Modernitatea - fenomen al atenuarii sensului eshatologic al creatiei

Europa a fost marcata de filosofia greaca, civilizatia juridico-politica romana si

crestinism. In secolul XVII o noua cultura, "moderna", concretizata printr-o maniera
de a gandi, a simti, a vedea lumea incepe sa se impuna. Chiar daca primii ganditori
moderni (Grotius, Descartes, Galilei) n-au vrut sa se separe de crestinism, ei s-au
indepartat de miezul acestei religii.

Efectele modernitatii vor influenta in mod treptat civilizatia europeana in toate

aspectele ei, inclusiv Bisericile crestine (mai ales in Occident, dar azi in toata lumea)
fiind afectate. O recunoaste deschis un teolog catolic: "Convingerea mea este ca
actuala criza existenta in Bisericile din Occident este efectul patrunderii progresive
ale modernitatii in toate sferele de activitate ale populatiei. Difuzarea modernitatii
adesea opusa crestinismului a fost facuta prin mijloacele mass-media si a favorizat
un mod de viata caracterizat printr-o bogatie si un confort nemaiintalnite pana acum.
Liberalismele si relativismele de tot felul au insotit modernitatea care a invadat
Occidentul. Criza religioasa care a rezultat este bine cunoscuta: declinul practicii
religioase, reculul credintei in Dumnezeu, forta scazuta a vocatiilor religioase".

Termenul "modernitate" provine dintr-un adjectiv latin recent, deoarece el n-a aparut
decat in secolul VI d. Hs, intr-un text al gramaticului Priscos de Cezareea la Cassiodor
si intr-o scrisoare a papei Gelasiu care opunea "patrum regulas" (regulile stabilite de
Parintii sinodali) recomandarilor recente, "admonitiones modernas". Cuvantul
"modernitate" va aparea in jurul adverbului "modo" care inseamna momentan,
imediat, acum. Dar "modernus" se afla aproape si de "modus" care inseamna norma,
masura. Dar cum poate fi reconciliata masura cu temporalitatea?

G. Dumezil a aratat ca latinii, inca inainte de aparitia adjectivului "modernus" aveau

deja constiinta dificultatii de a impaca ceea ce este nou, diferit fata de ordinea
cotidiana cu ceea ce era norma. Cum se va face inserarea lui "mos" in "modus" astfel
incat noutatea, modernitatea sa defineasca un nou tip de comportament al omului si
care va deveni un model cultural, un "mos majorum"? Analiza dialecticii dintre "mos"
si "modus" in vechea Roma va reflecta dimensiunea sociologica a conceptului de
modernitate ( a se vedea George Dumezil, L'homme romain).

Cu siguranta termenul de "modernitate" nu reflecta doar valente temporale, ci va

exprima un mod de a fi. Cum si cand a aparut elaborarea unui termen de
"modernitate" care sa exprime o conceptie particulara a istoriei? E. Gilson intr-un
articol semnificativ Le Moyen Age comme "saeculum modernum" a aratat ca in
secolul XII Occidentul a constientizat existenta unui timp si a unui mod de a fi diferit
de antichitate. Sub influenta aristotelismului, logica si dialectica au inlocuit gandirea
augustiniana, facand loc unui umanism greco-scolastic, unei scolastici revolutionare
si moderne. Dupa sase secole de la aparitia cuvantului "modernus" asistam la o
prima modernitate occidentala. In mai putin de trei secole Renasterea va inlocui
scolastica. Apoi modernitatea va fi perceputa ca ceva mai bun fata ceea ce a oferit
trecutul. Premisa fondatoare a modernitatii este superioritatea fata de formele de
existenta trecute.

Furetiere, in 1693 spunea: "Modernii sunt mai buni decat cei vechi in toate formele de
arta si stiinta". Incepand cu 1715, o data cu Fontenelle asistam la o respingere a
traditiei antice care a trasat cadrele de gandire ale Renasterii si a fi modern
presupune acum ca perfectiunea nu poate fi atinsa decat punand sub semnul
intrebarii toate cunostintele intr-un demers spre un adevar mai profund.

