MINISTERUL EDUCATIEI SI CERCETARII

UNIVERSITATEA BABES BOLYAI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA

Lucrare de seminar

HRISTOLOGIA PAULINA

Prof. Coordonator.
Pr. Prof. Dr. Valer Bel

Masterand
Matei Bogdan Ionut

Cluj Napoca
2008
 Hristologia Paulină

1. Generalităţi

Învăţătura şi faptele Mântuitorului Iisus Hristos au fost scrise de către

evanghelişti, aşa precum le-au văzut şi au auzit, aşa precum s-au ndesfăşurat. În
Evanghelii avem învăţătura creştinăî expusă în liniile sale mari, în punctele sale
generale, cel care a interpretat însă, a sistematizat şi a aplicat învăţătura
Domnului Hristos la realităţile sociale, răspândind-o în lume, a fost Sfântul
Apostol Pavel.
El a fost, fără îndoială, un misionar de geniu şi creştinismul datorează
uimitoarea sa răspândire de la început măiestriei neîntrecute a geniului paulin.
Sfântul Apostol Pavel, sau Apostolul neamurilor, aşa cum a mai fost
numit de-a lungul timpului, la origini, a fost unul dintre cei mai mari prigonitori
ai creştinilor, sau a celor care credeau in Iisus Hristos.
De la botez, el a primit numele de Saul, a studiat foarte bine religia
iudaică, şi la fel ca şi ceilalţi din neamul său, şi el se aştepta la un Mesia, născut
în mintea lor dintr-un concept naţional – politic, adică la un om, un conducător
lumesc, descendent davidic, care să readucă gloria pământească a neamului
Său.
Şi deşi Mântuitorul a făcut numeroase referiri, aluzii la demnitatea Sa
împărătească şi la descendenţa Sa davidică, toate acestea nu au fost luate in
considerare de către iudei, şi cu precădere de către mai mari acestora, fapt
pentru care s-a şi născut personajul Saul, un aprig luptător împotriva credinţei
creştine şi a tuturor care îndrăzneau să o practice.
Dar pe drumul către Damasc, Saul s-a întors la Dumnezeu, auzind glasul
Său care i-a spus: „Eu sunt Iisus, pe Care tu în prigoneşti…” (Fp. Ap. 9, 5),
devenind astfel un vrednic apărător al dreptei credinţe şi un puternic
propovăduitor al acesteia la toate neamurile, fapt pentru care a şi primit numele
de Apostol al neamurilor.
De-a lungul activităţii sale, Pavel nu s-a sfiit niciodată să vorbească
despre Iisus Hristos ca Dumnezeu Adevărat şi Om Adevărat, şi mai mult decât
atât, el a reuşit să atingă, în adevăratul sens al cuvântului, ideea legăturii dintre
cele două naturi (divină şi umană), arătând exact modul în care acestea se
întrepătrund într-o armonie perfectă în persoana lui Iisus Hristos.

2. Plinătatea teologiei pauline

Sfântul Pavel, pentru perioada sa, poate fi considerat un pionier al

creştinismului, iar în ceea ce priveşte învăţătura sa hristologică putem spune că
aceasta atinge apogeul, sau punctul său maxim de dezvoltare în epistola către
Filipeni, acolo unde întâlnim şi textul care a stârnit atâtea idei şi controverse
de-a lungul timpului, şi anume textul chenotic, cel al deşertării de Sine a
Mântuitorului, pentru a se face om, „chip de rob luând”. (Filip. 2, 7)
Spunem că poate fi considerat un pionier, deoarece acest Apostol al lui
Hristos nu s-a sfiit să vorbească şi să explice tot ceea ce a fost necesar pentru
îndrumarea oamenilor, a lumii întregi spre dreapta credinţă.
Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Afirmaţia aceasta a fost
bine evidenţiată de către Sfântul Apostol Pavel mai ales atunci când a spus:
„Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu <<celui viu şi adevărat>>, pe care Dumnezeu
L-a înviat din morţi…”1 (I Tes. 1, 9-10).
Scopul prim al venirii Mântuitorului în lume este împăcarea lumii cu
Dumnezeu, pe care El o împlineşte prin darul jertfei Sale pe Cruce, care îi
repune pe oameni în starea lor de fii ai lui Dumnezeu „Şi printr-Însul toate cu

