul le-a
pricinuit asupra omului mai ales după ce Legea a fost dată, întâmplându-se exact contrariul a
ceea ce Legea își propunea. Aceasta este duhovnicească, un adevărat „dascăl al virtuții”,
deoarece sfătuiește, înfricoșează, pedepsește, îndreptează și îndeamnă la săvârșirea virtuții.
O importanță deosebită o acordă în această omilie ideii de liber arbitru. La o primă citire
a versetului „Pentru că ceea ce fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc ”
(Romani 7, 15), suntem tentați să interpretăm eronat și să credem că nu avem libertate și că nu
săvârșim faptele pe care voința noastră ar dori să le facă. Sfântul Ioan Gură de Aur însă lămurește
destul de clar această dilemă și explică faptul că acest „nu știu” de fapt înseamnă o slăbire a
voinței pricinuite de păcat: „ Adică sunt întunecat, sunt răpit deodată cu păcatul, sufăr un fel de
siluire, sunt împins, nu mă pricep cum sunt amăgit – ceea ce şi noi obişnuim a zice, ca de pildă:
„Nu ştiu cum, venind cineva la mine, am fost momit de vorbele lui, am fost răpit etc.”, arătând
prin aceasta nu o necunoştinţă completă, ci numai o împrejurare, o viclenie, o înşelăciune
oarecare.” Problema s-ar putea pune într-un alt fel: dacă noi am păcătui prin silire, prin forțare
fără consimțământul nostru, atunci ar trebui să fim scutiți de pedeapsa păcatului, de vreme ce
pedeapsa nu ar mai avea nicio rațiune, nicio logică.
Mai departe, Sfântul Ioan îi condamnă pe cei care înjosesc trupul omenesc, lămurind
învățătura ortodoxă despre antropologie, anume că trupul este inferior sufletului, dar nu contrar
sau rău față de acesta, dând exemplu un cântăreț care cântă la harpă. Meșteșugul este al
cântărețului, dar dovedirea se face prin instrument, prin harpă, care este un organ sau un mijloc
prin care se reflect aptitudinea interpretului, același lucru fiind valabil și în cazul trupului, care
este un organ prin care se manifestă sufletul și nu poate fi despărțit de acesta. Trupul și sufletul
nu pot fi rele din fire, deoarece Dumnezeu pe toate le-a făcut bune; tot răul este numai în reaua
intenție a celui ce face răul. Și în omilie se subliniază constant acest aspect: Esenţa sau fiinţa
sufletului şi a trupului nu este tot una cu esenţa voinţei noastre, fiindcă cele dintâi sunt lucrurile
lui Dumnezeu, pe când cea de a doua este o mişcare derivată din noi înşine, putând a o duce unde
voim.
De asemenea, este reliefată slobozirea celor credincioși de osânda păcatului, conform cu
spusele Apostolului Pavel (Romani 8,1). Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază faptul că, în
scrierea sa, Apostolul trebuia să amintească de perioada de dinainte de venirea Mântuitorului
Hristos pentru a pregăti terenul învățăturii de răscumpărare a omului din păcat prin Hristos. Se
subliniază și un aspect interesant, al celor care păcătuiesc și după Botez. Răspunsul este simplu:
de păcat nu scapă cei ce sunt botezați întru Hristos Iisus, dar trăiesc nepăsători, ci numai aceia
care nu umblă după trup, ci după Duh, arătând că totul depinde în cele din urmă de vrednicia sau
de trâbdăvia fiecăruia în parte.
Alt argument pe care Sfântul Ioan îl aduce în afirmarea valorii trupului este asumarea lui
de către Hristos. Trupul nu poate fi rău în sine, pentru că este creația lui Dumnezeu, Care le-a
făcut pe toate bune foarte (Facere 1, 31). Omul a fost creat pentru a fi nemuritor, iar în această
nemurire trebuia să participle și trupul, nu doar sufletul. De altfel, pretutindeni este condamnat
păcatul, iar nicidecum trupul. Mai ales când acesta a fost asumat de către Dumnezeu Însuși,
același trup pe care îl avem și noi, iar nu un altul, pentru că doar astfel ne puteam mântui, fiindcă
ceea ce nu este asumat, aceea nu este nici vindecat.
Totul ține de voința fiecăruia. Dacă omul își păzește trupul în bună rânduială, nu se
întâmplă nimic nelalocul lui, dar când îi permite totul, iar el iese din marginile sale, și ajunge de
se împotrivește sufletului, atunci totul se prăpădește și se strică, nu doar prin natura sa, ci prin
necumpătarea și neorânduiala urmată din ea. Fiindcă un cuget trupesc, pământesc, care este
înnebunit după cele pământești si faptele cele rele, nu poate să slujească lui Dumnezeu.
Totodată, Sfântul Ioan demonstrează că există speranță de mântuire pentru cei răi,
aducând o sumedenie de exemple din Sfânta Scriptură: Pavel însuși, tâlharul de pe cruce, regale
Manase, ninivitenii, David, Petru. Cu privire la Romani 8,7, se lămurește faptul că autorul nu
spune că este cu neputință ca cel rău să devină bun, ci este cu neputință ca rămânând cineva sau
statornicindu-se în rău, să se supună lui Dumnezeu.
Și probabil una dintre cele mai importante idei, care ajut la descifrarea multor pasaje
scripturistice din epistolele Sfântului Apostol Pavel, este întrebunițarea termenului „trup”. Prin
expresia „trup” Apostolul nu înţelege aici trupul pe care-l purtăm, sau fiinţa trupului, ci viaţa
trupească şi lumească, viaţa aceea încărcată de dezmierdări şi de desfrâu, care-l face trupesc pe
întregul om. După cum cei ce sunt înaripaţi cu duhul îl fac chiar şi pe trup duhovnicesc, tot aşa şi
cei ce fug de duh, slujind pântecelui şi plăcerilor, îl fac şi pe suflet trup, fără însă de a-i schimba
prin aceasta esenţa, ci numai că înjosesc şi necinstesc fireasca lui nobleţe.