O generatie mai tarziu Trevoux va largi campul semantic al cuvantului "modern"

dandu-i conotatia de "imediat". Este sensul confirmat si de dictionarul Academiei
franceze din 1789. Cuvantul "modernitate" este folosit pentru prima data intr-un
articol din "Monitorul oficial" din 8 iulie 1867 de Teophile Gautier in care acesta
folosea cuvantul "modernitate" pentru a desemna o lume noua, o conceptie atat
temporala cat si valorica in opozitie cu o lume veche. Modernitatea nu va fi asociata
intotdeauna cu o alternanta oponenta intre nou si vechi, ci va fi marcata de ideea de
progres, de posibilitatea de depasire. Astfel modernitatea este considerata ca un
factor de tensiune dinamica in societate, ea fiind elementul esential al unei crize care
sa puna in critica diferite mentalitati si conceptii.

Modernitatea este mediul in care Biserica a trebuit sa se confrunte cu problemele

contemporane. Biserica romano-catolica a luat o atitudine foarte dura contra
modernitatii in decretul Lamentabili si enciclica Pascendi din 1907. Apoi principalii
protagonisti ai Bisericii catolice care au avut o atitudine potrivnica fata de modernism
au fost Loisy, Lagrange, Duchesne, Blondel. Astazi Biserica incearca diferite strategii
pentru inculturalizarea Evangheliei intr-un mediu al postmodernitatii. Coexistenta
Bisericii si a lumii intr-un astfel de mediu nu e un lucru facil, chiar daca aceasta
intalnire este animata de cele mai bune intentii. Si totusi aceasta este realitatea in
care Biserica a trebuit sa-si exercite vocatia de sfintire a lumii in ultima vreme. Mai
ales Occidentul s-a confruntat cu aceasta situatie. E. Fouilloux in Une Eglise en quete
de liberte. La pensee catholique francaise entre modernisme et Vatican II, afirma:
"Criza modernitatii constituie matricea intelectuala a catolicismului contemporan".

Lumea contemporana se caracterizeaza mai ales printr-o superbie datorata unei

tehnici si tehnologii sofisticate. Exista o ruptura intre lumea traditionala si cea
moderna in ceea ce priveste tehnica. Instrumentele nu se diferentiau doar prin
performantele lor, ci aveau o alta semnificatie. Grecii numeau "techne" stiinta
mestesugului a artizanilor care fabricau si utilizau instrumentele. Pentru antici si
medievali tehnica avea o anumita aura artistica si facea o legatura directa intre om si
natura. O data cu modernitatea asistam la o inventie si extindere a instrumentelor pe
scara larga, acestea devenind tot mai automatizate. Masina cu vapori este primul
model (va face posibila extinderea revolutiei industriale in Anglia). Dar departe, doar
de o revolutie industriala, masina tehnica va constitui o veritabila mutatie culturala,
conducand la o revolutie culturala.

Astazi tehnica a influentat mult munca si felul de viata al omului. O entitate

autonoma si impersonala se va interpune intre om si natura. Prin autonomizare
tehnica va evidentia un nou principiu al activitatii umane: eficacitatea. Se va produce
tot mai mult, consumismul ajungand sa-l domine pe omul care a inventat acest
sistem economic tocmai pentru a se servi de el. Eficacitatea si rationalizarea tehno-
economica va impune o mentalitate utilitarista in toate domeniile.