1
Dumitru Stamatoiu, Epistola a doua către Tesaloniceni, p. 92
Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin
El, prin sângele crucii Sale” (Col. 1, 20).
Este evident că între filiaţia lui Hristos şi a noastră nu este decât un
raport de analogie, noi fiind fii ai lui Dumnezeu prin har, adică fii adoptivi, în
timp ce Hristos este Fiul lui Dumnezeu prin fire, unicul născut, etern, deofiinţă
şi deopotrivă cu Tatăl.
În scrierile Noului Testament se spune că „oricine săvârşeşte păcat este
rob al păcatului” (In. 8, 34) iar păcatul aduce suferinţe şi boli, iar „plata
păcatului este moartea” (Rom. 6, 23)
Vedem deci de aici că Sfântul Apostol Pavel a încercat să atingă şi să
cuprindă punctele esenţiale ale teologiei creştine, pentru ca nu cumva omul,
dacă are vreun dubiu sau vreo nelămurire, să nu şi le poată explica.
„Robia păcatului a început în momentul în care Adam a păcătuit şi nu s-a
căit, depărtându-se tot mai mult de Dumnezeu. Odată cu această depărtare au
scăzut şi forţele omului, astfel încât din această robie a păcatului, a diavolului
şi a morţii omul nu a putut fi salvat nici de forţele sale proprii, nici de legea
naturală nescrisă, dar sădită de Dumnezeu în inima omului, nici de poruncile
date lui Moise, ci numai Mesia – Hristos.”2
În Epistola către Romani, Apostolul Pavel descrie această stare ca fiind
una jalnică, în contrast cu starea credinciosului după Răscumpărare, arătând în
ce măsură l-au ajutat cele două legi anterioare.
Vorbind mai întâi despre prima lege, adică cea naturală, nescrisă şi
întipărită în inima omului, Pavel spune că: „Dumnezeu a pus pentru ei, în
mijloc, în locul învăţăturii, lumea (natura), ca o carte deschisă şi a dat
fiecăruia minte, să înţeleagă, prin ea, pe Creatorul”3 a toate.
Dar pentru că omul nu a înţeles ceea ce trebuia, adică pe Dumnezeu, a
căzut în idolatrie şi politeism, „Şi au schimbat mărirea lui Dumnezeu cel
2
Pr. Ioan Mircea, Răscumpărarea în Noul Testament după învăţătura SF. Părinţi, în Studii Teologice, nr.
1-2/1972, p. 31
3
Ibidem, apud. Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia IV la Romani, p. 43;
nestricăcios, în asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al
celor cu câte patru picioare şi al târâtoarelor” (Rom. 1, 21 – 23), iar de aici au
început să îşi trăiască viaţa în păcate, dedându-se la pofte şi necurăţii de tot
felul.
De la legea naturală, firească, Pavel trece mai apoi la legea scrisă
prezentată în Epistola către Romani, capitolele II până la VIII, lege dată de
Dumnezeu prin Moise, pentru a arăta astfel că „Legea, în loc să desăvârşească
pe ai săi, dimpotrivă i-a robit pentru că, venind porunca, păcatul a înviat şi s-a
înmulţit: „…dar după ce a venit porunca, păcatul a prins viaţă” (Rom. 7, 9)
„iar Legea a intrat şi ea ca să se înmulţească greşeala, iar unde s-a înmulţit
păcatul a prisosit harul;” (Rom. 5, 20)
Saul fusese un om al legii şi de aceea el constată un adevar dureros, şi
anume acela că deşi “Legea este sfântă şi dreaptă şi bună” (Rom. 8, 12), totuşi
păcatul, luând fiinţă tocmai datorită acesteia, amăgeşte şi omoară în fiecare zi pe
oricine. Observând astfel discordanţa dintre cele două, Sfântul afirmă: “Căci nu
fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl
săvârşesc.”(Rom. 7, 19)
“Recunoscând că Legea este bună dar că legea păcatului care lucează în
mădularele lui – făcându-l rob al legii păcatului – se luptă împotriva legii
minţii şi deci împotriva Legii lui Dumnezeu.”4
Astfel Apostolul, exclamă asemeni proorocului Isaia : ”Om nenorocit ce
sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia.”5 exprimând prin aceasta atât
neputinţa sa de a se mântui prin forţe proprii, cât şi dorul său după Hristos Fiul
Omului, Fiul lui Dumnezeu, dorul după mântuire, după ceea ce a avut şi a
pierdut odată cu intrarea în păcat.
Dar căderea omului la început nu a fost menită să fie una definitivă, ci
numai una temporară, căci odată cu căderea acestuia în păcat apare şi