De exemplu conceptul de "nevoie" a fost introdus in mai multe domenii. Sa-l luam
doar pe cel al psihologiei, mai ales al celei americane, unde scolile de psihologie
pentru a desemna motivatiile si tendintele umane folosesc conceptul de "nevoie". In
acest fel de a gandi dragostea devine nevoia de a iubi, credinta in Dumnezeu nevoia
de a cred, iertarea nevoia de a ierta, etc. Necesitatea domina toate gesturile,
gandurile si sentimentele omului. In acest climat al nevoilor, fericirea devine o
realitate de ordin imediat si ea consta in implinirea nevoilor. Satisfacerea nevoilor ne
conduce la o intelegere consumista a lumii, a vietii, a relatiilor interpersonale
(inclusiv relatia cu Dumnezeu este traita intr-o maniera consumista).

Tirania eficientei rationale coroborata cu acea a placerilor distruge caracterul

autentic al fericirii. Totodata viata isi pierde farmecul care exista intr-o lume a
simbolurilor, a referintelor si a semnificatiilor unde existenta era deasupra unei
simple nevoi. "Modernitatea este mai mult decat temporalitatea incadrata istoric,
este o metamorfoza a umanitatii in toate dimensiunile spiritului, actualizand
autonomia intr-o maniera integrala".

Modernitatea nu poate fi rezumata la o simpla perioada, la o suma de evenimente

sau la un corpus doctrinar. Ea va marca o noua reprezentare a omului despre relatia
lui cu Dumnezeu si lumea, dand un mod concret de existenta in care se va evidentia
autonomia omului. Civilizatia dezvoltata de o astfel de conceptie autonoma va
reprezenta suveranitatea unui om intr-o lume care si-a pierdut identitatea adevarata,
deoarece sensul existentei nu poate fi dat de autonomie, ci de teonomie. Nu Omul-
dumnezeu, ci Dumnezeu-omul ne releva sensul istoriei si al intregii creatii.

Modernitatea a favorizat formarea unei conceptii ce echivala imparatia lui Dumnezeu

cu aceea lumii. Generalizarea unui paradis terestru construit dupa poftele omului
este facilitata si de refuzul constiintei contemporane al existentei infernului. Deja din
1921 un scriitor francez marturisea: "Frica de infern este o boala care a disparut in
tarile noastre, asa cum a disparut lepra. Mi-a fost foarte frica de diavol cand eram
mic, fiindca luam in serios locurile comune ale oratoriei eclesiastice. Dar cand am
simtit ca nici parintii mei, nici prietenii mei, nici preotii insisi nu se temeau cu
adevarat de infern, m-am eliberat repede de aceasta spaima".

Dar pe cat omul contemporan respinge infernul in dorinta de a construi prin puterile
lui paradisul pamantesc, el va trai atat tragedia unui infern personal, cat si aceea a
unui infern generalizat la scara planetara. "Infernurile se inmultesc vazand cu ochii.
Miscarea de retragere a infernului crestin traditional nu este decat o pacaleala. Dupa
ce a crezut ca l-a distrus, omul s-a grabit sa-si creeze si sa-si descopere propriile
infernuri, fara Dumnezeu si fara diavol... Un infern universal, prezent in viata
pamnteasca: iata care pare sa fie concluzia a treizeci de secole de reflectie asupra
acestui subiect".

Absenta constiintei infernului se datoreaza unei conceptii ce insista asupra primatului

civilizatiei materiale in detrimentul existentei spirituale. Aceasta conceptie a facilitat
dezvoltarea unei istoriografii ce intelege istoria intr-o maniera autonoma ca o
dezvoltare exclusiva a componentei materiale. Dezvoltarea unei conceptii istorice
care sa puna accentul pe civilizatie pleaca de la lucrarea lui Sir John Lubhock, The
Origins of Civilization (1870), in care acesta studiaza analitic o sumedenie de
civilizatii in diferite perioade de timp. In spatiul german termenul de "civilizatie" este
inlocuit cu cel de cultura (Kultur).

Totusi au existat mari istorici care au dezvoltat o conceptie asupra istoriei in care
fenomenul religios este factorul cheie al comportamentelor umane si al
evenimentelor istorice. Johann Gottfried Herder in opera sa de 4 volume Ideen zur
Philosophie der Menschheit (1784-1791) face o istorie a culturii in care urmareste
conceptia cultural religioasa a diferitelor popoare in legatura cu fenomenul politic.
Herder considera dimensiunea religioasa ca motor al evolutiei societatii. G. B. Vico
(1688-1744) este intemeietorul filosofiei istorice, el vorbind de cicluri culturale in care
se ocupa de studierea mentalitatilor (factorul religios avand un rol foarte important).

Nikolai Danilevski, in secolul XIX elaboreaza o teorie morfologico-culturala completa.

El distinge zece culturi istorice universale care se identifica prin patru criterii, cel
religios fiind primordial. Aceste tipuri cultural-istorice (egiptean, chinez, asiro-
babilonian, indian, iranian, persan, ebraic, grec, germanic, roman, slav) s-au
interconditionat reciproc.

Interpretarile lui Danilevski au fost reluate de Oswald Spengler (1880-1936) in

Untergang des Abenlandes (Declinul Occidentului) cu accente organiciste. Misticismul
teoriei civilizatiilor spengleriene si unilateralismul lui Danilevski sunt depasite de
istoricul Arnold Toynbee (1888-1975). In lucrarea sa fundamentala A Study of History
(12 volume), el construieste un sistem de 21 de civilizatii, dintre care doar cinci mai
sunt vii: civilizatiile Extremului Orient, indiana, crestin-ortodoxa, islamica, european-
occidentala. Religia are un rol prioritar in conceptia istoricului englez. Ca o concluzie
redau schematic conceptia lui Toyenbee despre istorie, unitatea istoriei fiind data de
Dumnezeul cel viu.

In studiul comparativ al civilizatiilor mai multi istorici si antropologi au avansat ideea

unei uniutati a civilizatiilor. Din perspectiva crestina putem vorbi de o unitate a
istoriei lumii (teza monogenista e sustinuta de crestinism) dar aceasta unitate este
articulata la Revelatia unica a Dumnezeului unic. In momentul cand privim unitatea
din perspectiva religioasa ce postuleaza existenta unui singur Dumnezeu ce se
reveleaza oamenilor nu suntem in eroare. Dupa caderea in pacat a protoparintilor,
Revelatia s-a pastrat in anumite grade la urmasii lui Adam (urmand ca ramasite ale
Revelatiei unice primordiale sa se regaseasca la neamurile raspandite pe suprafata
pamantului dupa amestecarea limbilor la Turnul Babel). Dar construirea unor teze ce
sustin unitatea civilizatiilor pornind de la criteriile unei anumite civilizatii (fie ea oricat
de marcanta la un anumit moment al istoriei) este o ipoteza eronata.

Sub influenta realizarilor pe plan material, unii istorici contemporani sustin o unitate
a civilizatiilor, plecand de la impunerea socio-economica a civilizatiei occidentale pe
plan mondial. Astfel de conceptii ce incearca sa justifice unitatea lumii, aducand in
prim plan realizarile economice si politice, nu numai ca se indeparteaza de miezul
unei fenomenologii autentice a istoriei, ci risca sa dobandeasca accente ideologice,
devenind instrumente servile ale unei macroideologii: globalizarea la nivel planetar.