4
Ibidem, p. 32
5
Ibidem, apud. Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia XIV la Romani, p. 206
promisiunea unui Răscumpărător, a „Unsului lui Dumnezeu”, a Fiului Omului,
adică a lui Iisus Hristos.
Dar pentru ca El să fie cu adevărat Răscumpărătorul, pentru a putea
elibera fiinţa umană de sub jugul păcatului trebuia să fie Om Adevărat, şi aici
apare adevărata teologie hristologică a Sfântului Apostol Pavel, şi anume atunci
când explică în câteva cuvinte ceea ce îl caracterizează de fapt pe Iisus Hristos,
şi anume, comuniunea deplină în persoana Sa, a celor două firi, divină şi umană.
Dacă expresia „Fiul lui Dumnezeu” exprimă integritatea Sa divină, atunci
cea de „Fiul Omului” arată integritatea Sa umană, astfel că Fiul lui Dumnezeu
şi-a însuşit natura umană într-un mod atât de real şi substanţial, încât, s-a
constituit o singură persoană, şi anume „Persoana divină a Cuvântului lui
Dumnezeu întrupat.”6
În acest sens, Sfântul Grigorie de Nazians spune că „slujirea Fiului
Omului este mântuirea”7, iar în scopul acestei jertfe El aduce jertfa supremă a
vieţii Sale, pe Sine Însuşi, căci: „Fiul Omului nu a venit să i se slujească, ci să
slujească El şi să-şi dea viaţa preţ de răscumpărare pentru mulţi” (Mc. 10, 45).
Viaţa şi Moartea pe Cruce a Fiului Omului a fost numai şi numai pentru
noi oamenii, pentru ca astfel să putem birui păcatul, iar aceasta se putea numai
prin comuniunea clară şi reală dintre cele două firi. Tocmai pentru aceasta,
Sfîntul Apostol Pavel, inspirat de Duhul Sfânt scrie acele cuvinte din Epistola
către Filipeni, la capitolul 2, text care mai tărziu a fost numit „chenotic”, care
arată exact faptul că Fiul lui Dumnezeu, s-a pogorât pe pământ, s-a deşertat pe
Sine „chip de rob luând”, tocmai pentru a ne arăta încă o dată că ceea ce trebuie
să facem este să ascultăm glasul şi poruncile lui Dumnezeu, căci însuşi Hristos,
pe lângă faptul că a luat chip de rob, într-atât S-a smerit pe Sine, încât pentru
noi a răbdat moarte, „şi încă moarte pe Cruce”.

6
Pr. Drd. Vasile Mihoc, “Fiul Omului după Noul Testament”, în Studii Teologice nr. 1-2/1973, p. 36, apud. Sf.
Ioan Damaschin, “Despre cele două voinţe în Hristos”, 40, P.G., XCV, 180.
7
Ibidem, apud. Sf, Grigorie de Nazians, Cuvânt la Învierea Domnului, 22. P. G. XXXVI, 653 B
 Apostolul Pavel nu face aici nimic mai mult decât să pună accentul pe
iconomia mântuirii. El ştia prea bine problemele care erau atunci şi tocmai din
această cauză explică toate acestea, pentru a arăta tuturor că Hristos a fost o
persoană acevărată, o persoană care a unit în Sine cele două firi: „pe cea
dumnezeiască pe care o avea, şi pe cea omnească, pe care a luat-o.”8
El arată mereu că Hristos a fost Om Adevărat şi Dumnezeu Adevărat, şi
dacă la evangheliştii sinoptici uneori este greu de a determina valoarea precisă a
titlului de „Fiul lui Dumnezeu” căci aceştia nu îl numesc direct Fiu al lui
Dumnezeu ci relatază cuvintele alor persoane despre acesta, precum mărturia
centurionului la picioarele Crucii (Mt. 27, 54 – Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu
era Acesta) sau mărturisirea lui Petru aşa cum se desprinde din cele trei texte de
la Mt. 16, 18 – Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea;
Mc.8, 29 – Răspunzând Petru a zis: Tu eşti Hristosul sau Lc. 9, 20 – Hristosul
lui Dumnezeu, la Sf. Pavel, acest lucru este evident.
El raportează calitatea de Fiu al lui Dumnezeu, în mod clar la preexistenţa
Sa, adică, Hristos nu a primit titulatura de Fiu pentru că a fost trimis – ceea ce
este absurd, ci îl trimite pentru că este Fiul Său, iar în acest sens Pavel şi spune:
„...trimiţând pe Fiul Său întru asemănare trupului păcatului şi pentru păcat a
osândit păcatul în trup” (Rom. 8, 3), sau „Credincios este Dumnezeu prin care
a-ţi fost chemaţi la Împărtăşirea cu Fiul Său Iisus Hristos, Domnul nostru”
(I Cor. 1, 9), sau „M-am răstignit împreună cu Hristos...şi viaţa mea...o trăiesc
în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru
mine”(Gal. 2, 20), iar prin toate aceste expresii Sfântul Pavel pune în evidenţă
filiaţia divină a Mântuitorului.