Arnold Toynbee condamna astfel de teze si arata ca o cucerire economica nu

inseamna o cucerire culturala, iar identitatea autentica este data de matricea
culturala a fiecarei civilizatii si nu de performantele economice si politice. El scrie:
"...teza unitatii de civilizatie este o teza gresita spre care se indreapta istoricii
occidentali contemporani sub influenta mediului lor social. Imprejurarea care ii induce
in eroare este faptul ca, in epoca moderna, civilizatia noastra occidentala si-a intins
plasa sistemului ei economic de-a lungul intregii lumi. Si aceasta unificare a lumii pe
o schema occidentala a fost urmata de o unificare politica pe aceleasi scheme,
unificare ce a mers aproape tot atat de departe ca unificarea economica. Fiindca, desi
cuceririle efectuate de armatele si guvernele occidentale n-au fost nici atat de
putenice si nici atat de complete precum au fost cuceririle operate de industriasii si
tehnicienii occidentali, ramane totusi un fapt ca toate statele lumii contemporane
constituie o parte dintr-un singur sistem politic de origine occidentala. Sunt fapte
izbitoare. Dar, daca vrem sa le consideram ca pe o evidenta a unitatii de civilizatie,
atunci ar insemna sa dam dovada de superficialitate. In vreme ce harta economica si
harta politica ale lumiii au ajuns sa fie occidentalizate, harta culturala a lumii a ramas
in esenta ceea ce fusese mai inainte ca societatea noastra occidentala sa se
angajazeze pe calea cuceririlor ei economice si politice".

Se poate vorbi de o adevarata unitate a istoriei (precum e afirmata si unitatea

cosmosului), in care identitatile si distinctiile sa nu fie anulate, in momentul cand
percepem atat istoria cat si cosmosul ca parti integrante ale aceleiasi realitati:
creatia lui Dumnezeu. Precum contemplarea ratiunilor dumnezeiesti din cosmos ne
face sa-L slavim pe Dumnezeu, la fel istoria umanitatii asumata ca o istorie a
umanitatii in care Dumnezeu e o prezenta vie, ne face sa resimtim istoria ca un
vehicul ce ne conduce la Dumnezeu.

Omul ca fiinta istorica, plasat in cosmosul lui Dumnezeu este deschis si spre eshaton
si in felul acesta traieste cu ardoare sensul eshatologic al creatiei. In momentul in
care istoria este vazuta ca o succesiune de dezvoltari ale unor conceptii orgolioase
ce-l plaseaza pe om in centrul existentei, ca unic agent al istoriei (astazi, nici macar
omul ca fiinta istorica nu mai este pus in centru, deasupra tuturor planand o realitate
impersonala, nesupusa vreunei definitii, care intocmai ca o caracatita isi intinde
tentaculele multiforme pentru a strange intreaga lume condamnata la fericirea data
de un sistem incontrolabil de om) nu mai putem vorbi de o unitate reala a istoriei.
Dincolo de sloganele ideologice ale unei unitati planetare fondate pe iluziile desarte
ale criteriilor lumesti (democratie, drepturile omului, economie de piata ce asigura
bunastarea materiala) divizarile dinlauntrul nostru si intre noi se accentueaza. In loc
sa daramam barierele ce ne despart, ridicam ziduri intre noi, intr-o lume care se vrea
cea mai buna dintre toate cate au existat in istorie.

Unitatea adevarata o regasim doar atunci cand vom redescoperi caracterul doxologic
al omului. In calitate de fiinta ce are menirea sa-l proslaveasca pe Dumnezeu, omul
se face partas de o istorie in care conlucreaza cu Dumnezeu. In sinceritatea trairii
religioase adevarate ce presupune o inchinare autentica, facuta in mod
corespunzator, omul va reusi sa unifice atat aspectele divergente ce tin de
exterioritatea istoriei, cat si sa constientizeze destinul comun al propriei istorii cu
acela al cosmosului.

Constientizarea primatului launtricului asupra exteriorului, a religiosului asupra

pragmatismului este de mare actualitate astazi cand dezideratul unitatii e transpus
printr-o nivelare institutionala si comportamentala. Daca vom gasi motivatia adanca,
launtrica a unitatii noastre, vom putea trai bucuria apartenentei la acelasi Dumnezeu
viu al istoriei si al cosmosului, o unire ce nu niveleaza, ci dimpotriva sporeste si
valorifica darurile personale ale fiecaruia, date de Dumnezeu.

In felul acesta chinul trudei pentru realizarea unei unitati ideologice propovaduite de
cel putin doua veacuri ce depaseste existenta unui om in istorie poate fi depasit prin
seninatatea unitatii in Dumnezeu traite hic et nunc. In acest sens Toynbee
marturiseste: "Nu este cu putinta sa se ajunga la unitatea intregii omeniri fara
participarea lui Dumnezeu. Si, invers, atunci cand carmaciul ceresc este inlaturat,
omul incepe prin a se prabusi intr-o ambianta de discordie care nu se mai potriveste
cu sociabilitatea lui fireasca. In acelasi timp, el este chinuit de o framantare tragica,
inerenta fiintei omenesti prin insusi faptul ca este o fiinta sociala, si cu atat mai
chinuitoare cu cat omul izbuteste mai bine sa vietuiasca astfel cum il indeamna firea
lui sociala, atata vreme cat se straduieste sa-si joace rolul intr-o societate in care nu-
si mai afla rolul singurul Dumnezeu adevarat".

Drama activismului exacerbat de mentalitatea contemporana il plaseaza pe om in

spectrul unei realitati iluzorii, in trairea unei vieti virtuale in care el se amageste ca
are o contributie in edificarea idealului de progres al civilizatiilor ce se va implini
peste generatii si generatii. Ne cheltuim energiile si fortele pentru solutionarea
marilor probleme ale planetei uitand de adevaratele osteneli ce ar trebui sa se
concentreze in vedera despatimirii noastre. O istorie inteleasa in conceptia
demiurgica ce-L scoate pe Dumnezeu din istoria concreta a umanitatii ne face sa
traim o viata mediata (suntem plasati in afara realului deoarece ajungem sa traim
ceva indus) care ne indeparteaza de la adevaratele probleme ale existentei. Ilustrativ
este, in sensul acesta, felul in care ne consumam din cauza unor evenimente intens
mediatizate, care fara sa aiba legatura directa cu existenta noastra reala, de zi cu zi,
ne devin preocupari majore. E mai usor sa comentam cutare eveniment de pe
mapamond, prezentat ca fiind crucial pentru existenta intregii planete decat sa ne
intoarcem spre noi insine si sa cautam la micimea din noi. E mai facil sa ne credem
partasi la rezolvarea unor mari probleme ale umanitatii decat sa privim spre fiinta
noastra desfigurata de patimi.
Omul contemporan supus activismului atotputernic si exterioritatii desavarsite va trai
mereu in iluzie pana ce va redescoperi ca adevarata istorie este aceea configurata de
dialogul viu dintre el si Dumnezeu. "Dilema tragica inaintea careia se gaseste omul,
in asemenea conditii, este determinata de urmatoarea situatie: actiunea sociala in
care ajunge sa se realizeze pe sine ca o fiinta omeneasca depaseste, atat in timp cat
si in spatiu, prin amploarea ei, limitele unei singure vieti omenesti pe pamant. In felul
acesta, istoria privita exclusiv din punctul de vedere al fiecarei fiinte omenesti
individuale care participa la ea, se infatiseaza ca o poveste doar istorisita de un biet
smintit si intelesul ei e nimicnicia. Si totusi viziunea unei vieti lipsite de sens isi
recapata intreaga semnificatie spirituala de indata ce omul izbuteste sa desluseasca
in sanul istoriei chipul in care activeaza singurul Dumnezeu adevarat".

O transfigurare reala a istoriei poate avea loc doar intr-o lume disponibila de a-L primi
pe Dumnezu si de a-L proslavi pe adevaratul Creator al istoriei si al cosmosului.
Societatea contemporana traind complexul de superioritate dat de trufia unei stiinte
si tehnici atotputernice si-a intors privirea de la Dumnezeu, transferandu-si
increderea in om (sau mai bine zis intr-o ideologie ce depaseste inclusiv umanul).
Intr-o astfel de mentalitate ne-am invatat (si suntem invatati) sa imitam idolii actuali
(bieti oameni transformati mediatic in superstaruri), sa ne exaltam bolnavicios in
prezenta lor, uitand ca adevarata putere creatoare este doar la Dumnezeu.