8
Pr. Dr. Ioan Mircea, Explicare la textul chenotic din Filipeni II, 5-8, în S.T. nr. 3-4/1982, p. 164
 3. Concluzii

Prin epistolele sale, Sfântul Apostol Pavel este cel dintâi mare scriitor
creştin. Cuvântul lui scris era un mijloc de acţiune, o faptă de apostol, de
organizator, de părinte şi păstor al credincioşilor, este sfat, îndemn, mustrare,
mângâiere, îmbătbătare, recunoştinţă, mulţumire, este grijă şi bucurie de
misionar în forma cea mai personală şi mai intimă a sensului care este epistola.
Ca teolog, meritele Sfântului Pavel sunt excepţionale, ca şi chemarea şi
peronalitatea lui. El, în special, a scos creştinismul de sub tutela iudaizantă, iar
prin învăţăturile sale a reuşit să lumineze teologia creştină, să facă în aşa fel
încât Dumnezeu, prin Iisus Hristos, să fie înţeles cât mai bine, mai amplu şi mai
corect, pentru a nu exista vreodată vreun dubiu asupra a ceea ce a fost, este şi va
fi Iisus Hristos, Dumnezeu Adevărat şi Om Adevărat, care pentru noi şi pentru a
noastră mântuire S-a deşertat pe Sine Însuşi luând chipul celui pe care cu câteva
mii de ani în urmă îl ţinea în palme, îl plămădea şi îi dădea suflare de viaţă,
puinându-l deasupra întregii creaţii pentru a se putea bucura de ea şi pentru ca
prin ea să ajungă la desăvârşire, la cunoşterea Adevăratului Dumnezeu.
Hristologia paulină se bazează în totalitate pe o gândire rece şi logică, dar
trecută totuşi prin filtrul credinţei şi al sufletului, prin dragostea faţă de
Dumnezeu şi prin recunoaşterea acestuia ca şi cauză dar şi efect prim al
mântuirii neamului omenesc.
Cuvintele Sfântului Apostol Pavel sunt într-o continuă actualitate, căci, la
fel de mult ca şi atunci, şi azi este mereu nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu, şi
este nevoie de cineva care să arate sensul adevărat al acestuia, fără a se încurca
în diferite nevoi sau dorinţe lumeşti.
 Bibliografie

1. Mircea, Pr. Ioan, Răscumpărarea în Noul Testament, după învăţătira

Sfinţilor Părinţi, în Studii Teologice, nr. 1-2/1972;

2. Mircea, Pr. Dr. Ioan, Explicarea textului chenotic de la Filipeni II, 5-8, în

Studii Teologice, nr. 3-4/1982

3. Mihoc, Pr. Drd. Vasile, „Fiul Omului” după Noul Testament, în Studii

Teologice, nr. 1-2/1973

4. Stamatoiu, Dionisie, Epistola a II-a către Tesaloniceni, lucrare de

doctorat, ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1995

5. Verzan, Sabin, Epistola I către Timotei, în Studii Teologice, nr. 3/1988