Intr-o astfel de viata in care facem transferul mimetic de la Dumnezeu la om, inerent
vor aparea si dezamagirile. E obligatoriu transferul mimetic invers de la om inapoi la
Dumnezeu! "Un asemenea transfer mimetic spre Dumnezeu nu poate niciodata
pricinui, in sufletele care-l practica, acele dezamagiri care pandesc orice
comportament mimetic indreptat spre fiintele omenesti si care duc, atunci cand se
ivesc, la alienarea morala a unui proletariat care refuza sa mai asculte de o
minoritate ajunsa acum exclusiv dominanta. Comuniunea dintre suflet si singurul
Dumnezeu adevarat nu mai poate degenera in lantul care-l leaga pe sclav de despot,
fiindca, in fiecare din religiile superioare, intr-o masura diferita, viziunea lui
Dumnezeu ca putere este transfigurata intr-o icoana a lui ca iubire. Si infatisarea uui
asemenea Dumnezeu al iubirii in icoana unui Dumnezeu intruchipat intr-o fiinta
omeneasca jertfita de bunavoie este o teodicee care fereste orice Imitatio Christi de
consecintele tragice inerente oricarei mimesis indreptat catre anumite personalitati
omenesti care nu ajung sa se regenereze si sa se transfigureze".

Utopia unei fericiri vesnice dobandite prin valorile ideologiei consumiste

contemporane nu poate fi solutia multumitoare pentru un om dispus sa-si caute
profunzimea radacinilor existentei sale. Suntem facuti pentru a nu ne multumi cu
surogate. Esential este sa ne dorim si sa ne luptam pentru a trai cu adevarat, pentru
a ne asuma istoria existentei noastre (in stransa legatura cu istoria cosmosului) din
perspectiva eshatologica a comuniunii dintre Dumnezeu si creatie, posibila de a fi
anticipata inca din istoria noastra. Pentru aceasta important este sa redescoperim
resorturile interioare ale unei viziuni ce articuleaza istoria in radacinile solide ale
religiosului. Fenomenul religios este unicul mod de a structura si de a legitima istoria.

Arnold Toynbee sperand intr-un echilibru dat de o lege a compensatiilor, spera ca

printr-un paradox, efectele produse de exacerbarile socio-politico-economice ale
civilizatiei occidentale (marcante pe intreaga planeta) sa fie convertite in
redescoperirea sensului autentic al istoriei: proslavirea lui Dumnezeu. El noteaza:
"Inregimentarea care a fost impusa astazi vietii economice si politice a societatii
occidentale va prilejui eliberarea sufletelor occidentalilor, dandu-le astfel ragazul sa
indeplineasca adevaratul tel al omenirii, si anume acela de a-L proslavi pe Dumnezeu
si de a se desfata iarasi cu prezenta lui divina. Aceasta perspectiva spirituala mai
fericita constituie, cel putin, un prilej pe care l-ar avea generatia actuala, atat de
despiritualizata, a barbatilor si femeilor din Occident, de a intrezari, iarasi,
scanteierea linistitoare a luminii bunatatii".

Crestinismul afirma un sens al istoriei, dar un sens ascuns, invaluit de taina

existentei. Acest sens al istoriei nu poate fi explicitat printr-un corpus sistematic de
idei, ci se lasa intrevazut de cel ce nazuieste spre eshaton. Rezerva fata de o
conceptie sistematica ne scuteste de fanatismul ideologic si ne da posibilitatea de a
intrezari prin speranta o semnificatie profunda a istoriei.

Adrian Lemeni